Definiț ie: Proteza totală reprezintă o proteză dentară care înlocuieşte toţi dinţii naturali şi structurile adiacente

atât la maxilar, cât şi la mandibulă. Proteza totală are sprijin muco - osos,
osos, fiind sprijinită pe os şi pe mucoasa
acoperitoare.

MODIFICĂRI ANATOMICE ASOCIATE EDENTAŢIEI TOTALE

Pierderea dinţilor (edentaţia) determină nu numai un spaţiu la nivelul arcadei dentare (breşa edentată), ci şi o serie
de alte SCHIMBĂRI:
SCHIMBĂRI:
Resorbţia osoasă este mai evidentă atunci când se pierd mai mulţi dinţi şi este mai importantă la mandibulă decât
la maxilar.
Forma şi structura proceselor alveolare atât la maxilar, cât şi la mandibulă, se modifică odată cu extracţia dinţilor.
Arhitectura internă a osului din procesele alveolare se schimbă, devenind mai fină şi mai puţin densă pe măsura
pierderii dinţilor.
Modificările osoase care apar după extracţia dinţilor inferiori sunt mai evidente decât în cazul maxilarului.
Resorbţia procesului alveolar poate determina reducerea suprafeţei de sprijin pentru proteză şi implicit,
probleme de acomodare cu proteza.
La edentatul total, datorită pierderii dinţilor şi a ghidajelor, mişcările mandibulei devin mai libere, mai ample şi se
poate instala disfuncţia ATM.
Condilul articular are tendinţa să nu mai urmeze direcţia normală înclinată a pantei tuberculului articular, ci să se
deplaseze pe o direcţie aproape orizontală. Apare resorbţia discului articular şi a tuberculului articular, iar
capsula şi ligamentele articulare devin laxe.

MODIFICĂRI LA NIVELUL MUSCULATURII ORO – FACIALE: FACIALE:

La edentatul total, atât muşchii oro - faciali cât şi cei mobilizatori ai mandibulei devin hipotoni,
hipotoni, datorită lipsei
stimulilor direcţi sau indirecţi de origine dentară.
Apare un dezechilibru între muşchii coborâtori şi ridicători ai mandibulei, cu micşorarea etajului inferior al feţei,
feţei,
contribuind la apariţia faciesului caracteristic de edentat total.
Consecutiv edentaţiei totale, are loc o înfundare a muşchilor coborâtori ai mandibulei şi o scurtare a celor
ridicători.

TULBURĂRI FIZIONOMICE ÎN EDENTATIA TOTALĂ BIMAXILARĂ:

− aspectul îmbătrânit al feţei, datorită adâncirii şanţurilor peribucale, cele mai importante din punct de vedere
fizionomie fiind şanţul nazo - labial şi cel mento - labial;
− micşorarea dimensiunii verticale a etajului inferior al feţei ;
− înfundarea buzelor care poate merge până la dispariţia roşului buzelor;
− profilul facial concav, semn patognomonic pentru edentaţiile totale bimaxilare
− apar ragade comisurale.
ETAPE DE TRATAMENT:

 ETAPE CLINICE: ETAPE TEHNICE:

1.Examinarea pacientului, stabilirea diagnosticului şi
a planului de tratament;
2. Amprentarea preliminară;
5. Amprentarea funcţională;
8.Determinarea relaţiilor intermaxilare;
11.Proba machetei în cavitatea bucală;
15.Aplicarea şi adaptarea protezei în cavitatea
bucală.
3.Realizarea modelului de studiu şi a modelului
preliminar;
4. Realizarea lingurii individuale;
6. Realizarea modelului funcţional;
7.Realizarea şabloanelor de ocluzie;
9.Montarea modelelor în ocluzor sau articulator;
10.Realizarea machetei protezei totale;
12.Ambalarea şi polimerizarea protezei;
13.Dezambalarea protezei;
14.Prelucrarea, finisarea şi lustruirea protezei.

1
 MORFOFIZIOLOGIA CLINICĂ A CÂMPULUI PROTETIC EDENTAT TOTAL

Câmpul protetic edentat total este alcătuit din ţesuturi dure şi moi, care vin în contact cu proteza totală; prezintă o
zonă de sprijin şi o zonă de închidere marginală.
1. Zona de sprijin:
constă dintr-o componentă dură care este acoperită de o fibromucoasă fixă, aderentă la substratul osos.
Rolul ei este de a prelua majoritatea presiunilor din cursul funcţiilor şi parafuncţiilor aparatului dento - maxilar,
având o capacitate de recepţie cu mult mai redusă decât suprafaţa ligamentară a periodonţiului.
Transmiterea forţelor este nefiziologică.

2. Zona de închidere marginală

este situată la periferia zonei de sprijin, fiind alcătuită din mucoasa care căptuşeşte fundurile de sac şi din o parte
a mucoasei mobile a obrajilor, limbii şi buzelor, care iau contact cu suprafeţele externe ale protezei.
La limita dintre mucoasa fixă ce tapetează crestele edentate şi cea mobilă a fundurilor de sac se găseşte mucoasa
pasiv - mobilă (zona neutră). La maxilar zona de trecere dintre palatul dur şi palatul moale are o valoare
decisivă pentru închiderea marginală a protezelor maxilare.

CÂMPUL PROTETIC EDENTAT TOTAL MAXILAR

Substratul osos este reprezentat de:

apofizele palatine maxilare,
lamele orizontale palatine şi
creasta reziduală. Procesul alveolar se transformă în creastă reziduală prin pierderea dinţilor. Fiecare pacient prezintă o
creastă edentată cu o morfologie individuală, în funcţie de cronologia şi etiologia pierderii dinţilor.

Crestele edentate:
Peretele extern al crestelor alveolare edentate poate prezenta trei aspecte:
• Creastă retentivă vestibular;
• Creastă neretentivă vestibular;
• Creastă neutră.
Formă: în V, în U, în semicerc.
înălţimea: joasă, medie, înaltă.
Lăţimea: îngustă, medie, lată, hipertrofiată, atrofică.
Inserţiile formaţiunilor mobile periferice: frenul buzei superioare şi bridele laterale.
Tuberozitatea maxilară:
- prezentă, de dimensiune: redusă, medie, hipertrofiată/ absentă, atrofică;
- retentivă distal;
- retentivă vestibular;
- procidenţa polului inferior.

Bolta palatină: formă de U, V, plată

Elemente protetice negative: sutura intermaxilară, torusul palatin
Prezenţa exostozelor;
Şanţul pterigo-maxilar; adânc, mediu jos;
Apofiza zigomatică a maxilarului: la o atrofie osoasă accentuată apare sub forma unui câmp larg, apoi se
curbează aproape orizontal, în afară şi poate ajunge la nivelul crestei edentate, producând dificultăţi în
stabilizarea viitoarei proteze.

2
 Substratul mucos este format din stratul submucos şi mucoasa care acoperă întreaga suprafaţă de sprijin a
câmpului protetic maxilar. Din punct de vedere protetic şi funcţional, mucoasa câmpului protetic maxilar se
împarte în trei zone, fiecare având o semnificaţie particulară: mucoasa fixă, pasiv mobilă şi mucoasa mobilă.
Mucoasa fixă este reprezentată de mucoasa care acoperă majoritatea suprafeţei câmpului protetic maxilar. în
unele zone este puternic aderentă de os prin intermediul periostului, iar în altele este slab legată de os, fiind
separată de acesta printr-un strat submucos variabil ca grosime.
Gradul de comprimabilitate a mucoasei acoperitoare a zonei de sprijin a câmpului protetic poartă denumirea de
rezilienţă, cu limite normale cuprinse între 0,3 - 0,8 mm.
Grosimea normală a mucoasei se poate dubla sau tripla, cu interpunerea între ea şi periost a unui ţesut
submucos lax, mucoasa devenind comprimabilă în sens vertical şi orizontal sau putând prezenta cute
longitudinale de-a lungul crestei.
Rezilienţă mucoasei este unul dintre criteriile de alegere a materialului de amprentă necesar amprentării
câmpului protetic edentat total.
Mucoasa pasiv mobilă este o zonă variabilă, care asigură trecerea dintre mucoasa fixă şi cea mobilă. Ea
înconjoară ca o bandeletă de lăţime variabilă ( 1 - 3 mm) versantele vestibulare ale crestelor maxilare în
apropierea fundurilor de sac. Cu cât această zonă de mucoasa este mai lată şi mai aproape de fundul de sac, cu
atât situaţia este mai favorabilă menţinerii protezei totale prin succiune.
Mucoasa pasiv mobilă poate fi mobilizată faţă de planul osos atât de manevrele făcute de către medic, cât şi de
formaţiunile musculo - tendinoase care se insera sau trec prin apropierea ei.
Mucoasa mobilă este reprezentată de restul mucoasei care tapetează cavitatea bucală şi care poate fi mobilizată
în toate sensurile. Această zonă de mucoasă mobilă nu va putea fi acoperită niciodată de către proteză, deoarece
ar prejudicia închiderea marginală şi ar produce ulceraţii ale mucoasei şi leziuni ale musculaturii subiacente.

CÂMPUL PROTETIC EDENTAT TOTAL MANDIBULAR

Câmpul protetic mandibular este redus şi dificil de protezat.
Zona de sprijin este reprezentată de crestele reziduale şi de două treimi anterioare ale tuberculilor piriformi.
Creasta edentată mandibulară, sub formă de arc, se întinde de la un trigon retromolar la altul şi face parte din
corpul mandibulei.

Substratul osos este reprezentat de creasta alveolară edentată care asigură o suprafaţă de sprijin deficitară, mult
mai mică decât la maxilar.
Crestele edentate:
Peretele extern al crestelor alveolare edentate poate prezenta trei aspecte:
• Creastă retentivă vestibular;
• Creastă neretentivă vestibular;
• Creastă neutră.
Formă: în V, în U, în semicerc.
înălţimea: joasă, medie, înaltă.
Lăţimea: îngustă, medie, lată, hipertrofiată, atrofică.

Inserţiile formaţiunilor mobile periferice:

- frenul limbii;
- inserţia planşeului: înaltă, medie, joasă.
Creasta oblică externă, pe care se insera muşchiul buccinator, poate ajunge aproape de muchia crestei edentate în
caz de resorbţie accentuată;
Creasta oblică internă (creasta milohioidiană) reprezintă sediul de inserţie a muşchiului milohioidian şi oferă
limita inferioară până la care se poate întinde marginea linguală a viitoarei proteze mandibulare;

Torusul mandibular reprezintă o proeminenţă osoasă situată deasupra liniei milohioidiene în dreptul premolarilor
şi poate produce dificultăţi în protezarea mobilă;
Tuberculul piriform corespunde trigonului retromolar la dentat. în urma extracţiei ultimului molar, peretele distal
al alveolei suferă o resorbţie mai redusă faţă de peretele mezial, apărând tuberculul piriform pe care se insera
ligamentul pterigomandibular, în treimea lui posterioară;
3
 Latero - posterior de tuberculul piriform se găseşte nişa linguală retromolară, delimitată lateral de tubercul, de
ligamentul pterigomandibular şi de muşchiul constrictor superior al faringelui; posterior este delimitată de
muşchiul palatoglos. Mişcările limbii şi deglutiţia antrenează aceşti muşchi care vor mobiliza viitoarea proteză,
dacă ea este extinsă în acest spaţiu;
Spre anterior, nişa linguală se continuă cu spaţiu lingual, delimitat spre exterior de versantul lingual al crestei
edentate mandibulare, spre interior de marginea laterală a limbii şi spre inferior de muşchiul milohioidian.

Substratul mucos este reprezentat de stratul submucos şi mucoasa care acoperă întreaga suprafaţă de sprijin a
câmpului protetic mandibular.
La mandibulă, limitele de trecere dintre mucoasa fixă, pasiv - mobilă şi mobilă sunt foarte estompate, în
special lingual. Mucoasa fixă îşi pierde de cele mai multe ori acest caracter şi devine glisabilă pe planul periostic.
Alteori, din cauza diferenţei ritmului de atrofiere între os şi mucoasă, aceasta formează bride longitudinale de-a
lungul crestei, iar uneori singurul relief care rămâne din creasta edentată este o creastă balantă de mucoasă.

*** Musculatura

ZONELE FUNCŢIONALE ALE CÂMPULUI PROTETIC MAXILAR

Periferia câmpului protetic se împarte în trei zone principale:
1. Zona vestibulară cuprinde periferia vestibulară a câmpului protetic maxilar şi se poate împărţi în trei
sectoare:
Spaţiul retrozigomatic - este cuprins între şanţul pterigomaxilar şi apofiza zigomato - alveolară şi reprezintă
punga lui Eisenring. Este o zonă cu mobilitate foarte mică, mucoasa fiind pusă în mişcare nu prin tracţiunea
obrazului, ci prin deschiderea gurii şi balansarea mandibulei dintr-o parte în alta.
Dacă grosimea protezei este corespunzătoare spaţiului, atunci se asigură o bună închidere marginală şi pe faţa
externă a protezei.
Spaţiul vestibular lateral - este delimitat posterior de apofiza zigomato-alveolară şi anterior de frenul lateral
(bucal). Frenul lateral poate fi pus în evidenţă numai dacă obrazul este tras în afară. Marginea protezei trebuie să
ocolească frenul bucal, în caz contrar proteza va fi mobilizată şi se vor produce ulceraţii şi traumatizării ale
acestuia.
Dacă grosimea protezei este corespunzătoare spaţiului, atunci se asigură o bună închidere marginală.
Vestibulul labial - reprezintă zona vestibulară cuprinsă între cele două frenuri bucale, fiind împărţită în două
zone, rareori simetrice, de către frenul buzei superioare.
Lăţimea fundului de sac, deci grosimea protezei la acest nivel, este în funcţie de considerente fizionomice şi
este influenţată de gradul de atrofie.
2. Zona distală (linia Ah) este zona cea mai posterioară a câmpului protetic maxilar şi este dominată de
existenţa formaţiunilor mobile ale vălului palatin, reprezentând linia de reflexie a vălului palatin. Zona de
închidere distală este reprezentată de cele două şanţuri pterigomaxilare şi de linia vibratorie a vălului palatin.

Limita distală nu trebuie depăşită către posterior deoarece proteza va fi mobilizată cu uşurinţă de către
mişcările vălului palatin, nemaivorbind de durerile şi tulburările fonetice care apar.
Pentru determinarea zonei de închidere distală se inspectează poziţia de repaus a vălului palatin sau se poate
executa manevra Valsalva (pacientul suflă pe nas în condiţiile în care nările sunt pensate).
Zona de închidere distală, oricât de favorabile ar fi condiţiile de protezare, este regiunea cu cea mai slabă
închidere marginală a protezei maxilare, la acest nivel obţinându-se numai o închidere internă (prin înfundarea
marginii protezei în ţesuturile moi reziliente).

ZONELE FUNCŢIONALE ALE CÂMPULUI PROTETIC MANDIBULAR

La mandibulă, suprafaţa de sprijin este mult mai redusă faţă de cea a maxilarului, rezumându-se numai la
crestele edentate şi două treimi anterioare ale tuberculului piriform.
4
 Zonele câmpului protetic mandibular sunt mai mici ca întindere, dar mai multe ca număr decât la maxilar:
1. Zona tuberculului piriform (stânga - dreapta) - este delimitată anterior de o linie imaginară care trece înapoia
feţei distale a molarului II şi coboară către lingual şi vestibular, întâlnind linia milohioidiană şi linia oblică
externă. Posterior, limita este formată din punctul de inserţie a ligamentului pterigomandibular.
Tuberculul piriform trebuie utilizat pentru stabilizarea şi menţinerea protezei mandibulare, utilizarea lui
fâcându-se numai în cele două treimi anterioare, deoarece la unirea treimii mijlocii cu cea posterioară se insera
ligamentul pterigomandibular a cărui inserţie, dacă este depăşită, va mobiliza proteza la mişcarea de deschidere a
gurii.
In zona linguală posterioară tuberculului piriform se găseşte nişa linguală retromolară (spaţiul retromilohioidian),
care nu poate fi de obicei utilizată pentru retenţia protezei deoarece în această zonă interferează foarte mulţi
muşchi (palatoglos, stiloglos, constrictor superior al faringelui). Baza protezei se întinde în această zonă sub
forma unor aripioare, permiţând obţinerea unei închideri marginale linguale continue.
2. Zona vestibulară laterală (stânga - dreapta) poartă denumirea de „punga Fisch". Fundul de sac vestibular al
acestei zone este mai larg şi este dominat de fibrele muşchiului buccinator, cu orientare paralelă cu marginea
protezei.
3. Zona vestibulară labială (centrală) se caracterizează printr-un fund de sac îngust care tolerează grosimi
corespunzătoare ale lingurii individuale. Pentru a evalua adâncimea fundului de sac, pacientul are gura închisă şi
buzele relaxate în contact uşor, iar medicul răsfrânge buza inferioară în afară apreciind înfundarea lui, lăţimea
mucoasei pasiv-mobile şi nivelul de inserţie a frenului labial.
4. Zona linguală laterală (stânga - dreapta) se întinde de la limita anterioară a tuberculului piriform până la
nivelul spaţiului dintre canin şi primul premolar. Un element important îl reprezintă creasta milohioidiană care
coboară dinspre distal spre mezial, împreună cu inserţia muşchiului milohioidian, permiţând ca versantul lingual
al protezei să fie mai lung (aripioarele paralinguale). Extinderea marginilor protezei sub linia oblică internă
permite modelarea unui versant lingual concav al bazei protezei.
Este obligatorie menajarea spaţiului necesar mişcărilor limbii care permite aplicarea intimă a feţei sale laterale
pe faţa externă a versantului lingual al protezei, contribuind la o bună închidere marginală externă.
5. Zona linguală centrală se întinde de la canin la canin sau pe o distanţă de 1,5 cm de o parte şi de alta a liniei
mediane. La nivelul fundului de sac lingual în această zonă se produc modificări esenţiale cauzate de diferitele
mişcări funcţionale ale limbii.
Pentru obţinerea unei bune menţineri şi a unei bune închideri marginale, este necesar să existe un contact
permanent al marginii protezei cu mucoasa planşeului bucal atât în repaus, cât şi în protracţia limbii.

EXAMENUL PACIENTULUI EDENTAT TOTAL

EXAMENUL CLINIC
Examenul extraoral se face mai intai prin inspecția masivului facial din față și din profil. Se poate constata:
- tipul feței: pătrată, ovală, dreptunghiulară, trapezoidală, etc.
- Aspecte faciale anormale: cicatrici, asimetrii faciale, etc.
- Buzele (prezenţa leziunilor herpetice, a cheilitelor angulare, cicatricilor, fisurilor;
- Aspectul obrajilor (turgescenți, normali, înfundați)
- Existenţa unor disfuncţii la nivelul articulaţiei temporomandibulare sau la nivelul muşchilor orofaciali.
- Ganglionii limfatici cervicali.

Examenul intraoral:
- Deschiderea gurii se face în limite normale (aprox. 3 cm) sau este limitată (dificultăți în amprentare);
- Tonicitatea orbicularului buzelor;
- Mucoasa orală (eritem, ulceraţii, hiperkeratoză, edem, epulis, fibroame, tumori);
- Inserţia frenurilor (număr, poziţie);
- Planşeul bucal (anterior - incluzând poziţia şi forma glandelor şi canalelor submandibulare şi submaxilare;
posterior - inserţia muşchiului milohioidian, adâncimea şi configuraţia spaţiului retromilohioidian);
- Palatul dur şi cel moale, inclusiv oro - faringele superior;
- Crestele edentate (morfologie, formă anatomică, consistenţă);
- Limba (poziţie, formă, mărime, mobilitate, consistenţă);
- Secreţia salivară.

5
 Relaţiile intermaxilare;

O examinare completă trebuie să includă şi un examen radiologic care permite medicului să determine
prezenţa dinţilor incluşi, a resturilor radiculare, a chisturilor sau a tumorilor, ajută la evaluarea suportului osos al
viitoarei proteze, etc.

Examinarea protezelor vechi

Examinarea protezelor vechi atât intraoral, cât şi extraoral, oferă informaţii importante atât privind tipul de
masticaţie, tipul de ocluzie, dimensiunea verticală a etajului inferior al feţei în relaţie centrică, igiena, fonaţia,
stabilitatea protezei, extinderea bazei protezei, dovezi ale autoajustărilor, vechimea şi starea protezei, poziţia
protezei în funcţie de reperele anatomice faciale, cât şi informaţii despre îmbunătăţirile care pot fi aduse noilor
proteze.

Examinarea modelelor ce reprezintă câmpul protetic edentat total

Asigurarea unor modele de studiu face parte din examinare, deoarece acestea reprezintă replica pozitivă a
elementelor morfologice bucale.
Modelul documentar şi de studiu constituie un important document de apreciere a stării oro - dentare iniţiale,
fiind înregistrate toate elementele iniţiale.

CRITERII PRACTICE PENTRU ÎNTOCMIREA FOII DE OBSERVAȚIE A EDENTATULUI TOTAL

Examenul câmpului protetic maxilar Concluzii practice

A. Substratul osos
1. Forma arcadei Determină alegerea formei lingurii individuale şi a înălţimii
înălţimea, lăţimea crestei, eventuale jgheaburilor
exostoze
Creastă dureroasă la presiune digitală Se urmăreşte despovărarea acestor zone, mai ales la amprenta
funcţională
2. Tuberozităţi
Tuberozităţi absente închiderea distală se va obţine greu; se va grava obligatoriu
modelul în zona distală
Tuberozităţi retentive distal Dificultăţi la amprentare; dacă creasta prezintă retentivitate
exagerată, trebuie corectată chirurgical.

Tuberozităţi retentive vestibular uni- sau Dacă sunt retentive bilateral, se corectează chirurgical sau se
bilateral amprentează cu materiale elastice, iar proteza se va executa cu
aripioare elastice la acest nivel.

Hipertrofia polului inferior al tuberozitătii Dacă între polul inferior al tuberozitătii şi creasta mandibulară
nu există un spaţiu de minim 4 mm, se va corecta chirurgical.

a) Bolta palatină
Boltă palatină în formă de U Asigură un sprijin excelent şi favorizează apariţia fenomenului
de adeziune.

Boltă palatină în formă de V Sprijin deficitar, adeziune inexistentă.

Boltă palatină plată Adeziune bună, stabilitate redusă.

b) Elemente negative
1. Sutură intermaxilară Se foliază uşor modelul la acest nivel.

6
2. Torus palatin (sediu și formă) Se indică folierea în funcţie de poziţia acestuia.

3. Exostoze pe versantele crestelor Se rezecă chirurgical.

4. Şanţul pterigomaxilar Limita şi grosimea lui determină limita şi grosimea distală a

protezei.

B. Substratul mucos
a) în zona de sprijin (creste, boltă) Determină alegerea consistenţei materialului de amprentare.

1. Fibromucoasă groasă şi aderentă Suprafaţă de sprijin care suportă presiuni mai mari.

2. Fibromucoasă dură şi subţire Se vor folosi materiale compresive de amprentare.

3. Fibromucoasă deplasabilă, rezilientă Se vor folosi materiale fluide de amprentare sau amprentă fără
presiune.
b) în zona de succiune
1. Trecere netă la nivelul zonei de reflexie Lingura individuală se poate adapta numai prin inspecţie.

2. Trecere treptată la nivelul zonei de După adaptarea vizuală a lingurii se aplică testele funcţionale
reflexie şi se utilizează o adaptare marginală cu material termoplastic.

3. Bride deplasabile de-a lungul crestei Se amprentează cu materiale mai vâscoase care le pot întinde
(stents, gips vâscos, ceruri).

C. Organe mobile la periferia câmpului

protetic
1. Frenul buzei superioare Dacă inserţia acestuia se apropie de muchia crestei, se
intervine chirurgical pentru reinserţie.

2. Bridele canine Zonă de mare mobilitate în timpul fonaţiei. In această zonă

osul nu prezintă atrofie orizontală.

3. Pungile Eisenring Grosimea protezei în această zonă trebuie să corespundă cu

grosimea pungii.

4. Vălul palatin Văl aproape orizontal = zonă Ah

Văl vertical = linie Ah

Examenul câmpului protetic Concluzii practice

mandibular

A. Substratul osos
1. Forma arcadei
înălţimea, lăţimea crestei, eventuale Aceleași concluzii ca la maxilar
exostoze
2. Dureri la presiune (gaura mentonieră la Despovărarea crestei, foliere.
24 mm de linia mediană)

3. Inserţia ligamentului pterigomandibular Limitează distal lungimea protezei.

B. Substratul mucos
1. Mucoasă subţire întinsă Amprentă cu materiale vâscoase

7
 2. Mucoasă deprimabilă Amprentă cu materiale fluide.

3. Bride longitudinale paralele cu creasta Amprentă cu materiale fluide

C. Organe mobile la periferia câmpului

protetic
1. Limba în repaus: Favorabilă menţinerii şi stabilităţii; permite mişcări ample
- în poziţie anterioară de protracţie.

- în poziţie posterioară Nu permite în timpul amprentei funcţionale decât mici

mişcări de protracţie, pierzându-se succiunea în repaus.

2. Pungile Fisch Grosimea marginilor protezei va fi concordantă.

3. Hernierea glandelor sublinguale Lingura universală şi lingura individuală trebuie să se

insinueze între versantul lingual al crestei şi glandă.

CONCLUZII ÎN URMA EXAMINĂRII COMPLETE A EDENTATULUI TOTAL

1. Indicaţii preprotetice:
− Afecţiuni generale care indică temporizarea tratamentului protetic;
− Rezecţia de părţi moi (bride, frenuri);
− Modelaj osos
o faţa vestibulară a tuberozităţii,
o polul inferior al tuberozităţilor,
o exereza exostozelor dureroase);
2. Indicaţii privind amprenta preliminară:
− Forma şi lungimea lingurii universale (în funcţie de substratul osos);
− Tipul de material de amprentă (în funcţie de substratul mucos).
3. Indicaţii privind amprenta finală:
− Lingura individuală la distanţă sau nu;
− Materialul şi tehnica de amprentare (în raport cu calitatea substratului mucos).
4. Indicaţii privind montarea dinţilor artificiali:
− Montare normală sau inversă (poate fi indicată cu aproximaţie);
− Culoarea dinţilor;
− Dimensiunea verticală;
− Curbura sagitală şi transversală.
5. Remedierea deficienţelor la protezele vechi:
− Echilibrarea ocluziei;
− Retuşarea bazelor în zonele dureroase;
− Extinderea bazelor în zonele deficitare.

OBIECTIVELE TRATAMENTULUI PROTETIC

Reabilitarea funcţiilor aparatului dento - maxilar perturbate prin edentaţie:
1.1. Refacerea funcţiei masticatorii;
1.2. Restaurarea funcţiei fonetice;
1.3. Restaurarea sau îmbunătăţirea funcţiei fizionomice.
Asigurarea menţinerii, stabilităţii şi sprijinului protezei =crearea condiţiilor de echilibru necesare protezei:
8
atât în timpul desfăşurării funcţiilor aparatului dento-maxilar,
cât şi în repaus;
Stimularea troficităţii ţesuturilor de suport;
Evitarea disconfortului pacientului protezat total.

1. RESTABILIREA FUNCŢIILOR APARATULUI DENTO-MAXILAR

1.1. Refacerea funcţiei masticatorii se realizează abia în proporţie de maximum 1/5 din capacitatea
masticatorie a pacientului dentat. Motivele sunt următoarele:
- dispariţia câmpului receptor parodontal (reflexele parodonto-musculare dispărute în urma edentării sunt
înlocuite treptat cu reflexele gingivo-musculare);
- senescenţa provoacă o hipotonie a muşchilor mobilizatori ai mandibulei şi un control neurogen deficitar al
dinamicii mandibulare;
- instabilitatea protezei (mişcările predominant verticale necesare menţinerii protezelor scad totuşi
eficacitatea masticatorie);
- sensibilitatea exagerată a receptorilor din mucoasa ce acoperă câmpul protetic poate întrerupe reflex
contracţia musculară, chiar când forţa dezvoltată este destul de mică;
- relieful ocluzal necuspidat, moderat cuspidat şi îngustat micşorează aria funcţională masticatorie.
Cu toată existenţa acestor impedimente, restaurarea funcţiei masticatorii este o realitate, în majoritatea
cazurilor pacienţii reuşind să se alimenteze corespunzător.
1.2. Refacerea funcţiei fizionomice se obţine şi ea parţial: Forma, culoarea şi montarea dinţilor pot restabili
în mare măsură schema fizionomică a pacientului respectiv. În oarecare măsură, şanţurile faciale accentuate de
edentaţie pot fi estompate, obţinându-se şi o oarecare plenitudine facială. Striurile transversale ale buzei
superioare (adevărate „vergeturi") nu pot fi corectate.
1.3. Funcţia fonetică nu se reface în totalitate, dar tubul fonetic se adaptează rapid după aplicarea
protezelor în cavitatea bucală, în special datorită reliefului dinţilor artificiali. Din păcate, din cauza bazei protezei,
vibraţiile sonore nu mai sunt receptate corect şi nu mai sunt nici transmise la valoarea lor către celelalte cavităţi
ale masivului facial. Funcţia fonetică va fi îngreunată şi de instabilitatea protezei.
1.4. Funcţia de automenţinere. Restaurarea protetică a arcadelor dentare, asociată cu refacerea dimensiunii
verticale normale a etajului inferior al feţei şi repoziţionarea corectă a condililor în cavitatea glenoidă, va crea
condiţii optime pentru reechilibrarea activităţii musculare şi pentru menţinerea unei troficităţi normale a
ţesuturilor aparatului dento-maxilar. Readaptarea structurilor biologice la noile situaţii create înseamnă
restabilirea homeostaziei sau a funcţiei de automenţinere (Prof. COSTA).

2. ASIGURAREA MENŢINERII, STABILITĂŢII ŞI SPRIJINULUI PROTEZEI ÎN CAVITATEA BUCALĂ

A. Menţinerea înseamnă contracararea sau frânarea forţelor care tind să desprindă proteza de pe câmpul
protetic.
B. Stabilizarea semnifică împiedicarea sau frânarea tendinţelor de deplasare orizontală a protezei.
C. Sprijinul înseamnă modalitatea de transmitere a presiunilor ocluzale prin intermediul protezei asupra
elementelor câmpului protetic - cu alte cuvinte, împiedică sau diminuează efectele înfundării protezei în mucoasa
fixă.
Realizarea menţinerii, sprijinului şi stabilizării înseamnă crearea unor condiţii de echilibru necesare protezei
atât în timpul desfăşurării funcţiilor aparatului dento-maxilar, cât şi în repaus.

Forţele care acţionează asupra protezelor totale:

1. Forţele verticale
a) gravitaţia;
b) presiunile ocluzale;
c) tracţiunile formaţiunilor mobile;
d) acţiunea alimentelor lipicioase.
a ) Gravitaţia acţionează ca factor de desprindere doar asupra protezei maxilare. Asupra celei mandibulare
poate avea acţiune de menţinere. Supraîncărcarea protezei mandibulare a determinat atrofierea accelerată a crestei
edentate mandibulare.
b) Presiunile ocluzale dezvoltate mai ales în timpul masticaţiei pot avea un efect stabilizator (contact
cuspid-fosă) sau de desprindere a protezei (contact cuspid-pantă cuspidiană, ce duce la descompunerea forţei
verticale în forţe orizonale de dislocare).
9
 Presiunile ocluzale masticatorii au acţiune intermitentă, favorizând refacerea circulaţiei subiacente şi a
metabolismului local. Aceste presiuni intermitente au efect stimulator asupra osului alveolar. Cele de lungă durată
favorizează resorbţia şi atrofia osoasă (produc ischemie locală şi ulterior efect osteoclastic).
În realizarea efectului stimulativ sau defavorabil al forţelor cu punct de plecare ocluzal trebuie să se ţină cont
şi de valoarea acestor forţe.
Greutatea unei proteze totale nu depăşeşte 15 g. La aceasta se adaugă o presiune de aproximativ 3 kg forţă
produsă în timpul masticaţiei. Această presiune nu afectează rezistenţa de suport a osului alveolar. Totuşi, unii
pacienţi dezvoltă câteodată o forţă considerabilă. Ea este periculoasă, mai ales în condiţiile în care acţiunea ei este
foarte frecventă - aproape continuă (bruxism, dimensiune verticală supradimensionată).
c) Tracţiunea formaţiunilor mobile de la periferia câmpului protetic poate mobiliza proteza totală în
situaţiile în care marginile protezei nu respectă jocul acestor formaţiuni. Proteza trebuie:
- să ocolească ligamentele pterigomandibulare şi pterigomaxilare, frenurile bucale, frenul buzei superioare şi
- să nu depăşească (decât în condiţii bine stabilite) zonele de inserţie a musculaturii cu fibre perpendiculare pe
periferia câmpului protetic.
d) Acţiunea alimentelor lipicioase (în special pastele făinoase) se materializează prin tracţiune asupra
zonelor mai puţin stabile ale protezei. Alimentele lipicioase se prind în special de ultimii dinţi şi uneori
concomitent pe ambele proteze (în cazul protezării mobile bimaxilare).

2. Forţele orizontale
a) Componentele orizontale rezultate prin descompunerea forţelor verticale;
b) Forţele dezvoltate de musculatura periprotetică.
a) Contactele cuspizilor cu versantele pantelor cuspidiene duc la descompunerea forţelor verticale în
componente orizontale. Mărimea componentelor orizontale depinde de înclinarea acestor pante (dacă sunt mai
abrupte sau nu) şi de punctul de aplicare a forţelor.
Contactul dento-dentar în aceste situaţii provoacă deplasarea laterală a protezei.
Dacă există un ax de sprijin (de exemplu un torus palatin), proteza basculează în jurul lui, înfundându-se în
zonele reziliente laterale. Acelaşi lucru se produce şi când dinţii laterali artificiali (molari şi premolari) sunt
montaţi în afara crestelor.
b) Când baza protezei şi dinţii articulari mandibulari se găsesc într-o zonă neutră, de echilibru, între cele
două grupe musculare puternice de la periferia câmpului protetic (limba pe de o parte şi musculatura buzelor şi
obrajilor pe de altă parte) statica protezei este asigurată.
Din păcate, acest lucru nu se poate realiza întotdeauna, mai ales în situaţiile unde există creste alveolare foarte
atrofiate. în aceste cazuri proteza se poate deplasa fie antero-posterior, fie postero-anterior, în funcţie de
predominarea acţiunii uneia sau alteia dintre grupele musculare menţionate. De asemenea, se poate întâmpla şi
în sens latero-lateral.
Deplasările protezelor provocate de forţele orizontale duc cu timpul la accentuarea atrofiei crestelor, la
inflamarea cronică a mucoasei şi la crearea de pliuri mucoase balante.
A. Menţinerea protezei totale - adică frânarea desprinderii ei de pe câmpul protetic se realizează prin unele
mijloace fizice:
- adeziunea;
- succiunea;
- presiunea atmosferică;
şi prin două mijloace fiziologice care pot favoriza folosirea cu succes a mijloacelor fizice:
- tonicitatea musculară;
- deglutiţia.
Dintre mijloacele fizice, adeziunea este cel mai frecvent folosită şi poate cel mai uşor de realizat, mai întâi
printr-o procedură ce are ca scop reproducerea exactă a zonei de sprijin a viitoarei proteze.
Adeziunea este un fenomen complex, caracterizat prin atracţia ce apare între moleculele diferite ale
suprafeţelor unor corpuri puse în contact. Energia de la suprafaţa unui solid este mai mare decât în interior. în
acest interior distanţele dintre atomi sunt egale şi energia este minimă. La suprafaţă, energia este mai mare, pentru
că atomii exteriori nu sunt atraşi în mod uniform în toate direcţiile. Există o atracţie evidentă între atomii de
suprafaţă ai aceluiaşi corp, creându-se fenomenul cunoscut sub numele de tensiune superficială.
Când două suprafeţe solide diferite sunt puse în contact, oricât de netede ar fi ele, atracţia lor moleculară este
neglijabilă (la examenul microscopic suprafeţele macroscopic netede sunt în realitate rugoase şi se întâlnesc în
puţine puncte).
10
 De aceea, pentru a apărea cu adevărat adeziunea, între cele două suprafeţe solide trebuie să se interpună un
strat subţire de lichid. În cazul atracţiei dintre moleculele mucoasei fixe şi cele ale protezei, lichidul este
reprezentat de salivă. Acest strat şterge diferenţa dintre asperităţi, provocând atracţia moleculară dintre mucoasă
şi salivă, şi implicit, dintre salivă şi proteză. Deci, pentru a putea apărea adeziunea, suprafeţele respective trebuie
să aibă proprietatea de umezire.
Tensiunea superficială mai mare a suprafeţei corpului solid este aceea care favorizează întinderea salivei (deci
umezirea) pe întreaga suprafaţă. Există materiale care nu permit întinderea unui film de lichid pe suprafaţă, ca de
exemplu teflonul (politetrafluoroetilen).
Tot astfel unele suprafeţe solide pot fi „contaminate" de alte lichide (cu tensiune superficială crescută),
împiedicând umectarea; în această situaţie pot fi protezele dentare unse cu ulei sau pline de grăsime.
Gradul de umectare a unei suprafeţe solide poate fi apreciat prin măsurarea unghiului de contact dintre lichid
şi suprafaţa solidă. O umezire bună face să nu existe nici un unghi între suprafaţa solidă şi cea lichidă. O slabă
contaminare duce la apariţia unui unghi de aproximativ 7°. Dacă întreaga suprafaţă este interesată, unghiul poate
creşte la 45°, iar în cazul teflonului poate ajunge la 112°.
Adeziunea mai este condiţionată de capilaritate, fenomen care permite atracţia moleculară într-un strat subţire
de salivă, stabilind continuitatea dintre saliva cavităţii bucale şi filmul salivar de sub proteză.
In concluzie, adeziunea depinde de:
- punerea în contact a două suprafeţe solide foarte asemănătoare;
- existenţa unui strat subţire de lichid (saliva) între ele;
- aceste suprafeţe trebuie să aibă o tensiune superficială suficient de mare, care să permită umectarea
suprafeţelor;
- unghiul de contact dintre lichid şi suprafaţa solidă trebuie să fie nul sau extrem de mic. Adeziunea la
proteza totală apare mai ales la pacienţii edentaţi total cu o boltă plată.
Suprafeţele verticale maxilare nu favorizează apariţia fenomenului de adeziune.
La mandibulă, în majoritatea cazurilor există o mică suprafaţă de adeziune.
Succiunea este cel mai eficient mijloc de menţinere a protezei totale. Ea transformă proteza într-un fel de
ventuză, sporindu-i rezistenţa faţă de tracţiunile la care este supusă.
Această succiune este necesară în timpul exercitării funcţiilor aparatului dento-maxilar, în special în timpul
masticaţiei.
Marginile protezei trebuie să realizeze o aşa-numită închidere marginală de ventil. Acest lucru se poate
obţine aducând marginile protezei până la nivelul mucoasei pasiv mobile sau, mai bine zis, până la limita maximă
a câmpului protetic, care permite jocul formaţiunilor mobile de la periferia acestui câmp şi favorizează aplicarea
părţilor moi pe zona exterioară marginală a protezei.
Mucoasa obrajilor, buzelor şi limbii devine un fel de supapă, producând închiderea externă care favorizează
apariţia succiunii. De aceea, în zonele vestibulare fenomenul este mai uşor de realizat.
Nici în zona Ah, nici la nivelul tuberculului piriform nu există posibilitatea de a realiza o închidere externă, de
aceea succiunea se obţine în aceste locuri după o foarte atentă şi minuţioasă manevră de închidere marginală, doar
între proteză şi mucoasa subiacentă.
Realizarea corectă a închiderii marginale în aceste zone dificile are ca rezultat obţinerea evidentă a succiunii
pentru întreaga proteză.
Zonele protetice de dificultate (zona Ah, zona tuberculului piriform, zona linguală centrală) se mai numesc şi
„zone cheie", datorită efectului pe care-1 realizează închiderea marginală de la aceste nivele.
Presiunea atmosferică acţionează atât asupra protezei maxilare, cât şi asupra celei mandibulare. Ea are ca
efect aplicarea constantă a pieselor protetice pe mucoasa fixă, favorizând apariţia adeziunii şi succiunii.
Dintre cele două mijloace fiziologice cu efect de menţinere a protezelor totale, cel mai important este
tonicitatea musculară.
Tonicitatea musculară acţionează ca factor fiziologic de menţinere a protezelor totale în situaţia în care
proteza cu marginile şi baza ei, dar şi cu dinţii artificiali, va fi plasată într-o zonă de echilibru între musculatura
oro-facială şi musculatura limbii.
Permiţând contracţia neîngrădită a musculaturii, aceasta nu acţionează în sensul desprinderii protezei.
Tonicitatea musculară poate contribui la menţinerea protezei prin contracţia simultană a două grupe musculare
(limba şi buccinatorul pe de o parte), aplicând proteza prin zona de sprijin, deci favorizând apariţia adeziunii şi a
succiunii.
Tonicitatea musculară poate contribui la menţinerea protezei atât prin plasamentul musculaturii oro-faciale (cu
fibre paralele cu marginile protezei), cât şi al limbii, pe feţele externe ale protezei; în această situaţie masa şi
11
greutatea acestei musculaturi contribuie la menţinerea protezei. Tonicitatea musculară contribuie la producerea
succiunii, permiţând realizarea închiderii externe. Ea este deosebit de utilă pacientului dacă acesta s-a adaptat cu
protezele. De obicei, după un timp, prin atrofia câmpului protetic, se diminuează adeziunea şi dispare succiunea.
Proteza se va menţine pe câmpul protetic destul de precar în mod obiectiv, dar suficient pentru pacient, doar cu
ajutorul tonicităţii musculare.
Deglutiţia la un edentat total protezat se repetă aproximativ de 150 de ori pe zi. în timpul deglutiţiei proteza
este aplicată pe câmpul protetic cu o presiune asemănătoare cu cea dezvoltată în timpul masticaţiei. în acest fel se
restabilesc adeziunea şi succiunea, iar prin efectuarea deglutiţiei în R.C. aceasta contribuie substanţial la
stabilizarea protezei. Se urmăreşte de fapt realizarea la edentatul total protezat a unei corespondenţe între I.M. şi
R.C.

B. Stabilizarea protezei totale

Frânarea acţiunii forţelor orizontale poate fi realizată prin:
a) folosirea retentivităţilor anatomice;
b) dispunerea bazei protezei cu dinţii artificiali în zona de echilibru dintre grupele
musculare (zona neutră);
c) realizarea unei coincidenţe între R.C. şi I.M.
a) în ceea ce priveşte folosirea retentivităţilor anatomice, cuprinderea crestelor edentate
în întregime împiedică deplasarea sagitală şi transversală a protezei.
Atunci când există retentivităţi vestibulare la maxilar sau retrotuberozitare şi ele pot fi folosite, se frânează în
acelaşi timp şi desprinderea.
Crestele înalte cu versante paralele între ele împiedică eficient deplasarea orizontală.
La mandibulă, stabilizarea este mai greu de realizat pe seama folosirii retentivităţilor anatomice. Rar există
creste edentate proeminente. întotdeauna trebuie plasată proteza pe tuberculul piriform. în acest fel se obţine
succiunea (închiderea marginală la acest nivel), stabilizarea sagitală (împiedicarea deplasării spre distal) şi un
sprijn adecvat (se împiedică în mare măsură înfundarea extremităţii distale a protezei).
Din păcate, de multe ori, atât la maxilarul superior, cât şi la mandibulă, creasta edentată se poate resorbi foarte
mult, osul alveolar fiind înlocuit cu un ţesut fibros. Această creastă balanţă care rezultă se opune extrem de slab
tendinţelor de deplasare orizontală.
b) La mandibulă, dispunerea arcadelor artificiale într-un teritoriu neutru situat între cele două chingi
musculare (linguală şi vestibulară) evită acţiunea defavorabilă a musculaturii (în sensul deplasării protezei). în
acelaşi scop versantul oral al bazei protezei trebuie să permită plasarea neforţată a limbii pe această suprafaţă
externă. De asemenea, în zona vestibulară, musculatura orbicularului buzei inferioare trebuie să se plaseze tot
neforţat în unghiul diedru format între baza protezei şi coletul incisivilor inferiori. Dar despre aceste lucruri vom
vorbi şi la proba machetei.
c) Atât la proteza maxilară, cât şi la cea mandibulară, un rol foarte important în stabilizare îl are coincidenţa
dintre R.C. şi I.M. la arcadele dentare artificiale. Acest lucru se datorează în primul rând aplicării repetate în
aceeaşi poziţie a protezelor pe baza lor de sprijin, având drept consecinţă apariţia adeziunii şi succiunii şi
transmiterea fiziologică a presiunilor ocluzale, iar în al doilea rând realizării contactului cuspid-fosă pe dinţii
artificiali ce nu duce la apariţia forţelor componente orizontale.
C. Sprijinul protezelor totale
Sprijinul protezelor totale se realizează prin transmiterea presiunilor ocluzale pe suprafaţa periosto-mucoasei
şi prin intermediul ei asupra osului subiacent.
Această zonă de sprijin nu este adaptată filogenetic să primească presiunile transmise prin intermediul
protezei (creasta edentată este considerată o „cicatrice" postextracţională fără receptorii parodontali atât de
specializaţi în analiza presiunilor ocluzale).
Primul ţesut care suportă aceste presiuni este mucoasa fixă. De multe ori, când este suficient de groasă, bine
vascularizată, sănătoasă, se amortizează şocurile care rezultă din contactele dintre creste, dezvoltate în timpul
masticaţiei. In acest fel şi deplasările protezei sunt reduse, iar osul subiacent nu suferă.
Mucoasa poate fi însă foarte subţire, sensibilă, slab vascularizată. Ea acoperă de foarte multe ori zonele
proeminente osoase ale câmpului protetic (torus maxilar, torus mandibular). Presiunile masticatorii sunt în acest
caz receptate în mod dureros (apare necesitatea amprentării cu despovărare şi în final folierea zonelor respective).
Când există o mucoasă hiperplaziată deformabilă (în special la mandibulă), sunt favorizate deplasarea bazei
protezei şi tasarea mucoasei, iar creasta alveolară supusă presiunilor anormale se resoarbe accelerat şi în acest caz
amprentarea va trebui să nu preseze ţesuturile de suport.
12
 Distribuţia diferenţiată a presiunilor pe suprafaţa câmpului protetic, dorită atât de mult, reprezintă un
deziderat, un obiectiv al amprentării în primul rând, din păcate greu şi uneori imposibil de realizat.
Ceea ce se poate face însă (în orice situaţie) este dispersarea presiunilor pe o suprafaţă cât mai mare; în acest
fel cuprinderea în întregime a zonei de sprijin sub proteză micşorează valoarea presiunii pe unitatea de suprafaţă,
atenuând suprasolicitarea ţesuturilor de suport.

AMPRENTAREA CÂMPULUI PROTETIC EDENTAT TOTAL

reprezintă faza clinică, dar şi modalitatea cu ajutorul căreia se reproduce imaginea in vitro a câmpului protetic,
aspectul suprafeţei ţesuturilor pe care se va sprijini proteza şi cu care va veni aceasta în contact la margini.
este copia negativă a câmpului protetic după care tehnicianul realizează modelul, elementul de bază al tuturor
procedurilor tehnice care urmează.
Reproducerea cât mai exactă a detaliilor câmpului protetic - ca element constructiv esenţial necesar confecţionării
piesei protetice - a stat la baza dezvoltării impetuoase a materialelor şi tehnicilor de amprentare.

Scopurile amprentării Redând cât mai multe detalii ale câmpului protetic, amprenta va asigura:
sprijinul,
menţinerea şi
stabilitatea protezei.

Realizarea acestor obiective nu este posibilă într-o singură etapă clinică, necesitând minimum două sau chiar mai
multe faze de amprentare: amprenta preliminară şi amprenta finală.

Principiile care stau la baza majorităţii tehnicilor de amprentare:

prin amprentare trebuie să se obţină o suprafaţă protetică întinsă la maximum, necesară asigurării sprijinului
optim şi stabilităţii protezei;
să se determine înălţimea, forma şi grosimea marginilor protezei, necesare apariţiei închiderii marginale,
respectării activităţilor musculare şi obţinerii unei bune menţineri;
să se asigure transmiterea armonioasă a presiunilor asupra ţesuturilor câmpului protetic.

Probleme care se cer rezolvate de către amprente:

Probleme de sprijin;
Probleme de stabilitate;
Probleme de menţinere;
Probleme fizionomice;
Probleme de fonaţie.

1. Rezolvarea problemelor de sprijin

presupune amprentarea suprafeţei maxime accesibile a zonei de sprijin acoperite de mucoasa fixă.
în felul acesta presiunile ocluzale transmise de proteză se dispersează pe o suprafaţă cât mai mare, atenuând
impactul lor cu ţesuturile subiacente pe unitatea de suprafaţă.
Transmiterea uniformă a presiunilor pe întreaga suprafaţă osoasă a zonei de sprijin rămâne totuşi un
deziderat ce nu a putut fi obţinut, din cauza rezilienţei variate a mucoasei acoperitoare.
Pentru această uniformizare s-au încercat amprente compresive care n-au făcut altceva decât să deformeze
orizontal mucoasa, producând dureri şi leziuni de decubit, ischemie, resorbţii şi atrofii osoase.
Procedeul de amprentă compresivă la edentatul total:
este recomandat doar în aşa-numitele câmpuri protetice dure cu mucoasa subţire, puţin deformabilă, pentru
obţinerea unei mai bune închideri marginale.
In câmpuri protetice cu zone sensibile la presiune şi cu mucoasă foarte rezilientă (câmpuri protetice moi),
amprenta va trebui luată cu presiune minimă, folosind materiale cu viscozitate redusă.
Rezolvarea problemelor de sprijin nu ţine numai de amprentă, ci şi de înregistrarea relaţiilor intermaxilare,
montarea dinţilor şi echilibrarea ocluzală.
13
2.Rezolvarea problemelor de stabilitate
Stabilizarea protezei = frânarea tendinţelor de deplasare orizontală a protezei atât în sens sagital, cât şi
transversal.
trebuie reproduse cu exactitate toate detaliile şi retentivităţile anatomice ale zonei de sprijin, iar
amprenta să se situeze funcţional într-o zonă neutră, de echilibru între chingile musculare care înconjoară câmpul
protetic.
Amprenta rezolvă doar parţial problemele de stabilitate,
stabilitate, la ea contribuind şi morfologia dinţilor, montarea lor,
echilibrarea ocluzală.
3.Rezolvarea problemelor de menţinere
Adeziunea va depinde de exactitatea amprentei şi de întinderea suprafeţei plane orizontale cu care va veni în
contact proteza.
Succiunea va depinde de corectitudinea închiderilor marginale realizate de amprentă (întindere, grosime,
respectarea funcţionalităţii părţilor moi periprotetice).
Tonicitatea musculară va funcţiona favorabil dacă amprenta se va întinde în limitele permise de acţiunea
grupelor musculare, favorizând realizarea închiderii externe.
Rezolvarea problemelor de menţinere ţine aproape în întregime de corectitudinea amprentelor.
4.Rezolvarea problemelor de fizionomie
Grosimea marginilor amprentei, atât de necesară apariţiei succiunii, trebuie să restabilească în acelaşi timp
conturul normal fizionomic al şanţurilor perinazale şi peribucale.
Amprenta rezolvă parț ial această problemă
! aportul esenţial al montării dinţilor în restaurarea fizionomică.
5.Rezolvarea problemelor fonatorii
Modelarea funcţională a marginilor amprentei (de multe ori chiar prin teste fonetice),
grosimea acestor margini şi menajarea funcţionalităţii limbii,
asigurarea menţinerii şi stabilităţii protezei contribuie la rezolvarea parţială a fonaţiei
contribuţia majoră o au aici aspectul arcadelor dentare artificiale şi montarea dinţilor).

AMPRENTA PRELIMINARĂ
denumiri mai vechi:
amprentă anatomică (presupunea o lipsă a modelării funcţionale),
amprentă de orientare (în oarecare măsură imprecisă, fără prea multe detalii)
denumiri mai noi: amprentă primară (primary impression).
amprentă preliminară = o fază clinică ce poate grupa mai multe
multe amprente, înaintea amprentei finale.

Obiectivele amprentei preliminare:

- copierea cu maximum de exactitate a suprafeţei zonei de sprijin;
- reproducerea cât mai precisă a poziţiei funcţionale a formaţiunilor mobile de la periferia câmpului protetic
(pentru delimitarea cât mai funcţională a viitoarei portamprente);
realizarea unei linguri individuale (LI) care necesită cât mai puţine manopere de adaptare.
Amprenta preliminară este în măsură să rezolve mai mult, parţial sau deloc unele probleme discutate mai sus.

SPRIJINUL protezei va fi rezolvat integral de amprenta preliminară.

definitivarea sprijinului se poate face după adaptarea lingurii individuale, la amprenta finală, ca în cazul amprentei
compresive sau al amprentelor de despovărare.
Amprenta preliminară trebuie să rezolve:
parţial problemele de stabilizare şi tot
parţial problemele de menţinere (adeziunea) şi
are un rol mai redus în rezolvarea problemelor de fizionomie şi fonaţie.

Dacă ar fi să folosim doar prima amprentă, rezultatele nu ar fi întotdeauna satisfăcătoare, de aceea există
posibilitatea repetării amprentei preliminare într-o lingură „preliminară individualizată", confecţionată pe
un model realizat după prima amprentă.

14
 PORTAMPRENTELE sau lingurile de amprentă
sunt suporturi rigide în care se aplică materialele de amprentă; doar cu ajutorul lor, materialele se pot insera pe
câmpul protetic al edentaţilor.
CONDIŢII:
CONDIŢII:
- să cuprindă tot câmpul protetic; dacă este prea scurtă distal sau apical ele pot fi prelungite cu diferite
materiale (de obicei mase termoplastice sau polimeri autopolimerizabili);
- să fie rigide, adică stabile la deformare:
lingurile din materiale fotopolimerizabile se pot utiliza imediat,
cele din materiale plastice autopolimerizabile, este bine să se folosească doar după 24 de ore;
să asigure o grosime cât mai uniformă materialelor de amprentă;
spaţiul între lingură şi câmp = între 3-5 mm în toate direcţiile, ca să permită revenirea elastică a materialului;
- să retenţioneze cât mai bine materialele de amprentă prin diferite sisteme mecanice; Se pot utiliza și lacuri
(pelicule) adezive care permit o mai bună fixare (aderenţă) a materialelor la portamprente;
- să prezinte un mâner, stopuri şi puncte de reper necesare unei centrări corecte;
- să nu limiteze mişcările funcţionale ale părţilor moi.

CLASIFICARE PORTAMPRENTE (P):

P. standard (confecţionate pe cale industrială, dm diferite materiale şi la diferite mârimi),
P. individuale (de obicei din materiale plastice care se confecţionează pe modele obţinute pe baza unor amprente
preliminare).
P. pentru arcadele maxilare şi
P. mandibulare,
P. integre - portamprente totale
P. parţial edentate - segmentare

Forma portamprentelor determină grosimea materialului de amprentă.

Cu cât materialul este în strat mai gros, cu atât el se va contracta mai mult.
De aceea materialele vor fi aplicate în strat cât mai subţire → portamprentele individuale.
Prin reducerea grosimii stratului de material de amprentă apare riscul deformărilor acestuia sub acţiunea forţelor
de tracţiune şi presiune care apar la dezinserarea amprentei de pe câmp.
De aceea, portamprentele sunt prevăzute cu retenţii, iar dacă acestea nu există, se folosesc o serie de adezivi sau
benzi adezive.
Retenţiile se pot prezenta şi sub formă de orificii, nervuri, fante sau şanţuri.

Lingurile metalice universale se confecţionează:

din oţel inoxidabil,
din alamă cromată sau
din aluminiu placat cu răşini epoxidice.

Lingurile din mase plastice (răşini acrilice, materiale compozite, polistiren, răşini policarbonate
policarbonate etc.)
prezintă un modul de elasticitate scăzut.
Deformabilitatea crescută a lingurilor din materiale plastice are drept urmare faptul că pereţii acestora se destind
în cursul exercitării presiunilor din timpul amprentării şi revin la dimensiunile iniţiale după dezinserarea
amprentei, determinând adeseori deformări ale amprentei.

P. STANDARD:
se utilizează un număr mare de seturi de linguri standard, ele fiind elaborate pe trei mărimi, atât pentru maxilar,
cât şi pentru mandibulă.
P. Standard se pot utiliza:
pentru amprentele cu alginate (de situatie, studiu) sau
pentru amprente cu siliconi convenţionali, la tehnicile în doi timpi – doar în protetica fixă
P. standard, din punct de vedere al utilizării lor în practică,
practică, se împart în două categorii:
a) unele care pot fi utilizate de mai multe ori, aşadar trebuiesc sterilizate;
b) altele de unică folosinţă, care se livrează în ambalaje de 50 sau 100 de piese, la care se adaugâ 1-2 mânere
metalice care se adaptează la linguri.
15
Portamprentele sterilizate se păstrează în cutii metalice care se pot închide etanş, cele de unică folosinţă se
scot din ambalajul lor, iar după confecţionarea modelului, tehnicienii dentari le îndepărtează la deşeuri.

CARACTERISTICILE lingurii standard:

să fie rigidă;
să poată fi modificată uşor la nevoie în funcţie de particularităţile câmpului protetic;
să asigure o grosime cât mai uniformă a materialului de amprentă pe care să îl retenţioneze;
să aibă o compatibilitate cu materialul de amprentă şi cu mediul bucal;
să fie prevăzută cu mâner, stopuri şi puncte de reper necesare unei centrări corecte;
să poată fi sterilizată pentru a putea fi refolosită (cu excepţia celor de unică folosinţă).

ETAPELE AMPRENTĂRII PRELIMINARE:

pregătirea amprentării;
alegerea şi verificarea lingurii standard;
alegerea materialului de amprentă şi a tehnicii de amprentare;
proiectarea lingurii individuale;
indicaţii transmise laboratorului în vederea confecţionării portamprentei individuale.

Alegerea portamprentei universale:

este dictată de relieful osos, forma şi înălţimea crestei edentate.
se face obligatoriu cu ajutorul unui compas:
compas:
La maxilar se măsoară distanţa dintre polii externi ai celor două tuberozităţi maxilare
La mandibulă, se verifică dacă lingura acoperă în sens antero-posterior tot câmpul şi cele două treimi anterioare
ale tuberculului piriform.
piriform.
In sens transversal se verifică dacă LS corespunde cu direcţia crestelor reziduale care trebuie să se situeze în
mijlocul jgheabului lingurii
LS trebuie să fie uşor supradimensionată faţă de câmpul protetic ce urmează să fie amprentat cu aproximativ 3
mm,
mm, pentru a asigura spaţiul necesar materialului de amprentă, iar marginile ei nu trebuie să interfere cu
frenurile bucale, labiale şi/sau linguale.

Alegerea materialului de amprentă

este dictată de caracteristicile şi dispoziţia elementelor câmpului protetic ce trebuie reproduse, de tehnica utilizată
şi de scopul pentru care se efectuează amprenta.
Astăzi în amprentarea preliminară a câmpurilor protetice edentate total se folosesc cu precădere hidrocoloizii
ireversibili (alginatele) şi mai rar gipsurile.
Când creasta edentată inferioară este foarte atrofiată se realizează o lingură standard „individualizată": se
aplică în lingura standard un material termoplastic (Stent) obţinându-se o portamprentă în care se aplică alginat şi
se obţine amprenta preliminară
Pe amprenta preliminară se trasează limitele lingurii individuale cu un creion chimic, limite până la care se va
întinde baza lingurii pe viitorul model. Trasarea se poate face fie pe amprenta preliminară de unde se imprimă pe
modelul preliminar, fie direct pe modelul preliminar
Este importantă înregistrarea corectă a fundului de sac în scopul transmiterii informaţiei şi pe model. Se
trasează cu creionul chimic o linie la distanţă de 3 - 4 mm faţă de convexitatea maximă a amprentei, dar spre
exterior. Prin turnarea amprentei, această linie apare şi pe model, fiind o linie de marcaj care indică tehnicianului
până unde să socleze modelul. în lipsa acestei marcări, se pierde informaţia referitoare la lăţimea funcţională a
fundului de sac.

CONTROLUL AMPRENTEI PRELIMINARE

- materialul de amprentare este în contact cu portamprenta standard;
- materialul de amprentare este în contact cu câmpul protetic pe toată suprafaţa acestuia, deci să fie neted, în
strat continuu şi fără goluri;
- nici o porţiune internă a lingurii nu este vizibilă prin materialul de amprentă;
- nu lipsesc fragmente din amprentă;
- nu sunt prezente incluziuni de aer;
16
 - nu prezintă resturi de sânge, salivă, dentină sau tartru.
Amprenta preliminară maxilară trebuie să conţină:
− Tuberozităţile maxilare în totalitate şi şanţurile retrotuberozitare;
− Vestibulul labial şi jugal;
− Palatul dur cu limita distală Ah;
− Poziţia vălului palatin;
− Frenurile şi bridele.
Amprenta preliminară mandibulară trebuie să conţină:
− Tuberculii piriformi;
− Fundul de sac lingual;
− Vestibulul labial şi jugal;
− Frenurile şi bridele.

Amprentele vor fi însoţite de instrucţiuni privind confecţionarea lingurii individuale:

materialul din care se va confecţiona;
realizarea sa în contact direct cu modelul sau la distanţă;
confecţionarea lingurii cu mâner şi/sau butoane de presiune şi poziţionarea acestora.

CONFECŢIONAREA MODELULUI PRELIMINAR

- pe amprentă/direct pe model se trasează cu ajutorul creionului cu anilină reperele anatomice. Procedeul este
esenţial pentru a furniza tehnicianului informaţii asupra zonei de sprijin. Fără trasarea acestor limite, tehnicianul
nu poate confecţiona corect lingura individuală. Trasarea limitelor se va face din aproape în aproape. Medicul ţine
amprenta în mână şi examinează pe zone restrânse limita mucoasei fixe urmărind distanţa de la mijlocul crestei
până la fundul de sac. Conturul trasat cu creionul cu anilină include tuberculii piriformi, se suprapune cu traiectul
liniilor oblice interne şi externe, ocoleşte bridele şi frenurile buzei şi limbii. Cu cât delimitarea este mai precisă,
cu atât timpul necesar ulterior adaptării lingurii va fi mai scurt.
Tehnică:
− la cantitatea de 200 g ipsos sunt necesare 70 - 80 g apă; se poate folosi gips dur sau de clasa a-III-a (alfa-
semihidrat), care posedă proprietăţi fizico - chimice şi mecanice compatibile cu materialul amprentei preliminare;
gipsul se prepară într-un bol de cauciuc, iar durata spatulării este de cea 40 secunde, până se obţine o consistenţă
smântânoasă; dacă se foloseşte vacuum-malaxorul, timpul de amestecare este de 30 secunde;
− pasta de gips se toarnă strat cu strat, prin depunere în porţiunile înalte ale amprentei: bolta palatină la
amprenta maxilară, porţiunea distală a crestelor la amprenta mandibulară; iniţial, se va acoperi toată suprafaţa
mucozală a amprentei cu un strat uniform de gips, cu o grosime de 0,5 cm; apoi se încarcă mai mult gips şi se
aşteaptă priza acestuia;
− în timpul turnării, amprenta se vibrează manual de către tehnician, prin loviri uşoare ale amprentei de masă,
aceasta din urmă fiind susţinută de mânerul lingurii standard sau pe măsuţa vibratorie, pentru ca gipsul să
pătrundă în toate detaliile ei, evitându-se formarea bulelor de aer, în scopul obţinerii unui model compact, fără
lipsă de substanţă. Utilizarea unui vacuum - malaxor conferă o calitatea superioară materialului, prin obţinerea
unei omogenizări optime, fără incluziuni de aer.
− Timpul de prelucrare a gipsurilor naturale reprezintă 2/3 din timpul de priză; după ce amprenta a fost
acoperită cu gips, plusul de material rămas se depune pe o foaie de hârtie sau pe o plăcuţă de sticlă, peste care se
aplică amprenta, paralel cu masa de lucru, presând gipsul ca să rezulte un soclu de 1,5 cm înălţime. Peste soclul
încă în stare plastică, se va depune amprenta cu stratul de gips orientat în jos.
− pentru a evita deformarea modelului iniţial, soclul se toarnă din acelaşi material din care este realizat şi
modelul; în situaţii limită, soclul modelului preliminar se poate obţine şi dintr-un gips de clasă inferioară, după
realizarea unor retenţii, la 20 minute după turnarea modelul propriu-zis. Dacă se folosesc conformatoare din
cauciuc pentru obţinerea soclurilor, pasta de gips se va depune în interiorul acestora. Pe măsură ce priza gipsului
are loc, plusul care depăşeşte amprenta se îndepărtează cu spatula.
− Soclul modelului va avea cel puţin 2 cm grosime şi va cuprinde în interiorul său ansamblul lingură standard
- material de amprentă - model propriu-zis. Distanţa soclu - linie de contur este de 34 mm, iar grosimea
modelului va fi de 15 mm, cu marginile perpendiculare pe bază.
− La 30 - 60 minute de la turnarea modelului, după priza gipsului, se separă amprenta de model = demulare.
17
 − Tehnica demulării se face în mod diferit, în funcţie de materialul de amprentă:
• In cazul amprentelor din alginat, demularea este favorizată de elasticitatea materialului şi se obţine prin
tracţionare. Demularea amprentelor se face imediat după priza gipsului din care s-a turnat modelul. în caz contrar,
materialul de amprentă absoarbe apa din gipsul modelului, scăzând rezistenţa acestuia, modelul obţinut va avea
suprafaţa rugoasă.
• In cazul amprentelor din mase termoplastice, demularea se face prin introducerea amprentei şi modelului
în apă caldă la 80 °C, iar după plastifierea materialului se tracţionează portamprenta. Dacă modelul este uscat,
situaţie care apare când demularea se face a doua zi, se recomandă introducerea ansamblului amprentă-model în
apă la temperatura camerei timp de 5 minute pentru hidratare, apoi se trece la demulare.
3. în cazul amprentelor din gips, demularea se face prin ciocănire, cu un ciocan de corn. Se îndepărtează mai
întâi portamprenta standard, apoi suprafaţa amprentei este ciocănită uşor, pe versantele crestelor, până la
fragmentare. Cu vârful spatulei se separă fragmentele şi se îndepărtează.
După demulare, soclul modelului se fasonează cu spatula sau cu ajutorul soclatorului, dându-i-se formă
caracteristică: pentagon pentru maxilar şi trapez pentru mandibulă. De obicei, modelul preliminar depăşeşte
limitele câmpului protetic în toate sensurile, soclul modelului reducându-se până la distanţa de 3 mm de linia de
contur. Pentru soclare se pot folosi conformatoarele prefabricate care permit realizarea unui soclu primar şi a unui
soclu secundar, necesare pentru montarea modelelor în simulatoare. In lipsa înregistrării corecte a fundului de sac
prin trasarea liniei la distanţă de 3 - 4 mm faţă de convexitatea maximă a amprentei spre exterior, se pierde
informaţia referitoare la lăţimea funcţională a fundului de sac, rezultând o soclare incorectă.

EXAMINAREA MODELULUI PRELIMINAR

Dacă s-au respectat tehnicile de confecţionare, rezultă un model cu suprafaţă netedă, care redă cu exactitate
zona de sprijin a câmpului protetic şi, în limite relative, zona de succiune. Dacă medicul a trasat cu creion chimic
pe amprenta preliminară limitele câmpului protetic, acestea s-au imprimat pe model. Limitele trasate indică până
unde trebuie să se întindă marginile portamprentei individuale.

PORTAMPRENTA SAU LINGURA INDIVIDUALĂ

este un suport rigid individualizat, de unică folosinţă, utilizat pentru amprentarea finală a câmpului protetic
edentat total.
Aceasta se confecţionează pe modelul preliminar şi este adaptată pe toată suprafaţa de sprijin a viitoarei proteze.
Scopul confecţionării LI este acela de a avea un suport pentru materialul de amprentare finală şi de a
realiza modelarea marginală optimă pentru obţinerea închiderii marginale şi adeziunii viitoarei proteze totale
pe câmpul protetic.
LINGURA INDIVIDUALĂ:
INDIVIDUALĂ: componente:
A. Baza portamprentei (portamprenta propriu-zisă)
reprezintă suportul materialului de amprentare funcţională;
este adaptată în limitele câmpului protetic, în raport intim sau la distanţă de acesta;
ocoleşte formaţiunile mobile de la periferia câmpului protetic;
are o bună stabilitate pe câmpul protetic în timpul amprentării;
are o grosime de 1,5-2 mm, care îi conferă rezistenţă mecanică.
B. Elementele accesorii
sunt folosite pentru manevrarea lingurii în timpul inserţiei şi dezinserţiei, centrării, poziţionării, menţinerii şi
aplicării de presiuni în timpul amprentării;
sporesc rezistenţa mecanică a lingurii.
Accesoriile portamprentei individuale sunt:
mânerul,
butonii de presiune,
întăriturile şi
bordurile de ocluzie (în funcţie de tehnica de amprentare finală).

Mânerul lingurii: este aplicat atât la portamprentele maxilare cât şi la cele mandibulare.
Mânerul se plasează pe linia mediană, având înălţimea de 10 mm (cât un incisiv central) şi lăţimea de 15-18 mm
(cât 2 incisivi centrali).
El va avea forma, dimensiunile şi poziţia unei perechi de incisivi centrali şi
18
Va fi solidarizat de faţa externă a bazei lingurii, pe linia mediană, respectând libertatea de mişcare a musculaturii
periprotetice.
Rol: de a optimiza centrarea şi manipularea LI cu ocazia amprentării finale, fără a interacţiona cu marginile
acesteia.
înclinaţia mânerului variază de la 0 la 15°, în funcţie de profilul feţei şi gradul de resorbţie osoasă.
Poziţia mânerului LI în funcţie de gradul de atrofie a crestei reziduale mandibulare:
a - mâner drept = creastă înaltă;
b - mâner oblic = creastă resorbită.

Butonii de presiune = blocuri paralelipipedice, dispuse în zona premolară a lingurii mandibulare,

Dimensiuni:
Dimensiuni: 5 - 7 mm înălţime, 10 mm lungime în sens mezio-distal şi cu o lăţime variabilă, în funcţie de lăţimea
crestei edentate
Rol = de a permite:
aplicarea de presiuni digitale uniform pe materialul de amprentare (în cursul prizei), prin intermediul LI.
modelarea marginală corectă a materialului de amprentare, fără a exista riscul deformării acestuia prin distanţarea
degetelor medicului de marginile lingurii individuale.

întăriturile din sârmă:

se utilizează, de regulă, la LI mandibulare confecţionate din placă de bază, care au dimensiuni V-O reduse
(datorită resorbţiei şi atrofiei crestelor reziduale) şi, ca atare, au o rezistenţă mecanică scăzută.
Utilizarea unor materiale de amprentare mai consistente impune de asemenea prezenţa unor armături.
Se inseră o sârmă (1 - 1,5 mm diametru şi 8 - 10 cm lungime) cudate după curbura crestei, pe suprafaţa externă
linguală a bazei LI.
Unii tehnicieni dentari realizează din această întăritură şi o buclă adiţională mediană, cu rol de mâner.
în cazul confecţionării lingurii individuale din RA, întăritură se poate realiza din acelaşi material, sub forma unei
nervuri dispuse pe faţa externă a bazei - la nivelul muchiei crestei sau oral
Bordurile de ocluzie:
se utilizează predilect în tehnicile de amprentare sub presiune ocluzală şi în cele piezografice
Ele se pot confecţiona:
confecţiona:
din materiale diferite de baza lingurii (ceară, Stents), fiind ataşate după conformarea bazei, sau
pot fi realizate din acelaşi material cu baza LI (RA cu iniţiere chimică, RA fotopolimerizabile). Se aplică pe faţa
externă a bazei portamprentei individuale, imitând aspectul arcadelor dentare.
VERIFICAREA PORTAMPRENTEI INDIVIDUALE.
A. verificarea corectitudinii de realizare a portamprentei în laborator: Medicul va urmări pe model:
• cuprinderea întregii zone de sprijin şi adaptarea intimă la aceasta (fac excepţie zonele retentive, cele
care vor fi despovărate, când lingura se situează la distanţă de acestea);
• dacă frenurile şi bridele sunt ocolite;
• dacă marginile sunt rotunjite şi groase (~ 2
mm) şi nu ating fundul de sac vestibular;
• marginile să se oprească de-a lungul
conturului însemnat cu creionul chimic pe
model, care corespunde zonei de mucoasă
pasiv mobilă;
• la mandibulă, în zona centrală linguală,
portamprenta va avea o grosime de 3 mm, care
va scădea înspre canini până la 1,5 mm;
• mânerul situat pe linia mediană să
corespundă gabaritului şi poziţiei celor doi
incisivi centrali (10 mm înălţime şi 10 - 18 mm
lăţime), pentru a lăsa libertate de mişcare
părţilor moi întocmai ca şi în cavitatea bucală;
• butonii de presiune (aplicaţi pe portamprenta
mandibulară în zona cea mai declivă) nu vor

19
depăşi lăţimea crestei, iar pentru tehnicile de amprentare cu gura închisă bordurile de ocluzie se vor realiza
asemănător cu cele de la şabloane.

Fig. 1 1 .23. Limitele marginale ale lingurii individuale la maxilar şi mandibulă (după Gerber): tuberozităţile maxilare;
tuberculii piriformi; linia Ah; plică pterigo-mandibulară; bride; frenuri labiale; fren lingual; linia milohioidiană; tuberculul
piriform.

− Menţinerea portamprentei individuale pe model se

evaluează prin răsturnare modelului cu lingura plasată pe el, iar
aceasta nu trebuie să cadă dacă a fost efectua corect.
− Stabilitatea lingurii individuale pe model se verifică prin
aplicarea de presiuni digitale alternative pe faţa externă a bazei,
în zona premolară.
Poziţionarea mânerului portamprentei
individuale:
a - verticală la creste cu resorbţie medie;
b - înclinată spre vestibular, la creste cu resorbţie accentuată

B. Verificarea şi adaptarea intraorală a portamprentelor individuale. Timpi operatori:

1. Verificarea sprijinului, stabilităţii şi adeziunii constă în examinarea cuprinderii de către lingură a întregii zone
de sprijin a câmpului protetic. Exercitarea de presiuni asupra lingurii trebuie să fie nedureroasă. De asemenea, se
va urmări dacă lingura basculează prin aplicarea de presiuni alternative stânga-dreapta. Urmează verificarea
adeziunii prin inserarea portamprentei pe câmp, urmată de tracţiuni verticale executate pe mâner. Verificarea
adeziunii se poate face însă şi după realizarea închiderii marginale interne.
2. Verificarea lungimii portamprentei individuale se execută în funcţie de tehnica de amprentare. în tehnicile
muco-dinamice (cu gura deschisă), lingura va ajunge până în dreptul mucoasei pasiv mobile; dimpotrivă, în
tehnicile cu gura închisă, marginile lingurii se vor situa la 1, 5 - 2 mm sub limita mucoasei pasiv mobile.
O portamprentă individuală corectă:
− va fi stabilă pe câmp,
− nu va interfera cu formaţiunile mobile de la periferia câmpului protetic în momentul aplicării în poziţie finală
și
− nu va provoca dureri pacientul la inserţie sau dezinserţie.

CLASIFICAREA PORTAMPRENTELOR INDIVIDUALE

a) După material lingurile individuale pot fi din:

RA auto şi /sau termopolimerizabile
placă de bază, Stents, ebonită, polistiren (materiale care la ora actuală se utilizează doar din raţiuni economice);
poliesteri, copoliesteri;
RDC (fotopolimerizabile);
metale.
b) După procedeul de execuţie (tehnologie):
(tehnologie):
polimerizare (auto-, termo-, fotopolimerizare)
termoformare
plastifiere
turnare
c) în funcţie de contactul cu modelul preliminar, lingurile individuale:
în contact total cu modelul (adaptare intimă cazuri obişnuite);
cu distanţări pe anumite zone sau perforaţii (zone ce trebuie despovărate, fie cu mucoasă prea subţire şi
aderentă, fie cele cu rezilienţă exagerată);
distanţate în totalitate faţă de model (în caz de utilizare a materialelor de amprentare termoplastice sau în
situaţia crestelor exagerat de retentive sau a celor balante);
cu contact marginal (variantă a celor distanţate total, când se urmăreşte un efect mărit de ventil intern).

20
În legătură cu situarea marginilor portamprentelor faţă de zona de mucoasă pasiv mobilă, există două opinii:
a. adepţii amprentelor cu gura deschisă (muco-dinamice) susţin că marginile lingurilor trebuie să se
oprească în dreptul zonei de mucoasă pasiv-mobilă;
b. adepţii amprentelor cu gura închisă (muco-statice) susţin că marginile lingurilor trebuie să se situeze
cu 1,5 - 2 mm sub zona de mucoasă pasiv-mobilă. Cât priveşte tehnicile de amprentare cu gura
închisă, ele pretind portamprente cu borduri de ocluzie.

TRASAREA LIMITELOR LINGURII INDIVIDUALE (metoda lui Schreinemakers):

- Pe amprenta de la maxilarul superior se însemnează poziţia foveelor palatine şi se trasează înapoia lor o
linie curbă cu convexitatea posterioară.
- La nivelul şanţurilor retrotuberozitare, se trasează linii curbe cu convexitatea posterioară.
- Aceste trei linii curbe se unesc, conturându-se limita posterioară Ah.
- Marginea vestibulară se trasează la nivelul fundului de sac vestibular (pe amprentă, fundul de sac
vestibular este reprezentat de convexitatea maximă a marginilor vestibulare), limita vestibulară a lingurii fiind
situată la 1 mm distanţă spre interiorul lingurii, iar distal se trasează la 1 - 2 mm posterior de linia Ah.
- Pentru delimitarea exactă a liniei Ah, se poate trasa direct pe câmpul protetic limita distală cu un creion cu
anilină, după care se va introduce amprenta în cavitatea bucală, iar conturul respectiv va fi transferat pe amprentă
şi apoi pe model.
- Pe amprenta mandibulară se trasează linia mediană în zona linguală centrală. Se trasează marginea
linguală a viitoarei linguri, de o parte şi de alta a liniei mediane, pe o distanţă totală de 3 cm. Însemnarea se face
pe convexitatea maximă a marginii amprentei, în zona linguală centrală. Din punctele terminale ale zonei linguale
centrale (B, C), se duc două perpendiculare pe muchia crestei edentate (fundul
jgheabului amprentei). De la punctele de contact ale perpendicularelor cu linia crestei
(B, C,), se trasează direcţia liniei linguale centrale, se duc linii paralele către distal.
Aceste linii traversează tuberculul lingual la unirea treimii posterioare cu cele 2/3
anterioare ale tuberculului şi se curbează către vestibular (D, E). Limita vestibulară a
lingurii se situează la 1 mm spre interiorul amprentei, faţă de convexitatea maximă a
marginii vestibulare a amprentei.

TEHNICI DE CONFECŢIONARE A LINGURII INDIVIDUALE

PORTAMPRENTA INDIVIDUALĂ DIN PLACĂ DE BAZĂ
Instrumentar, materiale: sursă de căldură: bec Bunsen, lampă de spirt,etc; spatulă de ceară; mijloace de izolare a
modelului preliminar; placă de bază; foarfecă mică; sârmă pentru întăritură, de 1 - 1,5 mm diametru şi lungime de
8 - 10 cm.
Etapele tehnologice de realizare a portamprentelor din placă de bază:
izolarea modelului de gips în apă, timp de 3 - 5 minute sau prin pudrare cu talc (altfel placa de bază plastifiată
aderă de gips şi se desprinde greu, riscându-se fracturarea ei sau deteriorarea modelului);
plastifierea plăcii de bază are loc prin încălzirea uniformă, pe toată suprafaţa acesteia, până ce se înmoaie şi se
mulează pe model prin presiuni digitale uşoare; în zonele marginale, placa de bază se apasă cu spatula de ceară
pe model, pentru a se putea contura marginile lingurii;
excesul de placă de bază din zona marginală este decupat cu foarfecă, astfel încât să rămână totuşi un plus de
3 mm, ce depăşeşte marginile, care se va răsfrânge pe faţa externă a bazei portamprentei; astfel se creează
premisele conturării unor margini rotunjite, de grosimi variabile şi cu rezistenţă mecanică sporită;
Orice corectură ulterioară, prin plastifierea plăcii de bază, se realizează cu lingura pe model, pentru a nu altera
adaptarea acesteia !!!!
limitele marginale ale câmpului protetic se vor încadra în reperele conturului marginal trasat, ceea ce
permite proiectarea lingurii individuale în perimetrul protetic.
De menţionat că, la maxilar, se va acorda o atenţie sporită zonei bolţii palatine, pe care se va aplica şi mula iniţial
placa de bază, pentru ca aceasta să nu se subţieze exagerat odată cu întinderea ulterioară a materialului. La
mandibulă, important este ca adaptarea plăcii să se execute simultan pe ambele hemiarcade, pentru obţinerea
stabilităţii viitoarei linguri (portamprente).
21
 în situaţia unor zone foarte retentive ale câmpului protetic (tuberozităţile maxilare sau a cresta alveolată din
zona vestibulară labială) este bine ca portamprenta individuală să fie uşor distanţată prin foliere sau să se
scurteze.
scurteze. Acest procedeu este necesar pentru a permite inserţia şi dezinserţia optimă a lingurii pe model şi pe
câmpul protetic.
La verificarea şi adaptarea unei linguri individuale pe un câmp exagerat de retentiv există riscul apariţiei unor
leziuni (create prin fricţiunea lingurii pe zona de retentivitate maximă) sau al fracturării acesteia.
L.I. LA MANDIBULĂ
După confecţionarea bazei lingurii individuale, se adaugă accesoriile,
accesoriile, realizate din resturile de placă de bază
rămase de la decupajul marginal al bazei.
O portamprentă individuală corect executată de către tehnician va avea menţinere pe model (nu cade la
răsturnarea ansamblului model-lingură). Când retenţia este obţinută pe model, de regulă, ea se păstrează şi în
cavitatea bucală. Tehnicianului trebuie să i se indice dacă lingura va avea cu câmpul protetic un contact: total, la
distanţă sau dacă va fi distanţată de acesta (în totalitate sau selectiv).

PORTAMPRENTA INDIVIDUALĂ DIN RĂŞINI ACRILICE AUTOPOLIMERIZABILE

Lingura individuală din răşină acrilică cu autopolimerizabilă are, la ora actuală, o largă răspândire pentru orice
câmp, dar mai ales la câmpurile protetice deficitare, unde atrofia crestei reziduale este marcată. Aceste linguri pot
fi utilizate ca suport pentru o gamă largă de materiale de amprentare finală, chiar şi pentru cele cu o consistenţă
crescută, cum sunt masele termoplastice.
Pentru prepararea şi prelucrarea acestui material bicomponent este necesară următoarea dotare:
a. polimerul (sub formă de pulbere); b. monomerul (sub formă de lichid);
c. un godeu de porţelan sau polietenă; d. două plăci de sticlă, celofan, şnur de bumbac;
e. spatulă; f. instrumente rotative de prelucrat, de tipul frezelor din oţel pentru acrilat.
Tehnica de lucru. etape tehnice:
• izolarea modelului (prin pensulare cu soluţii alginice, uleiere sau pudrare cu talc);
• prepararea pastei de RA (conform dozării indicate de fabricant);
• pe o placă din sticlă, aşezată pe masa de lucru, unii autori aplică celofan umezit, iar alţii doar vaselină,
ceea ce va uşura detaşarea materialului;
• pasta preparată (în fază de cocă nelipicioasă) se întinde pe una din plăcile de sticlă cu ajutorul unui
sucitor şi apoi se presează prin suprapunerea a două plăci izolate corespunzător (celofan, vaselină); se atinge
astfel o grosime de 1 , 5 - 2 mm a RA; placa superioară se detaşează prin glisare după atingerea grosimii dorite;
• unii tehnicieni folosesc firul de bumbac pentru a obţine un contur asemănător cu cel al plăcilor de bază
şi pentru detaşarea mai uşoară a exceselor de material;
• răşina, în fază plastică, se adaptează pe modelul izolat. Polimerizarea se produce relativ rapid, reacţia
fiind sesizată de tehnician datorită degajării de căldură, aproximativ 25 - 30 °C (reacţie exotermă);
• încă din faza plastică a materialului, se îndepărtează excesul cu spatula, lucrându-se rapid, tot în acest
timp, se confecţionează şi ataşează accesoriile lingurii individuale (din resturile de acrilat), care aderă chimic la
baza portamprentei;
• pentru mărirea rezistenţei mecanice unii tehnicieni modelează o nervură (din acelaşi material) pe
mijlocul feţei externe a bazei lingurii individuale;
• la 10 - 15 minute, adică după priza PMMA, se desprinde portamprentă de pe model retuşându-se
marginile, în cazul câmpurilor protetice retentive, sunt necesare manevre de dezinserare parţială a lingurii, urmate
de reaşezare în poziţie terminală, pe perioada de priză a materialului; acestea se repetă de câteva ori, după care se
aşteaptă priza finală a răşinii; dacă nu se procedează aşa, nu se mai poate desprinde lingura de pe model.
In situaţia unor câmpuri protetice extrem de retentive se practică distanţarea lingurii de model, procedeu
obţinut prin foliere cu ceară (care se opreşte la zona de succiune). Pentru că în momentul prizei PMMA apare o
reacţie exotermă, este necesară răcirea ansamblul model -lingură sau dublarea stratului de ceară de foliere
interpus. PMMA: Formatray (Kerr), Pekatray (Heraeus), Palavit L (Kulzer), Candulor C - Plast (Candulor),
Erkocryl (Erkodent), Ostron GC, Duracrol şi Duracryl (Spofa Dental).
! Pentru a compensa modificările dimensionale ale portamprentelor din RA, acestea nu vor fi
utilizate.în cabinet mai devreme de 24 de ore de la polimerizarea materialului.

AMPRENTA FINALĂ
Amprenta finală, funcţională, definitivă, secundară sau de precizie este o etapă clinică a protezării totale prin
care se înregistrează cu materiale de înaltă fidelitate, atât suprafaţa de sprijin cât şi jocul formaţiunilor de la
22
periferia câmpului protetic . Amprentă finală = completează, finalizând rezultatele amprentei preliminare, până
la atingerea obiectivelor impuse. Amprentă funcţională = în cursul amprentării trebuie înregistrate dinamic
mişcările funcţionale ale formaţiunilor de la periferia câmpului protetic.
Termenul de secundară precizează faptul că în ordine cronologică ea este precedată de amprenta preliminară.
Termenul de funcţională şi secundară nu sunt potriviţi, fiindcă nu toate amprentele finale se obţin prin mobilizare
funcţională (vezi tehnicile mucostatice) şi nu toate amprentele secundare sunt neapărat finale.
Dificultatea amprentării câmpului protetic edentat total constă în faptul că mucoasa bucală este rezilientă şi de
multe ori deplasabilă. Gradul de deplasare variază în funcţie de grosimea ţesuturilor, zona topografică şi forţa care
se aplică pe portamprentă. Aşadar, cu toate că se exercită aceleaşi forţe pe toată suprafaţa câmpului protetic,
răspunsul tisular variază de la o zonă la alta. Forţele transmise ţesuturilor de sprijin pot fi determinate de:
vâscozitatea şi fluajul materialelor de amprentă, tipul de portamprentă şi nu în ultimul rând de însăşi presiunea
exercitată de operator. Obiectivele amprentei finale:
— obţinerea unei înălţimi corecte a marginilor şi o extindere maximă a bazei protezei;
— repartizarea de presiuni egale asupra părţilor moi şi dure;
— respectarea libertăţii contarcţiilor musculare şi realizarea închiderii marginale a protezei.
Amprenta finală completează sau perfectează unele dintre obiectivele amprentei preliminare, în scopul
realizării unei baze definitive cât mai intim adaptată pe câmpul protetic.
Obiectivele generale ale amprentării finale sunt rezolvarea problemelor de: menţinere (adeziunea, succiunea,
tonicitatea musculară), stabilitate, transmitere judicioasă a presiunilor masticatorii, fizionomie şi fonaţie.
Există o mare varietate de tehnici şi procedee de amprentare. În toată diversitatea metodelor de
amprentare folosite există anumite etape comune care sunt valabile oricărei tehnici de amprentare:
— folosirea unei linguri individuale ca portamprentă;
— adaptarea lingurii individuale;
— executarea anumitor mişcări de modelare marginală şi exercitarea de presiuni în timpul amprentării;
— utilizarea unuia sau mai multor materiale de amprentare.
Diferenţele majore între tehnicile de amprentare finală se referă la faptul că unele înregistrează ţesuturile
câmpului în poziţie funcţională, dinamică iar altele le reproduc într-o poziţie statică, de repaus. În funcţie de
concepţia care stă la baza tehnicilor de amprentare ele se pot clasifica în următoarele categorii de amprente:
• mucostatice; mucodinamice; • compresive; de despovărare;
• cu gura deschisă; cu gura închisă; • simple şi compuse.

MODELUL FUNCŢIONAL
CARACTERISTICILE MODELULUI FUNCŢIONAL. Modelul funcţional:
- reprezintă copia pozitivă, foarte precisă a câmpului protetic edentat total, redând cu exactitate atât zona de
sprijin, cât şi cea de menţinere.
- este obţinut prin turnarea gipsului dur în amprenta funcţională luată cu ajutorul lingurii individuale.
- poartă denumirea de model de lucru sau definitiv,
- foloseşte la completarea examinării câmpului protetic,
- pe el se vor realiza şabloanele de ocluzie, ulterior machetele, iar în final bazele protezelor totale.
- se compune din partea ce corespunde câmpului protetic (elementele anatomice ale zonei de sprijin, zona
de succiune) şi soclul care are rol de a mări rezistenţa mecanică a piesei protetice, prevenind fracturarea
modelului.
- este confecţionat din gipsuri dure (moldano), care prezintă o duritate de 10 ori mai mare decât a gipsului
obişnuit şi un coeficient de dilatare de numai 0,1%. Soclul modelului este turnat din gips obişnuit.

TEHNICA DE REALIZARE A MODELULUI FUNCŢIONAL

1. Examinarea în laborator a amprentei funcţionale (finale);
2. Pregătirea amprentei prin îndiguire şi cofrare;
3. Turnarea modelului funcţional;
4. Demularea amprentei;
5. Soclarea modelului pentru montarea în ocluzor sau articulator.
Amprentele sunt spălate pentru a se îndepărta urmele de salivă.
în laborator, nerespectarea indicaţiilor privitoare la păstrarea amprentei şi la timpul de staţionare până la
turnarea modelului final constituie cauza apariţiei eşecurilor.

23
 Dacă amprenta se realizează cu materiale buco - plastice, se recomandă turnarea imediată a modelului;
păstrarea amprentelor din materiale bucoplastice este contraindicată, deoarece acestea se deformează la
temperatura camerei; de aceea, până se toarnă, amprentele se păstrează la rece.
Dacă amprenta se realizează cu siliconi, aceasta se poate păstra în apă rece 3 - 4 ore până la turnarea
modelului sau se pot aştepta 48 - 72 ore până la turnarea modelului final.
Amprentele luate cu pastă ZOE se pot păstra în apă rece maxim câteva ore, iar cele luate cu polieteri se
păstrează în loc uscat.
Amprentele luate cu materiale alginice sunt turnate imediat.

Pregătirea amprentei în vederea obţinerii modelului funcţional

Scopul îndiguirii şi cofrarării amprentei (câmpuri negative, dificile, turnarea modelului din moldano într-un
singur timp) este acela de a expune, păstra şi proteja pe modelul de lucru elementele morfologice şi funcţionale
redate la mare precizie prin amprentarea cu lingura individuală.
ÎNDIGUIREA amprentei este o manevră a cărui scop este conservarea fundurilor de sac, aşa cum au fost
înregistrate prin amprentarea funţională. Constă în adaptarea la exteriorul amprentei a unui rulou de ceară de 3 - 4
mm grosime, care constituie un indicator precis al limitelor până unde trebuie redus soclul modelului. Se
îndiguiesc numai amprentele din gips, pastă ZOE, materiale rigide şi semirigide, care pot fi lipite cu ceară.
La amprenta maxilară se taie fâşii cu lăţimea de 6 mm dintr-o placă de ceară roz. în momentul îndiguirii,
amprenta trebuie să fie uscată, pentru a permite fixarea ruloului. Pornind de la linia mediană anterioară, se adaptează
banda de ceară pe faţa externă a amprentei, la o distanţă perfect egală, de 3 mm de marginea amprentei. Grosimea ruloului de
ceară va trebui să fie egală pe toată lungimea lui. Fâşia de ceară se lipeşte pe amprentă, trecând spatula fierbinte de-a lungul
marginii feţei inferioare, opusă marginii amprentei, evitându-se deteriorarea amprentei la acest nivel. Banda de ceară trebuie
să depăşească cu 1 cm tuberozitatea maxilară.
A doua bandă de ceară de aceleaşi dimensiuni se adaptează şi se lipeşte pe jumătatea cealaltă a amprentei.
A treia fâşie de ceară, cu lăţimea de 10 mm, se adaptează pe marginea posterioară a amprentei, în continuitate perfectă cu
suprafaţa de imprimare a acesteia, depăşind limita distală a amprentei cu 3 - 4 mm. Este contraindicată aplicarea ruloului de
ceară la nivelul zonei „Ah", deoarece se poate deforma amprenta în zona de închidere distală. Ea se lipeşte pe faţa externă a
amprentei, iar capetele se unesc prin lipire cu fâşiile laterale care depăşesc tuberozităţile.
Datorită acestei pregătiri, modelul funcţional va prezenta funduri de sac delimitate spre exterior de un mic dig de
moldano, înalt de 3 mm şi lat de 5 mm.
La amprenta mandibulară atât marginile vestibulare, cât şi cele linguale ale amprentei sunt îndiguite identic cu
maxilarul. în plus, o bucată de placă de ceară, decupată la dimensiunea distanţei dintre cele două arcuri linguale ale amprentei,
se adaptează şi se lipeşte sub fâşiile de ceară lipite anterior, în scopul dirijării corecte a materialului modelului şi realizării unui
soclu care să preîntâmpine fracturarea modelului în timpul demulării. Extinderea soclului modelului în regiunea planşeului este
necesară şi pentru montarea modelelor în ocluzor sau articulator. In regiunea posterioară, această placă de ceară este modelată
astfel încât să urmărească profilul crestelor.
În zona tuberculului piriform se adaptează un segment de ceară care se lipeşte de fâşia exterioară şi de placa de ceară

În cazurile dificile în care modelul se toarnă într-un singur timp folosind moldano, se efectuează şi cofrarea amprentelor.
COFRAREA amprentei este o operaţiune de prefigurare a soclulului modelului funcţional printr-un cofraj realizat dintr-o
fâşie de ceară roz, lată de 1,5 cm, tăiată în lungime care se încălzeşte, se adaptează şi se lipeşte de ruloul cu care s-a îndiguit
amprenta. Prin cofrare se perfecţionează îndiguirea, prin lipirea unei benzi de ceară roz orientată vertical, a cărei înălţime
trebuie să depăşească cu 1,5 cm punctul cel mai înalt al amprentei. Această bandă de ceară va înconjura amprenta de
jur - împrejur, obţinându-se un fel de cutie, amprenta reprezentând partea inferioară.
în cazul amprentelor luate cu materiale buco - plastice sau cu siliconi, unde nu se poate realiza îndiguirea
sau cofrarea, modelul se toarnă mai extins faţă de amprentă, iar soclul se prepară ulterior cu cuţitul de gips sau cu
soclatorul de modele.
Cofrarea amprentelor cu siliconi se poate realiza totuşi, respectând următorul procedeu:
• Se alege un conformator care circumscrie marginile amprentei;
• Amprenta se poziţionează drept în conformator, cu baza lingurii în partea inferioară a acestuia şi cu faţa
mucozală spre deschiderea mucozală a cofrajului;
• Se toarnă în cofraj hidrocoloid ireversibil foarte fluid, incluzând marginile amprentei;
• După priza hidrocoloidului ireversibil, se trece la turnarea propriu-zisă a modelului de lucru şi a soclului
primar, peste care se va realiza soclul de control;

24
• Se detaşează banda verticală a conformatorului, care evidenţiază zona de amprentare a marginilor câmpului
protetic;
• Se demulează hidrocoloidul ireversibil, rămânând marginile amprentei perfect conturate.
După pregătirea amprentei se trece la turnarea propriu-zisă, obţinându-se modelul funcţional. Dacă
amprenta este cofrată, ea se plasează pe masa vibratorie. Dacă amprenta este numai îndiguită, pentru a fi
poziţionată pe masa vibratorie, este necesar să se adauge ceară pe butonii laterali pentru a-i asigura poziţia
orizontală.

TEHNICA DE OBŢINERE A MODELULUI FUNCŢIONAL

Modelele funcţionale sunt turnate din gipsuri dure, tip moldano, care au o mare rezistenţă la presiune şi
rupere, respectiv fidelitate de redare superioară dată de granulaţia foarte fină a acestor materiale. Pasta obţinută
este fluidă, insinuându-se în toate detaliile amprentei, pe care o reproduce cu mare fidelitate. Prezintă o duritate de
până la 10 ori mai mare decât a gipsurilor normale şi o dilatare de priză de 2 ori mai mică faţă de gipsurile
obişnuite.
Izolarea amprentei finale constă în spălarea cu apă rece înainte de turnare, excepţie făcând amprentele din
gips, care beneficiază de mijloace proprii de izolare.
Pentru prepararea pastei de gips, se asigură raportul de amestec pulbere - apă dat de producător (60 g de
gips revine la 20 g apă). într-un bol de cauciuc bine curăţat şi fără urme de gips se introduce apă şi se adaugă
cantitatea de gips, care se presară pe suprafaţa apei din bol într-un strat de grosime uniformă. Cu o spatulă rigidă
se amestecă praful de gips cu apa, prin mişcări rapide, uniforme, energice, frecând continuu pasta de gips de
pereţii bolului. Se poate folosi şi vacuum-malaxorul. Timpul de spatulare este de 60 secunde.
Turnarea gipsului moldano se face sub vibrare continuă, pe măsuţa vibratorie sau manual, prin lovirea mesei
de lucru cu mâna care susţine amprenta. Se toarnă pastă de gips în cantităţi mici: în amprenta maxilară, gipsul
se va depune pornind de la mijlocul bolţii palatine (porţiunea cea mai înaltă), iar la mandibulă se începe de la una
din extremităţile distale, înclinând amprenta pentru ca materialul să se poată prelinge uşor în şanţul crestelor.
Pentru a favoriza curgerea pastei de gips, amprenta este umezită cu apă înainte de plasarea ei pe măsuţa
vibratorie. Dacă nu se procedează astfel, duritatea de suprafaţă a modelului va fi slabă sau vor rămâne bule în
apropierea suprafeţei, iar la presarea tiparului, după îndesarea acrilatului, stratul superficial de gips moldano se
poate înfunda, având drept consecinţă o proteză cu plusuri pe suprafaţa mucozală sau această suprafaţă va fi
neconformă dimensional cu câmpul protetic.
Timpul de turnare şi vibrare manuală este de 60 secunde. în timpul turnării, se urmăreşte cu atenţie ca pasta
de gips dur să acopere zona îndiguită şi zona de închidere posterioară, unde stratul de gips trebuie să aibă o
grosime de minim 5 mm.
După încetarea vibrării, se realizează pe suprafaţa turnăturii macroretenţii de gips, sub forma unor
proeminenţe sau a unor şanţuri.
De preferat este ca modelul propriu-zis şi soclul să fie confecţionate din acelaşi material.
După priza completă a gipsului (30 - 45 min), se realizează soclul modelului din gips dur sau obişnuit, turnat
fie în cofraj, fie sub forma unei grămăjoare peste care se aşează amprenta funcţională.
Modelul funcţional poate fi executat şi din cupru pe cale galvanică, dar metoda este laborioasă şi are preţ de
cost ridicat.
Când nu se foloseşte tehnica cofrării, modelul poate fi turnat în două straturi: primul strat de gips moldano, iar
soclul din gips obişnuit respectîndu-se anumite reguli: stratul de gips moldano va avea o grosime de minim 5 mm
în oricare punct al amprentei, deoarece gipsul soclului prezintă o dilatare în timpul prizei de două ori mai mare
decât gipsul moldano, putându-se produce fisurarea modelului; turnarea gipsului pentru soclu se va face în
momentul în care stratul de moldano începe să se întărească.
Turnarea modelului pe o amprentă pregătită prin îndiguire presupune confecţionarea separată a soclului modelului
final, spre deosebire de amprenta cofrată, unde componentele modelului se toarnă în acelaşi timp.
Modelele, ale căror amprente au fost numai îndiguite, se reduc în dimensiune şi li se netezesc feţele laterale.
Dacă amprenta nu a putut fi pregătită în prealabil, modelul rezultat va fi mai extins decât este necesar,
impunându-se reducerea dimensiunilor sale până la 3 - 4 mm distanţă de şanţul care marchează fundul de sac
vestibular şi de limita distală a câmpului protetic (zona Ah pentru maxilar şi tuberculul piriform pentru
mandibulă).
Pentru a nu apare deformarea modelului, soclul se confecţionează din gips dur, cu coeficient mic de
expansiune liniară de priză. Gipsul pentru soclu se toarnă după 20 minute de la începutul malaxării primului strat

25
de gips din care s-a turnat modelul propriu-zis. Un gips dur face priză după maxim 20 min, dar abia atunci începe
procesul de expansiune.
DEMULAREA AMPRENTEI DE MODEL se face la 60 de minute de la turnarea soclului prin procedee
diferite, în funcţie de materialul amprentei:
- Prin ciocănire şi desprindere a fragmentelor cu spatula, în cazul amprentelor din gips;
- în cazul amprentelor din materiale buco - plastice, amprenta se introduce în apă rece 1 0 - 1 5 minute, se
introduce modelul 5 - 6 minute în apă caldă la 40 °C, iar în momentul plastifierii materialului de amprentă, se
tracţionează amprenta prin intermediul mânerului lingurii; dacă rămân fragmente aderente pe model, acestea se
înlătură prin tamponare cu acelaşi material şi prin scufundări repetate în apă călduţă;
- în cazul amprentelor cu materiale termoplastice, acestea se introduc în apă caldă la 70 - 75°C, iar după
plastifierea materialului se eliberează modelul de amprentă prin tracţiune uşoară de mânerul lingurii individuale;
- Prin fracţionarea amprentelor din mase elastice, eventualele fragmente restante se înlătură uşor, nefiind
aderente la model;
- în cazul amprentelor din ZOE, amprenta se introduce 1 0 - 1 5 minute în apă rece; după priza gipsului,
modelul se introduce în apă caldă la 50°C, timp de 5 - 1 0 minute pentru înmuierea pastei ZOE iar, prin tracţiune
uşoară de mânerul lingurii individuale, se eliberează modelul de amprentă; fragmentele restante pe model se
îndepărtează prin reîncălzire.
SOCLAREA MODELULUI FUNCŢIONAL se face cu ajutorul unui cuţit de gips sau cu soclatorul, într-o
formă asemănătoare câmpului protetic. Soclarea modelelor se realizează astfel: suprafeţele laterale ale soclurilor
se secţionează la 70° (superior) şi 65° (inferior) faţă de planul frontal.
În regiunea frontală, modelul maxilar se secţionează în bizou formând cu acelaşi plan frontal un unghi de 30°.
Cele două jumătăţi frontale trebuie să fie egale.
Posterior, în dreptul molarilor de 6 ani, modelele se secţionează oblic, formându-se cu planul frontal un
unghi de 115°.
Modelul mandibular se rotunjeşte în regiunea frontală, de la canin la canin. Este indicat ca modelul definitiv
să aibă forma unei semielipse, cu curbura în regiunea frontală.
- Existenţa unor laturi asimetrice poate induce în eroare cu prilejul montării dinţilor, în general, amprenta
trebuie să se încadreze în model, acesta depăşind-o în toate direcţiile cu 3 - 4 mm.

Soclarea bazei modelelor trebuie să fie paralelă cu planul de ocluzie, înălţimea fiecărui model ajungând în
final la 3,5 cm.
Astăzi, se folosesc conformatoare din materiale elastice, care uşurează munca tehnicienilor, nemaifiind
necesară soclarea modelelor.

CONTROLUL MODELELOR FUNCŢIONALE

1. Se urmăreşte integritatea modelelor sub aspectul cuprinderii în întregime a câmpului protetic. Greşeli frecvente
sunt legate de secţionarea modelului mandibular în timpul soclării din zona tuberculului piriform sau din zona
distală maxilară;
2. Se urmăreşte redarea fundurilor de sac, respectiv conservarea marginilor amprentei funcţionale. Acestea trebuie
realizate pe cel puţin 2 - 3 mm din înălţimea marginilor, astfel încât marginea modelului să fie plasată în afara
adâncimii maxime la 4 - 5 mm.
Modelele vor fi montate într-un simulator: dacă acesta este un ocluzor, montarea se va realiza prin gipsarea
soclului modelului la braţul corespunzător al ocluzorului, iar dacă simulatorul este un articulator, modelul va fi
prevăzut cu un soclu primar, perfect adaptat într-un soclu secundar fixat la braţul articulatorului (utilizarea
conformatoarelor permite turnarea modelului propriu-zis cu un soclu primar; peste acesta se toarnă un soclu
secundar de control, care va fi solidarizat de soclul primar prin nervuri cu sau fără magnet şi va fi fixat cu gips pe
braţul articulatorului. Astfel, modelul cu soclul primar se poate desprinde din simulator pentru ca tehnicianul să
lucreze comod pe fiecare arcadă şi să-şi verifice munca pe simulator).

ŞABLONUL DE OCLUZIE
CARACTERISTICILE ŞABLOANELOR DE OCLUZIE
Şabloanele de ocluzie sunt piese auxiliare, indispensabile în tehnologia protezelor totale, care reproduc cu
aproximaţie baza viitoarei proteze şi arcadele dentare artificiale.
26
 DETERMINAREA RELAȚIILOR INTERMAXILARE:
1. determinarea nivelului şi direcţiei planului de orientare ocluzală;
2. determinarea dimensiunii verticale de ocluzie;
3. determinarea dimensiunii verticale de postură;
4. determinarea relaţiei centrice.
5. stabilirea datelor referitoare la alegerea şi poziţionarea dinţilor artificiali:

In tratamentul edentaţiei totale bimaxilare sunt necesare două şabloane de ocluzie, unul pentru maxilar şi
unul pentru mandibulă.

PREGĂTIREA MODELELOR FUNCŢIONALE ÎN VEDEREA CONFECŢIONĂRII ŞABLOANELOR

DE OCLUZIE
După demulare, un model funcţional este considerat corect dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
• să includă toate suprafeţele anatomice ale amprentei funcţionale;
• dacă sunt prezente defecte pozitive (plusuri) trebuie să fie situate în zone fără importanţă şi suficient de mici
pentru a putea fi îndepărtate cu uşurinţă (cel mult 1 mm diametru);
• dacă sunt prezente defecte negative (goluri) trebuie să fie situate în zone fără importanţă şi suficient de mici
pentru a putea fi îndepărtate cu uşurinţă. Ele vor fi completate cu gips dur pentru a se continua perfect cu zonele
anatomice din jur.
Modelul funcţional poate fi considerat inutilizabil dacă:
• s-a fracturat la demulare;
• are defecte pozitive sau negative mari şi în zone de mare importanţă;
• suprafaţa modelului este necorespunzătoare datorită contaminării cu sânge sau salivă, preparării
necorespunzătoare a gipsului sau demulării tardive.

Pregătirea modelului superior (după Lejoyeux) constă în notarea pe modelul edentat superior a următoarelor
repere:
• papila incisivă;
• foveele palatine;
• axa de simetrie, care trece prin centrul papilei incisive şi printr-un punct situat la egală distanţă de cele două
fovee palatine, care va fi prelungită pe soclu, la cele două extremităţi;
• un reper incisiv pe această axă, într-un punct situat la 10 mm înaintea centrului papilei incisive;
• axul de rotaţie al vălului palatin, care este linia ce uneşte punctele cele mai declive ale celor două şanţuri
pterigomaxilare;
• o linie de orientare orizontală, paralelă cu cea anterioară, situată la 4 mm în spatele acesteia, care este
perpendiculară pe axa de simetrie;
• o linie de orientare frontală, gravată pe soclul modelului, paralelă cu linia de orientare orizontală şi perpendiculară pe axa de
simetrie;
• liniile de vârf ale crestelor se trasează cu creionul chimic şi se prelungesc anterior şi posterior, fiind gravate pe soclu.

Pregătirea modelului inferior:

• Se gravează axa de simetrie, care trece anterior prin apofizele genii, iar posterior prin mijlocul spaţiului dintre tuberculii
piriformi;
• Liniile care marchează mijlocul crestei sunt însemnate şi prelungite pe soclu.
Modelul inferior este tăiat astfel încât marginea sa posterioară să fie perpendiculară pe axa de simetrie.

PĂRŢI COMPONENTE ALE ŞABLONULUI DE OCLUZIE

1. Baza şablonului de ocluzie: Este asemănătoare cu baza portamprentei individuale, putând fi chiar aceasta, readaptată
pe modelul funcţional.
2. Bordurile de ocluzie. Poartă denumirea de „valuri de ocluzie" şi au forma şi dimensiunea viitoarelor arcade dentare
artificiale, fiind plasate pe locul acestora. Indică montarea dinţilor artificiali, astfel:
- în zona anterioară, dinţii se vor monta în afara mijlocului crestei, spre vestibular;
- în zona premolarilor chiar pe mijlocul crestei,
- iar în zona molarilor, spre lingual.

27
TEHNICA DE CONFECŢIONARE A ŞABLOANELOR DE OCLUZIE
1. CONFECŢIONAREA BAZEI ŞABLONULUI DE OCLUZIE
Baza şablonului de ocluzie se poate confecţiona din placă de bază termoplastică sau din răşină acrilică (auto-, termo-,
fotopolimerizabilă), fiecărui tip de material corespunzându-i o tehnică specifică de confecţionare.
Confecţionarea bazei şablonului din placă de bază se face pe modelul funcţional izolat în apă timp de 3 - 5 min,
adaptându-se după tehnica de confecţionare a lingurii individuale.
Umezirea repetată a modelului în timpul confecţionării bazei şablonului este necesară pentru a evita aderarea plăcii de
bază care poate degrada suprafaţa modelului şi poate determina obţinerea unei proteze cu o suprafaţă internă neconformă cu
câmpul protetic.
După confecţionare, baza şablonului se lasă să se răcească şi după aceea, se încearcă îndepărtarea şi repunerea sa pe
model, în caz contrar producându-se deformarea bazei. Marginile bazei şablonului se rotunjesc şi se netezesc cu o pilă sau cu o
freză de acrilat.
La controlul calitativ, baza şablonului maxilar trebuie .să acopere în întregime câmpul protetic, să aibă o
grosime uniformă şi să fie bine adaptată pe model, liste necesară adaptarea marginilor bazei şablonului până în
fundurile de sac şi zona „Ah", pentru ca şablonul de ocluzie să aibă stabilitate şi să se menţină pe câmpul protetic
în timpul determinării raporturilor intermaxilare.
La mandibulă, baza şablonului are formă de potcoavă, uneori destul de îngustă, ceea ce impune măsuri de
rezistenţă prin întăriturile cu sârmă aplicate în dreptul muchiei crestei edentate sau pe versantul lingual al bazei
şablonului. Sârma, cu diametru de 1,5 mm, este adaptată după forma zonei unde va fi inserată şi este încălzită şi
presată în grosimea plăcii, capetele ei oprindu-se la 1 cm de limita distală a bazei şablonului.
Pentru realizarea bazei şablonului din acrilat termopolimerizabil, pe modelul definitiv se confecţionează o
machetă din ceară, care se ambalează cu model cu tot, în tipar se îndeasă acrilatul şi se polimerizează. Baza
acestui şablon va constitui însăşi baza protezei finite.
în cazul unor câmpuri protetice mandibulare atrofiate, amprenta funcţională este luată cu o lingură
individuală acrilică, iar baza şablonului se confecţionează din acrilat autopolimerizabil.
Baza şablonului de ocluzie poate fi confecţionată şi din răşină acrilică fotopolimerizabilă.
Baza şablonului de ocluzie confecţionată din acrilat este rigidă, stabilă, uşor de lustruit, fiind cea mai
recomandată pentru stabilirea relaţiei intermaxilare la edentatul total.

Dacă folosim ca bază a şablonului portamprenta individuală, se parcurg următoarele etape:

- se secţionează mânerul şi butonii laterali de presiune;
- baza şablonului se plastifiază şi se readaptează pe modelul funcţional umezit;
- dacă folosim bază din acrilat, aceasta se readaptează pe modelul funcţional umezit sau vaselinat, prin
adăugarea unei cantităţi de acrilat autopolimerizabil.
Baza şablonului se consideră perfect adaptată atunci când acoperă în întregime şi corect câmpul protetic, când are o grosime
suficientă pe toată suprafaţa şi când, apăsând alternativ cu degetele în diferite puncte, nu prezintă fenomene de basculare.

2. CONFECŢIONAREA BORDURILOR DE OCLUZIE

Bordurile de ocluzie au formă caracteristică pentru maxilar şi pentru mandibulă. Bordurile de ocluzie sunt confecţionate
de obicei din ceară roz sau alb-gălbuie (Ivory) sau stents utilizat atunci când se fac înregistrări grafice sau cu arcuri faciale; dacă
sunt confecţionate din ceară, aceasta trebuie să prezinte un punct termic de plastifiere mai ridicat.
Bordurile de ocluzie din ceară se obţin prin plastifierea unei plăci de ceară roz, care se răsuceşte până ce formează un
rulou. Acest rulou se solidarizează la baza şablonului prin lipire cu ceară foarte fierbinte, strict pe mijlocul creastei edentate,
ceara fiind picurată pe toată întinderea ruloului atât vestibular, cât şi oral.
Cât timp ruloul este în stare plastică, cu şablonul aplicat pe model, se apasă uniform bordura pe o placă de sticlă presărată
cu pudră de talc sau gips pentru ca suprafaţa sa ocluzală să devină plană.
Poziţia bordurilor este corespunzătoare mijlocului crestei edentate, excepţie făcând în regiunea anterioară unde, din
motive fizionomice, bordura se poate aplica în afara crestei.
Pe modelul inferior se trasează o linie pentru aprecierea justă a formei arcadei, care porneşte lingual de tuberculul
retromolar şi ajunge anterior într-un punct situat lingual, la nivelul muchiei crestei edentate, în regiunea premolarilor. Această
linie ajută la poziţionarea feţelor linguale ale dinţilor posteriori şi stabileşte limita de extindere linguală a bordurii de ocluzie.
Linia linguală poate fi curbă, similară celei a corpului mandibular.
În timpul adaptării bordurii de ocluzie, baza şablonului se menţine aplicată pe model, deoarece temperatura
de ramolire a bordurii poate deforma baza şablonului.

28
 Bordura de ocluzie superioară: este montată în afara perimetrului de susţinere, anterior de papila incisivă,
la 6 - 8 mm de centrul acesteia.
Are următoarele dimensiuni: în regiunea frontală 10 mm înălţime şi 5 mm lăţime; în regiunea laterală 6 mm
înălţime şi 6 - 8 mm lăţime la nivelul molarului de 12 ani.
Dimensiunile bordurii de ocluzie superioare
In sens antero - posterior se va termina rotunjit la distanţă de 1,5 cm de
tuberozităţile maxilare. Suprafaţa vestibulară a bordurii se modelează
dându-i-se o formă plană, netedă.
- În plan frontal, în regiunea anterioară, înălţimea bordurii va fi mai mare
decât cea a versantului mucos al buzei superioare.
Orientarea sa orizontală va respecta pe aceea a liniei de orientare frontală.
în zona frontală, valul de ocluzie va fi decupat oral asemănător arcadei
dentare (mai îngust spre marginea liberă), iar vestibular va avea înclinarea
caracteristică dinţilor frontali, fără a depăşi spre vestibular tangenta
coborâtă din fundul de sac vestibular.
- în plan sagital, bordura de ocluzie va fi plasată paralel cu linia de orientare sagitală.
- în zona frontală maxilară bordura de ocluzie trebuie să fie simetrică; simetria bordurii trebuie apreciată
pentru şablonul maxilar indiferent de forma arcadei maxilare la acest nivel.
Bordura de ocluzie inferioară: este montată pe mijlocul crestei edentate.
- în plan orizontal este limitată posterior de mărimea tuberculului
piriform, versantul său lingual nu trebuie să depăşească niciodată
linia oblică internă. Se întinde de la limita inferioară a treimii
superioare a tuberculului piriform până la marginea superioară a
buzei inferioare.

Poziţia valului de ocluzie la şablonul inferior

- în plan frontal înălţimea sa va fi ajustată în funcţie de înălţimea versantului mucos al buzei inferioare,
distanţă redusă în prealabil cu 2 mm.
- în plan sagital valul de ocluzie va fi paralel cu creasta inferioară, terminându-se la 1,5 cm de limita distală
a bazei şablonului, în dreptul feţei distale a primului molar.
Confecţionarea bordurii de ocluzie se poate obţine şi prin plastifierea cerii într-o lingură, turnând-o apoi
într-un conformator special, de forma şi dimensiunile bordurilor. Prin separarea celor două părţi ale
conformatorului (care se asamblează printr-un sistem de patrice - matrice), se eliberează bordura de ceară.
Bordurile de ocluzie din stents se pot obţine fie manual, fie în conformator după plastifierea în apă caldă a
acestui material.
Bordurile de ocluzie pot fi obţinute şi industrial, fiind comercializate sub formă de batoane de ceară de
formă paralelipipedică, având pe secţiune formă pătrată, care sunt mai întâi plastifiate şi apoi modelate după
forma crestei edentate.
După Hohmann înălţimea şablonului superior (bază + val de ocluzie) este 20 - 22 mm, iar la mandibulă este
de 18 - 20 mm.
După Strub valorile medii pentru înălţimea şabloanelor sunt de 20 mm pentru cel superior şi 16 mm pentru
cel inferior, deci în total de 36 mm. Dacă se măsoară lungimea buzei superioare şi se scad 2 mm se va obţine
înălţimea bordurii superioare de ocluzie. înălţimea şablonului inferior va fi astfel adaptată încât dimensiunea
totală să fie de 36 mm.
Valori dimensionale orientative ale şabloanelor de ocluzie

29
CONTROLUL INTRABUCAL AL ŞABLOANELOR începe cu cel superior, verificându-se menţinerea şi
stabilitatea lui pe câmpul protetic.
Mai întâi însă va fi verificată faţa interioară a şabloanelor, pentru a sesiza eventualele asperităţi care pot jena mucoasa (durerile
pe care le-ar putea provoca falsifică înregistrarea rapoartelor intermaxiîare).
După aplicarea şablonului în cavitatea bucală - înainte de a face altceva - se controlează dacă nu cumva apare bascularea
în jurul unui ax median. Aceasta se poate datora unei borduri de ceară montate în afara crestelor sau unui model deformat şi
mai poate apărea când există un torus palatin proeminent, iar mucoasa de pe câmpul protetic este foarte rezilientă. Testarea
acestei mişcări de basculare se face apăsând alternativ pe suprafaţa ocluzală a valurilor de ocluzie, în dreptul premolarilor.
Corectura se poate face în cabinet sau mai bine în laborator, foliind torusul pe model şi reaplicând prin încălzire baza din masă
termoplastică sau creând un spaţiu pentru torus prin şlefuire în baza din acri lat şi remontând corect valurile de ceară.
Deteriorarea modelului obligă la reluarea fazei de amprentare.
Menţinerea este asigurată în principal prin adeziune (condiţionată de copierea exactă a suprafeţei modelului).
În vederea unor determinări mai laborioase, existenţa succiunii la şabloane este deosebit de importantă şi de aceea se
recomandă realizarea închiderii marginale - în special la zona Ah.
Din cauza contracţiei atât a plăcii de bază, cât şi a acrilatului autopolimerizabil, frecvent baza şablonului intim se
distanţează de model în zona posterioară. Refacerea contactului intim se face fie prin încălzirea limitată la această zonă a plăcii,
fie prin adăugarea de masă termoplastică (Stents sau Kerr), când baza şablonului este confecţionată din acrilat.
Plastifierea materialelor termoplastice se face cu ajutorul lămpii Hanau sau cu lampa de spirt a cărei flacără poate fi
dirijată de un suflător de aer cu pară. După înmuiere se aplică un rulou subţire de stents de-a lungul marginii posterioare interne
a şablonului superior. Se mai încălzeşte cu flacăra lămpii Hanau acest rulou, se trece repede şablonul în apă la 60°C şi apoi se
aplică în gură. apăsându-se în sus şi înapoi. Se lasă în gură în această poziţie aproximativ 2 minute, apoi se scoate şi se
introduce în apă rece (NEILL).
Pentru a se evidenţia mai bine realizarea contactului bazei şablonului cu mucoasa, ar trebui ca baza şablonului să fie
transparentă. Altă metodă de îmbunătăţire a menţinerii şablonului recomandă căptuşirea lui pe model pastă cu ZOE sau, şi mai
bine, cu paste siliconate.
Toate operaţiunile efectuate în cavitatea bucală nu trebuie să depăşească 2 minute, deoarece există pericolul deformării
atât a bazelor (când sunt confecţionate din placă de bază), cât şi a valurilor de ceară. Modelarea cu spatul a încălzită a bordurilor
de ocluzie trebuie să se facă ţinând şabloanele aplicate pe modele. Acelaşi lucru este obligatoriu şi la răcirea lor.

30