CAPITOLUL I: „POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE”

LECŢIA 1: „ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR”

ROMANITATE – concept istoric prin care se defineşte apartenenţa poporului român la familia de popoare romanice
(alături de popoarele francez, italian, spaniol, portughez) şi a limbii române la familia de limbi neolatine (alături de limbile
franceză, italiană, spaniolă, portugheză)
1. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ – formarea poporului român şi a limbii române

a. POPORUL ROMÂN
- Românii s-au format ca popor în spaţiul carpato – danubiano – pontic, atât la Nordul Dunării, cât şi la Sudul fluviului
(înglobând fostele provincii romane Dacia şi Moesia);
- Perioada a cuprins secolele I î.Hr. – VIII d.Hr., procesul de formare a poporului român încadrându-se în procesul de
formare a popoarelor romanice (a II – a jumătate a mileniului I d.Hr.), alături de popoarele francez, italian, spaniol,
portughez;
- Poporul român ia naştere în urma unei duble sinteze etnice:
• dintre daco-geţi şi romani – secolele I î.Hr. – III d.Hr., prin romanizarea dacilor, când, asupra acestora se exercită influenţa
factorilor de romanizare, ia naştere poporul DACO – ROMAN;
• dintre daco – romani şi migratori – secolele IV – VIII, în urma influenţelor primite de la populaţiile migratoare (cu deosebire
a slavilor), ia naştere poporul ROMÂN.
Civilizaţia daco – geţilor:
- Etimologia termenilor: „daci” – în izvoarele scrise latine, „geţi” – în izvoarele scrise greceşti; cel care vorbeşte despre
unitatea etnico – lingvistică a daco – geţilor este istoricul şi geograful grec Strabon, în lucrarea „Geographia”: „geţii şi dacii
vorbesc aceeaşi limbă”;
- Originea daco – geţilor este indoeuropeană, din ramura nordică a tracilor, folosesc o limbă indoeuropeană de tip „satem”
(înrudită cu persana, sanscrita, ilira, traca);
- Din punct de vedere social, daco – geţii sunt organizaţi în două clase sociale: nobilii (aristocraţia militară şi sacerdotală),
numiţi „tarabostes” şi oamenii liberi (agricultori, meşteşugari, negustori), numiţi „comati”;
- Din punct de vedere politic, daco – geţii sunt organizaţi în uniuni de triburi (appullii, sensii, buridavensii, dacii mari,
costobocii, carpii, biephii, tyrageţii, odryssii, piefigii) conduse de şefi militari („basilei”, de la grecescul „basileus” –
„rege”); reşedinţele se găseau în cetăţi întărite cu ziduri de apărare, de tip „dava” (Capidava, Sucidava, Argedava,
Piroboridava);
- Din punct de vedere religios, daco – geţii sunt politeişti, religie specifică triburilor indoeuropene, în Antichitate; zeul suprem
era Zamolxe (Zalmoxe, Zamolxis), un zeu subpământean / chtonian (unicitate a religiei daco – gete); ritualul său era practicat
în peşteri, ceremoniile erau oficiate de către marii preoţi în sanctuare, în aer liber (cel mai cunoscut, cel de la Sarmizegetusa
Regia, în Munţii Orăştiei, centru religios al daco – geţilor şi, după crearea statului dac centralizat, capitala acestuia);
- Statul daco – geţilor este întemeiat în secolul I î.Hr., pe fondul ameninţării directe a romanilor care cuceriseră teritoriile de
la sudul Dunării (unde va fi organizată provincia romană Moesia); statul dac va evolua în două etape importante:
• statul condus de regele Burebista (82 – 44 î.Hr.) – secolul I î.Hr.;
• statul condus de regele Decebal (87 – 106 d.Hr.) – secolul I d.Hr.;
- Contactele dintre daci şi romani încep din secolul I î.Hr., prin influenţe de cultură materială şi spirituală şi se vor intensifica
o dată cu secolul I d.Hr.;
- Momentul decisiv al relaţiilor dintre daci şi romani este reprezentat de cele două războaie daco – romane dintre regele
Decebal şi împăratul Traian, anii 101 – 102 şi 105 – 106, războaie încheiate cu victoria romanilor şi cucerirea Daciei care
este transformată în provincie romană (o parte a ei – Muntenia, Oltenia, Transilvania; Dobrogea fusese cucerită din anul 46
d.Hr., iar Moldova şi Maramureşul rămân teritorii locuite de dacii liberi) şi începe să fie supusă (în mod oficial, organizat)
procesului de romanizare

Romanizarea:
1
- Proces istoric complex prin care un popor antic cucerit de romani (în cazul nostru, poporul daco – get), împrumută elemente
de cultură şi civilizaţie romană (tradiţii, obiceiuri, cult religios, zeităţi), dar, mai ales, preia limba latină;
- Procesul de romanizare a dacilor a reuşit prin intermediul factorilor de romanizare – administraţia (funcţionarii romani
care conduceau şi administrau Dacia Romană), armata (soldaţii romani din legiuni şi soldaţii din trupele auxiliare care
apărau Dacia Romană – provincie de graniţă, necesita o apărare corespunzătoare), veteranii (soldaţii care îşi încheiau stagiul
militar şi rămâneau în provinciile pe care le apăraseră), coloniştii (aduşi din toată lumea romană), urbanizarea (au fost
ridicate oraşe după modelul celor romane, înzestrate cu terme, apeducte, foruri, amfiteatre, sisteme de canalizare), educaţia
(în şcoli se studia doar în limba latină), religia (încep să fie adorate zeităţile romane sau cele autohtone primesc nume
romane), dreptul roman (normele juridice romane);
- Periodizarea procesului de romanizare cuprinde trei etape:
• secolul I î.Hr. – secolul I d.Hr. – etapa preliminară a romanizării, cu o intensitate redusă, s-a realizat prin schimburile
culturale, materiale, spirituale ale daco – geţilor cu populaţia romanizată de la sudul Dunării (din Peninsula Balcanică);
• anii 106 – 271 – etapa romanizării oficiale, când capătă un caracter organizat prin intervenţia statului roman pentru
organizarea provinciei Dacia şi a cuprins toate sferele societăţii (economică, politică, socială, culturală);
• 271 – secolul VIII – etapa romanizării de după „retragerea Aureliană” (începând cu anul 271, împăratul roman Aurelianus,
retrage armata şi administraţia romane din Dacia, ca urmare a valului de migraţii de la frontiera Imperiului Roman, la sudul
Dunării);
- Romanizarea a continuat şi după părăsirea Daciei de către romani, prin intermediul romanilor rămaşi în provincie (populaţia
civilă), dar şi datorită legăturilor cu lumea romană de la sudul Dunării, care au favorizat şi răspândirea creştinismului în
limba latină; procesul de romanizare s-a generalizat, cuprinzându-i şi pe „dacii liberi”, din afara fostei provincii
Migraţiile:
- În primul mileniu creştin, în zona nord – dunăreană s-au perindat numeroase populaţii migratoare (hunii, goţii, gepizii,
avarii, slavii, bulgarii);
- Dintre toate aceste populaţii migratoare, slavii au fost cei care aveau să influenţeze vizibil civilizaţia daco – romană (formată
în urma procesului de romanizare), mai ales în structurile politice (forma de organizare politică a cnezatelor sau a
voievodatelor), în cultul creştin (poporul român va îmbrăţişa credinţa creştin – ortodoxă, specifică spaţiului răsăritean, cu
deosebire în lumea slavă şi cea greacă), dar şi din punct de vedere lingvistic (influenţe lingvistice ale limbii slavone, folosirea
alfabetului chirilic)

b. LIMBA ROMÂNĂ
- S-a format în paralel cu poporul român, în acelaşi spaţiu istoric şi aceeaşi perioadă; este o limbă neolatină, cum sunt şi
limbile franceză, italiană, spaniolă şi portugheză;
- Procesul de formare implică două etape:
• preluarea limbii latine vorbite, populare (latina vulgata) de către geto – daci;
• transformarea treptată, a limbii latine vorbite într-o limbă romanică de factură orientală, numită româna comună sau
străromâna / protoromâna (româna veche, prima formă a limbii române);
- Influenţa elementelor lingvistice slave a fost nesemnificativă, nu a schimbat caracterul latin al limbii române, ci a dus la
îmbogăţirea vocabularului;
- Migrarea masivă a slavilor la Sudul Dunării (în anul 602 d.Hr.) a divizat romanitatea nord – dunăreană de romanitatea sud
– dunăreană (la Nordul Dunării, slavii, în număr redus, au fost asimilaţi de populaţia puternic romanizată; la sudul Dunării,
slavii, în număr considerabil, au asimilat populaţia romanizată de aici); în urma acestei divizări, din limba română comună
s-au format 4 dialecte:
• dialectul daco – român, la nordul Dunării;
• dialectele aromân (macedo – român), megleno – român şi istro – român, la Sudul Dunării;

- Componentele limbii române:

• substratul daco – moesic – reprezintă 10% din actualul lexic românesc (gard, brad, baltă, prunc, strugure);
2
• stratul latin – reprezintă 60% din actualul lexic românesc (câmp, frumos, grâu, pâine, munte);
• adstratul slav – reprezintă 20% din actualul lexic românesc (cneaz, voievod, târg, vamă, plug);
- La acestea s-au adăugat împrumuturile (neologismele) din alte limbi – unele din perioada Evului Mediu (maghiară, turcă),
altele din perioadele modernă şi contemporană (franceză, italiană, germană, engleză) – ce reprezintă restul de 10% din
actualul lexic românesc
2. ISTORICII, DESPRE ROMANITATEA ROMÂNILOR
- Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe care astăzi o acceptă
aproape toţi cercetătorii;
- Această idee a fost afirmată încă din zorii Evului Mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură; în epoca
modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului român şi formarea
poporului român în spaţiul de la nordul Dunării;
- Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut această teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii
sunt un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au imigrat apoi la nordul fluviului;
- A început astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă, dar mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi
formarea poporului român;
a. Despre romanitate în sursele medievale timpurii
- În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul că românii sunt un popor de
origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste acest lucru;
- Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi (cu variaţiile
fonetice: vlasi, blachi, olahi, volohi etc.);
- Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin unor surse bizantine; în secolul
VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său militar Strategikon; cronicarul bizantin
Ioan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”;
- Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de istorici Anonymus (deoarece
nu şi-a semnat opera); Cronica lui Anonymus (Gesta Hungarorum, în traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII,
narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896; în acest context sunt
povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori
de origine romană (voievodatele conduse de Gelu, Glad şi Menumorut);
b. Despre romanitate – secolele XV / XVII
- Începând cu secolul XV, călătorii străini şi cronicarii români manifestă interes pentru istoria poporului român;
- Cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore
Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino) au scris în operele lor despre originea romană a poporului român,
aducând argumente istorice şi etnografice;
- Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, notează cu o frază simplă, dar care exprimă elocvent originea latină a
poporului român: “…de la Râm (Roma) ne tragem”; Miron Costin, afirmă originea latină a poporului român şi unitatea lor
de neam; Nicolaus Olahus a scris despre originea romană a românilor şi despre unitatea lor etnică şi lingvistică;
- secolul XVI reprezintă şi perioada în care apare în spaţiul românesc tiparul şi se foloseşte scrisul în limba română care
dovedeşte conştiinţa romanităţii la români – cel mai vechi document scris în limba română, “Scrisoarea lui Neacşu din
Câmpulung” (1521);
- secolul XVI mai reprezintă şi începutul politizării ideii romanităţii românilor – cauza, unirea înfăptuită de voievodul
Mihai Viteazul; astfel, umanistul maghiar Ştefan Szamoskozi, consideră că românii sunt doar urmaşi ai dacilor romanizaţi,
nu ai romanilor;

c. Despre romanitate – secolul XVIII

3
- Secolul XVIII reprezintă perioada în care s-a structurat teoria imigraţionistă, în contextul luptei de emancipare naţională
a românilor din Transilvania, emancipare ce viza recunoaşterea pentru români a drepturilor lor naţionale: etnia lor (alături
de maghiari, saşi şi secui), dreptul de a folosi limba română şi de a practica confesiunea creştin – ortodoxă;
- În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Joseph Sulzer a elaborat o teorie greşită despre formarea poporului român,
numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine, 1781); el susţinea că românii s-au format ca popor la
sudul Dunării de unde au imigrat la nordul Dunării în secolul XIII; afirma, de asemenea, că poporul român este de origine
slavă;
- Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi condusă politic de
nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţiuni; românii îşi cereau drepturi pornind
de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile
lor le-au fost uzurpate abuziv în Evul Mediu de către nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII;
- Joseph Karl Eder, un al susţinător al teoriei imigraţioniste, susţinea că românii au venit în Dacia de la sudul Dunării în
cursul secolului XIII; aici s-au manifestat „ca nişte trântori” şi „nu au nici un drept în Transilvania”;
- cei doi istorici germani (saşi, la origine, germani colonizaţi în Transilvania, în secolul XIII) vor fi combătuţi de către membrii
Şcolii Ardelene – mişcare culturală, de factură iluministă, apărută la sfârşitul secolului XVIII în Transilvania, care susţinea
latinitatea şi continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul vechii Dacii;
- Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu, Ioan Piuariu Molnar şi Petru
Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă; ei au demonstrat ştiinţific originea
romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească; totuşi, ei au susţinut, în mod
exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului
român;
- Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum (Cererile libere ale românilor),
scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale de la Viena, prin care au urmărit să obţină
drepturi politice pentru români asemeni naţiunilor recunoscute (maghiarii, germanii, secuii);
- Argumentele aduse – originea nobilă, romană, vechimea de locuire pe aceste teritorii şi numărul mare al românilor (care
plăteau şi cele mai multe şi mari impozite)
d. Despre romanitate – secolul XIX
- În anul 1867, Imperiul Habsburgic este înlocuit cu Imperiul dualist Austro – Ungar, Ungaria anexând Transilvania – este
momentul în care se reia lupta de emancipare a românilor de aici pentru drepturi politice şi naţionale;
- Astfel, George Bariţiu, redactează, în anul 1868, Pronunciamentul de la Blaj – prin care românii protestează faţă de
măsura guvernului maghiar de a anexa Transilvania fără voia locuitorilor săi;
- În aceste condiţii, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă; istoricul austriac Robert Roesler va dezvolta
şi aprofunda această teorie, astfel încât va fi redenumită – teoria roesliană;
- În lucrarea sa „Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor” (Viena, 1871), Roesler va relua, într-o formă
nouă, mult mai elaborată, argumentele lansate de Sulzer şi Eder în secolul XVIII;
- Principalele idei ale lui Roesler – dacii au fost nimiciţi în urma celor două războaie cu romanii (exterminarea totală a
dacilor), vechea toponimie dacică ar fi dispărut, tocmai din cauza acestei exterminări, imposibilitatea romanizării în mai
puţin de 200 de ani, părăsirea completă a Daciei şi retragerea la sudul Dunării în secolul III (în timpul împăratului
Aurelianus), poporul român şi limba română s-au format la sudul Dunării, românii ar fi fost un popor de păstori nomazi, nu
ar exista izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării, anterior secolului XIII, deci, ei ar fi venit după maghiari
în Transilvania, multe asemănări lingvistice între limba română şi limba albaneză;
- Faţă de teoria lui Roesler au luat poziţie istoricii români – Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul, Alexandru D.
Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan – utilizând argumente furnizate atât de istorie, cât şi de alte ştiinţe (arheologie,
numismatică, lingvistică, etc.);
- S-a conturat astfel, teoria continuităţii românilor în spaţiul carpato – danubiano – pontic, acolo unde s-au format poporul
român şi limba română;

4
- cea mai cunoscută lucrare îi aparţine istoricului Alexandru D. Xenopol, „Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia
Traiană”, Iaşi, 1884;
- Principalele idei ale lui Xenopol – prezenţa dacilor este atestată de numeroase dovezi de continuitate (arheologice,
numismatice, istorice); exterminarea lor în doar două războaie ar fi fost un caz unic în istoria umanităţii, toponimia dacică,
atestată – Durostorum, Capidava, Sucidava, Dierna, cei 165 de ani de romanizare oficială reprezintă un timp suficient (a nu
se uita că romanizarea începe înainte de cucerire şi continuă şi după „retragerea Aureliană”), nici un izvor nu atestă o
stabilire masivă la sudul Dunării a populaţiei din Dacia în timpul împăratului Aurelianus, caracterul sedentar al românilor
este dovedit de practicarea agriculturii şi a mineritului (domenii economice „statice”), numeroase izvoare istorice scrise
atestă prezenţa românilor înainte de scolul XIII la nordul Dunării, fondul lexical comun al limbii române şi al limbii albaneze
(foarte mic, de altfel) este reprezentat de fondul lexical tracic (comun ambelor popoare);
e. Despre romanitate – secolul XX
- După Marea Unire (1918), ideea continuităţii, legată de afirmarea romanităţii românilor, dar şi de rolul dacilor în formarea
poporului român, a fost susţinută de o nouă generaţie de istorici – Gheorghe I. Brătianu sau Constantin C. Giurescu;
- Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi-un miracol istoric: poporul român (scrisă în anul 1937), a realizat o sinteză
a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi lingvistice care combat teoria imigraţionistă; aceasta este
până astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă;
- În perioada comunistă, în prima sa epocă (regimul stalinist impus de Gheorghe Gheorghiu Dej), istoricii români (Mihai
Roller şi colaboratorii săi) negau romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească;
- În epoca naţional – comunistă, impusă de Nicolae Ceauşescu după venirea sa la putere (în anul 1965), istoricii români au
reluat combaterea teoriei imigraţioniste, de data asta acordând un loc privilegiat elementului dac în comparaţie cu cel roman
(conform propagandei comuniste, romanii erau văzuţi ca asupritori);
- După anul 1989, problema romanităţii românilor a continuat să fie în centrul preocupărilor istoricilor, fiind abordată cu
multă obiectivitate
Dovezile de continuitate şi romanitate (datate posterior secolului III)
- Dovezi arheologice – aşezări, ruine, morminte, obiecte de ceramică, obiecte de cult creştin (Sucidava, Dierna, Napoca,
Porolisum);
- Dovezi numismatice – monede romane din aramă sau bronz (Napoca, Romula, Porolisum);
- Dovezi epigrafice – inscripţii în limba latină – „Quartine vivas” („Să trăieşti, Quartine” – pe un inel de argint, descoperit
la Micia, jud.Hunedoara); „Ego Zenovius votum posui” („Eu, Zenovius, am pus această ofrandă” – pe un donarium de
bronz, cu monograma lui Christos, Biertan, jud. Sibiu);
- Dovezi lingvistice – provenienţă latină – hidronime (Alutus – Olt, Maris – Mureş, Samus – Someş, Crisus - Criş), toponime
(Napoca, Apulum, Drobeta), dar şi termenii de bază ai religiei creştine: crux – cruce, basilica – biserica, angelus – înger,
Domine Deus – Dumnezeu, dies Domenica – duminică
Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept insuficient argumentată, unii istorici
maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene. Dar disputa în jurul continuităţii românilor nu
mai poate avea în prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor europene nu se mai trasează astăzi pe baza argumentelor
istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură
încă spiritele în rândul românilor şi maghiarilor.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă valoare ştiinţifică
elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest. Sintezele oficiale de istorie ori dicţionarele
enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia oficială a istoriografiei române cu privire la
formarea poporului român. Deci, romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.