Marea Neagră

Hartă
Caracteristici
Tip Mare interioară

Suprafaț
423,488 km²
ă

Volum
547.000 km³
de apă

Salinitate 22,03 g/l%

Măsuri
Adâncim
e circa 2.212[1] m
maximă

Adâncim
1.271 m
e medie

Lungime 1.149 km

Lățime 630 km
Date geografice
Localizar
Marea Mediterană, Europa de Sud-Est
e

Țări Ucraina, România, Bulgaria, Turcia, Georgia, 
riverane Rusia

Modifică date / text 

Panorama asupra Mării Negre la Constanța.

În largul Mării Negre, septembrie 2006, 43,9°N, 30,8°E.
Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din
bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din
care fac parte și munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la
sud (lanțurile pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca state
riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin strâmtoarea Kerci este
legată de Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea
Dardanele de Marea Egee și deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de
vedere hidrologic, un rest al Mării Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în
lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru față de 34-37 în alte mări și
oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și cele adânci anoxice (fenomen
denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe specii-relicve. În
zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7 și 12 la
mie.
Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la
circa 2212 m[1] sub nivelul mării în apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică
amplitudine (circa 12 cm).

Cuprins

 1Hidrologie
o 1.1Fluvii și râuri
o 1.2Salinitate
 2Ecosistem
o 2.1Faună
 3Biotopul pontic
o 3.1Etajul supralitoral
o 3.2Etajul mediolitoral
o 3.3Etajul sublitoral
o 3.4Etajul elitoral
o 3.5Ipoteza potopului pontic
 4Etimologie și istorie
 5Orașe de coastă
 6Spațiul maritim al României
 7Referințe
 8Bibliografie
 9Lectură suplimentară
 10Legături externe

Hidrologie[modificare | modificare sursă]
Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe -
prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar,
alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a
curenților marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular
împotriva sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara până la
29 de grade Celsius care ajung iarna până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul
mării la o adâncime de 150–200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2,H2S].
Curenții au intensitate redusă pe verticală și mai mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor
variații ale stării vremii, pot apărea valuri care ating 5–10 m.
Fluvii și râuri[modificare | modificare sursă]

Imagine din satelit a Mării Negre

Schema hidrologică a Mării Negre

Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană principalele
sunt Casimcea, Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul și Kubanul. În Asia Mică principalele ape
care se varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care
se varsă în Marea Neagră
sunt Cioruhul în Armenia, Rionul în Georgia, Provadia și Camcia în Bulgaria etc. Un aport
mare de ape este primit de Marea Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov. Pe de altă
parte, în august 2010, grup de cercetători britanici de la universitatea din Leeds au studiat
sub partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei
debit este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei.[2] Scurgerea de apă freatică se
găsește aproximativ sub valea Carasu, provine parțial și din Dunăre, și ajunge în mare, prin
nisipul de la fund, în largul Constanței, oraș ale cărui puțuri de captare prelevează o parte
din ea. Dacă s-ar afla la suprafață, această scurgere ar forma un fluviu care ar fi al șaselea
din lume, din punctul de vedere al debitului.[2] Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de
metri și pe o lărgime de peste 800 de metri,[2] iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe ora.[2]
Salinitate[modificare | modificare sursă]
Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa 17 la mie,
datorată revărsării fluviilor, cu circa 600 km³ de apă dulce pe an. În straturile mai adânci, mai
jos de 150 de metri, conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin,
prin Strâmtoarea Bosfor, din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 km³ de
apă salmastră la suprafață dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării
de 17-19 ‰, iar de-a lungul fundului circa 50 km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39
‰ dinspre Mediterana spre Marea Neagră,[3] provocând în strâmtoare curenți primejdioși
pentru navigație. Circa 200 km³ de apă se evaporă anual.
Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu biotopuri variate
și cu o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate puternicelor influențe
contrarii exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană. Apele Mării Negre au toate
caracteristicile apelor salmastre, au o mare variabilitate a salinității totale în corelație cu
suprafața, adâncimea și sezonul, o puternică variabilitate ionică, nu numai față de
Mediterana, dar și de diferitele sale părți.[4] Ecosistemul depinde de aceste condiții
hidrologice.

Ecosistem[modificare | modificare sursă]
Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere al
salinității, Marea Neagră se împarte în:

 zona de suprafață;
 zona de adâncime.
Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

 zona litorală;
 zona pelagică;
 zona abisală.
Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele sunt reprezentate
prin viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată păsări și pescăruși.
Faună[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Peștii din Marea Neagră.
De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități neglijabile.
[5]
 Există totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei și
produc hidrogen sulfurat și dioxid de carbon.[5] Ele formează un biosistem anaerob care se
apropie tot mai mult de suprafață.[5] Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni o mare
moartă, sulfuroasă.[5]
Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii 1950, până la câteva
zeci de mii de exemplare, în 2006.[5]

Meduză
 

Actinie
  

Guvid
 

Pisică de mare
 

Delfini în portul Batumi

Biotopul pontic[modificare | modificare sursă]

Biotopul pontic poate fi împărțit în 4 etaje principale.
Etajul supralitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul supralitoral este format din zonele de țărm acoperite ori stropite de valuri în mod
ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare
ori măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei
materiile organice se află în descompunere, formând depozite cu miros de metan și sulfură
de hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistență
la variații de mediu și hidrofile. Cu o frecvență mai redusă se întâlnesc și angiosperme, mai
ales în partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe și - mai puțin -
anaerobe, fauna include numeroase crustacee, insecte și viermi. Mare parte din aceste
vietăți se hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici
prădători. La acestea trebuie adăugate vietățile pasagere, în special păsările de mare.
Etajul mediolitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între circa. 0 și -0,5 m altitudine).
Etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul mezolitoral al lui Peres și
Picard (1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui Ercegovic (1957). După substratul solului
se împarte în zone pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase. Mediolitoralul ocupă în cadrul
zonelor cu substrat dur o fâșie lată de 2–10 m în funcție de înclinația platformei stâncoase.
Zonele mediolitorale pietroase (stâncoase) adăpostesc organisme capabile a rezista
perioadelor scurte de deshidratare și care se pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se
fixează prin firele cu bissus). Aici intră unele specii de alge și scoici. Li se adaugă viețuitoare
care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. În anumite condiții și în acest mediu
apar depozite de materie organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai
cunoscute viețuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii și stridii. Etajul
mediolitoral nisipos cuprinde în special animale capabile de îngropare rapidă în
substrat. Biocenoza caracteristică zonei de spargere a valurilor pentru mediolitoralul nisipos
de granulație medie și grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea și polichetului Ophelia
bicornis, cărora li se mai asociază misidul Gastrosaccus sanctus și polichetele Nerine
cirratulus, Pisione remota și Saccocirrus papillocercus (Băcescu. et al 1967). Mediolitoralul
nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populațiilor amfipodului Euxinia maeotica și
turbelariatul Otoplana subterranea (Băcescu. et al 1971).
Etajul sublitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 17,7) metri.
Este zona cea mai favorabilă vieții, în care se află majoritatea speciilor de plante și cea mai
mare parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde porțiunea de
fund marin permanent imersată, situată între limita inundării permanente și adâncimea care
permite existența organismelor fotosintetizante.
Etajul elitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau pluricelulare (60 m)
până la marginea platformei continentale.
În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal și hadal, apele
adânci fiind anoxice.
Ipoteza potopului pontic[modificare | modificare sursă]

Marea Neagră actuală (albastru deschis) și lacul Pontic (albastru închis) în ipoteza Ryan-
Pitman.
În 1997, hidrologul William Ryan și geologul Walter Pitman, americani, descoperă
lucrările hidrologilor și sedimentologilor români, bulgari și ruși, publicate în analele institutelor
de cercetări marine de la Constanța, Varna și Sevastopol, și relatând cercetările întreprinse
prin anii 1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile de moluște de
apă dulce, prezente în straturile de sub sedimentele marine actuale de pe platforma
continentală. Analizele concordă: cochillile respective au circa 7000 de ani. Cercetătorii
români, bulgari și ruși conclud că acum 7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puțin în
straturile de ape superficiale, un episod ligohalin (adică de mare scădere a salinității),
datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a unei mase de apă de topire post-glaciară prin
fluviile rusești. Dar Ryan și Pitman emit altă ipoteză, bazându-se pe
legenda Potopului din Biblie, ea însăși moștenită din mitologia Sumeriană, anume din
legenda lui Ghilgameș.
Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă dulce, pe care îl
numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel
că platforma continentală era la aer liber și adăpostea primii agricultori europeni (arheologia
ne spune că Sud-Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura). Când
nivelul apelor oceanice și ale Mediteranei au depășit altitudinea cea mai joasă a
istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în
mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii
să-și părăsească brusc așezările.
Ryan și Pitman afirmă că aceste populații s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat,
în Anatolia și în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului. Ei popularizează
în S.U.A. această teorie, prin articole, cărți și filme documentare care au întâlnit un succes
cu atât mai mare, cu cât cultura populară americană este în mod tradițional consumatoare
de teorii care îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu știința.
Majoritatea cercetătorilor specialiști ai Mării Negre, însă, nu au admis ipoteza Ryan-Pitman,
fiindcă aceasta lasă prea multe date ne-explicate și contrazice
cunoștințele hidrologice relative la Euxinism.[6] În prezent există trei reconstituiri diferite ale
istoriei Mării Negre:

 ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a fost abandonată de aproape toți

oamenii de știință (rămânând însă foarte populară în public),
 ipoteza gradualistă, care presupune o schimbare lentă și imperceptibilă
contemporanilor, a caracteristicilor hidrologice ale Mării Negre (mai are încă
partizani),
 ipoteza conform căreia nivelul și salinitatea au oscilat de mai multe ori în
decursul perioadelor glaciare, inter-glaciare și în ultima perioadă post-glaciară,
care are acum sprijinul majorității specialiștilor, fiindcă explică cel mai
satisfăcător fenomenele observate.[7]

Etimologie și istorie[modificare | modificare sursă]

Insula Șerpilor (Ucraina, la 44 km la est de Sulina): singura insulă pelagică stâncoasă din

Marea Neagră.

Capul Caliacra (Bulgaria, la 80 km la sud de Constanța): ultimul sălaș al focilor

dispărute Monachus monachus albiventer.
Cei mai dintâi menționați locuitori ai țărmurilor mării Negre,
anume Cimerienii și Sciții (popoare indo-europene), o denumeau „Axaina”, adică „albastru
închis”. În vremea colonizării grecești marea se numea „Pontos Euxeinos”, adică „marea
primitoare”, poate prin preluarea fonetică a denumirii „Axaina”. Romanii au transcris
denumirea sub forma „Pontus Euxinus”, folosind însă și „Mare Scythicum”, iar ulterior, în
vremea împărăției Bizantine, în Evul Mediu, apar denumirile de „Μεγάλη Θάλασσα” („Megali
thalassa” preluată în românește ca „Marea cea mare” din documentele lui Mircea cel
Bătrân și în italiana genovezilor ca „Mare maggiore”) și de „Kαικίας Θάλασσα” („Chechias
thalassa”, anume „marea crivățului”, preluată în bulgărește ca „море Сесил”: „marea oarbă”
sau „închisă”), denumiri prezente în hărțile venețiene precum și în cronicile lui Wavrin și
lui Villehardouin.
Calificativul „Neagră” apare în secolul al XV-lea, odată cu extinderea Imperiului Otoman, și
există trei ipoteze explicative, toate trei disputate :

 Cea mai populară, dar neconfirmată de nicio sursă, afirmă că ar fi culoarea mării
la vreme rea (de fapt, sub nori, toate mările sunt întunecate) ;
 O altă ipoteză des citată în sursele anglo-saxone este că Neagră ar fi o traducere
a cuvântului scitic axaïna ;
 O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost dată de Turcii Selgiucizi (Selçuk
Türklar) instalați în Anatolia din secolul XI, apoi generalizată
de Otomani (Osmanlı Türklar), conform căreia nordul era simbolizat de culoarea
neagră. Pentru turci, Marea de la Nord era Marea Neagră. Termenul a fost
tradus în rusește, românește, bulgărește pe măsură ce aceste popoare au avut
acces din nou la țărmurile mării. Această ipoteză este dezbătută inclusiv în
rândurile turcologilor, dat fiind ca desemnarea tradițională a punctelor cardinale
prin culori, la Turci, nu totdeauna folosește Kara (adică „întunecat”) pentru
Miazănoapte și Ak (adică „luminos”) pentru Miazăzi, cum este cazul aici
(Karadeniz fiind Marea Neagră, la nord de Turcia, iar Akdeniz fiind Marea
Mediterană la sud de Turcia) : de obicei, se folosesc alte culori.[8] Culorile au fost
folosite și la identificarea vlahilor: caravlahii sunt vlahii de nord (Bosnia și
Herțegovina), diferiți de vlahii din Grecia[9]
Ca urmare a poziției sale, țărmurile mării Negre au fost parcurse, colonizate și sunt astăzi
populate de numeroase popoare sosite din timpuri mai vechi sau mai noi. Cele mai vechi
popoare pontice sunt Grecii pontici, Armenii, Românii, Lazii, Gruzinii și Abhazii. Alte popoare
pontice sunt Bulgarii, Turcii și alte popoare turcice (de exemplu Găgăuzii și Tătarii) sau
Mongolii (veniți în regiune în sec. XIII), Ucrainienii, Rușii (printre care Lipovenii) și alții. Toate
aceste popoare prezintă astăzi o serie de tradiții, legende și alte forme de folclor legate de
Marea Neagră.
Marea Neagră face legătura între Europa și Asia. Granița stabilită de geografi între cele
două continente, pe Caucaz și strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părți inegale,
cea mai mare parte fiind europeană. Marea Neagră este săracă în insule, având un țărm
puțin dantelat. Cele mai importante insule sunt Insula Șerpilor și cele formate de Dunăre,
dincolo de vărsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula
Crimeea, „împărțită” cu Marea Azov. Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puțin prielnice
adăpostirii vaselor pe furtună (ca Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful
Samsun și altele), fie separate de larg de curenții transversali prin cordoane litorale
(„grinduri”) și transformate astfel în limane (de exemplu Limanele Dobrogene sau Limanul
Nistrului).
Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a valurilor (0-0,5 m
adâncime), adăpostește în porțiunile pietroase organisme - animale și vegetale - care se
fixează puternic și pot suporta unele perioade de uscare.
Câteva orașe importante se află la Marea Neagră, cum ar
fi Burgas, Varna, Constanța, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi și Trabzon.
Un oraș care nu se află propriu-zis la Marea Neagră, dar este mult legat istoric și economic
de această mare este orașul Istanbul (mai demult Constantinopol și capitala Imperiului
Bizantin).
Orașe de coastă[modificare | modificare sursă]
Cele mai importante[necesită  citare] 20 de orașe de pe coasta Mării Negre sunt:

  Istanbul (Turcia) – 14.377.000 (metropolitană, 2014)

  Samsun (Turcia) – 1.261.800 (2013)
  Odesa (Ucraina) – 1.014.700 (2014)
  Soci (Rusia) – 399.600 (2015)
  Sevastopol (Ucraina) – 354.800 (2015)
  Varna (Bulgaria) – 336.000 (2015)
  Herson (Ucraina) – 324.400 (2014)
  Constanța (România) – 283.800 (2011)
  Novorossiisk (Rusia) – 256.600 (2014)
  Trabzon (Turcia) 243.700 (2012)
  Burgas (Bulgaria) – 206.400 (2015)
  Ordu (Turcia) – 195.800 (2015)
  Batumi (Georgia) – 154.100
  Kerci (Ucraina) 147.700 (2015)
  Zonguldak (Turcia) – 109.800 (2012)
  Ialta (Ucraina) – 78.200 (2014)
  Suhumi (Georgia) – 62.900 (2011)
  Poti (Georgia) – 48.000 (2012)
  Mangalia (România) – 36.300 (2011)
  Năvodari (România) – 33.000 (2011)

Spațiul maritim al României[modificare | modificare sursă]

În albastru închis, apele teritoriale și zona economică excluzivă a României în Marea

Neagră.
Spațiul maritim al României are aproximativ 20.000 de kilometri pătrați, constând din:[10]

 ape maritime interioare – 753 de kilometri pătrați,

 mare teritorială – 4.487 de kilometri pătrați,
 zonă contiguă – 4.460 de kilometri pătrați, și
 zonă economică exclusivă – 10.300 de kilometri pătrați.