DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

– ACŢIUNEA –
ACŢIUNEA este mijlocul de a valorifica pe cale judecătorească un drept. La romani, în vremurile de
început, nu toate raporturile sociale fuseseră recunoscute de ius civile, de aceea, numai drepturile izvorâte
din raporturile recunoscute de ius civile erau ocrotite, fiind înzestrate cu acţiuni.
Un drept care nu poate fi valorificat, care nu poate fi reclamat pe cale judecătorească, nu este, de regulă,
de nici un folos pentru cel ce-l are.
De aceea, romanii dau numele de ius, de vinculum iuris, numai acelor raporturi sociale care sunt
înzestrate cu acţiuni.
Mai târziu, raporturile sociale s-au înmulţit, şi s-au ivit şi raporturi sociale noi. Pretorii, jurisconsulţii şi
împăraţii, în măsura nevoilor, au recunoscut şi aceste raporturi noi şi le-au înzestrat cu acţiuni. De atunci şi
ele au dobândit numele de ius, vinculum iuris, pe care nu-l aveau mai înainte.
În practică s-a ajuns ca termenii de ius şi actio să fie atât de sinonime, încât când era vorba să se afle
natura unui raport juridic, romanii nu întrebau ce drept izvorăşte din acel raport, ci ce acţiune serveşte la
valorificarea acelui raport (romanii concepând dreptul mai degrabă sub aspect procesual).
– PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ –
NOŢIUNI INTRODUCTIVE:
O persoană, cu privire la un lucru, poate avea sau un drept de proprietate, adică un drept real asupra
acelui lucru, sau poate avea dreptul de a cere altei persoane să-i dea acel lucru, adică să aibă un drept
personal (drept de creanţă) → însă nu este de ajuns a avea un drept, mai trebuie să-ţi şi valorifici acest
drept., adică trebuie ca justiţia ţării în care trăieşti să-ţi recunoască acest drept: trebuie - cu alte cuvinte - să ţi
se facă dreptate.
PROCEDURA CIVILĂ = acea parte a dreptului care are ca obiect formele de realizare a dreptului şi
cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la
proprietate, la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţă.
Însă dreptatea nu este o noţiune imuabilă, veşnic aceeaşi → dreptatea este o noţiune care se poate
schimba de la un popor la altul, şi chiar la acelaşi popor, în decursul secolelor.
Întrucât dreptul privat roman a evoluat şi pe cale procedurală, pentru a înţelege evoluţia instituţiilor de
drept civil, este necesar a cunoaşte care sunt formele cerute pentru valorificarea drepturilor subiective.
EVOLUŢIA PROCEDURII CIVILE ROMANE:
În evoluţia sa, dreptul privat roman a cunoscute trei sisteme procedurale:
–procedura legisacţiunilor (≈ epoca veche);
–procedura formulară (≈ epoca clasică);
–procedura extraordinară (epoca postclasică).
Primele două sisteme procedurale, cea a legisacţiunilor şi cea formulară, se caracterizează prin
diviziunea procesului în două faze: faza in iure (adică în faţa magistratului, care avea rolul de a organiza
instanţa judecată, stabilind despre ce este vorba în proces) şi faza in iudicio (adică în faţa judecătorului,
care conducea dezbaterea contradictorie, asculta pledoariile avocaţilor, aprecia probele şi pronunţa sentinţa).
•în procedura legisacţiunilor rolul magistratului era limitat de un formalism rigid → se limita la a observa
dacă părţile au respectat formele necesare tipului de proces pe care îl organiza, după care pronunţa anumite
cuvinte solemne.
•în procedura formulară rolul magistratului creşte → în funcţie de cazul concret, redacta o formulă prin
care dădea judecătorului instrucţiuni cu privire la felul în care trebuie să se judece procesul: formulele create
de pretor conţineau germenii unor noi principii de drept, făcând posibilă soluţionarea litigiilor pe care legile în
vigoare nu le aveau în vedere → de aceea dreptul civil a evoluat pe cale procedurală, păstrând aparenţa că
ar fi rămas neschimbat.
În epoca postclasică a fost introdusă procedura extraordinară, caracterizată prin dispariţia diviziunii
procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse de aceeaşi persoană de la început până la sfârşit.
I. JUSTIŢIA PRIVATĂ.
JUSTIŢIA PRIVATĂ = realizarea pretenţiilor cuiva prin mijloace personale.
Pentru epoca prestatală termenul de justiţie nu poate fi întrebuinţat decât cu rezerva că, în această
orânduire neexistând nici stat nici drept, cuvântul justiţie nu poate evoca ideea de drept, ci ideea de obicei
nejuridic → în cazul conflictele dintre persoane fiecare îşi apăra şi-şi realiza interesele singur, folosind
violenţa împotriva celui ce i le nesocotea (răzbunarea privată) → cu timpul conflictele încep să fie
soluţionate pe calea talionului (principiul “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”) şi a arbitrajului privat
(supunerea litigiului spre rezolvare unui arbitru ales de părţi) → ulterior apar unele cutume care reglementau
soluţionarea conflictelor pe cale de arbitraj.
În sec. VI î.e.n., odată cu naşterea statului roman, apare şi justiţia ca formă de realizare a dreptului de
către organele specializate ale statului → statul a introdus o procedură de judecată caracterizată printr-un
formalism excesiv: procesele se judecau într-un cadru solemn şi numai în anumite zile, cu schiţarea unor
gesturi rituale şi pronunţarea unor cuvinte solemne pe care nu le cunoşteau decât pontifii.
Cu toate că rolul statului în înfăptuirea justiţiei a crescut necontenit, alături de justiţia publică (înfăptuită
de organele specializate ale statului) s-a practicat şi justiţia privată (valorificarea drepturilor subiective prin
mijloace proprii).
Justiţia privată prezintă două aspecte:
–un aspect agresiv: când cel care are anumite pretenţii ia iniţiativa pentru a le realiza (ex. proprietarul unui
lucru care ia acel lucru din mâinile posesorului).
–un aspect defensiv: când cineva se apără contra atacurilor cuiva (ex. posesorul se apără contra aceluia
care-i tulbură posesiunea).
Justiţia privată defensivă a fost întotdeauna admisă potrivit principiului vim vi repellere licet (violenţa
poate fi înlăturată prin violenţă) → principiul legitimei apărări.
Justiţia privată agresivă s-a menţinut, în mod excepţional, până în epoca postclasică, fiind limitată treptat,
pe măsură ce aceasta era de natură să aducă atingere intereselor clasei dominante.
1
DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

Urmele justiţiei private sunt dovedite prin existenţa a trei acte legislative destinate să înlăture justiţia
privată agresivă:
1.Lex Iulia de vi publica et privata (legea relativă la violenţa publică şi privată): dată în timpul lui
Augustus, pedepseşte cu pedepse publice (confiscarea bunurilor, exilul) fapta creditorului care, prin violenţă,
ia un bun care aparţine debitorului său.
2.Decretum Marci: dat de Marcus Aurelius (sec. II), pedepseşte cu o pedeapsă privată (pierderea
creanţei) pe creditorul care, chiar fără folosirea violenţei, ia un bun al debitorului său.
3.Constituţia din anul 389: dată de Valentinian II, pedepseşte cu o pedeapsă privată (pierderea dreptului
de proprietate) pe proprietarul care fiind deposedat de bunul său şi-a reluat bunul, prin mijloace violente, din
mâinile posesorului.
II. PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR.
LEGISACŢIUNILE:
Termenul de legisacţiune, prin care este desemnat primul sistem procedural roman, arată că orice
acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiază pe lege.
Legisacţiunile = tipuri de procese, utilizate în scopul recunoaşterii sau executării unor tipuri
corespunzătoare de drepturi subiective.
Potrivit procedurii acţiunilor legii (legisacţiunilor), drepturile subiective pot fi valorificate prin utilizarea unuia
din cele 5 procedee recunoscute de lege:
–primele trei (sacramentum, iudicis postulatio, condictio) erau legisacţiuni de judecată, servind la
recunoaşterea unui drept.
–ultimele două (manus iniectio, pignoris capio) erau legisacţiuni de executare, servind la executarea
unei sentinţe de condamnare sau a unui drept recunoscut prin lege.
CARACTERELE PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR:
–caracterul judiciar: decurge din faptul că părţile erau obligate să se prezinte în faţa magistratului
(excepţie: pignoris capio) şi să pronunţe anumiţi termeni → reclamantul trebuia să afirme dreptul său în
anumiţi termeni care se numeau formulele legisacţiunilor (sfr. sec. IV î.e.n. Gnaeus Flavius a divulgat
formulele legisacţiunilor prin afişarea în forum – potrivit tradiţiei, formularea acţiunilor legii nu se găsea în legi,
ci fusese încredinţată pontifilor, cărora părţile trebuiau să ceară formulele pe care urmau să le recite).
–caracterul legal: decurge din faptul că legisacţiunile erau prevăzute în legi iar părţile foloseau termenii
luaţi din legea pe care se întemeia respectiva legisacţiune → sistemul legisacţiunilor constituia procedura
legală, nu numai pentru că fusese consacrată prin legi, dar şi pentru că, în nici un caz, nu te puteai judeca
dacă nu aveai o acţiune atestată prin lege.
–caracterul formalist: decurge din faptul că termenii care intrau în compunerea formulelor legisacţiunilor
trebuiau să fie pronunţaţi întocmai, fiind formulaţi de către pontifi după înşişi termenii legilor → orice abatere
de la formula solemnă corespunzătoare unui tip de proces era sancţionată cu pierderea dreptului subiectiv,
reclamantul nemaiputând intenta a doua oară acţiune pentru respectivul drept, o simplă neglijare a formei
fiind ireparabilă (ex. un reclamant a pierdut procesul pentru că în acţiunea intentată întrebuinţase termenul de
viţe în loc de cel de arbori, aşa cum prevedea XII T. care nu vorbea despre tăierea viţei, ci despre tăierea
arborilor în general) → chiar dacă limba vorbită nu mai corespundea celei utilizate în vechile legi, părţile erau
obligate să se exprime în limba arhaică.
DESFĂŞURAREA PROCESULUI ÎN SISTEMUL PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR:
Ceea ce caracterizează procedura civilă romană în primele două epoci ale dreptului roman (epoca veche
şi cea clasică) este ceea ce se numeşte cu o expresie latină, însă neromană, ordo iudiciorum privatorum
(ordinea sau reglementarea procesului civil), adică un complex de reguli care guvernează procesul civil
roman, proces divizat în două faze → prima fază are loc în faţa magistratului (in iure), a doua fază are loc în
faţa judecătorului (in iudicio) → sistemul cu ordo pare să reprezinte momentul intervenţiei statului în
conflictele intervenite între particulari, conflicte care anterior erau tranşate de un arbitru.
1.FAZA IN IURE.
Sistemul cu ordo e caracterizat prin aceea că, pentru a exista un proces trebuie ca ambele părţi să se
prezinte în faţa magistratului, însă înfăţişarea pârâtului trebuie să o procure reclamantul fără amestecul
statului → dacă, cu toată diligenţele făcute de reclamant, pârâtul nu se prezenta procesul nu putea avea loc.
PROCEDEE DE CITARE:
–in ius vocatio (chemarea în faţa magistratului): reclamantul soma pe pârât să-l urmeze înaintea
magistratului prin rostirea unor cuvinte solemne “in ius te voco” (te chem înaintea magistratului) → dacă nu
vrea să meargă, reclamantul trebuia să constate refuzul de a-l urma cu martori iar apoi căuta să-l târască cu
forţa → pârâtul putea să se sustragă obligaţiei de a-l urma imediat pe reclamant constituind un vindex
(garant), care promitea că-l va determina să se prezinte în faţa magistratului la un alt termen → dacă pârâul
se ascundea, cu scopul de a evita procesul, magistratul putea recurge la măsuri de constrângere, acordând
reclamantului o missio in possessionem (trimitere în posesia bunurilor pârâtului).
–vadimonium extrajudiciar: era angajamentul pârâtului că se va înfăţişa în faţa magistratului la o
anumită data (când pârâtul fusese citat în justiţie însă procesul nu a fost tranşat în aceeaşi zi).
–condictio: era somaţia prin care reclamantul chema în faţa magistratului pe pârâtul peregrin.
ACTIVITATEA PĂRŢILOR:
În faţa magistratului, reclamantul, folosind anumiţi termeni solemni, arăta care sunt pretenţiile sale →
pârâtul, faţă de pretenţiile formulate de reclamant, putea adopta trei atitudini:
1.să recunoască pretenţiile reclamantului (confessio in iure - mărturisirea în faţa magistratului):
mărturisirea era echivalentă sentinţei, aplicându-se principiul confessus pro iudicato est (cel care a mărturisit
se consideră drept condamnat) pârâtul era asimilat cu cel condamnat → potrivit XII T. recunoaşterea în faţa
magistratului constituia titlu executoriu iar procesul nu mai trecea în faza a doua.
2.să nege pretenţiile reclamantului: dacă nega pretenţiile reclamantului, dându-şi în acelaşi timp
concursul la desfăşurarea procesului → procesul trecea în faza a doua şi se încheia cu pronunţarea unei
sentinţe.
2
 DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

3.să nu se apere cum trebuie: dacă nu-şi dădea concursul la desfăşurarea procesului → pârâtul era
asimilat cu cel condamnat iar procesul nu mai trecea în faza a doua.
LITIS CONTESTATIO (luarea de martori):
Ultimul act al procedurii in iure era litis contestatio, adică luarea de martori → martorii aveau rolul de a
constata că părţile doresc să ajungă în faţa judecătorului în scopul obţinerii unei sentinţe.
MAGISTRAŢII JUDICIARI (magistratul nu judecă, ci se mărgineşte să organizeze instanţa!):
Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii de iurisdictio şi imperium:
–iurisdictio: dreptul de a supraveghea îndeplinirea formele proprii legisacţiunilor prin care prin care părţile
urmăreau să-şi valorifice pretenţiile.
–în sens larg: cuprindea dreptul de a organiza instanţa (iurisdictio contentiosa - jurisdicţia
contencioasă) → interesele părţilor erau opuse iar procesul se încheia cu pronunţarea unei sentinţe.
–în sens restrâns: cuprindea dreptul de a coopera la realizarea unui act juridic prin simularea unui
proces (iurisdictio voluntaria - jurisdicţia voluntară/graţioasă, ex. adopţie, eliberare) → interesele părţilor
nu erau opuse iar magistratul coopera cu ele pentru a îmbrăca înţelegerea lor în forma juridică
necesară pentru obţinerea rezultatelor dorite.
–imperium: era puterea de comandă a magistratului.
În epoca regalităţii organizarea judecării proceselor intra în competenţa regelui, odată cu instaurarea
republicii această atribuţie a trecut asupra consulilor (exercitându-şi prerogativele lunar, în mod alternativ).
–în 367 î.e.n., după constituirea preturii urbane, jurisdicţia contencioasă a trecut asupra pretorului urban,
consulii păstrând însă jurisdicţia graţioasă.
–în 242 î.e.n., după constituirea preturii peregrine, organizarea judecării cauzelor litigioase dintre cetăţenii
romani şi peregrini a trecut asupra pretorului peregrin.
–jurisdicţia asupra litigiilor ivite cu ocazia tranzacţiilor făcute în târguri şi pieţe aparţinea edililor curuli (un
fel de magistraţi specializaţi în materia dreptului comercial – !romanii nu cunoşteau distincţia actuală dintre
drept civil şi drept comercial).
–în Italia organizarea proceselor revenea reprezentanţilor pretorului urban şi magistraţilor municipali
(apar după ce italienii au dobândit dreptul de cetăţenie, au jurisdicţia contencioasă dar numai pentru afacerile
mai puţin importante).
–în provincii, teritoriile cucerite în afara peninsulei, organizarea proceselor revenea guvernatorilor.
ACTIVITATEA PRETORULUI:
În procedura legisacţiunilor, activitatea pretorului, principalul magistrat judiciar, se rezumă la a observa
dacă părţile pronunţau corect formulele proprii legisacţiunii la care au recurs, după care, în funcţie de
împrejurări, pronunţa unul din următoarele cuvinte solemne:
–prin do: numea judecătorul ales de părţile în litigiu.
–prin dico: atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia din părţi.
–prin addico: atribuia dreptul de proprietate asupra lucrului litigios, când pârâtul nu contesta dreptul
reclamantului.
Magistratul are un rol pasiv, el observă dacă părţile litigante respectă întocmai procedura de judecată şi
hotărăşte după cum pretenţiile lor se încadrează sau nu în tipicul legii.
PROCEDEE DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR PE CALE ADMINISTRATIVĂ:
Pretorul, în virtutea puterilor cu care era învestit (iurisdictio şi imperium), putea soluţiona anumite litigii
fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului, prin utilizarea unor mijloace procedurale:
1.stipulationes pretoriae (stipulaţiunile pretoriene) = contracte verbale (înţelegeri încheiate printr-o formă
solemnă, prin pronunţarea unui anumit cuvânt: spondeo - promit) încheiate din ordinul pretorului, fiind impuse
de pretor → prin astfel de stipulaţiuni pretorul sancţiona cazurile noi ivite în practică într-o vreme când
nu avea dreptul de a crea acţiuni: astfel în cazul numit damnum infectum (prejudiciu eventual - paguba
neprodusă dar iminentă), ex. când casa cuiva ameninţa să se prăbuşească asupra casei vecinului, vecinul
va putea sili pe proprietarul casei care ameninţă să se prăbuşească să-i promită printr-o stipulaţiune plata
unei sume de bani drept despăgubire în cazul în care casa se va prăbuşi.
2.missio in possessionem = trimiterea reclamantului fie în posesia, fie în detenţiunea bunurilor pârâtului
→ servea fie ca o sancţiune a refuzului de a se supune ordinului de a face stipulaţiunea de mai sus, fie
ca sancţiune a pârâtului care nu voia să se prezinte în justiţie.
3.interdicta (interdictele) = pretorul intervenea uneori pentru a tranşa pe cale administrativă, mai rapid, un
proces: interdictele fiind dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să facă un anumit act juridic ori să nu facă
un anumit act → interdictele erau simple (când se adresau unei singure părţi) sau duble (când se adresau
ambelor părţi) → acest procedeu juridic a apărut în procedura legisacţiunilor (dar nu presupunea pronunţarea
unor termeni solemni), însă constituie modelul după care a fost creată procedura formulară.
4.restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) = ordinul pretorului care, prin desfiinţarea
actului juridic păgubitor pentru reclamant, repune părţile în situaţia pe care o avuseseră înainte de facerea
actului juridic, reclamantul fiind deci în măsură să intenteze o acţiune care dispăruse ca urmare a
facerii respectivului actului → reclamantul redobândea dreptul subiectiv pierdut ca urmare a efectului
actului păgubitor, urmând să intenteze o acţiune pentru valorificarea dreptului renăscut → pretorul nu îl
punea pe reclamant în situaţia anterioară în fapt, ci numai în drept, întrucât doar după judecarea
procesului şi după executarea sentinţei reclamantul era repus în situaţia anterioară şi în fapt (ex. cel
mai vechi este restitutio in integrum ob absentiam: dacă un cetăţean lipsea vreme îndelungată din Roma, în
interesul serviciului, iar în acest timp cineva îi uzucapa un bun, pretorul acorda o restitutio in integrum prin
care desfiinţa uzucapiunea → reclamantul redobândea dreptul de proprietate iar apoi putea intenta acţiunea
de revendicare, redobândind posesiunea, adică stăpânirea de fapt, a bunului).
LEGISACŢIUNILE DE JUDECATĂ:
1.SACRAMENTUM (procedura prin jurământ).
Această formă procedurală păstrează multe urme de justiţie primitivă, precum şi influenţe religioase.
Înaintea magistratului părţile îşi afirmau, în mod contradictoriu şi în termeni sacramentali, pretenţiile lor.
3
DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

Iniţial, aceste afirmaţii erau întărite printr-un jurământ religios, aşa cum arată şi cuvântul sacramentum,
fiecare parte litigantă fiind obligată să depună la pontifi un anumit număr de capete de vite.
Pontifii, care deţineau secretele religiei şi ale dreptului, aveau să decidă care dintre cele două jurăminte
era just şi care injust → partea a cărei jurământ fusese declarat injust pierdea procesul, precum şi animalele
depuse, care erau jertfite zeilor.
Odată cu laicizarea dreptului, jurământul a fost înlocuit cu un pariu iar părţile trebuiau să depună, tot la
pontifi, o sumă de bani de 50 sau 500 de aşi, după cum valoarea procesului era mai mică sau mai mare de
1000 de aşi → cel care pierdea procesul pierdea şi suma de bani, ce lua destinaţia sacrificiilor religioase.
Ulterior, părţile nu au mai fost obligate să depună efectiv respectiva sumă de bani, ci numai să o promită
şi să garanteze cu chezaşi că partea care va pierde procesul o va achita → banii intrau în tezaurul statului,
având caracterul unei amenzi civile.
Procedura prin sacramentum era de aplicaţie generală, la jurământ recurgându-se în situaţiile în care
nu se prevedea în lege că s-ar putea judeca altfel → în funcţie de obiectul legisacţiunii distingem:
–când avea ca obiect un drept real (proprietatea unui lucru), lua forma lui sacramentum in rem
(jurământul asupra unui lucru).
–când avea ca obiect un drept personal (valorificarea unei creanţe), lua forma lui sacramentum in
personam (jurământul asupra unei persoane).
SACRAMENTUM IN REM (jurământul asupra unui lucru).
Modul de desfăşurare al procedurii ne-a fost transmis prin Institutele lui Gaius (sec. II), care au în vedere
un litigiu privind dreptul de proprietate asupra unui sclav.
Nu se poate vorbi de reclamant şi de pârât, ambele părţi având acelaşi rol, fiind în acelaşi timp şi
reclamant şi pârât: totuşi există o deosebire între părţile care revendicau lucrul: cel care vorbeşte primul este
cel care nu posedă lucrul litigios, posesorul va vorbi în al doilea rând.
Gaius: «Dacă te judecai cu o acţiune reală, atunci bunurile mobile şi uşor de deplasat, care, într-un fel,
puteau fi transportate sau aduse în instanţă, erau revendicate astfel în drept: cel care revendica
ţinea în mână o nuia; punea apoi mâna pe obiect, de pildă un sclav, şi grăia astfel: “eu afirm că
sclavul acesta este al meu după dreptul quiriţilor [cetăţenilor romani], şi, în baza condiţiei sale
juridice, cum am spus, poftim ţie, că am şi aplicat vindicta [nuia - simbol al dreptului de
proprietate]”, şi pe dată atingea sclavul cu nuiaua; adversarul spunea aceleaşi cuvinte şi proceda la
fel.»
[după această declaraţie identică şi implicit contradictorie, urma un simulacru de încăierare a părţilor, care
simboliza situaţia din epoca prestatală, când pretenţiile erau valorificate prin mijloace proprii]
«După ce şi unul şi altul făcuse revendicarea, pretorul soma: “daţi amândoi drumul sclavului”
şi ei îi dădeau drumul.»
[intervenţia magistratului, ca reprezentant al ordinii sociale care a înlocuit justiţia privată, simboliza noua
situaţie în care statul a luat asupra sa distribuirea justiţiei]
«Cel care revendicase primul, întreba astfel pe celălalt: “te rog să spui în virtutea cărei cauze
ai reclamat?” Acela răspundea: “am exercitat dreptul, aşa cum am aplicat vindicta”, la care,
partea care revendicase întâi spunea mai departe: “deoarece ai revendicat pe nedrept te provoc
la un jurământ de 500 de aşi”; adversarul răspundea la fel: “şi eu pe tine”.
Pretorul invita după aceea pe una din părţi să prezinte garanţii, adică decidea cine să fie
posesorul interimar şi-i ordona acestuia să-i prezinte adversarului garanţii, atât pentru valoarea
bunului în sine, cât şi pentru aceea a fructelor.»
Dacă bunul nu putea fi uşor transportat sau adus în instanţă (ex. o turmă de oi, o clădire, un teren), se
aducea în instanţă din turmă fie o oaie, fie chiar un fir de păr smuls de pe ele, de pe clădire se lua o ţiglă, din
teren se lua o brazdă.
Părţile procedau în continuare la alegerea judecătorului.
SACRAMENTUM IN PERSONAM (jurământul asupra unei persoane).
Era o procedură specifică urmăririi drepturilor personale (de creanţă). Creditorul se adresa debitorului cu
cuvintele: “afirm că îmi datorezi 10.000 de sesterţi; acest lucru cer: să-l afirmi sau să-l negi”.
Pârâtul nega afirmaţia reclamantului, folosind de asemenea cuvinte solemne, după care părţile se
provocau la jurământ, procedând în continuare la alegerea judecătorului, ca şi la sacramentum in rem.
2.IUDICIS POSTULATIO (cererea de judecător sau arbitru).
Această procedură avea un caracter excepţional, adică se folosea acolo unde procedura comună,
sacramentum, nu se putea aplica deoarece legea impunea a se recurge la iudicis postulatio, ex. –
valorificarea creanţelor izvorâte din sponsio (contract solemn) (XII T.2.1b.);
–împărţirea unui succesiuni între comoştenitori (XII T.5.3.);
–împărţirea unui bun comun (legea Licinia).
Iudicis postulatio, aşa cum îi arată şi numele, consta, după ce se indica pricina pentru care se purta
procesul, într-o simplă cere adresată magistratului, pentru ca acesta să desemneze un judecător sau
un arbitru.
În cazul valorificarea creanţelor izvorâte din sponsio reclamantul spunea următoarele: “eu afirm că tu
trebuie să-mi dai 10.000 de sesterţi, potrivit angajamentului ce ţi-ai luat solemn; eu aceasta cer: să
recunoşti sau să negi”, pârâtul spunea că nu trebuie iar reclamantul adăuga: “de vreme ce tu negi, te rog,
pretore, să ne dai un judecător ori un arbitru” → prin această legisacţiune partea care pierdea procesul
nu era sancţionată cu pierderea unei sume de bani, cum se întâmpla cu suma de bani depusă/promisă cu
titlu de sacramentum.
3.CONDICTIO (chemarea în judecată).
Această procedură a fost introdusă în sec.III-II î.e.n. pentru:
–valorificarea creanţelor având ca obiect sume de bani determinate (legea Silia);
–valorificarea creanţelor având ca obiect un lucru determinat (legea Calpurnia).
Condictio (somaţie, de la condicere - a soma), aşa cum îi arată şi numele, consta, după ce se indica
pricina pentru care se purta procesul, într-o somaţie de se prezenta din nou in iure peste un anumit
interval de timp (30 de zile).
4
 DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

Reclamantul declara: “eu susţin că tu trebuie să-mi dai 10.000 de sesterţi; eu aceasta cer: să
recunoşti sau să negi”, pârâtul spunea că nu trebuie iar reclamantul adăuga: “de vreme ce tu negi, te
somez ca în termen de 30 de zile să te prezinţi pentru primirea unui judecător“, apoi în a 30-a zi ei
trebuiau să se prezinte pentru primirea judecătorului.
Apariţia acestei proceduri se explică prin necesitatea accelerării judecăţilor, ca o consecinţă a dezvoltării
comerţului şi creditului, care reclamau proceduri simplificate faţă de sacramentum şi iudicis postulatio.
2.FAZA IN IUDICIO.
ACTIVITATEA PĂRŢILOR:
De la magistrat, părţile se înfăţişau judecătorului unde, în cea mai mare libertate, exprimându-se în
limbajul comun, îşi expuneau pe scurt pricina.
Dacă una din părţi lipsea, judecătorul aştepta până la amiază, după care, în lipsa adversarului, dădea
câştig de cauză părţii prezente;
Reclamantului îi revenea sarcina probei (potrivit adagiului actor incumbit onus probandi, reclamantului îi
revine sarcina probei, id est cel care face o propunere în justiţie trebuie să o dovedească), acesta
aducea în sprijinul afirmaţiilor sale fie martori, fie înscrisuri → romanii necunoscând ierarhia probelor, un
înscris putea fi combătut cu martori.
Părţile puteau recurge la serviciile unui avocat → avocaţii nu aveau calitatea de reprezentanţi în justiţie, ci
doar veneau în sprijinul uneia din părţi prin pledoariile lor.
Judecătorul, după ce lua cunoştinţă de afirmaţiile părţilor, pledoariile avocaţilor şi de probele administrate,
se pronunţa potrivit liberei sale convingeri.
În cazul procedurii prin sacramentum, judecătorul nu se pronunţa direct asupra litigiului, ci avea să se
pronunţe al cui jurământ este just şi al cui este injust → astfel judecătorul se pronunţa, implicit, şi asupra
fondului procesului, dând câştig de cauză părţii al cărei jurământ a fost declarat just → cel care câştiga
procesul intra în stăpânirea lucrului şi redobândea suma de bani, în timp ce adversarul pierdea suma de bani
depusă/promisă cu titlu de sacramentum.
JUDECĂTORII:
În vechiul drept roman, ca şi în dreptul clasic, judecătorul era o persoană particulară (nu existau judecători
de profesie), aleasă de părţi şi confirmată de magistrat → iniţial nu puteau fi judecători decât senatorii,
ulterior s-a acordat acest drept şi cavalerilor.
Judecătorul unic (iudex unus) judeca procesele în care avea de constatat dacă pretenţiile reclamantului
erau sau nu întemeiate iar, în funcţie de convingerea pe care şi-o forma, pronunţa o sentinţă de condamnare
sau de absolvire.
Arbitrul (arbiter) era tot un judecător unic însă care judeca afacerile unde nu se contesta un drept, ci
întinderea lui (ex. cazul de împărţire a unui teren care aparţine mai multor persoane, adică cazul acţiunii în
partaj).
La romani mai existau:
–tribunale nepermanente: compuse dintr-un număr nepereche de judecători (recuperatores), judecau
procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini.
–tribunale permanente:
–“Cei zece bărbaţi care să judece procesele”, decemvirii (decemviri litibus iudicandis): judecau
procesele cu privire la libertate, adică cazurile când se afirmă că un sclav este un om liber sau invers.
–”Cei o sută de bărbaţi” centrumvirii (centumviri): judecau procesele cu privire la proprietate şi
moştenire (erau împărţiţi în mai multe secţiuni iar în realitate erau 105).
LEGISACŢIUNILE DE EXECUTARE:
1.PIGNORIS CAPIO (luarea de gaj).
Creditorul, doar în anumite cazuri şi în prezenţa martorilor, putea să ia din patrimoniul debitorului un
lucru, fără judecată, de asemenea nu presupunea prezenţa magistratului sau a debitorului), dar cu
pronunţarea unor cuvinte solemne (în formula solemnă de la pignoris capio trebuia enunţat raportul juridic din
care deriva pretenţia reclamantului), pentru ca în acest mod să-l silească să-şi achite datoria → pignoris
capio era o legisacţiune de executare lipsită de caracter judiciar.
În epoca veche executarea purta asupra persoanei debitorului, nu asupra bunurilor sale, deoarece
creditorul, dacă debitorul nu plătea, n-avea dreptul să pună stăpânire pe bunurile sale şi să le vândă pentru a
se despăgubi din preţul realizat.
Chiar în cazul lui pignoris capio, deşi creditorul putea, fără un proces prealabil şi fără ca debitorul să se
poată opune, să ia un lucru al debitorului, nu suntem în prezenţa unei executări asupra bunurilor, întrucât
creditorul n-avea voie nici să vândă lucrul, nici să-l însuşească, ci numai să-l păstreze pentru ca astfel să-l
silească pe debitor să se execute → dacă debitorul se încăpăţâna să nu plătească creditorul putea
distruge lucrul.
Cazurile în care se aplică această procedură sunt extrem de limitate, urmărind doar ocrotirea intereselor
anumitor creditori ori ale statului roman → pignoris capio putea fi aplicată:
–contra celui care a cumpărat un animal pentru sacrificiu şi nu a achitat preţul (XII T.12.1.);
–contra celui care n-a plătit banii pentru vita de povară ce i-a fost închiriată de cineva pentru a-şi procura
bani în vederea unui sacrificiu (XII T.12.1.);
–contra celor care ar datora impozite statului, caz în care publicanii, cei însărcinaţi cu strângerea
impozitelor, puteau exercita pignoris capio.
2.MANUS INIECTIO (aplicarea mâinii).
Aulus Gellius (Nopţile atice, sec. III): fragment privind dispoziţiile XII T.
«”Pentru o datorie recunoscută şi după ce s-au făcut formele de judecată, să se dea răgaz de 30 de zile.
Apoi să se facă manus iniectio şi să fie dus la judecată. Dacă la judecată nu plăteşte, sau dacă nu-l
garantează cineva, să-l ia creditorul cu sine, să-l lege, să-l pună în cătuşe sau în obezi. Să-l lege cu lanţuri în
greutate de 15 livre, nu mai mare, ci dacă vrea mai mică. Dacă vrea, să se întreţină singur. Dacă nu se
întreţine singur, cel ce-l are legat să-i dea zilnic câte o livră de făină. Dacă vrea să-i dea mai mult” [XII T.3.1-
4.].
5
DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

Între timp totuşi dreptul de a cădea la înţelegere: dacă nu se învoiau debitorii stăteau 60 de zile în lanţuri.
În acest interval, în trei zile de târg, consecutive, erau duşi în faţa pretorului in comitium şi li se spunea cu
voce tare suma pe care o au de plată. În a treia zi de târg li se dădea pedeapsa capitală, sau erau vânduţi la
străini peste Tibru.
Dar pentru respectul faţă de cuvântul dat, cum am spus, au făcut acea pedeapsă capitală groaznică şi
temută prin respectul atrocităţii şi prin noi feluri de a înspăimânta. Căci în cazul în care erau mai mulţi
creditori la care era împărţit condamnatul, au permis ca, dacă voiesc, să taie şi să-şi împartă între ei corpul
omului dat lor… “În a treia zi de târg să fie tăiat şi împărţit. Dacă unul a luat mai mult sau mai puţin, să nu se
considere fraudă” [XII T.3.5.].»
PERIODIZARE:
Procedura legisacţiunilor începe să dispară odată cu legea Aebutia (149-126 î.e.n.) prin care s-a introdus
procedura formulară → legea nu a suprimat legisacţiunile, ci a dat posibilitatea părţilor de a opta pentru una
din cele două proceduri → în practică fiind preferată procedura formulară, legea Iulia iudiciara (17 î.e.n.) a
abolit definitiv procedura legisacţiunilor, afară de câteva cazuri excepţionale.
– PROCEDURA FORMULARĂ –
APARIŢIA PROCEDURII FORMULARE:
Procedura legisacţiunilor începe să dispară odată cu legea Aebutia (149-126 î.e.n.) prin care s-a introdus
procedura formulară → legea nu a suprimat legisacţiunile, ci a dat posibilitatea părţilor de a opta pentru una
din cele două proceduri → în practică fiind preferată procedura formulară, legea Iulia iudiciara (17 î.e.n.) dată
de August a abolit definitiv procedura legisacţiunilor, afară de câteva cazuri excepţionale (damnum infectum
– prejudiciul eventual şi procesele care ţineau de competenţa tribunalului centumviral).
Legisacţiunile deveniseră cu timpul odioase romanilor din cauza caracterului lor formalist: pentru cea mai
mică greşeală în pronunţarea cuvintelor solemne procesul era pierdut.
Evident că dezvoltarea pe care o luase comerţul a contribuit mult la naşterea acestei aversiuni. Volumul
afacerilor mărindu-se şi procesele au devenit mai numeroase iar oamenii de afaceri nu aveau nici timpul
necesar, nici cunoştinţele necesare pentru a face faţă unui formalism exagerat → cavalerii, parte a clasei
dominante la sfârşitul republicii, îmbogăţiţi din comerţ şi cămătărie, erau interesaţi de schimbarea formelor de
valorificare a drepturilor pe cale judiciară pentru ca ritmul afacerilor să poată fi accelerat.
Procedura per formulas este un capitol important pentru cunoaşterea însuşi fondului dreptului clasic: nu
se va mai spune că numărul acţiunilor va fi limitat numai la cinci, dar nici nu se va spune că e nelimitat →
pretorului, ca magistrat judiciar, îi incumbă crearea fondului dreptului însuşi, tocmai prin instrumentul
acţiunilor şi excepţiunilor, frâna lor. În cele câteva cuvinte care compuneau formula pe care pretorul o redacta
se va oglindi pe parcursul câtorva secole evoluţia dreptului.
FORMULA:
Precedentele formale ale procedurii formulare trebuie căutate în procedura interdictelor, căci şi aici părţile
nu mai rosteau cuvinte solemne, ci se exprimau cum voiau, magistratul dând un ordin în cuvinte solemne,
ordin oral adresat părţilor, apoi devenit ordin scris adresat judecătorului. Plecând de la aceste precedente s-a
ajuns la compunerea formulei, program care cuprindea instrucţiunile date de magistrat judecătorului,
formulă ce se poate compara cu ordinul magistratului în procedura interdictelor.
În procedura formulară părţile nu mai sunt ţinute să se exprime în termeni solemni în faţa magistratului:
puteau vorbi cum voiau, numai că de acord cu magistratul, părţile trebuiau să redacteze un mic program, un
înscris prin care magistratul îi dădea instrucţiuni judecătorului cum trebuie să judece (să soluţioneze litigiul):
acest program poartă numele de formulă → deosebirea esenţială între procedura formulară şi cea a
legisacţiunilor o constituie existenţa formulei → acţiune se numeşte acum cererea reclamantului către pretor
de a-i elibera formula (evident pretorul putea refuza eliberarea formulei, ceea ce avea ca efect pentru
reclamant imposibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile).
Pentru fiecare tip de drept subiectiv exista un model de formulă care trebuia completată de către pretor cu
toate elementele specifice cazului (pretenţiile reclamantului, identitatea părţilor, etc.). dacă pretorul
considera că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, însă nu exista un model corespunzător de formulă,
avea dreptul de a crea o formulă nouă, expunând situaţia de fapt şi arătând judecătorului în termeni
imperativi, cum trebuie să procedeze în vederea soluţionării litigiului.
STRUCTURA FORMULEI:
Formula are mai multe părţi numite principale (intentio, demonstratio, adiudicatio şi codemnatio), nu
pentru că trebuie să se întâlnească toate în fiecare formulă, ci pentru că, în funcţie de obiectul procesului,
una sau alta dintre ele trebuie neapărat să figureze pentru a exista o formulă (excepţie intentio, care trebuie
să figureze în toate formulele) şi două părţi accesorii (excepţiunile şi prescripţiunile) care erau introduse doar
la cerea părţilor. Redactarea formulei începea cu numirea judecătorului.
Părţile principale:
DEMONSTRATIO: parte a formulei care se inserează la început, pentru a explica faptele în legătură cu
care se poartă procesul, adică arată cauza juridică, actul pe care se bazează acţiunea reclamantului (ex. un
contract, un testament), ex. “pentru că Aulus Agerius a vândut un sclav lui Numerius Negidius”, “pentru
că Aulus Agerius a dat în depozit un sclav lui Numerius Negidius” (Aulus Negidius este numele
convenţional al reclamantului: Ageris = cel qui agat, adică care intentează acţiunea; Numeris Negidius este
numele convenţional al pârâtului: Negidius este cel qui negat, adică care neagă).
INTENTIO: parte a formulei în care reclamantul, determină şi limitează cerea sa, afirmă pretenţia (dacă
obiectul pretenţiilor reclamantului era precis determinat intentio se numea certa, dacă dreptul reclamantului
urma a fi apreciat de către judecător intentio era incerta), ex. “dacă se constată că Numeris Negidius
trebuie să-i dea lui Aulus Agerius 10.000 de sesterţi”, “dacă se constată că sclavul îi aparţine lui Aulus
Agerius, după dreptul quiriţilor”.
CONDAMNATIO: parte a formulei prin care i se dă judecătorului dreptul să condamne sau să absolve,
adică de a pronunţa o sentinţă, ex. “judecătorule condamnă pe Numerius Negidius la plata sumei de
10.000 sesterţi către Aulus Agerius, iar dacă nu se dovedeşte absolvă-l”.
6
 DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

ADIUDICATIO: parte a formulei prin care se dă judecătorului puterea să atribuie un bun uneia din părţi,
de ex. când între comoştenitori se judecă un proces de partaj, sau între asociaţi unul pentru ieşirea din
indiviziune sau între vecini pentru delimitarea hotarelor: “judecătorule, să faci adjudecarea lui Titius sau
Seius numai la atâta cât trebuie să fie adjudecat”.
Formula acţiunii empti, acţiune care sancţionează contractul de vânzare:
“Gaius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la Numerius Negidius sclavul
despre care este vorba [demonstratio], orice din această cauză Numerius Negidius trebuie să predea
lui Aulus Agerius sau să facă pentru el potrivit cu buna credinţă [intentio], la aceasta judecătorule să
condamni pe Numerius Negidius faţă de Aulus Agerius, dacă nu se dovedeşte să-l absolvi
[condemnatio]”.
Părţile accesorii:
PRESCRIPŢIUNILE:
Praescriptio, după cum arată şi numele (prae scriptis – scris mai înainte) era o frază care se trecea în
fruntea formulei şi prin care se venea fie în ajutorul reclamantului (pro actore), fie în ajutorul pârâtului (pro
reo). Praescriptio precedă demonstratio sau e cuprinsă în ea → praescriptio pro reo avea drept consecinţă
să ferească pe pârât de condamnare, căci praescriptio fiind găsită întemeiată, litis contestatio (remiterea
formulei de către reclamant pârâtului) şi în consecinţă nici condamnarea nu mai avea loc → graţie unei astfel
de praescriptio, dacă se găsea întemeiată, cererea era considerată ca neexistând, litis contestatio neavând
loc (existenţa cererii era subordonată unei condiţii: lipsa de temei a prescripţiunii, care condiţie, prin
ipoteză, nu s-a realizat): ex. praescriptio longi temporis.
EXCEPŢIILE:
Excepţiile constituiau o parte accesorie a formulei (au fost precedate de praescriptiones pro reo pe care
le-au înlocuit) → dacă pârâtul nu contrazice direct pretenţia reclamantului dar invocă un fapt care, dacă se
dovedeşte real duce la paralizarea dreptului pretins de reclamant, era nevoie să se insereze în formulă o
clauză în acest sens, adică o excepţie (mijloc de apărare al pârâtului).
Dacă reclamantul cere 100 de sesterţi iar pârâtul neagă este o apărare directă care nu are nevoie să fie
prevăzută în formulă deoarece judecătorul e ţinut de ea din simplul fapt că trebuie să vadă dacă pretenţia
reclamantului este întemeiată.
Dacă pârâtul spune că este drept că-i datorează această sumă de bani, dar că reclamantul i-a promis
printr-un pact (înţelegere) intervenit între ei, ulterior obligaţiei pârâtului, că nu va mai cere înapoi acea sumă
de bani (iertare de datorie), pârâtul are o apărare indirectă, adică o exceptio de care judecătorul nu va ţine
seama decât dacă pârâtul a cerut pretorului trecerea în formulă a acestei clauze.
La rândul său reclamantul putea cere inserarea unei clauze numită replică prin care răspundea excepţiei
pârâtului, care la rândul său putea uza de o duplică ş.a.m.d.
Prin urmare excepţia cuprinde o afirmaţie străină pretenţiei reclamantului trecută în intentio →
excepţia, în general, se situează în urma lui intentio şi ia forma unei condiţii negative (ex. excepţia de dol:
”dacă cu privire la această chestiune nu s-a făcut nici nu se face vreun dol [înşelăciune] lui Aulus
Agerius” – opunând o excepţie pârâtul devine reclamant: “reus excipiendo fit actor” – pârâtul, opunând o
excepţie devine reclamant, şi îi va reveni sarcina dovezii) → este o condiţie în plus pusă condamnării:
judecătorul nu poate condamna pe pârât decât dacă intentio este justificată, şi dacă exceptio nu este.
În dreptul clasic excepţiile au avut un caracter absolutoriu, adică ori de câte ori erau găsite întemeiate,
judecătorul trebuia să pronunţe o sentinţă de absolvire, condamnarea la mai puţin nu era posibilă: ex. dacă
reclamantul pretindea 100 de aşi iar pârâtul dovedea pe cale de excepţie că datorează doar 50, judecătorul
pronunţa o sentinţă de absolvire → judecătorul fiind “sclavul formulei” era chemat să se pronunţe exclusiv
asupra sumei de bani din intentio.
Excepţiile au fost introduse în edictul pretorului după adoptarea legii Aebutia, când pretorul a dobândit
puterea de a modifica dreptul civil prin măsuri procedurale.
Anterior opera principiul unicităţii de chestiune, în temeiul căruia judecătorul se pronunţa numai asupra
pretenţiilor formulate de către reclamant → prin introducerea excepţiilor judecătorul devine obligat să
verifice atât pretenţiile reclamantului, cât şi afirmaţiile pârâtului.
Excepţiile erau de asemenea de mai multe categorii. Nu consider util, în cadrul acestui curs elementar, să
vorbesc decât de o singură categorie: excepţiile absolutorii şi minutorii. Atât timp cât s-a aplicat procedura
formulară, adică până la monarhia absolută, excepţiile n-au fost decât absolutorii nu şi minutorii. Cu alte
cuvinte odată ce excepţia era găsită întemeiată, judecătorul trebuia să-l absolve pe pârât iar nu să-l
condamne la mai puţin, căci judecătorul trebuia să respecte termenii formulei care-i prescriau să condamne
sau să absolve. O a treia posibilitate, a condamnării Ia mai puţin decât cerea reclamantul nu exista. Dacă de
pildă reclamantul cerea o sută da aşi iar pârâtul dovedea că nu datorează decât 50 de aşi, judecătorul nu
putea condamna la diferenţă adică la 50 de aşi ci trebuia să absolve pe pârât.
COMPARAŢIE ÎNTRE APĂRAREA DIRECTĂ ŞI EXCEPŢIE:
–apărarea directă neagă pretenţia reclamantului, nimicind temeiul acţiunii, excepţia este o stare de fapt
care nu contrazice direct pretenţia reclamantului, dar tinde să-i paralizeze efectele;
–apărarea directă operează ipso iure (de plin drept), adică pârâtul nu are nevoie să ceară să fie inserată
în formulă şi deci poate fi propusă prima oară in iudicium (înaintea judecătorului); excepţia trebuie să fie
invocată in iure (în faţa magistratului) şi judecătorul în principiu nu poate ţine seama de ea dacă nu e trecută
în formulă căci cuvintele “dacă se dovedeşte” din condemnatio nu-i dă dreptul decât să cerceteze apărarea
directă.
ACŢIUNI:
Drepturile subiective nu aveau nici o eficienţă dacă nu erau ocrotite de o acţiune. Spre deosebire de
dreptul actual, în care acţiunea este un element accesoriu (în măsura în care dreptul subiectiv există,
acţiunea este asigurată), în dreptul roman situaţia este inversă, id est numai dacă am o acţiune pot
pretinde recunoaşterea dreptului meu → de aceea întemeiat s-a spus că dreptul roman este “un drept
al acţiunilor”.
7
DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

Interesul este deosebit pentru că prin actiones este asigurată soluţionarea oricărui drept pretins: prin
procedură vor fi astfel mai bine înţelese treptele evoluţiei dreptului roman însuşi, întrucât apariţia formulelor
de noi acţiuni şi continua adaptare a celor vechi, tehnica lor funcţională, au premers la Roma teoretizarea
noilor reguli.
– CATEGORII DE ACŢIUNI –
1.ACŢIUNI REALE ŞI ACŢIUNI PERSONALE.
Acţiuni reale (actiones in rem): urmăresc să ocrotească drepturile reale, (id est drepturile în temeiul
cărora titularul lor îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru fără concursul altcuiva) → reclamantul
susţine că are un drept real asupra unui lucru → numite şi vindicationes (ex. rei vindicatio - acţiunea în
revendicare), petitiones (ex. hereditatis petitio - petiţia de ereditate, adică revendicarea unei succesiuni).
Acţiuni personale (actiones in personam): urmăresc să ocrotească drepturile personale (id est drepturile
în temeiul cărora creditorul poate pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva) → reclamantul
susţine că pârâtul este obligat faţă de el → numite şi actiones (ex. actio familiae herciscundae - acţiunea de
partaj succesoral; actio finium regundorum - acţiunea pentru delimitarea hotarelor), condictiones
(condicţiuni, ex. condictio indebiti - pretindere de restituire a lucrului nedatorat).
Această diviziune a acţiunilor este cea mai veche (încă din epoca XII T.) şi corespunde diviziunii
drepturilor în reale şi personale, fiind sancţiunea corelativă a acestor drepturi: dreptul real (ex. dreptul de
proprietate) este opozabil tuturor, în timp ce dreptul personal (de creanţă) produce efecte doar faţă de o
anumită persoană → deosebirea de efecte se vede în formula acţiunii:
–formula acţiunii reale nu cuprinde în intentio decât numele reclamantului, fiind indiferentă persoana care
posedă lucrul, dreptul de proprietate impunându-se tuturor deopotrivă (dreptul real izvorând din raportul
juridic stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai societăţii → dreptul este opozabil erga omnes, id est
faţă de toţi; oricine poate vătăma un drept real);
–formula acţiunii personale cuprinde in intentio atât numele reclamantului cât şi pe cel al pârâtului (dreptul
personal izvorând din raportul juridic stabilit între două persoane determinate, id est creditorul şi debitorul
→ dreptul nu este opozabil decât debitorului; numai debitorul poate vătăma un drept personal).
2.ACŢIUNI ARBITRARII.
Acţiuni arbitrarii (actiones arbitrariae): acţiuni în care judecătorul, înainte da a pronunţa condamnarea la
o sumă de bani dar după ce constată temeinicia dreptului reclamantului, dă ordin pârâtului ca să repună pe
reclamant în starea anterioară, dându-i reclamantului satisfacţia stabilită de el însuşi, adică de judecător.
În astfel de acţiuni, judecătorul apare într-o dublă calitate. În calitate de arbitru atunci când pronunţă
ordinul şi în calitate de judecător, când pronunţă sentinţa de condamnare la o sumă de bani, ordinul nefiind
executat. Ca arbitru, judecătorul nu era ţinut de vreo regulă, pe când ca judecător era ţinut să respecte
termenii formulei. Satisfacţia arbitrată de el putea fi sau restituirea lucrului sau plata unei sume de bani sau
altceva. Datorită acestui mecanism dublu care exista în acţiunile arbitrarii, era mult atenuat inconvenientul pe
care-l prezenta principiul condamnării pecuniare, principiu potrivit căruia orice condamnare trebuie să aibă ca
obiect o sumă de bani.
Într-adevăr atunci când ordinul judecătorului era de a se restitui lucrul reclamat, reclamantul dobândea
însuşi lucrul şi nu o sumă de bani. E drept însă că judecătorul nu putea să-l constrângă pe pârât să-i
execute ordinul, acesta fiind liber să-l execute sau nu, deoarece judecătorul era un simplu particular.
Însă dacă pârâtul nu se supunea ordinului judecătorului, urma condamnarea Ia o sumă de bani superioară
satisfacerii arbitrate sau valorii comerciale a lucrului în litigiu (în proces) deoarece suma de bani era fixată
chiar de reclamant, care în mod firesc era înclinat a supraevalua lucrul său deşi el (reclamantul) în prealabil
era ţinut să prestase un jurământ că va evalua lucrul ca bună credinţă.
3.ACŢIUNI DE DREPT STRICT ŞI ACŢIUNI DE BUNĂ CREDINŢĂ.
Acţiuni de drept strict (actiones stricti iuris): în acţiunile de drept strict judecătorul trebuia să observe în
mod riguros termenii contractului formal sancţionat prin acţiunea respectivă.
Acţiuni de bună credinţă (actiones bonae fidei): acţiuni în formula cărora (în intentio) sunt trecute
cuvintele ex fide bona (potrivit bunei credinţe). Graţie acestor cuvinte trebuia să se aprecieze contractul
potrivit bunei credinţe, adică potrivit obligaţilor impuse pârâtului de uzurile comerciale.
Interesul distincţiei acţiunilor de bună credinţă faţă de cele de drept strict este mare căci pârâtul poate să
se sustragă condamnării în primele acţiuni satisfăcând pe reclamant. Prin aceasta mecanismul acţiunilor de
bună credinţă se apropie de acela al acţiunilor arbitrare cu care însă nu trebuie confundat deoarece aici (în
acţiunile de bună credinţă ) actul pârâtului este voluntar şi probabil determinat de o tranzacţie cu reclamantul,
în timp ce în acţiunile arbitrare natura satisfacţiei este fixată de judecător, pârâtul urmând să plătească o
sumă de bani mai mare decât valoarea satisfacerii arbitrate în caz că nu se supune.
!!! pentru celelalte categorii de acţiuni deschideţi manualul şi citiţi.
COMPARAŢIE ÎNTRE ACŢIUNILE DE BUNĂ-CREDINŢĂ ŞI ACŢIUNILE DE DREPT STRICT:
Prin urmare între cele două feluri de acţiuni deosebirile sunt destul de importante:
a).în primele judecătorul nu e ţinut de termenii contractului şi are o putere de apreciere atât de mare încât
poate să absolve pe pârât chiar dacă intentio ar fi întemeiată, atunci când condamnarea ar fi neechitabilă.
Astfel este cazul următor: X cumpără un sclav de la moştenitorul unei persoane fără să ştie că defunctul i-a
lăsat lui prin testament chiar acel sclav pe care-l cumpărase. X intentează acţiunea respectivă (actio ex
testamento - acţiunea în baza testamentului) şi dobândeşte sclavul. Ulterior moştenitorul îl dă în judecată să-i
plătească preţul aceluiaşi sclav în baza contractului de vânzare. Cu toate că intentio este fondată totuşi
judecătorul va absolvi pe pârât care va utiliza în apărarea sa excepţia de dol.
De asemenea judecătorul din acţiunea de bună credinţă trebuie să ia în consideraţie nu numai clauzele
exprimate în contractul pe care ea (acţiunea) îi sancţionează ci şi toate clauzele în contractele de acelaşi fel,
pe când în acţiunile de drept strict judecătorul trebuie să se ţină de termenii contractului.
b).în primele acţiuni pârâtul poate să se sustragă condamnării satisfăcând pe reclamant, ceea ce nu se
putea în acţiunile de drept strict cel puţin după părerea proculienilor. Proculienii susţineau că trebuie să
se aplice aici în mod riguros regula juridică după care judecătorul trebuie să se situeze în momentul lui
8
 DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

litis contestatio (adică al remiterii formulei de către reclamant pârâtului) atunci când pronunţă sentinţa
fără să ţină seamă de satisfacerea procurată ulterior acestui moment.
În acţiunile de bună credinţă regula de mai sus nu se aplică, judecătorul având o largă putere de apreciere
iar în acţiunile arbitrarii regula nu se aplică din cauză că mecanismul acestor acţiuni îi cerea judecătorului să
nu condamne decât dacă pârâtul nu satisface pe reclamant. În acţiunile de drept strict, spuneau proculienii,
era însă altă situaţie. Sabinienii credeau din contră că judecătorul trebuie să absolve pe pârâtul care
satisface pe reclamant oricare ar fi natura acţiunii potrivit unei maxime pe care o formulează astfel:
omnia iudicia esse absolutoria (orice acţiune este absolutorie) opinie care a prevalat. Sensul acestei maxime
este următorul procesul se termină cu absolvirea pârâtului dacă-i dă reclamantului satisfacţia cerută chiar
după litis contestatio.
Toţi jurisconsulţii recunoşteau aplicarea acestei reguli în acţiunile arbitrarii sau de bună credinţă, pe când,
după cum am văzut, în ce priveşte acţiunile de drept strict exista controversă: proculienii o respingeau pe
când sabinienii o admiteau.
c).în caz de dol (înşelăciune) sau de violenţă partea înşelată poate, în primele acţiuni, să se servească
chiar de acţiunea contractului pentru a se plânge de acele fapte fără să fie nevoită de a uza de acţiunea de
dolo ca în contractele de drept strict, avantaj destul de mare deoarece acţiunea de dolo (relativă la dol) este
anuală şi penală, ceea ce înseamnă că nu poate să se intentase decât într-un scurt interval de timp şi nu
este transmisibilă adică nu se dă atât moştenitorilor victimei, cât contra moştenitorilor delincventului.
d).anumite excepţii (doli, metus şi pacti = de dol, de teamă şi de pact) nu trebuie cerute de pârât în
momentul când se află în faţa magistratului pentru a fi inserate în formulă căci ele se consideră subînţelese
în acţiunile de bună credinţă, pe când în acţiunile de drept strict pârâtul trebuie să ceară inserarea în
formulă a excepţiilor. Când pârâtul pretinde că a fost victima dolului sau violenţei, în acţiunile de bună
credinţa judecătorul poate să ţină seamă de aceste împrejurări pe când în acţiunile .de drept strict judecătorul
poate ţine seamă de ele numai dacă pârâtul a cerut pretorului să insereze în formală exceptio doli care
extinde puterile judecătorului în interesul numai al pârâtului în timp ce de caracterul de bună credinţă al
acţiunii profită şi reclamantul.
e).în primele acţiuni evaluarea daunelor (pagubelor) care făceau obiectul condamnării, necesar pecuniare
(la o sumă de bani) în procedura formulară, se făcea de judecător situându-se în momentul sentinţei, pe
când în celelalte acţiuni judecătorul se situa în momentul lui litis contestatio.
f).dacă acţiunea este de bună credinţă judecătorul trebuie să cuprindă în condamnare odată cu obiectul
cererii toate fructele şi accesoriile datând de la naşterea obligaţiei, pe când în acţiunile de drept strict, după
părerea sabinienilor care a prevalat, fructele şi accesoriile sunt datorate numai începând de Ia litis
contestatio dacă acţiunea nu tinde la o restituire ci la obţinerea unui lucru nou care n-a mai făcut
parte din patrimoniul reclamantului.
g).în acţiunile de bună credinţa, când obiectul obligaţiei este o sumă de bani, judecătorul trebuie să
condamne pe pârât să plătească dobânzi datând de la punerea sa în întârzierea (somaţie). În acţiunea de
drept strict nici punerea în întârziere nici litis contestatio nu fac să curgă dobânzile căci formula nu
permite judecătorului să ţină seama de dobânzi. Într-adevăr acţiunea de drept strict pentru a cere o sumă
de bani este condictio certae pecuniae (c. pentru o sumă de bani determinata) a cărei intentio şi condemnatio
fiind certae (se prevede o anumită sumă de bani), judecătorul nu poate nici să micşoreze cifra indicată de
ele, nici s-o mărească adăugând dobânzile. Adagiul lite contestata usurae currunt (după litis contestatio
dobânzile curg) nu este contrariu deoarece înseamnă că litis contestatio nu împiedică dobânzile să continue
să curgă.
În textele lui Iustinian se întâlnesc frecvent denumirile vechi ale acţiunilor: civile, pretoriene, in ius şi in
factum, dar aceasta este numai o aparenţă, explicabilă prin caracterul conservator al dreptului roman.
Desigur că există încă deosebiri între acţiuni de pildă in persoanam şi in rem dar aceste deosebiri nu decurg
dintr-un element extern, formula care le corespunde şi care nu mai există, ci din caracterele dreptului care le
sancţionează ca în cazul nostru, dreptul real şi dreptul personal. De aceea deşi vechile denumiri sunt
păstrate, însă atunci când distincţia între acţiuni nu este justificată printr-o deosebire a raporturilor juridice
respective, ele se identifică şi Iustinian le întrebuinţează indiferent unele de altele, de pildă acţiunea directă şi
utilă, relativ la care Iustinian spune că nu există deosebire între ele. Acţiunea utilă este acţiunea extinsă de la
cazul care fusese cerută la alt caz asemănător.
DESFĂŞURAREA PROCESULUI:
IN IURE (în faţa magistratului).
Sistemul cu ordo e caracterizat prin aceea că pentru ca să existe un proces, trebuie ca ambele părţi să
se prezinte în faţa magistratului. Dar înfăţişarea pârâtului trebuie să o procure reclamantul fără amestecul
statului. Dacă cu toate diligenţele făcute de reclamant pârâtul nu se prezenta, procesul nu putea avea loc,
magistratul însă putea trimite pe reclamant în detenţiunea şi chiar în posesiunea bunurilor pârâtului.
a).PROCEDEE DE CITARE.
vezi procedura legisacţiunilor.
b).ACTIVITATEA PĂRŢILOR.
vezi procedura legisacţiunilor.
c).NUMIREA JUDECĂTORULUI.
Dacă pârâtul înţelege să se judece, concurând Ia formele procesului, magistratul trecea la redactarea
formulei şi la numirea judecătorului deoarece numele judecătorului trebuia sa figureze în formulă →
judecătorul era ales de părţi dar confirmat de magistrat. Când părţile sunt de acord, magistratul trebuie să
numească persoana aleasă de părţi. În caz contrar, nu sunt de acord, reclamantul face o propunere pe care
pârâtul ara dreptul să o accepte sau să o respingă. Propunerile reclamantului se succed până ce pârâtul
acceptă una. Dacă pârâtul refuză fără motiv de a accepta, toate propunerile care-i sunt făcute e tratat, cel
puţin în dreptul clasic, ca pârâtul care refuză de a se înfăţişa (indefensus).
d).LITIS CONTESTATIO.
Definiţie.
9
DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

Litis contestatio, în epoca clasică, este ultimul act al procedurii in iure, act care constă din remiterea unei
copii a formulei sau dictarea ei de către reclamant pârâtului ceea ce indică înţelegerea părţilor de a trece
la judecată. Litis contestatio are foarte mare importanţă pentru înţelegerea dreptului privat roman.
Denumire.
Litis contestatio înseamnă cuvânt cu cuvânt „luarea martorilor procesului” ceea ce nu concordă cu definiţia
dată mai sus. Explicaţia rezidă în faptul că litis contestatio este un termen transmis din epoca veche când
părţile luau martori pentru a arăta înţelegerea lor de a se judeca. Termenul acesta s-a păstrat şi în epoca
clasică fără însă a avea justificarea din trecut, căci formula fiind scrisă nu mai e nevoie de martori. Dacă
termenul s-a păstrat aceasta este datorită faptului că Ia începutul procedurii formulare dovada remiterii
formulei se făcea prin martori. În orice caz, mai târziu martorii au fost suprimaţi, acceptarea pârâtului
rezultând dintr-un act scris, astfel că termenul a pierdut sensul său etimologic.
Natura juridică.
Prin acceptarea formulei de către pârât se realiza acordul părţilor de a se judeca, acord care în epoca
veche era exteriorizat printr-o luare de martori comuni. Ideea aceasta de acord a determinat pe unii
jurisconsulţi romani să compare litis contestatio cu un contract.
Efecte.
Litis contestatio avea trei efecte: efect extinctiv, efect creator şi efect reglator sau fixator.
EFECTUL EXTINCTIV.
Dreptul reclamantului, odată ce avusese loc litis contestatio dispărea. În procedura formulară efectul
extinctiv nu se produce la fel totdeauna. Acest efect se produce ipso iure (de plin drept), printr-o
supravieţuire a ceea ce se petrecea în vremea legisacţiunilor, când iudicium este legitimum (procesul este
bazat pe lege), adică în cazurile în care producea acest efect în vremea legisacţiunilor şi se produce
exceptionis ope (prin mijlocul unei excepţii), adică necesitând inserarea (trecerea) unei excepţii în formulă
când iudicium este imperio continens (procesul este bazat pe puterea pretorului).
EFECTUL CREATOR.
Dacă litis contestatio răpeşte reclamantului dreptul său primitiv, în acelaşi timp creează în favoarea lui un
alt drept care va fi totdeauna dreptul la o sumă de bani, în cazul când fireşte va avea câştig de cauză,
deoarece sub procedura formulară orice condamnare este pecuniară. Trebuie să distingem, în ce priveşte
efectul creator, dreptul real de dreptul personal sau de creanţă.
Dreptul real.
Dacă de pildă reclamantul afirmă dreptul său de proprietate, adică un drept real, asupra unui cal posedat
de pârât, acest drept se transformă după litis contestatio într-un drept eventual în sensul că este în funcţie de
hotărârea judecătorului de condamnare a pârâtului la o sumă de bani, adică din drept real a devenit drept de
creanţă.
Dreptul de creanţă.
Dacă însă dreptul reclamantului este deja un drept de creanţă, este evident că natura dreptului nu se
schimbă prin efectul lui litis contestatio. Ceea ce se schimbă este obiectul dreptului reclamantului şi cauza sa
juridică afară de cazul când acest obiect este o sumă de bani, când nici obiectul nu se va schimba ci numai
cauza juridică. Prin cauză juridică se înţelege izvorul dreptului reclamantului. Oricare ar fi acest izvor, după
litis contestatio, izvorul noului drept va fi chiar litis contestatio. Va fi deci un nou drept de creanţă faţă de
vechiul drept de creanţă care a dispărut.
Astfel dacă reclamantul afirmă că pârâtul este obligat să-i dea un cal, adică afirmă că are un drept de
creanţă, dreptul său de creanţă va avea ca obiect după litis contestatio suma de bani din condemnatio în
cazul când fireşte a câştigat procesul iar ca izvor însăşi litis contestatio pe care jurisconsulţii romani o
considerau ca un fel de contract.
Caracterele noului drept de creanţă sau personal.
Efectul creator al lui litis contestatio constă deci din naşterea unui drept personal sau de creanţă care
ia locul fostului drept real sau fostului drept de creanţă cu alt obiect şi altă cauză juridică sau numai
cu altă cauză juridică.
Caracterele acestui nou drept sunt în număr de trei:
a).noul drept de creanţa este perpetuu (nu se stinge prin moarte sau trecerea unui interval de timp) şi
transmisibil. De pildă acţiunile care sancţionează un delict sunt temporare (se sting prin trecerea unul
interval de timp) şi uneori intransmisibile activ adică în ce priveşte victima. Prin urmare dacă reclamantul
(victima) are un drept de creanţa născut dintr-un delict, acţiunea care sancţionează acest drept uneori nu
este transmisibilă moştenitorilor. Dacă însă victima delictului moare după litis contestatio, moştenitorii ei vor
figura mai departe în proces. Tot astfel acţiunile pretoriene sunt anuale. După litis contestatio, noul drept e
perpetuu. Acest caracter al noului drept este exprimat prin principiul următor: omnes actiones quae morte aut
tempore pereunt, semel inclusae iudicio, salvae permanent (toate acţiunile care dispar prin moarte sau
prin [trecerea] timpului odată ce instanţa a fost legată, adică litis contestatio a avut loc, rămân
intacte).
b).Al doilea caracter al noului drept constă în faptul că judecătorul trebuie să se situeze în momentul
lui litis contestatio pentru a hotărî asupra noii obligaţii a pârâtului corespunzătoare noului drept adică
pentru a decide dacă pretenţia reclamantului e întemeiată şi pentru a determina cuantumul condamnării
(suma de bani care face obiectul acestei condamnări). Această regulă este explicabilă prin faptul că
tărăgănările procedurii nu trebuie să influenţeze asupra soluţiei procesului astfel că părţile trebuiau puse în
situaţia dacă hotărârea ar fi fost pronunţată în momentul lui litis contestatio adică în momentul când ia
naştere noul drept. lată de ce reclamantul care exercită acţiunea în revendicare şi care este proprietar în
momentul lui litis contestatio trebuie să câştige procesul chiar dacă pârâtul, după litis contestatio dar înainte
de darea sentinţei, a uzucapat lucrul adică a devenit proprietar prin posesiunea lucrului; judecătorul nu va
ţine seamă de uzucapiune.
Acest caracter al noului drept este înlăturat:
10
 DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

1).în cazul când pârâtul a satisfăcut pe reclamant potrivit principiului explicat mai sus „omnia iudicia
esse absolutoria”.
2).în cazul când lucrul, după litis contestatio, a pierit fără vina pârâtului afară dacă nu e într-una din
situaţiile excepţionale când nu se ţine seama dacă a fost sau nu de vină.
3).în cazul când lucrul, fără vina pârâtului, a suferit degradări (stricăciuni) în urma lui litis contestatio, în
care caz se va reduce condamnarea.
c).al treilea caracter al noului drept constă în faptul că din moment ce litis contestatio a avut loc
procesul se poate judeca chiar în lipsa uneia din părţi pe când litis contestatio nu poate avea loc în lipsa
uneia din părţi. Prin urmare prezenţa părţilor e cerută numai în faza in iure nu şi în faza in indicio.
EFECTUL REGLATOR SAU FIXATOR.
Elementele procesului sunt fixate în momentul lui litis contestatio atât elementele reale (afirmaţiile
părţilor) cât şi elementele personale (judecătorul sau părţile). În cazul când unul din elemente se schimbă, de
pildă când judecătorul sau una din părţi ar fi murit, trebuie să aibă loc o modificare a formulei spre a se înlocui
numele judecătorului sau părţii decedate.
REPREZENTANŢII JUDICIARI.
Se uza de două feluri de reprezentanţi: cognitor şi procurator. Primul, în deosebire de al doilea, era
constituit cu forme solemne, prin pronunţarea unor anumite cuvinte, în prezenţa adversarului. Aceşti
reprezentanţi nu trebuie confundaţi cu persoanele care pledează pentru altul, căci în acest din urmă caz nu
avem o substituire (înlocuire) de persoane ci numai o asistenţă din partea cuiva.
Reprezentarea în justiţie.
În epoca clasică, în deosebire de cea veche, se admite în principiu că se poate intenta o acţiune în
numele altuia. Romanii nu au cunoscut principiul reprezentării perfecte în materia judiciară. Aceasta
înseamnă că sentinţa era executată în persoana celui care reprezenta, nu a celui reprezentat, ceea ce a dat
naştere la un sistem de garanţii asupra căruia este inutil a insista. Acesta e sistemul edictului pretorului,
consecinţă deci al principiului nereprezentării judiciare.
Jurisconsulţii romani au căutat însă să meargă spre principiul reprezentării perfecte potrivit căruia
sentinţa se execută în persoana reprezentantului şi reprezentatul poate urmări în justiţie pe acela care a
încheiat actul cu reprezentantul.
Punctul de plecare al acestei evoluţii a fost cognitor cu privire la care se admitea că deduce în justiţie
dreptul reclamantului (stinge dreptul reclamantului) → dat fiind siguranţa constituirii lui s-a admis apoi că
actio iudicati, acţiunea în executarea condamnării, va fi dată direct reprezentatului însă numai
cognita causa (după cercetarea afacerii), magistratul trebuind să vadă dacă nu cumva era vorba de cognitor
in rem suam (în propriul său interes) dispensat (scutit) de a da socoteli. De asemenea, în cazul unui cognitor,
actio iudicati s-a intentat direct contra reprezentatului dar tot numai cognita causa.
De aici soluţiile date au fost extinse Ia procurator ori de câte ori puterile acestuia erau sigure, de pildă
când procuratorul a fost constituit în prezenţa adversarului dar fără forme solemne sau convenţia de a-l
reprezenta în justiţie a fost trecută într-un registru public.
Deşi, după cum am arătat, romanii nu au cunoscut în adevăratul sens al cuvântului reprezentarea
judiciară totuşi s-au apropiat mult de ea ceea ce se explică prin faptul că comerţul dezvoltându-se marii
negustori au multe procese în legătură cu afacerile lor, care necesită existenţa unor reprezentanţi. Prin
urmare reprezentarea juridică, în sensul arătat mai sus, a fost admisă la Roma în interesul negustorilor.
AVOCAŢII.
Avocaţii au avut un rol destul de important la un popor procesiv ca romanii. Legea Cincia impusese
gratuitatea serviciului lor, lege de altfel nerespectată în practică, care trebuie înţeleasă în report cu condiţiile
sociale de la data votării ei. Patronii luau mari sume de bani de la clienţii lor (client se numea străinul stabilit
la Roma şi care se punea sun protecţia unui cetăţean roman care în raport cu clientul se numea patron) care
nu puteam, pentru a-şi apăra interesele în justiţie, să recurgă la altcineva decât la patronii lor. Iată de ce
denumirea de patronus causarum (apărător al proceselor) dată avocatului în dreptul vechi. Mai târziu avocaţii
au avut şi alte denumiri ca aceea de latratores. De asemenea romanii au cunoscut şi termenul de advocatus
în sensul de a zi dar târziu.
Femeia a putut fi avocat până la o anume Caia Afrania care fiind supărată că judecătorii nu voiau să-i dea
dreptate, s-a întors cu spatele şi a făcut un gest obscen. Romanii care căutau să înlăture femeia din viaţa
publică, au folosit această ocazie pentru a interzice pe viitor femeilor această profesiune.
IN INDICIO (în faţa judecătorului).
A doua fază a procesului de desfăşoară în faţa judecătorului. Părţile se prezentau cu formula în faţa
judecătorului cel mai târziu până la amiaza zilei în care trebuiau să se înfăţişeze. Ca şi în epoca veche, cel
care nu se prezenta până la acest termen pierdea procesul.
Dacă părţile se înfăţişează, după o expunere sumară a afacerii, reclamantul prezenta dovezile sale. Apoi
urmau dovezile contrare ale pârâtului. Judecătorul nu era legat de nici una din aceste probe, care erau numai
simple elemente de apreciere în formarea convingerii sale. Dar odată ce convingerea sa era făcută,
judecătorul trebuia să respecte termenii formulei, fiind obligat să condamne sau să absolve pe pârât, potrivit
ordinului pretorului.
Dacă pârâtul nu se prezenta până la amiază, lipsa sa era considerată ca dovadă deplină pentru
condamnare, ca şi în epoca precedentă.
Dacă judecătorul nu era lămurit, el putea să nu judece, afirmând sub jurământ rem sibi non liquere (că
afacerea nu este lămurită), ceea ce în dreptul modern constituie o tăgadă de dreptate.
SENTINŢA:
Sentinţa putea fi de condamnare sau de absolvire. Sentinţa ca să-şi producă efectele trebuia să fie dată
în condiţii legale. Sentinţa nu va fi valabilă dacă judecătorul a fost nebun, sau n-a avut vârsta cuvenita sau
când sentinţa a fost pronunţată de un arbitru, adică de o persoană aleasă de părţi, dar care n-a fost
confirmată (numită de pretor).
Condamnarea prezintă două caractere.
11
DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

a).condamnarea în procesul formular este pecuniară, are ca obiect o sumă de bani, chiar în acţiunile
reale, nefiind decât continuarea unui sistem existent mai înainte şi care constituie una din caracteristicile Iui
ordo iudiciorum privatorum. Într-adevăr cuvintele care compuneau formula legisacţiunii per manus
iniectionem (prin manus iniectio) presupuneau, cum ştim, existenţa unui drept la o sumă de bani în profitul
celui care intentează acţiunea legii .Or formula lui actio indicati, acţiune care în sistemul formular ia locul lui
manus iniectio, reproduce acei termeni din manus iniectio care implică existenţa unui drept la o sumă de
bani.
b).numai pârâtul poate fi condamnat sau absolvit, judecătorul nu are nici o putere contra reclamantului
ceea ce prezenta inconveniente când şi pârâtul avea pretenţii contra reclamantului.
EFECTELE SENTINŢEI.
Efectele sentinţei sunt două: forţa juridică şi forţa executorie → când e vorba de o sentinţă de absolvire
fireşte că se va produce numai primul efect.
FORŢA JURIDICĂ A SENTINŢEI:
Prin forţa juridică a sentinţei se înţelege ceea ca se numeşte în mod obişnuit autoritatea lucrului
judecat, adică imposibilitatea de a pune în discuţie aceiaşi chestiune după ce judecătorul s-a pronunţat
asupra ei. Romanii numai în epoca clasică, şi de la caz la caz, au ajuns să adopte principiul autorităţii
lucrului judecat, deoarece judecătorul la Roma fiind un simplu particular, romanii au ezitat mult timp să
acorde un efect atât de important hotărârii sale. Interesele organizării justiţiei impuneau însă acest principiu,
interese pe care jurisconsultul Paul le exprimă în modul următor: „s-a admis pentru un motiv just că este
suficient pentru fiecare proces câte o acţiune şi pentru un proces un singur sfârşit, pentru ca nu
altfel volumul proceselor mărindu-se, să se producă o greutate foarte mare şi de nedescurcat, mai
ales dacă s-ar fi pronunţat în mod contrar; deci deseori se întâmplă să se nască excepţia lucrului
judecat”.
Principiul autorităţii lucrului judecat este cuprins în următorii termeni: "res iudicata pro veritate accipitur”
(lucrul judecat se consideră ca adevăr). Din comparaţia cu alt text rezultă că acest celebru adagiu
capătă o aplicaţie generală numai în dreptul lui Iustinian care l-a trecut în titlul relativ la regulile de drept
din Digeste; în epoca clasică însă adagiul nostru a fost enunţat cu ocazia unei ipoteze speciale, calitatea de
ingenuu a unei persoane adică dacă o persoană a fost liberă de la naştere sau este dezrobită.
Multă vreme efectul extinctiv al lui litis contestatio a realizat în parte avantajele autorităţii lucrului
judecat. Într-adevăr odată ce avusese loc litis contestatio, dreptul reclamantului era stins şi deci nu mai
putea reîncepe un alt proces.
Uneori litis contestatio producea efectul său extinctiv ipso iure (de plin drept), alteori acest efect se realiza
prin mijlocul unei excepţii. Cu alte cuvinte pârâtul trebuia să ceară pretorului în momentul redactării
formulei să treacă în ea o excepţie, exceptio rei in iudicium deductae (excepţia lucrului dedus în judecata).
Dar efectul extinctiv al lui litis contestatio nu avea consecinţe decât numai în ceea ce priveşte pe
reclamant, căci dacă el nu mai putea intenta a doua oară aceiaşi acţiune, în schimb pârâtul putea să o
intenteze, deoarece nu dedusese nimic în instanţa.
De aceea a fost nevoie ca pretorul să dea o altă excepţie, care să se impună atât reclamantului cât şi
pârâtului. Aceasta este exceptio rei iudicatae (excepţia lucrului judecat) pe care putea să o opună ambele
părţi una faţă de cealaltă şi astfel să se ajungă ia evitarea hotărârilor contradictorii.
În modul acesta un proces în care fusese pronunţată o sentinţă nu mai putea fi reînceput. Prin crearea
acelei exceptio rei iudicatae, principiul autorităţii lucrului judecat a fost consacrat la romani de unde a trecut în
dreptul modern.
FORŢA EXECUTORIE A SENTINŢEI:
Dar sentinţa avea şi un alt efect, forţa executorie. În timpul procedurii formulare, ca şi în epoca veche,
condamnarea este totdeauna pecuniară, adică totdeauna obiectul ei consta într-o sumă de bani. Prin urmare
reclamantul nu putea obţine ceea ce reclama atunci când obiectul cererii sale era altceva decât o sumă de
bani, ex. o casă, în deosebire de epoca postclasică, în care epocă condamnarea poartă asupra chiar a
obiectului în litigiu, în proces (chiar în epoca clasică, în procesele judecate fără ordo, sentinţa purta asupra
obiectului în litigiu).
Principiul condamnării pecuniare prezenta neajunsuri importante. Într-o acţiune reală, reclamantul îşi
vedea dreptul său real, dreptul de proprietate, transformat într-un drept personal, adică un drept lipsit de
avantajele pe care le oferă dreptul real, avantaje pe care le vom cerceta atunci când ne vom ocupa de
distincţia între dreptul real şi dreptul da creanţă.
Graţie acţiunilor arbitrarii se înlătură acest inconvenient deoarece reclamantul obţinea chiar lucrul
revendicat şi nu o sumă de bani, în cele mai multe cazuri pârâtul preferând să execute ordinul judecătorului
decât să se expună unei condamnări exagerate. Dacă însă pârâtul era condamnat, urma ca sentinţa de
condamnare care totdeauna avea ca obiect o sumă de bani să fie executată.
În dreptul roman sentinţa de condamnare nu atrăgea executarea imediată ci era nevoie de un nou proces,
procesul de executare.
De ce? Pentru că sentinţa era opera unui particular, a unui iudex privatus (judecător particular) şi trebuia
din nou să se ajungă în faţa magistratului, singurul care putea ordona executarea sentinţei. În epoca veche,
procesul de executare avea loc prin manus iniectio. În această epocă, în epoca clasică, procesul de
executare are loc prin actio iudicati, acţiune a cărei existenţă nu poate fi tăgăduită şi care a luat locul vechii
legisacţiuni, manus iniectio.
Reclamantul, cu formele obişnuite în orice proces, va duce pe pârâtul condamnat în faţa
magistratului care va organiza în mod excepţional un nou proces dar care în mod normal, la cererea
reclamantului, va da un decret de executare.
Acest decret de executare va fi, după împrejurări, sau ordinul ca cel condamnat să fie dus în închisoarea
particulară a creditorului sau missio in possessionem atunci când executarea bunurilor va fi posibilă.
Prin urmare în epoca clasică întâlnim două căi de executare: executarea asupra persoanei şi
executarea asupra bunurilor.
EXECUTAREA ASUPRA PERSOANEI.
12
 DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

Executarea asupra persoanei, singura formă de executare cunoscută în epoca veche, se menţine cu
deosebirea că cel condamnat nu mai putea fi vândut ca sclav peste graniţa, ci era numai obligat să
muncească un anumit număr de zile pentru creditor şi în închisoarea creditorului.
În secolul IV a fost însă desfiinţată închisoarea particulară a creditorului, altfel că debitorul condamnat îşi
executa pedeapsa în închisoarea statului.
EXECUTAREA ASUPRA BUNURILOR.
În deosebire de epoca veche, această epocă cunoaşte un nou mod de executare, executarea asupra
bunurilor, venditio bonorum (vânzarea bunurilor). Venditio bonorum este o procedură care consta din
următoarele acte care se desfăşurau succesiv:
a).missio in possessionem: creditorii cereau pretorului o missio in possessionem care nu însemna
trimiterea în posesia, ci trimiterea în detenţiunea bunurilor debitorului. Cu alte cuvinte debitorul nu era
deposedat, ci creditorul obţine dreptul ca în locul lui şi mai târziu alături de el să supravegheze bunurile
pentru a evita vreo sustragere.
b).venditio bonorum propriu zisă: dacă, deşi a trecut un anumit termen (30 de zile), debitorul nu a plătit,
el trece la formele de vânzare a bunurilor. Creditorii numesc pe unul din ei magister bonorum (stăpân al
bunurilor) în urma autorizării pe care le-o dă pretorul.
Magister bonorum cu îndeplinirea unor anumite forme asupra cărora este inutil a insista vinde bunurile
debitorului aceluia care oferă mai mult, care oferă cel mai mare preţ → această persoană se numeşte
emptor bonorum, adică cumpărător al bunurilor.
Care este rolul lui bonorum emptor?
Nu trebuie să ne facem ideea eronată că bonorum emptor avea datoria să satisfacă în mod automat pe
creditorii debitorului. Situaţia lui bonorum emptor trebuie altfel înţeleasă. Procesul cu ordo se baza pe
consimţământul părţilor, deşi după cum am arătat, acest consimţământ avea un caracter formal. Prin urmare
părţile trebuiau să se prezinte înaintea magistratului pentru ca să aibă loc procesul, pentru ca creditorul să
obţină o sentinţa de condamnare pe care apoi să o execute.
Dacă pârâtul nu se prezenta la judecată, o judecată în lipsă ar fi fost imposibilă căci ar fi contrazis
caracterul de bază al procesului cu ordo. De aceea a fost nevoie a se crea această formă nouă de
executare, venditio bonorum. Scopul instituţiei noastre (emptor bonorum) e deci de a pune în locul debitorului
o altă persoană faţa de care creditorul să-şi poată valorifica creanţele.
Bonorum emptor era aceasta persoană care contesta sau recunoştea creanţele creditorilor şi numai
după verificarea acestor creanţe, dacă judecata le găsea întemeiate, creditorii primeau sumele de bani
datorate în limitele preţului oferit de bonorum emptor.
Bonorum venditio n-a fost creată pentru a uşura soarta debitorilor, pentru ca ei să nu mai fie supuşi
executării asupra persoanei, aşa cum s-ar putea crede ci a fost creată în folosul creditorilor. Creditorii aveau
nevoie de cineva care să ia locul debitorului pentru a-şi valorifica creanţele.
Bonorum emptor, această persoană care lua locul debitorului, era un om de afaceri care cumpăra
aproape pe nimic bunurile debitorului şi se obliga să satisfacă creanţele găsite bune contra debitorului până
la o anumită sumă.
Dacă valoarea acestor creanţe depăşea suma prestabilită, bonorum emptor nu era obligat să
plătească surplusul. Dacă însă valoarea acestor creanţe era inferioară sumei prestabilite, diferenţa era
câştigul lui bonorum emptor.
De altfel bonorum emptor mai realiza un câştig şi din faptul că prin vânzarea în detaliu a bunurilor
debitorului pe care le cumpăra în bloc, putea obţine mai mult decât suma plătită de el. Prin urmare bonorum
emptor realiza ceea ce se numeşte o speculaţie. Venditio bonorum era deci atât din punct de vedere al
scopului urmărit, cât şi din punct de vedere al modului cum era realizat acest scop, o instituţie creată în
interesul creditorilor şi speculanţilor.
Din punct de vedere însă al precedentelor formale bonorum venditio nu este decât aplicaţia în dreptul
privat a unei instituţii din dreptul public, bonorum sectio. Bonorum sectio este o cale de executare asupra
bunurilor folosită încă din epoca veche în dreptul public.
Statul putea recurge la executarea asupra bunurilor atunci când individul avea avere, socotindu-se mai
avantajos de a se uza de o cale directă pentru recuperarea datoriei decât în mod indirect prin constrângere
corporală. Quaestorul era magistratul care proceda la vânzarea bunurilor debitorului statului, vânzare care se
făcea celui care oferea cea mai mare sumă. P. Rutilius Rufus pretor la o dată care nu se poate determina
exact dar poate fi situată între două limite (126-118 î.e.n.) a introdus bonorum sectio în procedura civilă
romană.
DISTRACTIO BONORUM.
Odată cu desfiinţarea procedurii formulare, adică în epoca postclasică, a dispărut şi venditio bonorum,
regulile acestei forme de executare fiind în strânsă legătură cu numita procedură.
Procedura formulară nu permitea judecata în lipsa a debitorului. De aici necesitatea unui bonorum
emptor (cumpărător al bunurilor) care să-i ia locul şi cu care să se judece creditorii debitorului.
Procedura extraordinară permite judecata în lipsă a debitorului. În acest sistem deci bonorum emptor
era inutil. În locul acestei bonorum venditio întâlnim o altă formă de executare asupra bunurilor care se
numeşte distractio bonorum, expresie care însemnă tot vânzare a bunurilor, dar vânzarea cu amănuntul.
De data aceasta deci bunurile debitorului insolvabil (care nu poate plăti) nu mai sînt vândute în bloc ci
succesiv, în măsura în care e necesară vânzarea lor pentru dezinteresarea creditorilor.
Distractio bonorum apare chiar în cadrul procedurii formulare, pentru un caz special, pentru cazul
când debitorul insolvabil este un senator.
Venditio bonorum atrage pentru debitor infamia. De aceea a fost necesar să se creeze o instituţie în
favoarea senatorilor, pentru ca astfel să nu fie dezonoraţi prin vânzarea bunurilor lor.
CĂILE DE ATAC.
În cele de mai sus am văzut modurile cum se executa sentinţa judecătorului. Dar se putea întâmpla ca cel
condamnat să atace sentinţa. Romanii cunoşteau apelul însă nu se puteau ataca cu apel decât hotărârile
date de magistraţi adică hotărârile date în procesul extraordinar. Apelul se judeca de magistratul superior în
13
DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

rang celui care pronunţase sentinţa de condamnare. Magistratul nu se mărginea să paralizeze efectele
actului atacat ci substituia hotărârii reformate o altă hotărâre contra căreia se putea face din nou apel la
magistratul superior astfel că pentru aceiaşi afacere puteau fi mai multe apeluri succesive.
Hotărârea dată într-un proces, judecat după normele lui ordo, nu putea fi atacată decât printr-o
restitutio in integrum.
RESTITUTIO IN INTEGRUM.
Prin urmare condamnatul într-un proces judecat după normele (regulile) lui ordo, putea să ceară
pretorului ca să dea un ordin prin care să se considere ca neavenită sentinţa şi să-l pună în situaţia pe care o
avea mai înainte, ordin care se numeşte restitutio in integrum, adică restabilire în situaţia anterioară. În epoca
veche restitutio in integrum neexistând decât în cazul absentului, hotărârile nu puteau fi atacate decât în
acest caz şi cu autorizaţia senatului.
Restitutio in integrum nu putea fi însă folosită de cel condamnat decât dacă îndeplinea condiţiile generale
la care se acorda restitutio in integrum.
Restitutio in integrum generală.
Într-adevăr restitutio in integrum folosită drept cale de atac nu este decât o aplicaţie specială a lui restitutio
in integrum, instituţie generală deşi cu caracter excepţional, fiind aplicabilă în întregul dreptul privat roman,
prin care reclamantul putea să ceară pretorului să considere neavenit, neexistent, un act juridic care-l lezase
(vătămase) şi repunerea în situaţia anterioară.
Însă cuvintele „repunerea în situaţia anterioară” nu trebuie să fie înţelese greşit. În general pentru ca o
parte să fie cu adevărat repusă în situaţia avută mai înainte nu e suficient ordinul pretorului ci şi activitatea
părţii, adică o dublă activitate.
a).obţinerea decretului pretorului prin care consideră ca neexistent actul juridic care a lezat
(vătămat) pe parte.
b).intentarea acţiunii Ia care ar fi avut dreptul reclamantul, dacă nu ar fi avut loc acel act.
Prin urmare pretorul se mărgineşte să declare ca neavenit un act juridic, rămânând însă ca partea să-şi
valorifice dreptul. În cazul unei sentinţe, hotărârea fiind anulată, reclamantul trebuia să înceapă un nou
proces.
Prin urmare cuvintele „a restabili în situaţia anterioară” înseamnă în principiu a reda reclamantului
dreptul pierdut pe care reclamantul urmează să-l valorifice prin acţiunea care sancţionează dreptul sau printr-
o excepţie când e chemat în judecată pe baza actului cu privire la care s-a acordat restitutio in integrum.
Ipoteza originară, primul caz de restitutio in integrum, pare să fi avut loc atunci când cineva fusese absent
în interesul statului şi în lipsa lui a fost păgubit printr-un act juridic. De pildă în cazul uzucapiunii.
Uzucapiunea, după cum voi arăta mai târziu, este un mijloc de a dobândi proprietatea prin posesiunea unor
bunuri un anumit timp. Uzucapiunea pentru un teren avea loc în termen de doi ani de zile. Să presupunem că
o persoană, Primus, este absent în interesul statului; Secundus, în timp ce Primus este absent, dobândeşte
prin uzucapiune terenul care aparţine acestuia din urmă, Primus reîntorcându-se obţine in integrum restitutio.
În urma acestei restitutio in integrum, Primus nu dobândeşte în fapt terenul ci capătă numai dreptul de
proprietate. El va putea deci intenta acţiunea în revendicare, acţiunea care sancţionează proprietatea,
considerându-se uzucapiunea ca inexistentă.
Acest caz de restitutio in integrum a apărut pe la sfârşitul republicii .Câtă vreme Roma era o mică cetate şi
războaiele nu ţineau decât câteva zile nu era nici un pericol ca cetăţeanul roman să-şi vadă la întoarcere
dreptul de proprietate desfiinţat. Când însă Roma, după războaiele punice, a ajuns un stat puternic, când în
timpul şi după aceste războaie cetăţeanul era ani de zile ţinut departe de oraşul său, a trebuit să se nască un
mijloc pentru înlăturarea unor situaţii nedrepte.
Prin urmare în cazul de mai sus, conform regulii generale, prin acordarea lui in integrum restitutio
reclamantul a dobândit numai vechiul său drept de proprietate, urmând să-şi valorifice acest drept pe calea
acţiunii în revendicare.
Există două cazuri excepţionale în care reclamantul era pus în situaţia anterioară în adevăratul
înţeles al cuvântului:
a).în cazul când acordarea lui restitutio in integrum este suficientă ca reclamantul să fie pus în situaţia
anterioară fără să mai fi nevoie de vreo activitate din partea sa, de pildă cineva fiind constrâns iartă datoria
altuia printr-un act făcut cu anumite forme de care ne vom ocupa mai târziu, acceptilatio. Graţie lui in
integrum restitutio acceptilatio este considerată ca neexistentă. Creditorul va putea intenta acţiunea care
sancţiona dreptul lui de creanţă. Prin urmare în acest caz, prin natura actului chiar, reclamantul e pus în
situaţia pe care o avea mai înainte.
b).într-un singur caz pretorul nu se mulţumea de a-i reda dreptul pierdut reclamantului, ci chiar el realiza
consecinţele anulării actului → când un minor de 25 de ani vinde un lucru pe un preţ mult inferior valorii lui,
pretorul prin in integrum restitutio nu se mărgineşte să-i redea minorului dreptul de proprietate declarând ca
neavenit actul de vânzare dar va ordona ca cumpărătorul să restituie lucrul şl fructele iar minorul să restituie
preţul.
Acţiunea intentată de parte se numea cu un termen general actio restitutoria şi era o acţiune ficticie
pentru că cuprindea o ficţiune şi anume că actul nu a avut loc. Prin urmare reclamantul va putea intenta
vechea acţiune ca şi când actul intervenit ulterior n-ar fi existat:
-fie că acesta este o vânzare, când intentează acţiunea în revendicare - rescissa alienatione (înstrăinarea
fiind desfiinţată),
-fie că acesta este o acceptilatio când intentează vechea acţiune - rescissa acceptilatione (acceptilatio
fiind desfiinţată),
-fie o uzucapiune când intentează acţiunea în revendicare - rescissa usucapione (uzucapiunea fiind
desfiinţată).
CONDIŢII:
a).trebuie să se invoce un anumit motiv, motiv care figurează în edictul pretorului si care e diferit după
cum e vorba de minori sau de majori.
În ce priveşte pe minori:
Minoritatea.
14
 DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

Este singurul caz când era acordată minorului. Romanii înţelegeau prin cuvântul minor pe puberul
între vârsta în general de 14 ani şi 25 de ani. De pildă în cazul unui act de vânzare încheiat de un
minor, singurul caz, cum vom vedea, când pretorul trage el însuşi consecinţele acordându-i minorului
restitutio in integrum.
În ce priveşte pe majori.
1.Absenţa.
Fireşte nu orice absenţă se lua în considerare. Textele indică câteva ipoteze: prizonier, absent în
interesul statului (trimis ca ambasador sau făcând parte din armată), aflat într-o servitute de fapt ca de
pildă închis pentru datorii.
2.Pierderea personalităţii.
Când cineva din şef de familie ajunge fiu de familie datoriile lui se stingeau. Pretorul a acordat
creditorului o restitutio in integrum pentru a uza de vechea acţiune.
3.Eroarea.
Această restitutio in integrum era dată atunci când în cursul unui proces s-a produs o eroare de
procedură. De pildă un pupil (cel pus sub tutelă) s-a judecat în calitate de pârât fiind asistat de un
falsus tutor adică de o persoană care şi-a dat această calitate fără s-o aibă în realitate. Sentinţa dată
faţa de pupil este fără valoare. Reclamantul însă şi-a dedus dreptul său în justiţie. Prin restitutio in
integrum îşi va recăpăta acţiunea care sancţiona dreptul său. Deci şi în acest caz dreptul pretorian
îndepărta o consecinţă nedreaptă a lui ius civile (dreptului civil) şi anume efectul extinctiv al lui litis
contestatio.
4.Tema (metus).
Când cineva din cauza temei produsă de o constrângere exercitată asupra sa a contractat o
obligaţie şi a executat-o. Graţie acestei restitutio in integrum va fi în măsură să exercite o acţiune
pentru a redobândi lucrul. De pildă va putea intenta acţiunea în revendicare când a transmis
proprietatea lucrului ca urmare a obligaţiei luate.
5.Dol (înşelăciune).
Când cineva din cauza manoperei dolosive întrebuinţate de cocontractant (procedeele de
înşelăciune folosite de partea adversă) a contractat o obligaţie şi a executat-o. Ca şi în cazul precedent
va putea uza de restitutio in integrum.
6.Paguba creditorilor.
Debitorul înstrăinează un bun în paguba creditorilor, adică îşi creează sau îşi măreşte
insolvabilitatea (neputinţa de a plăti). Creditorii cer restitutio in integrum pentru ca pe urmă să intenteze
o acţiune reală.
b).actul juridic a căruia desfiinţare se cere să fi produs o pagubă pe nedrept.
c).restitutio in integrum să fi fost cerută într-un anumit termen.
d).nu există alt mijloc pentru repararea pagubei.
Totuşi chiar dacă condiţiile cerute pentru acordarea unei in integrum restitutio ar fi fost îndeplinite pretorul
putea să o refuze căci pe de o parte avea o putere discreţionară şi pe de altă parte nu acorda restitutio in
integrum decât cognito causa, adică după ce făcea o examinare sumară a cazului.
Pretorul acorda sau nu in integrum restitutio în sensul că nu putea să o acorde dacă nu erau îndeplinite
condiţiile mai sus arătate, dar putea să o refuze chiar dacă erau îndeplinita acele condiţii.
INTERDICTELE.
În epoca clasică, procesul normal obişnuit se desfăşura după formele arătate mai sus. Apărarea
intereselor vârfurilor clasei dominante a necesitat şi un alt mijloc mai rapid de tranşare a proceselor. Acest
mijloc l-au constituit interdictele. Într-adevăr pretorul intervenea uneori pentru a tranşa un proces pe o
cale administrativă mai rapidă. El dădea anumite ordine prin care sau interzicea un act (interdict în sens
restrâns) sau ordona facerea unui act (interdict în sens larg) ca înfăţişarea unei persoane (interdict
exhibitoriu) sau restituirea anul lucru (interdict restitutoriu). După cum pretorul se adresa ambelor părţi sau
numai uneia din ele interdictul era dublu sau simplu. E probabil că la origine, pretorul să fi dat ordinele sale
numai după cercetarea cazului iar refuzul de a le executa era sancţionat prin luări de gaj sau amenzi.
Într-o fază mai recentă, dar încă destul de veche deoarece se situează în epoca legisacţiunilor, pretorul
probabil din lipsă de timp, a încetat să verifice cazurile care i se prezentau şi s-a mărginit să dea ordine
condiţionate → dacă pârâtul executa ordinul nu exista proces; dacă însă contesta a fi în situaţia prevăzută
de interdict lua naştere un proces care în epoca clasică urma regulile lui ordo (diviziunea instanţei) cu
anumite distincţii.
!!! pentru procedura extraordinară deschideţi manualul şi citiţi.

15