Moara lui Călifar

de Gala Galaction

Povestire cu o structură narativă complexă, cu alternarea planurilor spațio-temporale,

„Moara lui Călifar” de Gala Galaction se înscrie în literatura fantastică. Rolul de narator este
atribuit unei voci colective, reprezentate de torcătoarele ce spuneau povești la șezători, mai
ales în nopțile cu vreme rea. Denumirea lor este simbolică, trimițând la moirele din mitologie,
care depănau firul timpului și al destinului.
Spațiul acțiunii este tipic pentru întâmplări ieșite din comun, situate la porțile
irealului: „În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea de
când se ținea minte în bătrânii satului din cealaltă margine a pădurii, și Călifar era «moș
Călifar» din vremi uitate”.
Moara lui Călifar devine în text un suprapersonaj, dublat de un personaj misterios și
fără vârstă, „moș Călifar“, care domină, „din vremi uitate“, timpul întâmplărilor („Moșnegii din
Alăutești își aminteau de înfățișarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful
sprâncenelor și de moara lui cu streașina de-un stânjen”).
Locul în care se află locul misterios al morii lui Călifar este bântuit de duhuri rele,
nestrăbătut, țintă de atracție a multor tineri care își pierduseră viața în căutarea lui. Pe calea
legendei, se află că dincolo de moară începea „un pământ pietros, scorburos și plin de
mărăcini, în care numai necuratul trăgea brazdă cu coarnele”.
Memoria colectivă a satului Alăutești îl receptează pe moș Călifar ca pe un personaj
malefic, despre care „torcătoarele” spuneau că „își vânduse sufletul satanei pentru nu știu câte
veacuri de viață” („că ucigă-l-crucea întinsese, în iazul morii, sufletelor creștinești, un laț
vrăjit; și că morarul procopsea, cu bogățiile cu care diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe
oricine le poftea și venea ca să le ceară”).
Iazul este enigmatic, cu apa încremenită ca gheața, „pentru că pe fața lui nu se
izvodea, niciodată, nici o undă”, iar stăpânul de la moară „măcina numai pentru stăpânu-său
Nichipercea”. Apa se supune magiei negre a spațiului întunecat, căci mulți îndrăzneți din sat,
„furați de minți, prostiți de naiba“, se avântaseră în mijlocul apelor, iar acum ei nu mai erau
pomeniți decât în șezătorile din Alăutești, fiind dispăruți pentru totdeauna.
Eroul, personajul atras de mirajul enigmelor, este voinicul Stoicea care dorește să
descopere misterul morii lui Călifar: „Stejar în port, oțel în braț, isteț cât vrei; însă copil din
flori, biet Stoicea: nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare părintească”. Este copil cu părinți
necunoscuți, găsit de părintele Radu în tinda bisericii, devenind orfan și în această a doua
paternitate. Gândurile lui se îndreaptă spre moara lui Călifar („Adicăte, ce ar fi să fac o
încercare?... Ce-am și ce-o să pierd? Părinți nu, rude nu, drag nu sunt nimănui... În lumea
întreagă sunt eu de capul meu... De altă parte, slab de înger nu mă știu; stafii și pricolici n-am
văzut niciodată, de atâta vreme de când pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe la Cimitirul
Vechi, prin Câmpul Pârcălabului și pe unde vreai…”).
Acțiunea de înaintare spre tărâmul întunericului se face chiar în plină zi. Pădurea de
goruni străbătută, magică, pare a fi neumblată de nimeni, pentru că nicăieri „nu erau poteci”.
Popasul se face „într-un luminiș în mijlocul căruia un stejar lăsa brațele noduroase și bătrâne
peste un norod de dediței“. Eroul este cuprins de un somn magic. După un timp, în fața
eroului apare moara lui Călifar, al cărei iaz este „prea luciu și prea sloi”. Moș Călifar îl
poftește la masă şi îl îndeamnă să se spele cu apă din iaz.
Coborând spre iaz, pe un podeț putrezit, și dându-și pe față cu apă din iaz, Stoicea se
trezește din nou în pădure, exact în locul în care se culcase, în mijlocul unei ploi torențiale,
întreaga secvență anterioară părând un vis. Personajul intră acum într-o buclă temporală ce îl
proiectează într-un spațiu arhaic.
 Proiecția neașteptată în spațiul fantastic duce la totala derută a personajului („Stoicea
nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. Cu cât da să se îndepărteze, cu atât se pierdea mai
mult prin niște curpeni încâlciți, prin niște viroage în care putrezeau copaci trăsniți și printre
gropnițe din care ieșeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite și întoarse”).
În mersul său prin furtună, dobândește o putere neobișnuită asupra jivinelor pădurii,
adunate într-o întreagă faună ieșită de pe o imaginară arcă a lui Noe. Nici făpturile văzduhului
nu scapă de vijelia îngrozitoare.
Ajuns la un adăpost, Stoicea nimerește în iureșul unei vânători, salvând-o pe fata
boierului Rovin de urmărirea unui urs.
Tecla devine soția eroului, iar „copiii lui Stoicea creșteau bărbați și mândri”,
ajungând stăpâni pe moșia Rovineștilor. Visul ține până în momentul în care cineva aduce
știrea unui atac al tătarilor. Boierul Stoicea apără o ușă distrusă cu topoarele. Când ușa este
deschisă, deplasarea planurilor temporale încetează, apărând brusc moș Călifar. În același
timp, Stoicea află că totul a fost un vis, iar Tecla, copiii și tătarii dispăruseră, peste toate
așternându-se glasul de „cucuvaie” al lui moș Călifar: „– Vezi bine, toate aistea-s procopseala
pe care mi-ai cerut-o”.
Deznodământul este rapid: „Stoicea sfredelea în pământ cu ochii”. „Diavolul” îl
purtase într-o lume virtuală, vreme de un veac, „cât își aruncase în obraz un pumn din apa
fermecată”, iar în acest răstimp se îmbogățise, dobândise rang boieresc, avusese nevastă și
copii, pe care brusc, prin suspendarea declicului temporal, le pierduse pentru totdeauna.
Întreaga desfășurare temporală, traversând granițele realului, fusese, de fapt, o cursă
(„– Jivină drăcească, vreau să intru în iad legat într-un tei cu tine!
– Ce pomană ți-ai face! Sunt trei sute de ani de când port în oase o viață blestemată și sunt
afurisit să nu pot să mor decât omorât.
– Ține atunci!
Creierii vrăjitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse pe zăgaz și, cu capul înainte, spintecă
adâncul străveziu.”)
Vraja dispare și atât sursa răului, cât și flăcăul se prăbușesc în lumea infernală din
care izvorâseră forțele malefice.

Aplicaţii

1. Prezentați incipitul povestirii, urmărind:

• descrierea locurilor în care se află moara lui Călifar;
• portretul intrat în legendă al morarului;
• aspectul neobișnuit al iazului în care se oglindea, de veacuri, moara;
• semnificațiile enunțului: „Zăgazul ce se înălța în coasta morii era – spuneau creștinii înfiorați
– întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi ispitiseră comorile satanei și veniseră la
Călifar ca să-i procopsească.“;
• afirmația: „Iazul și moara lui Călifar era o născocire a întunericului.“;
• caracterizarea morarului ca personaj aparținând forțelor negative.
2. Caracterizați-l pe Stoicea, flăcăul aflat în căutarea fericirii lumești.
3. Descrieți imaginea tenebroasă a pădurii vrăjite și rolul ei în apariția spațiului fantastic.