Capitolul 8

CAPITALISM ŞI SOCIALISM
EXISTĂ LOC PENTRU “A TREIA CALE”?

8.1. Problema economică

şi proprietatea
8.2. Experienţe comparate:
economia capitalistă şi
economia planificată
8.3. Socialism şi planificare
centralizată: între
impracticabil şi imposibil
8.4. “A treia cale”
 “Cine speră într-o economie socialistă raţională, va fi nevoit să-şi
supună concepţiile unei revizuiri”, îşi încheia economistul austriac Ludwig
von Mises devastatorul rechizitoriu 1 , redactat în 1920, împotriva a ceea ce
avea să devină, pentru o bună parte a secolului XX, poate cel mai dureros
şi umilitor experiment pe oameni din istorie – socialismul.
Establishment-ul academic de toate orientările doctrinare
respinsese până la finele celui de-al doilea război mondial argumentul
categoric al economistului vienez, potrivit căruia natura socialismului –
proprietatea comună (de stat, publică) asupra resurselor – este
incompatibilă cu controlul raţional al activităţilor productive. “Singurele
probleme ale socialismului, dacă există aşa ceva, sunt de ordin politic;
economic, socialismul poate funcţiona la fel de bine ca şi capitalismul”, i s-a
dat replica acestuia.
Deşi argumentele teoretice vehiculate de principalele şcoli
economice 2 care au combătut în problema socialismului nu au fost
niciodată reconciliate până la limitelele lor ultime, epistemologice, o bună
parte din marii economişti ai epocii au preferat adâncirii analizei, un drum
perdant în domeniul ştiinţei: au hotărât democratic clasarea subiectului.
La finele anilor ’80, dezastrul economic din “blocul răsăritean” a
împins decisiv sistemul socialist, bazat pe planificarea centralizată a
economiei, la dispariţie. Deopotrivă elitele intelectuale, dar şi oameni simpli
începeau să ceară pe lângă libertatea ideilor şi a presei, alegeri libere,
pluralism politic, drepturi cetăţeneşti democratice, şi proprietate privată şi
pieţe libere. Începea să fie recunoscut, deşi nu foarte riguros, faptul că
socialismul avea o problemă economică, şi încă una fundamentală:
proprietatea.

8.1 Problema economică şi proprietatea

Una dintre realităţile fundamentale cu care omul se confruntă în
această lume – şi care este şi problema centrală a ştiinţei economice –
este raritatea resurselor 3 . Sfera scopurilor fiind mai extinsă decât cea a

1
Ludwig von Mises (1920).
2
“Şcoala Austriacă” şi, respectiv, economiştii “neoclasici”.
3
Raritatea în sens absolut fizic diferă de raritatea în sens economic. Omul
acţionează, folosind mijloace pentru a atinge scopuri. Scopurile mai sunt numite
bunuri ultime, iar mijloacele bunuri. Economiştii disting între bunurile gratuite şi
bunurile economice, numind bunuri gratuite acele lucruri care, fiind disponibile
din abundenţă şi cu prisos, nu se cer a fi economisite. Dar astfel de bunuri nu fac
obiectul nici unei acţiuni. Ele reprezintă condiţii generale ale bunăstării umane,
părţi ale mediului natural în care trăieşte şi acţionează omul. Numai bunurile
mijloacelor, omul se vede nevoit să le economisească pe cele din urmă –
adică să le aloce către cele mai urgente nevoi, pentru a nu le risipi. El se
confruntă astfel cu problema economică. 4
Cum această problemă economică are în centru un proces alocativ
de resurse, capătă imediat sens – pentru fiecare resursă în parte –
întrebarea cu privire la cine va lua decizia de alocare. În jurul acestei
întrebări s-au purtat – şi încă se mai poartă – disputele legate de sistemul
economic sau, cu alte cuvinte, aranjamentul instituţional cel mai propice
rezolvării problemei rarităţii.
Aranjamentul instituţional şi rezolvarea problemei rarităţii
S-au dat două mari răspunsuri la această întrebare. Unul a fost cel
al liberalismului clasic şi s-a centrat pe drepturile de proprietate 5 . Cu
alte cuvinte, decizia alocativă cu privire la o anumită resursă rară îi
aparţine proprietarului, cel care a dobândit-o prin una din următoarele
căi: apropriere iniţială (homesteading), producţie, schimb, acte
unilaterale (moşteniri, cadouri, donaţii). Virtuţile cu care liberalii creditau
ordinea socială bazată pe drepturile de proprietate (deci pe decizia
alocativă la nivelul proprietarului) – capitalismul – erau: sistem de
stimulente adecvat (fiecare este din principiu motivat, mai motivat decât
oricine altcineva, să-şi urmeze propriul interes – Adam Smith), dificultăţi
informaţionale minime (fiecare îşi cunoaşte în principiu cel mai bine nevoile
şi interesele şi se află în cea mai bună postură în a şi le urmări – Friedrich
von Hayek) şi posibilitatea calculului economic (sau alocării raţionale a
resurselor) într-o economie complexă (schimburile între proprietari privaţi
dau naştere pieţelor şi sistemului de preţuri monetare care servesc
calculului profiturilor şi pierderilor, deci a evaluării rentabilităţii diverselor
proiecte alocative – Ludwig von Mises).
Al doilea răspuns la întrebarea “cine va lua deciziile de alocare
a resurselor într-o anumită societate?” a fost cel al socialismului. De
fapt, a fost vorba mai degrabă de un răspuns negativ, în sensul că

economice constituie substratul acţiunii. Numai de ele se ocupă ştiinţa

economică.
4
Problema economică nu trebuie confundată cu problema tehnologică.
Cunoaşterea de tip tehnologic poate doar să ne spună ce anume poate fi realizat
în condiţiile stării prezente a ştiinţei la care avem acces. Ea nu răspunde, însă,
întrebărilor referitoare la ce ar trebui produs, în ce cantităţi, precum şi care
proces tehnologic, din multitudinea celor disponibile, ar trebui ales.
5
“Funcţia drepturilor de proprietate este tocmai aceea de a evita ciocnirile posibile
pornind de la folosirea unor resurse rare, prin atribuirea unor drepturi de
posesiune exclusivă.” [Hoppe (1989)]
refuza soluţia liberală. În principiu, decizia de alocare a unei resurse
n-ar trebui s-o ia proprietarul (în sensul definiţiei liberale), ci
societatea în ansamblu. În locul dezvoltării, implementării şi menţinerii
unui sistem de drepturi de proprietate privată asupra resurselor, acestea ar
trebui socializate, trecute în proprietate publică – etapa socialistă. Virtuţile
unui astfel de aranjament ar fi crearea Omului Nou, pentru care munca nu
va mai prezenta disutilitate şi, o dată cu aceasta, abundenţa materială şi
spirituală, egalitatea şi sentimentele de fraternitate între oameni vor domni
– etapa comunistă (Marx).
O problemă a soluţiei propuse de socialişti este lipsa
operaţionalităţii, sau absenţa unor criterii sistematice de a decide,
până la urmă, cum vor fi alocate resursele: democraţie directă
participativă pentru orice decizie, oricât de mică? În general, punerea
în aplicare a schemei socialiste a degenerat rapid, şi oarecum
natural/firesc, în tiranie, dominaţia unui grup restrâns de decidenţi asupra
celorlalţi. Şi “decizia societăţii” a devenit rapid “decizia unei caste de
potentaţi”.
Alternativele logice ale problemei deciziei alocative, în cele din
urmă, nu sunt decât două – ori decide proprietarul, ori nu: tertium non
datur. Căci e de neconceput ca proprietarul să şi decidă, şi să nici nu
decidă, asupra alocării unei anumite resurse în acelaşi timp. Rezultă de aici
imposibilitatea unui “sistem mixt” – în sensul unui al treilea principiu de
alocare – cu care vor să opereze proponenţii unei “a treia căi”, diferită şi de
socialism, şi de liberalism/capitalism. Sistemul “economiei mixte”, sau
“sociale de piaţă” nu înseamnă decât coexistenţa, la un anumit moment, a
ambelor principii de alocare a resurselor (pentru resurse diferite, se
înţelege): colaj “asortat” de socialism şi capitalism; sau altfel spus –
intervenţionism.
Proprietatea şi o încercare de definire a celor două
sisteme
Până aici am sugerat cumva că un răspuns la problemele centrale
ale economiei politice precum şi la cele ale filosofiei politice – cum poate fi
organizată societatea, astfel încât să fie promovată producerea avuţiei şi să
fie eliminată sărăcia, şi cum poate fi structurată aceasta, astfel încât
ordinea socială să fie una dreaptă 6 – nu poate fi formulat fără a adopta o
poziţie în ceea ce priveşte proprietatea privată.
Alături de conceptul de acţiune umană, proprietatea este o
categorie fundamentală a ştiinţelor sociale. De fapt, toate conceptele care

6
Pentru o discuţie elaborată, a se vedea Hoppe (1989, 1993).
descriu ordinea socială – agresiune, contract, capitalism, socialism – pot fi
definite în termenii proprietăţii: “agresiunea fiind agresiune împotriva
proprietăţii, contractul o relaţie non-agresivă între posesorii de
proprietăţi, socialismul o politică insituţionalizată de agresiune
împotriva proprietăţii, iar capitalismul o politică instituţionalizată de
recunoaştere a proprietăţii şi a contractelor” [Hoppe (1989)]. Desigur că
putem formula şi definiţii mai puţin laconice ale celor două concepte de
care ne vom preocupa în continuare – capitalismul şi socialismul, însă ele
nu pot nesocoti accentul fundamental pus pe aranjamentul instituţional al
drepturilor de proprietate.
Pentru început, vom defini atât capitalismul, cât şi socialismul,
precizând trasăturile principale ale modelului teoretic pe care îl
desemnează. În realitate, la fel după cum capitalismul nu a fost
niciodată aplicat după carte, nici socialismul real nu a fost un
socialism pur. Atât economiile “capitaliste”, cât şi cele “socialiste”, au fost
“economii mixte”, însă proporţia covârşitoare în care au fost prezente
trasăturile unui model sau ale celuilalt le-a determinat atât apelativul
descriptiv, cât şi evoluţia structurală. În ultima parte a acestui capitol, vom
trata şi problema a ceea ce reprezintă, în accepţiunea comună, o
economie mixtă, însă pentru o discuţie temeinică pe marginea virtuţilor
sau viciilor acestei “a treia căi” este necesară izolarea influenţelor fiecăruia
din cele două tipuri de trăsături care compun respectivul mix instituţional.
* Capitalismul desemnează conceptul economic asociat
aranjamentului instituţional bazat pe proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie. Prin însăşi natura sa, un astfel de sistem de
organizare permite şi stimulează cooperarea socială voluntară în
condiţii de diviziune a muncii, calculul economic (de rentabilitate),
acumularea capitalului, îmbunătăţirile tehnologice, toate acestea într-
o economie de piaţă în care producţia de masă este destinată
comunităţii suverane de consumatori. 7 Capitalismul se opune atât
socialismului (comunismului), cât şi intervenţionismului.
“Sistemul capitalist nu a fost numit "capitalism" de către un adept al
său, ci de către un individ care-l considera cel mai rău dintre toate
sistemele istorice, cel mai greu blestem căzut vreodată asupra
omenirii. Omul acesta era Karl Marx. Cu toate acestea, n-avem motive
să respingem termenul lui Marx, deoarece el descrie limpede sursa
marilor progrese sociale, făcute cu putinţă de capitalism. Aceste
progrese sunt rezultatele acumulării de capital; ele se bazează pe
faptul că oamenii, de regulă, nu consumă tot ce produc, ci
economisesc – şi investesc – o parte din acest produs.” [Mises (2001)]

7
Greaves (1974).
 * Prin opoziţie cu capitalismul, socialismul reprezintă acel sistem
de organizare socială întemeiat pe ideea de proprietate publică asupra
mijloacelor de producţie. Conceptul denumeşte şi acea politică care
are drept scop construirea unei societăţi în care toate mijloacele
materiale să se afle sub controlul exclusiv al comunităţii organizate –
mai precis al statului (guvernului), “aparatul social de constrângere şi
represiune”. În socialism, “comunitatea organizată” determină nu
numai ce, cât mai ales cum, cine, pentru cine şi pentru ce trebuie
produs. 8
Ca antonim pentru capitalism mai este folosit şi termenul de
comunism. În terminologia lui Marx şi Engels, comunism şi socialism sunt
sinonime.
Împinsă de nevoia de a explica de ce “revoluţia comunistă” din 1917
nu prea a eliminat sărăcia din rândul maselor ruseşti, nefiind în stare
nici pe departe să asigure venituri nici “egale” pentru toţi, nici “după
nevoi” pentru fiecare, Internaţionala Comunistă, patronată de însuşi
Stalin, fabrica în 1928, la al VI-lea congres, o nouă tălmăcire a tezei
marxiste. Potrivit acesteia, ar exista în evoluţia economică omenirii,
între etapa capitalismului şi cea a comunismului, o a treia etapă
istorică, şi anume aceea a socialismului.
În socialism, nu se putea vorbi încă egalitate în privinţa porţiei alocate
fiecărui individ pentru consumul propriu. Mai trebuie plătite încă salarii
al căror cuantum e fixat în raport cu oportunităţile economice. Ceea ce
Stalin numea socialism corespundea în general conceptului de "fază
timpurie" a comunismului definit de Marx. Stalin a păstrat termenul de
comunism exclusiv pentru ceea ce Marx numeşte "faza superioară" a
comunismului. Socialismul, în sensul folosit de Stalin, se deplasează
spre comunism, dar nu este încă în sine comunism. “Socialismul se va
transforma în comunism de îndată ce creşterea de bogăţie care este
de aşteptat de la aplicarea metodelor socialiste de producţie va fi
ridicat standardul scăzut de viaţă al maselor ruseşti la standardul mai
ridicat de care se bucură, în Rusia zilelor noastre, distinşii deţinători ai
funcţiilor importante.” [Mises (1947)]

8.2 Experienţe comparate: economia capitalistă

şi economia planificată
Bunul simţ metodologic ne spune că întotdeauna teoria precede
istoria. Cu alte cuvinte, pentru a desluşi cum se cuvine adevărul istoric
este mai întâi nevoie de o teorie corectă.
În continuare vom apela la o mică rocadă discursivă, fără a invalida
în vreun fel axioma. Mai întâi, vom încerca, pe scurt, să vedem capitalismul
la lucru. Imediat vom întreprinde o vizită, deloc tovărăşească, şi în lumea
socialismului real – “cu atmosfera sa de invazie generală a rebutului, de

8
Idem.
penurie cronică de alimente, de surplusuri iritante în sectoare utile nimănui,
de exporturi cu orice preţ sau proiecte investiţionale cu puternice accente
de megalomanie, având ca rezultat un nivel de trai scăzut şi o dezvoltare
de ansamblu slabă a economiei” 9 – ce ne va ajuta să înţelegem ulterior
adevăratele (şi nu imaginarele) păcate ale socialismului şi cauzele căderii
lui. Această opţiune corespunde şi stării de fapt reale: abia după ce au
văzut socialismul pe teren, intelectualii s-au întors spre teorie!
Cui îi este frică de capitalism? Scurt periplu prin America
tuturor posibilităţilor
Dezvoltarea tuturor trăsăturilor instituţionale ale capitalismului -
urmărirea propriului interes material în libertate, primatul valorii
raţiunii, economisire şi acumulare de capital, schimb şi monedă,
motivaţia profitului, liberă concurenţă şi inegalitate economică, sistem
de preţuri, progres economic şi o armonie a intereselor proprii de
ordin material ale tuturor indivizilor implicaţi [Reisman (1998)] - este
poate cel mai bine ilustrată de istoria economică a Statelor Unite. Fireşte că
economia americană nu a putut furniza pe deplin, în nici o perioadă a sa, o
transpunere fidelă în practică a modelului consecvent al capitalismului de
tip laissez-faire. În “state” au existat şi sclavie, şi tarife vamale prohibitive, şi
subvenţionare de proiecte ineficiente, şi inflaţie produsă de manipularea
discreţionară a monedei.
Totuşi, o dată cu Thomas Jefferson, George Washington şi ceilalţi
“părinţi fondatori”, au intrat în vocabularul lumii proprietatea, libertatea,
egalitatea de autoritate în faţa legii, precum şi – ceea ce este poate cel
mai important – ideea că nu cetăţenii trebuie să se teamă de stat şi de
guvern, ci acesta din urmă trebuie să se teamă de cetăţenii săi pentru ca
să poate fi vorba de libertate şi justiţie.
După proclamarea independenţei în 1776, America a cunoscut un
proces fără precedent de exerciţiu al proprietăţii. Pământurile din “vestul
sălbatic” au fost apropriate pe scară largă, iar proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie s-a generalizat. În mod natural, diviziunea muncii a
irumpt, o dată cu o economie de schimb monetară. Pionierii originari auto-
suficienţi au fost înlocuiţi de fermieri producând pentru piaţă de unde îşi
procurau apoi uneltele necesare creşterii productivităţii. O dată cu sporul de
productivitate din agricultură, populaţia a început să se îndrepte către oraşe
care au fost scoase treptat din sălbăticia ţinuturilor şi transformate în centre

9
Descriere extrem de densă a socialismului de oriunde. Topan, Vladimir-Mihai,
“Vraiştea socialistă” (recenzia cărţii Socialism, subiectivism – însemnări sub regimul
ceauşist ale unui “fermier”, scrisă de Gheorghe Dragomir), în revista Ordinea
proprietăţii private, nr. 1, mai 2004.
prospere de industrie şi comerţ. În “state”, creuzetul capitalismului a lucrat
la capacitate maximă.
Caracterul inviolabil al drepturilor de proprietate (legitime) –
premisă a acumulării sociale de avuţie – a condus la o rată ridicată a
economisirii, pe baza căreia de la an la an erau create bunuri de
capital suplimentare, al căror efect firesc este creşterea abilităţii de a
produce şi consuma mai mult în viitor – reţeta creşterii continue a
bunăstării. Libertatea a descătuşat capacităţile productive ale americanilor,
trezind spiritul de inovaţie vizibil prin introducerea de produse noi şi
îmbunătăţirea metodelor de producţie. Laolaltă toate acestea au dus la cel
mai rapid şi susţinut ritm al progresului economic din istoria lumii.
Fireşte, unii dintre americani au început să acumuleze mai mult ca
alţii avuţie şi distincţie socială, fără însă ca, simetric, cineva să sărăcească
prin asta. 10 Bunăstarea consumatorilor creşte o dată cu avuţia celor pe
care ei îi fac bogaţi. Iar capitalismul nu este neapărat dinastic; regii variilor
industrii se pot schimba continuu în urma sufragiului cotidian al
consumatorilor.
Întregul proces de producţie din economia americană a fost ghidat
de nimeni altul decât aşa numitul “dollar-chasing American”, întreprinzătorul
motivat de profitul personal şi ajutat de sistemul preţurilor să aleagă cele
mai eficiente alternative de afaceri, într-o piaţă puternic concurenţială. Iar
“cine susţine teza potrivit căreia competiţia economică reprezintă
supravieţuirea celui mai adaptat în sensul exprimat de legea junglei,
dovedeşte cea mai crasă lipsă de cunoaştere a ştiinţei economice”
[Reisman (1998)].
“Istoria economică a Americii, poate fi înţeleasă pe baza unui singur
principiu fundamental: oamenii au fost liberi şi au folosit libertatea lor
pentru a beneficia ei înşişi – fie ei angajaţi, producători sau
consumatori [...] Cineva ar putea întreba cum a ajuns economia
Statelor Unite de la starea din care a pornit la ceea ce înseamnă
acum. [...] Ceea ce s-a realizat în SUA a fost rezultatul cumulat,
agregat, a zeci de milioane de oameni, generaţie după generaţie,
fiecare urmărindu-şi propriul său interes, într-un proces în care, în
mod necesar, fiecare a ajutat pe alţii să-şi împlinească propriile
interese. Şi ceea ce a făcut toate acestea posibile a fost libertatea
individuală 11 ” [Reisman (1998)]

10
Teorema fundamentală a schimbului, expusă şi aplicată consecvent de
reprezentanţii “Şcolii Austriece” de economie, începând cu Carl Menger, şi care
se regăseşte încă din scrierile lui Aristotel, spune că atunci când schimbul este
voluntar, cel puţin ex ante ambele părţi implicate câştigă, ba chiar şi terţii.
11
Libertatea individuală este o bună premisă pentru bunăstarea materială, însă
doar în măsura în care aceasta din urmă este dezirabilă. De pildă, călugării de
la Athos ori sihaştrii munţilor sunt infinit mai liberi decât semenii lor mai puţin
 Deşi SUA au supravieţuit “războiului rece”, îngropându-şi
superputerea geamănă în primul rând prin vigoarea economică
caracteristică, avocaţii capitalismului consecvent nu pot să nu remarce
faptul că licărul american şi-a mai pierdut din magnetism. Din vremea Marii
Crize şi a New Dealului, întreprinzătorul-capitalist american a început să îşi
împartă tot mai mult vocaţia de motor al economiei cu un guvern văzut,
culmea!, ca remediu pentru fenomene economice nefaste de a căror
producere nu era tocmai străin.
În prezent, lumea globală contemporană a adus statele lumii în
postura de competitori în materie de aranjamente instituţionale. Capitalul
“nu are nici mamă nici tată”; el migrează acolo unde mediul economic este
mai prietenos.
La fel ca oriunde altundeva, şi în SUA mişcările capitalurilor
reprezintă barometrul fidel al mutaţiilor relative suferite de
aranjamentul instituţional. Costurile de oportunitate ale deţinătorilor
marilor afaceri sunt sensibile la manifestări profund anti-economice precum
taxe şi impozite adesea aberante, discriminare pozitivă, procesomanie
înfloritoare, cote de minorităţi, norme ecologice exagerate, vizibile chiar şi
într-o economie relativ capitalistă şi liberală precum cea americană.
Împovărate de taxe şi reglementări “pe teren propriu”, deşi nu la fel de mult
ca în statele Europei sau Japonia, capitalurile au început să se îndrepte
spre alte zări. O destinaţie la modă: zonele economice speciale din China,
extinse la multe din marile oraşe. În urma unei astfel de mişcări, colecta
bugetară a SUA se subţiază – nu fără consecinţe importante
macroeconomice – spre oprobiul politicienilor americani care văd peste tot
practici externe neloiale, nu şi propriile alegeri neinspirate.
În orice caz, capitalismul american reprezintă, cel puţin în
spiritul originar, “calea”. Mai mult, buna cumpănire a comportamentului
poate prea activist – pentru gusturile americanului, consumator tradiţional
de libertate economică – al statului, îi va consolida acestuia caracterul de
exemplu de manual.

Simptomele socialismului. Acasă în Maica Rusie

Lenin a fost prea nerăbdător pentru a fi un marxist ortodox, unul
care să susţină că instaurarea socialismului rezultă din “materialismul
istoriei”, potrivit căruia “producţia capitalistă îşi zămisleşte propria sa

dedicaţi lui Dumnezeu, trăitori în mijlocul comunităţilor laice, dar pentru aceştia
desăvârşirea duhovnicească a luat locul satisfacţiilor trupeşti în ierarhia valorilor,
bunăstarea dezgolindu-se de uzul ei material. Pentru ei, traiul auster este o
opţiune.
negaţie”. Rusia ţaristă era o ţară semiindustrializată, cu o burghezie slabă
şi un proletariat puţin numeros, în care condiţiile “obiective” pentru revoluţie
erau departe de a fi coapte. De vreme ce “conştiinţa proletară” nu era
creată încă, “lupta de avangardă” purtată de o elită revoluţionară ar trebui
să fie cea care îi va da impulsul 12 , susţinea Lenin. “Erezia” lui Lenin avea
să funcţioneze şi ca o justificare a opţiunii lui pentru violenţă, revoluţie şi
război civil – calea “schimbării revoluţionare” – distinctă faţă de abordarea
“socialiştilor” sau “social-democraţilor”, care doreau să atingă aceleaşi ţeluri
(socialiste) folosind însă calea “parlamentar-democratică”.
În istoria economică modernă 13 , Lenin a fost cel care s-a
apropiat cel mai mult de socializarea totală după preluarea puterii în
1917, însă avea să se recunoască repede înfrânt de dezastrul
economic general pe care îl provocase. În vremea războiului civil (1917-
1921), bolşevicii lui Lenin au adoptat aşa numitul “comunism de război”
menit să asigure aprovizionarea oraşelor şi a Armatei Roşii cu arme şi
alimente în condiţiile în care toate mecanismele economice normale
fuseseră distruse de conflict.
“Principalele prevederi ale comunismului de război pot fi sintetizate
astfel:
1. Naţionalizarea mijloacelor de producţie şi de transport;
2. Lichidarea comerţului privat, prin naţionalizarea schimburilor cu
amănuntul şi a celor en gros şi înlocuirea lor cu un sistem de
desfacere controlat de stat;
3. Desfiinţarea banilor ca unitate de schimb şi contabilă, în favoarea
barter-ului reglementat de stat;
4. Administrarea economiei pe baza unui plan unic;
5. Introducerea muncii obligatorii pentru toţi cetăţenii adulţi de sex
masculin apţi de muncă şi, după nevoie, pentru femei şi copii.” 14

Comunismul acesta nu prea aducea cu viziunea edenică lui Marx,

termenul fiind adoptat mai mult pentru moral. La capitolul socializare a
mijloacelor de producţie, însă, stătea “bine”. Deşi a servit câştigării
războiului civil, el avea să nenorocească ţara. Exasperaţi de aranjament,
ţăranii au refuzat să mai coopereze în a furniza alimente. Guvernul le lua
cu forţa mai mult decât se putea omeneşte oferi. Au rezultat penurie,

12
Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
13
Civilizaţiile Inca şi Maya s-au prăbuşit sub loviturile doar ale unei “mâini” de
conquistadori. Explicaţia: disoluţia celor două civilizaţii a survenit, deloc
întâmplător, pe fondul unui socialism practicat în cel mai dur mod cu putinţă.
Asta cu mult înainte ca Lenin să încerce să se joace, după aceleaşi principii, cu
câteva zeci de milioane de ruşi!
14
Pipes, Richard, Scurtă istorie a Revoluţiei Ruse, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998.
agravată şi de vremea potrivnică, şi de convalescenţa post-război, foamete,
canibalism, depopularea oraşelor şi exodul disperat înspre sate în căutare
de surse de hrană. Posibilitatea de a schimba bunuri industriale contra
hrană în condiţii de diviziune a muncii s-a ruinat, iar nivelul de trai pentru
populaţia urbană rămasă în târguri a ajuns de nesuportat. Grevele
muncitoreşti şi rebeliunile ţăranilor au împânzit Rusia. Socializarea
aproape completă pusă în practică pentru întâia oară în Rusia, imediat
după sfârşitul primului război mondial, a costat, în sensul literal al
expresiei, milioane de vieţi.
“Declicul” în mintea lui Lenin s-a produs în februarie 1921, o dată cu
revolta marinarilor din Kronstadt, altădată suporteri înveteraţi ai revoluţiei.
Deşi înăbuşită de Armata Roşie, revolta aliaţilor de odinioară l-a făcut pe
Lenin să renunţe la comunismul de război şi să adopte “Noua Politică
Economică” (NPE).
NPE a reintrodus elemente ale proprietăţii private şi moneda
care anterior se prăbuşise într-o hiperinflaţie orchestrată de bolşevici
tocmai pentru a o discredita. Scopul reformei era de a atenua aceste
efecte dezastruoase până la niveluri care să se dovedească tolerabile.
Ţăranii urmau să cedeze statului doar o cantitate determinată din surplusul
agricol, restul putând fi păstrat pentru a fi folosit fie ca mijloace de
producţie, fie pentru schimb contra altor bunuri de consum. NPE a atins şi
industriile mici, în timp ce marea industrie – cărbune, fier, electricitate –,
băncile şi instituţiile financiare rămâneau sub control statal. Relativ
liberalizată, producţia agricolă a început să crească mai repede decât
industria – neconcurenţială, sindicalizată şi prea puţin productivă –, ceea
ce a condus la unele reaşezări de preţuri între cele două sectoare, fapt
interpretat, în mod dogmatic, de către Partidul Comunist drept semne ale
“exploatării proletariatului de către elemente capitaliste” (speculă).
Totuşi, până în 1928, producţia agricolă şi industrială a ajuns la
nivelul de dinainte de război. Însă după acest an, lui Stalin a început să i se
pară că ţăranii nu făceau suficient pentru a “subvenţiona” industrializarea
ţării, iar oamenii trădau apucături capitaliste, neconforme cu preceptele
Partidului. Industrializarea era o obsesie încă din vremea lui Lenin 15 care “a
plecat în eternitate visând la electricitate”. Pentru urmaşul său, Stalin, nu
putea exista o industrializare comparabilă cu cea din lumea occidentală
atât timp cât muncitorii din centrele urbane nu aveau alimente îndeajuns şi
nici nu exista disponibil pentru exporturile de produse agricole, în schimbul
cărora se putea procura valuta necesară importurilor de bunuri de capital.

15
“Comunismul este puterea sovietelor plus electrificarea întregii ţări” a fost
revelaţia ultimă a lui Lenin.
Piaţa era prea lentă pentru gusturile lui. Contrar testamentului lui Lenin
care ar fi spus că “NPE este ceva real şi de durată”, Stalin s-a răsucit cu
180 de grade: a introdus planificarea centrală deplină, a re-naţionalizat
întreaga economie, a pus la punct o politică de industrializare rapidă,
toate pe fondul unei colectivizări sălbatice.
Ceea ce a urmat în Uniunea Sovietică se cam ştie. Din 1928,
planurile cincinale (cu o tentativă sporadică de a construi planurile pe
şapte ani) au început să lucreze în direcţia edificării accelerate a unei baze
industriale gigant. Totul era însă clădit pe fundaţia unei economii
nedezvoltate, fără a aştepta capitalul să se acumuleze prin economisire
internă şi investire, fără a păstra o proporţionare corectă între ramurile
industriei uşoare şi cele grele, şi fără aport investiţional extern. Pentru
fiecare întreprindere, ministerele responsabile cu planificarea
stabileau mix-ul de input-uri necesare (muncă, materii prime), un
calendar pentru realizarea producţiei, toate preţurile cu ridicata,
precum şi majoritatea celor cu amănuntul. Practic, piaţa nu mai făcea
nimic.
Industria s-a concentrat prioritar după 1928 pe producţia bunurilor
de capital ca vector al industrializării, prin dezvoltarea industriilor
metalurgică, constructoare de maşini sau chimică. Partidul Comunist a
mizat pe gigantism în industrie mai degrabă din motive de imagine.
Niciodată nu a fost furnizată o explicaţie coerentă a sacrificării micii
industrii sau a celei a bunurilor de consum. După moartea lui Stalin în
1953, Hruşciov, în cadrul politicii sale de de-stalinizare a mutat accentul pe
bunurile de tip B 16 , alertat de penuria din galantare.
În “acte”, URSS s-a industrializat la ritmuri ameţitoare chiar pentru
lumea capitalistă. Creşterea s-a mai domolit după anii ’60, însă stagnarea
din perioada Brejnev era privită ca fiind ceva normal pentru o “economie
industrială matură”. Atunci când stagnarea a mai zăbovit şi spre perioada
deceniilor opt şi nouă, problema a început să nu mai fie luată aşa în uşor.
Ceea ce nu era bine înţeles în lumea sovietică, ba chiar şi în acea parte a
lumii capitaliste care privea cu admiraţie la modelul sovietic de dezvoltare,
era că nu mărimea PIB-ului (lăsând la o parte raportările mincinoase)
spune esenţialul despre gradul de dezvoltare al unei ţări. Logica
simplă ne spune că nu cantitatea, ci proporţia corectă dintre bunurile
de consum şi cele de capital de toate ordinele este măsura pentru
bunăstarea societăţii. Rezultate similare ale politicii de socializare, în
grade diferite de intensitate, au fost resimţite în toate ţările est-europene

16
În terminologia sovietică, bunurile de capital (mijloacele de producţie) erau
denumite bunuri de tip A, iar cele de consum, bunuri de tip B.
după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. România a reprodus poate
cel mai bine calea stalinistă, revenind la dezvoltarea obsesivă a industriei
grele chiar şi după ce Hruşciov dăduse, în epocă, tonul unei inversiuni de
trend.

Haosul economic din interiorul ţărilor socialiste a fost reprodus şi de

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), o pseudo-organizaţie de
integrare economică a acestora. Înfiinţat în 1949 şi reactivat în 1955 de către
Hruşciov cu scopul introducerii diviziunii şi specializării economice între ţările
socialiste, acesta s-a dorit a fi înainte de toate o funcţie a puterii economice,
politice şi militare sovietice. Integrarea economică în cadrul CAER nu avea însă
nici o şansă să semene cu proiectul integraţionist european cu care a fost
contemporan – CEE – tocmai pentru că parodia barbar ideea de liber schimb în
condiţii de diviziune internaţională a muncii.
În spiritul ideologiei dominante, Kremlinul planifica să transforme
CAER-ul într-un organism economic supranaţional, în cadrul căruia “nordul” mai
dezvoltat (URSS, Cehoslovacia etc.) urma să producă bunuri industriale, iar
“sudul” mai puţin dezvoltat (România, Bulgaria etc.) să furnizeze materii prime
şi agricole. Pe lângă faptul că planificarea specializării respecta extrem de
grosier şi foarte rigid dotările factoriale ale ţărilor vizate, aceasta s-a lovit de
orgoliile naţionale ale statelor membre – Bucureştiul a ripostat sistematic la
aceste planuri. Nimeni nu erau dispus să îşi sacrifice industrializarea şi
dezvoltarea economică, ci dorea dezvoltarea relaţiilor economice pe bază de
egalitate şi avantaj reciproc. Fricţiunile politice şi invocarea repetată de către
statele membre a principiului suveranităţii egale (mai ales faţă de pretenţiile
Moscovei), în virtutea căreia puteau să nu participe la anumite aranjamente din
cadrul organizaţiei, au făcut ca avantajele economice ale cooperării în cadrul
CAER să fie, în cele din urmă, derizorii.

Cum trebuie citită istoria

Prăbuşirea imperiului sovietic a pus capăt “războiului rece”. A fost
pentru prima dată în istorie când a avut loc o ciocnire la nivel de sisteme,
însă, mai mult decât una militară auto-reprimată, una paradigmatică. Din
simpla alăturare a celor două experienţe am putut observa diferenţele. Mai
trebuie înţeleasă cum se cuvine doar natura acestor diferenţe.
De ce este necesară o înţelegere corectă teoretic a cauzelor
comportamentului diferit al celor două sisteme? Pentru simplul motiv că
doar observaţia istorică ne poate lăsa cu o mare nelămurire în condiţiile în
care şi “capitalismul real”, şi “socialismul real” au permis elementelor
specifice celor două mari modele teoretice să coexiste.
Astfel, Statele Unite ale Americii au prosperat şi continuă să o
facă în condiţiile în care se simte influenţa, în politicile administraţiei,
deopotrivă a unui puternic lobby liberal – individual liberty, limited
government, free markets –, dar şi, spre exemplu, a unuia favorabil
protecţionismului (politică profund anti-capitalistă prin aceea că limitează
dreptul indivizilor de a se angaja în acte voluntare de schimb cu semenii).
Pe de altă parte, URSS şi sateliţii săi au experimentat grave probleme
economice, deşi au fost practicate unele excepţii de la consecvenţa
socialistă, unele voite, altele nu: a existat o piaţă (neagră), iar proprietatea
privată a fost tolerată pe alocuri sub forma de mici întreprinderi private.
Fără un test al coerenţei principiale în cazul celor două mari
modele socio-economice, este imposibil de înţeles exact ce anume a
stat la baza succesului, respectiv, a eşecului practic al respectivelor
societăţi. Altfel, s-ar putea înţelege că fie capitalismul real a mers mai bine
pentru că a fost asezonat cu practici socialiste “soft”, fie socialismul a eşuat
tocmai din cauza grefelor capitaliste! Simţul comun ne poate sugera un
răspuns, însă doar acesta nu ar putea fi unul mulţumitor.

8.3 Socialism şi planificare centralizată:

între impracticabil şi imposibil
În cele ce urmează, vom încerca să demontăm o teză care a făcut
carieră chiar şi în medii înzestrate intelectual: “oamenii au stricat
socialismul”. Nu doar că a fost exact pe dos, dar socialismul, prin chiar
premisele sale, era condamnat să producă deranj până şi într-o “lume a
îngerilor”. Nu doar că nici cel mai luminat despot nu ar fi putut să
răspundă cu sens la întrebările ce, cum, cât şi pentru cine să se
producă?, fie şi cu abonament la omniscienţă. Nici îngerii, nici Omul
Nou nu puteau rezolva în socialism vechea “problemă economică”.
În lucrarea sa, Capitalism, Socialism, and Democracy, Joseph
Schumpeter susţinea o teză cel puţin stranie: “în timp ce socialismul a dat
mai bine pe hârtie [teoretic, adică – n.n.], capitalismul s-a dovedit superior
acestuia în practică”. Cu alte cuvinte, socialismul a părut mai bun în privinţa
a ceea ce s-ar putea crede şi spune despre el, dar, din motive pe care nu
le-am putea înţelege conceptual sau exprima verbal, capitalismul s-a
dovedit a fi mai bun în lumea reală! Schumpeter nu făcea decât să
folosească “fraudulos” conceptul de teorie. O teorie, în sensul unui enunţ
absolut indisputabil şi universal valabil – pentru a fi teorie – trebuie să
vorbească despre lumea reală şi să aibă consistenţă logică. Atât timp cât
nu îndeplineşte aceste cerinţe, nu mai este teorie, ci o aserţiune inofensivă.
Realitatea există şi poate fi cunoscută teoretic, iar nu invalidată teoretic,
ceea ce este complet absurd. Socialismul era prost gândit în primul
rând teoretic.
 Pretenţiile şi limitele socialismului
Cu mult timp înainte ca disputa “capitalism versus socialism” să fie
adusă în domeniul ştiinţei economice, deopotrivă liberalii şi socialiştii
căzuseră de acord asupra unui lucru: sistemul socialist suferea de
problema “stimulentelor adverse”. Spre exemplu, dacă în socialism
fiecare individ ar urma să primească “un venit egal” sau, în varianta
comunistă, fiecare ar trebui să producă “după posibilităţi”, dar să primească
“după nevoi”, se punea întrebarea: “în socialism, cine va mai duce
gunoiul?” Cu alte cuvinte, care va fi motivaţia de a face treburile “murdare”
şi, mai mult decât atât, de a le face bine? Sau, altfel spus, care va fi
motivaţia de a munci cu sârguinţă şi de a fi productiv în orice slujbă?
[Rothbard (1991)]
După cum aminteam în introducerea discuţiei noastre, răspunsul
tradiţional al socialiştilor era acela că societatea va transforma natura
umană de aşa o manieră încât o va curăţi de egoism şi o va remodela,
dând astfel naştere Omului Nou Socialist. Acesta va fi complet lipsit
de scopuri pur personale; singura lui dorinţă va fi aceea de a munci cu
zel şi sârg pentru îndeplinirea scopurilor şi respectarea ordinelor
statului socialist. “Radicalii” istoriei gândirii socialiste, precum Lenin,
Mao ori Che Guevarra au căutat cu înverşunare să înlocuiască
stimulentele de ordin material cu cele aşa-numit “morale”. Însă, cu toţii
s-au convins relativ repede că metodele voluntare cu greu l-ar putea
produce pe Omul Nou, ba mai târziu, chiar şi că cele mai dure şi
sângeroase metode nu vor putea crea un astfel de robot viu. 17

“Nou” sau “vechi”, motivat sau nu, omul socialist era însă victima
unui şi mai mare neajuns. Mises, marele economist cu ale cărui cuvinte am
deschis această parte a lucrării, avea să treacă în plan secund problema
stimulentelor. El avea alte întrebări a le pune socialiştilor:
În regulă, să presupunem că socialiştii sunt în stare să creeze o
armată puternică de cetăţeni înnebuniţi să facă pe placul stăpânilor
lor, “planificatorii socialişti”. Exact, însă, ce anume îi vor spune aceşti
planificatori “armatei” lor să facă? De unde vor şti aceştia ce bunuri să
le ordone sclavilor lor zeloşi să producă, pe care stadiu al activităţii de
producţie anume, cât de mult din fiecare produs pe fiecare dintre
aceste stadii, ce tehnici şi materii prime să utilizeze în activitatea de
producţie şi cât de mult din fiecare, precum şi unde anume să
amplaseze toate aceste capacităţi de producţie? Cum vor putea şti
aceşti planificatori care le sunt costurile sau care proces de producţie
este sau nu este eficient? [Rothbard (1991)]

17
“...it is a testament to the spirit of freedom that cannot be extinguished in the
human breast that the socialists continued to fail dismally, despite decades of
systemic terror.” [Rothbard (1991)]
 Consecinţele socio-economice ale unei politici de
“socializare a mijloacelor de producţie” 18
Efecte “economice":
ƒ Scăderea relativă a ratei investiţiilor, a ratei formării capitalului.
Economisirea/ investirea sunt demotivate prin raportare la consum, de vreme ce
“socializarea” îi favorizează pe cei care nu folosesc/ nu produc/ nu contractează
mijloacele de producţie, crescând corespunzător costurile relative pentru cei
care fac acest lucru. De aici rezultă automat un efect de sărăcire relativă şi o
scădere a standardului de viaţă în viitor. În mod absolut natural, îşi fac apariţia,
ca “supape”, economia subterană şi pieţele negre.
ƒ Folosirea risipitoare a factorilor de producţie, adică o folosire care, în
cel mai bun caz, va satisface nevoi secundare iar, în cel mai rău, nu va
satisface nici un fel de nevoi, ci doar va mări costurile. Asta deoarece
“socializarea” restricţionează capacitatea de reorganizare şi redirecţionare a
întregii structuri productive a societăţii, ca reacţii absolut naturale la schimbările
neîncetate care survin în structura cererii consumatorilor, în reţetele tehnologice
sau în datele mediului. Din nou, rezultă sărăcie.
ƒ Supra-utilizarea factorilor de producţie daţi. Un proprietar privat îşi
propune maximizarea valorii produselor sale plus cea a resurselor folosite
pentru producerea lor, fiind proprietar şi al unora şi al celorlalte. El va fi înclinat
să înceteze producţia în momentul în care valoarea produsului marginal va fi
mai mică decât deprecierea capitalului. Un administrator al cărui venit e
dependent de cantitatea de produse va fi tentat să depăşească planul, pe
seama scăderii valorii capitalului. Rezultă o sărăcire relativă a societăţii.

Efecte asupra structurii tipurilor de personalitate în cadrul

societăţii (criza mentalităţilor):
ƒ Atrofierea capacităţilor productive. “Capacitatea de a percepe şi de a
anticipa situaţiile în care bunurile sunt rare, de a exploata oportunităţile
productive, de a fi conştient de posibilităţile tehnologice, de a anticipa
modificările în structura cererii, de a dezvolta strategii de marketing şi de a
detecta şansa unor schimburi reciproc avantajoase, pe scurt, capacitatea de a
munci, de a iniţia activităţi productive şi de a reacţiona la nevoile altor oameni,
se va diminua, dacă nu va dispărea întru totul.” [Hoppe (1989)]
ƒ Cultivarea, în contrapondere, a talentelor politice şi bătălia pentru
privilegiile redistribuţiei. “Este din ce în ce mai important să ai abilităţile specifice
unui politician, adică ale unei persoane care reuşeşte să obţină sprijin public
pentru poziţia sa prin persuasiune, demagogie şi intrigă, prin promisiuni, mită şi
ameninţări. În funcţie de intensitatea dorinţei de a obţine venituri mai mari,
oamenii vor trebui să petreacă mai puţin timp pentru a-şi dezvolta abilităţile
productive şi mai mult timp pentru a-şi cultiva talentele politice.” [Hoppe (1989)]

18
Pe larg, a se consulta Hoppe (1989)
 Argumentul imposibilităţii calculului economic
în socialism
În paralel cu lupta contra naturii umane, socialiştii s-au crezut
relevanţi şi economic. Primii doctrinari ai socialismului au descris societatea
lor ideală ca pe ceva în genul unei “comunităţi de mici dimensiuni, auto-
suficientă şi egalitară”. Ulterior, economiştii clasici au argumentat că a trăi
în autarhie nu este tocmai productiv, avertizându-i pe socialişti că
proiectele lor ar tinde să devină nici mai mult, nici mai puţin, decât nişte
insule mizere, stinghere într-un ocean capitalist, o perspectivă, trebuie să
recunoaştem, deloc cuceritoare. Intelectualii socialişti şi-au însuşit critica,
dar au produs imediat o nouă idee. Au început să pretindă că planificarea
centrală, trăsătura distinctivă a socialismului, ar fi cumva mai productivă
decât “anarhia pieţei” 19 : de acord, n-ar avea nici un sens socialismul
practicat în oaze izolate; ceea ce este într-adevăr necesar ar fi o planificare
mondială sau o planificare la o scară pe cât se poate mai extinsă! Acesta
era stadiul ştiinţific al dezbaterii socialiste la finele primului război mondial,
atunci când avea să fie ridicată problema calculului.
În 1920, Ludwig von Mises demonstra în remarcabilul său articol
intitulat “Calculul economic în societatea socialistă” că, dată fiind
complexitatea economiei, planificarea centralizată pur şi simplu nu
are cum să facă producţia în societate mai eficientă decât o face
diviziunea muncii într-o economie de piaţă. Asta pentru că în socialism
nu putea fi vorba de o alocare raţională a resurselor.
Alocarea unei unităţi dintr-o resursă este raţională atunci când
respectiva unitate este utilizată într-un proiect (de investiţii) care e mai
important decât oricare alt proiect în care aceasta ar mai fi putut fi
folosită (resursele au utilizări alternative). Prin urmare, raţionalitatea
sau non-raţionalitatea utilizării unei resurse poate fi decisă pe baza
unei comparaţii între destinaţiile alternative ale acelei resurse.
Întrebarea crucială devenea următoarea: Care sunt, atunci, termenii
omogeni cu ajutorul cărora pot fi comparate alternativele
investiţionale (altfel spus, care sunt criteriile obiective de
alocare)?
Mises a punctat faptul că o economie de piaţă ar putea utiliza
“criteriul profit”. Astfel, pentru toate investiţiile posibile,
întreprinzătorii pot estima atât veniturile din vânzări, cât şi costurile, în
termeni de preţuri monetare. Apoi ei ar putea compara rapoartele
care rezultă din aceste estimări şi alege proiectele cele mai profitabile,
adică cel mai intens dezirabile social (pentru că profiturile există doar

19
Şi întreprinzătorii privaţi planifică! După cum vom vedea, culmea este că numai
întreprinzătorii privaţi pot să planifice cu sens, deşi sunt supuşi, ca orice oameni
– inclusiv planificatorul central –, greşelii.
 acolo unde satisfacerea cererii este relativ asigurată). Fireşte că
întreprinzătorii nu sunt obligaţi în vreun fel să ia în calcul criteriul profit;
important este că ei au posibilitatea să se uite la acest criteriu, în
lumina căruia toate alternativele investiţionale într-o economie de
piaţă sunt efectiv comparabile.
Într-o economie socialistă, calculul monetar iese complet din
discuţie. Asta pentru că preţurile monetare apar numai prin relaţii de
schimb, iar acestea presupun existenţa a cel puţin doi proprietari.
Însă, în socialism există – prin definiţie – un singur proprietar de
resurse (comunitatea/statul), prin urmare nu pot apărea preţuri pentru
factorii de producţie (preţuri “corecte”, de piaţă, care să reflecte
percepţia oamenilor asupra rarităţii resurselor 20 ). De aici rezultă că
este imposibil în socialism să calculezi o rată a profitului pentru fiecare
proiect investiţional posibil şi să compari profitabilitatea diferitelor
alternative investiţionale 21 . Agenţia centrală de planificare este
lipsită de orice fărâmă de raţionalitate economică. Ea se
confruntă, complet dezarmată, cu o grămadă de resurse
eterogene, fără a putea compara utilizările alternative
conceptibile ale acestor resurse în termenii unei unităţi
comune. 22

În concluzie, Ludwig von Mises explica raţiunile pentru care un

sistem socialist (adică bazat pe proprietatea comună asupra mijloacelor de
producţie) nu poate menţine pe termen lung o economie complexă
modernă în stare de funcţionare, ci se soldează, în cele din urmă, cu un
consum însemnat de capital care împinge economia înapoi spre stadiile
rudimentare.
Argumentul avansat de economistul austriac ar putea fi rezumat
astfel: în absenţa proprietăţii private asupra factorilor de producţie
lipseşte piaţa factorilor de producţie (schimburi voluntare între
proprietari la preţuri negociate); o dată cu pieţele acestor tipuri de
bunuri dispar (sau nu pot apărea) preţuri ale factorilor de producţie;
absenţa acestor preţuri face cu neputinţă calculul costurilor (în
termeni monetari) şi, prin urmare, şi al profiturilor. De aici şi
iraţionalitatea oricărei decizii investiţionale într-un astfel de regim.

20
Decretele statului (care stabilesc preţul energiei, de pildă) nu sunt preţuri
veritabile, ci reprezintă valori arbitrare necorelate cu raritatea factorilor. De aici,
rezultă fie penurie, fie exces inutil de anumite bunuri, adică o alocare greşită a
resurselor. Pentru o discuţie succintă, vezi şi cap. XIV din Machlup (1938).
21
În socialism e imposibil de ales între diferite soluţii tehnologice alternative
disponibile pentru producerea unui output oarecare. Testul ultim al oricărei
reţete tehnologice nu e dat de outputul fizic pe care îl permite, ci de eficienţa
relativă exprimată în termeni monetari. Vezi şi cap. I din Mises, Ludwig von,
Bureaucracy, Center for Future Education, Cedar Falls, Iowa, 1962.
22
Hülsmann, Jörg Guido, “Mises and His School”, disponibil la www.mises.org.
 Şcolile economice şi dezbaterea “calculului” 23
Argumentul misesian al “imposibilităţii calculului” avea să fie apreciat în anii
’30 ca o simplă contribuţie teoretică (între altele), valoroasă, dar, în nici un caz,
ultimul cuvânt în dezbaterea privind viabilitatea economică a socialismului – astfel,
Mises n-a făcut altceva decât să ridice o problemă la care, într-adevăr, socialiştii nu
se gândiseră! Dar, susţineau economiştii vremii, în ciuda insight-ului meritoriu, soluţia
misesiană era invalidată de contribuţiile lui Vifredo Pareto şi ale discipolului său,
Enrico Barone, adepţi ai tezei potrivit căreia, de vreme ce şi în socialism puteau fi
găsite la fel de bine ca şi în capitalism ecuaţiile ofertei, cererii şi preţurilor, alocarea
resurselor putea fi calculată relativ precis.
În acelaşi timp, doi dintre discipolii lui Mises – Friedrich von Hayek şi Lionel
Robbins – au diluat şi ei argumentul profesorului lor, susţinând că în vreme ce
problema calculului se poate rezolva teoretic, în practică ar fi mult prea dificil atât din
cauza numărului imens de ecuaţii simultane care ar trebui procesate de către agenţia
de planificare, cât şi a lipsei informaţiilor asupra preţurilor în socialism. Pentru cei doi
economişti, calculul şi implicit socialismul nu mai erau imposibile, cât doar
impracticabile.
Ulterior şi problema impracticabilităţii avea să fie “depăşită”. Economiştii
Oskar Lange, Abba Lerner şi Fred M. Taylor aveau să arate că lăsând la o parte
atavismele teoretice ale socialismului (o economie fără bani şi preţuri sau în care
fixarea preţurilor se face în conformitate cu teoria valorii-muncă!), Comitetul de
planificare socialistă ar putea rezolva liniştit problema ecuaţiilor cu vechea metodă
utilizată de întreprinzătorii capitalişti atunci când caută cele mai bune preţuri – trial
and error. 24
În consecinţă, de vreme ce preferinţele consumatorilor şi reţetele tehnologice
sunt date şi cunoscute (!?), valoarea mijloacelor de producţie poate fi determinată
exact – cu ajutorul respectivelor ecuaţii – prin metoda imputaţiei (!?) asupra preţurilor
bunurilor de consum – găsite prin încercare-eroare. Astfel, Comitetul de planificare ar
putea să decidă imediat alocarea resurselor astfel încât să se asigure optimul de
bunăstare. Mai rămâneau doar probleme minore legate de eficienţa rezolvării
ecuaţiilor 25 , sau de opţiunile politice, dar “teoretic” socialismul se putea mişca din loc.
Ştiinţa economică actuală are, însă, multe chestiuni de reconciliat în interiorul
ei, mare parte dintre ele relevante pentru problema socialismului. Una dintre acestea
şi, totodată, unul dintre marile puncte de divergenţă între “Şcoala Austriacă”, al cărui
“decan” a fost Mises, şi ceea ce îndeobşte este grupat sub numele de “economiştii

23
Discuţii ample despre “calcul”, vezi primele expuneri sistematice ale lui Mises
(1920, 1922, 1949), dar şi rafinarea argumentului misesian în Machlup (1938),
Rothbard (1962, 1991), Joseph Salerno (“Mises and Hayek Dehomogenized”,
The Review of Austrian Economics, vol. 6, nr. 2, 1993, p. 113-146), precum şi
Hans Hermann Hoppe, Jorg Guido Hülsmann etc.
24
Dacă preţul fixat pentru un bun ar fi prea mic faţă de nivelul ce s-ar putea obţine
prin jocul liber al cererii şi ofertei, atunci s-ar produce penurie şi planificatorii ar
urca preţul până s-ar echilibra piaţa. Dacă ar fi prea mare, atunci ar rămâne
bunuri neachiziţionate şi preţul ar trebui coborât.
25
Către finalul vieţii sale, Lange avea să-şi găsească liniştea sufletească o dată cu
identificarea aliatului magic în greaua întreprindere de rezolvare a ecuaţiilor:
computerul. Un instrument mai bun la găsit preţuri decât piaţa însăşi!
 neoclasici” ar fi că ultimii rezolvă toate problemele economice (la fel cum a rezolvat şi
Lange alocarea resurselor în socialism) într-o lume a echilibrului – caracterizată prin
informaţie perfectă (“simetrică”), perfecta divizibilitate a factorilor de producţie,
nonspecificitate a factorilor de producţie etc.
Numai enumerarea acestor condiţii este suficientă pentru a-l suspecta pe
Lange şi pe colegii lui de dezbatere de faptul că studierea problemelor alocării
socialiste în echilibru, are tangenţă discutabilă cu lumea reală 26 . “Echilibrul” este doar
o ficţiune matematică, o lume în care toate problemele sunt dinainte rezolvate. Într-o
astfel de lume se poate, într-adevăr, practica modelarea matematică, însă utilitatea
unei atare întreprinderi este îndoielnică.
De ce a supravieţuit socialismul şi ce nu înseamnă
reformă
Totuşi, se poate spune un lucru care aparent ar distruge toată
argumentaţia noastră teoretică de până acum. Cum poate să fie
socialismul imposibil, când de fapt el a reuşit să reziste mai bine de
şapte decenii, ba chiar cu “scoruri” bune la unii indicatori?
Începem cu a doua jumătate de întrebare: nu numărul de “strunguri”
aduce fericirea, ci anume cât dintre ele sunt utile economic! Apoi,
raportările socialiştilor sovietici, întocmai ca şi cele ale prim-secretarilor de
judeţ de pe la noi sufereau de un oarece “entuziasm”! Pe de altă parte, da,
socialismul/comunismul “a funcţionat”, dar tocmai pentru că nu a fost
aplicat consecvent! Când în Rusia anilor 1917-1921, Lenin a încercat
ceva apropiat de socializarea deplină, ţara ajunsese o ruină, iar reforma a
fost o chestiune de supravieţuire. Nici Uniunea Sovietică, nici sateliţii est-
europeni nu s-au “bucurat” în vreun moment de timp de un socialism
deplin. Situaţia reală din teren nu infirmă nicidecum teoria; din fericire
(pentru socialism!) tocmai faptul că s-a ţinut departe de modelul
dogmatic – bazat pe socializare deplină într-o lume în care
capitalismul ar fi dispărut fără urmă – a ajutat socialismul real să
răzbească!
ƒ O dată, privatizarea moderată a micilor ferme, a meseriilor şi
a micilor afaceri a trebuit să fie permisă la un moment dat în lagărul
socialist, dar nu peste tot (Polonia, Iugoslavia) pentru a preveni
prăbuşiri economice complete.
ƒ Apoi, a existat, “tolerată”(!?), o reţea vastă de pieţe negre. Se
practica, totodată, pe scară relativ largă, sustragerea de la controlul
autorităţilor în schimbul deja nemuritoarei mite, un lucru bun în acele
împrejurări. Alimentele sau valutele figurau printre cele mai
tranzacţionate mărfuri subterane.
ƒ Însă lucrul care poate a lungit poate cel mai mult viaţa
economiilor blocului socialist era faptul că ele reprezentau insule într-

26
Vezi introducerea sintetică reuşită din Spiridon (2004).
un întins ocean capitalist, din ale cărui preţuri mondiale se puteau
inspira, deşi stângaci şi greoi, planificatorii socialişti în încercarea de
a stabili cotaţii pentru factorii de producţie interni şi a ghida alocarea
resurselor (oricum o treabă mai uşoară decât rezolvatul zilioanelor de
ecuaţii!). Cu ajutorul preţurilor mondiale, planificatorii au putut să
calculeze, să ţină contabilitatea şi să pună pe picioare, cât de cât,
babilonicele lor planuri.
Indiferent de formatul personalizat de la o ţară la alta, socialismul s-
a lovit invariabil de un adevăr tulburător de simplu: proprietatea comună e
incompatibilă cu alocarea raţională a resurselor. Nu de la preferinţa
pentru întreprinderi mari, inflexibile i s-a tras socialismului, după cum
remediul nu ar avea cum veni doar dinspre adoptarea şi implementarea
unei politici de stimulare a IMM-urilor. Ţinând cont de faptul că numai piaţa
poate oferi dimensiunea optimă a unei afaceri, ar trebui de văzut exact cu
privire la stimulare cum şi în detrimentul cui s-ar face asta. Nu atât absenţa
democraţiei l-a erodat. Deşi democraţia ar putea face socialismul voluntar,
alocarea resurselor socializate ar rămâne la fel de arbitrară şi risipa la fel
de omniprezentă. Nu incapacitatea intelectuală a conducătorilor l-a ruinat.
Fie şi omniscient în privinţa gusturilor şi reţetelor tehnologice disponibile,
nici un planificator nu poate scoate din buzunar preţurile corecte, adică
tocmai instrumentul prin care resursele pot fi ghidate către procesele de
producţie cele mai remunerative şi nu risipite în numele unor ambiţii
irelevante economic.
În concluzie, problema centrală a socialismului ţine de respingerea
proprietăţii, şi nu poate fi corectată prin “voluntarism, schimbarea
personalului de conducere sau prin eforturi mari de economisire”, ci prin
abandonarea ignoranţei şi dispreţului cu care sunt privite proprietatea
privată, pieţele şi preţurile libere.

8.4 “A treia cale”

Se spune adesea că “gândirea economică pro-capitalistă şi
gândirea economică (în general) sunt în esenţă sinonime” 27 . Ştiinţa
economică este necesară şi importantă prin aceea că ne învaţă un fapt
tulburător de simplu: viaţa şi bunăstarea oamenilor depind de
producerea de avuţie, iar aceasta, la rândul ei, depinde de diviziunea

27
Substanţa ambelor se găseşte, în starea ei cea mai pură, în două mari surse: în
scrierile economiştilor clasici britanici (şi francezi), şi în cele ale “austriecilor”
neoclasici. Toate celelalte şcoli economice au produs fie argumente pre-
ştiinţifice, fie critici fundamentate, mai degrabă, pe neînţelegerea exactă a
poziţiei “clasice”. Pentru o discuţie cuprinzătoare asupra legăturilor inegale
dintre teoria economică şi capitalism, vezi Reisman (1998).
muncii. Diviziunea muncii nu există şi nu funcţionează automat, ci
depinde şi ea, în mod crucial, de legile şi instituţiile sociale pe care
ţările lumii le adoptă. Iar cele mai adecvate astfel de legi şi instituţii le
oferă capitalismul, sistemul social bazat pe proprietatea privată
asupra mijloacelor de producţie.
Şi totuşi, ar exista ceva mai bun decât capitalismul. Deşi are mulţi aliaţi
între economişti, teza “celei de-a treia căi” (sau a “căii de mijloc”) a fost
concepută şi trebuie înţeleasă, înainte de toate, ca fiind o opţiune politică
menită a reconcilia cerinţele de eficienţă specifice capitalismului cu pretinsa
superioritate etică28 a comunismului. Nu există un model universal acceptat
pentru aceasta a treia cale, diverşi doctrinari dezbătând încă proporţia
ingredientelor conţinute în ceea ce, finalmente, reprezintă o economie mixtă.
Pe de altă parte, înaintea disputelor ideologice despre cum să arate calea,
gândirea economică mai găzduieşte o discuţie încă şi mai importantă: are sens
să vorbim despre diferitele modele de economii mixte ca fiind superioare
fiecăruia din cele două mari modele din care au derivat?
Originile celei de-„a treia căi”
Multă vreme, teza despre “statul bunăstării” a fost livrată ca model
deopotrivă mai puţin restrictiv decât socialismul, din unghiul libertăţii individuale,
dar şi mai puţin inechitabil prin comparaţie cu capitalismul rapace. Cu alte
cuvinte, o a treia cale, o cale de mijloc, diferită de modelele pure ale
capitalismului şi socialismului şi dublu de virtuoasă.
Întemeierea filosofică a “căii de mijloc” rezidă în budism, exprimând
practica non-extremismului, calea moderaţiei departe de extremele
indulgenţei faţă de sine, precum şi auto-penitenţei. Din altă perspectivă,
între ceva adevărat (bun, virtuos) şi ceva fals (rău, vicios) are, oare, sens
să vorbim despre o cale de mijloc? Atât logica aristotelică, cât şi dogma
creştină, resping o atare opţiune. Nu poate fi vorba în “a treia cale” de vreo
opţiune fundamental distinctă, cât despre o simplă alăturare de elemente
diferite faţă care au fost exprimate poziţii contrare. (Vezi discuţia de la
începutul capitolului despre decizia alocativă cu privire la resursele
economice).

Unul din marii avocaţi ai libertăţii, Friedrich von Hayek, încerca în

lucrarea sa, The Constitution of Liberty, să distingă între socialism şi “Welfare

28
Egalitatea cu greu poate fi considerată ca bază pentru o etică socială, pentru
simplul motiv că egalitatea, aşa cum o descriu comuniştii, nu stă în natura
umană, iar implementarea ei pe cale violentă intră în conflict tocmai cu
premisele eticii. Vezi Hoppe (1989).
State” 29 . Marele economist susţinea că “statul bunăstării” ar urma sa
înlocuiască un socialism aflat în declin, oferind, totodată, în suficient de multe
aspecte, un aranjament social compatibil cu ideea de libertate.
Şi totuşi, condescendenţa lui Hayek faţă de “Welfare State” era
oarecum nefericită. Culmea ironiei, “statul bunăstării” nu a fost niciodată
gândit ca un sistem de sine stătător, ci ca o metodă de a transforma
gradual o economie de piaţă în socialism! Acest amănut răzbate limpede
din planul originar de acţiune al socialiştilor – Manifestul Comunist din 1848
elaborat de Karl Marx – în care se vorbeşte despre o serie de măsuri
guvernamentale necesare unei instaurări graduale a socialismului. Cele mai
importante dintre ele erau şi listate în Manifest şi din simpla parcurgere a lor se
observă că nu erau altceva decât aceleaşi măsuri care aveau să formeze
esenţa activităţii a ceea ce s-a consacrat îndeobşte ca “statul bunăstării”, a
ceea ce s-a regăsit concret în viziunea cancelarului Bismark şi a împăratului
Wilhelm legată de aşa numita Sozialpolitik germană, ba chiar în New Deal-ul
american sau în încercarea de socialism britanic de tip fabian. Manifestul
recunoaşte că măsurile propuse sunt “insuficiente economic şi nesustenabile”,
dar punctează faptul că, în cursul evoluţiilor cărora le sunt asociate, ele se vor
amplifica şi aprofunda, necesitând intervenţii suplimentare asupra vechii ordini,
fiind de neînlocuit ca mijloace necesare revoluţionării depline a vechiului mod
de producţie. 30 Sinceritatea oponenţilor unui atare plan de acţiune este
dezarmantă: tot ceea ce ar caracteriza statul bunăstării nu a fost gândit
decât ca o escală în drumul spre socialism.
Indiferent de numele primit de aceasta – stat al bunăstarii, economie
socială de piaţă etc. – abordarea “de mijloc” s-a făcut simţită, în ciuda criticilor şi
avertismentelor ridicate împotriva sa, ca preocupare explicită a statului modern
de a reconcilia eficienţa cu echitatea – definite, trebuie spus, nu tocmai fericit –
încă din vremea Germaniei lui Bismark, apoi în Suedia sau Noua Zeelandă ale
anilor ’30, dar şi în America post-Marea Criză, proliferând apoi cu intensităţi
inegale pe tot mapamondul.
Unul dintre teoreticienii moderni ai celei “de-a treia căi” a fost
economistul liberal german Wilhelm Röpke care, în 1950, vorbea despre
economia socială de piaţă. În timpul mandatului de cancelar al lui Konrad
Adenauer, Ludwig Erhard avea să devină artizanul punerii în operă a

29
Un termen mai apropiat de adevăr ar fi acela de “stat asistenţial”, deoarece
producerea de bunăstare a fost mai mult un proces redistributiv, decât unul de
creare netă. Acestea s-au dovedit nesustenabile în timp, datorită efectelor
perverse ale fiscalităţii ridicate şi excesului de reglementare asupra capacităţii
societăţii de a acumula capital (soluţia sănătoasă de creştere economică).
30 Vezi Mises, Ludwig von, Economic Freedom and Interventionism, Irvington-on-
Hudson, NY: Foundation for Economic Education, 1990.
“economiei sociale de piaţă”31 în RFG, pornind de la ideea instrumentării, prin
intervenţie guvernamentală moderată, a unui echilibru între o rată de creştere
înaltă, inflaţie scăzută, şomaj redus, condiţii bune de muncă şi servicii publice şi
de tip “welfare” (pensii publice şi asigurări sociale). Începând cu deceniul şapte,
cu variaţiile de rigoare, acest model avea să fie preluat în Europa Occidentală,
deopotrivă de guvernările de centru-dreapta, precum şi de cele de centru
stânga.
În anii ’90, termenul de “a treia cale” – care a dat şi titlul unei cărţi
devenite foarte populară, scrisă de Anthony Giddens – a început să fie uzitat de
către politicienii de orientare social-democrată astfel încât să încorporeze
cumva şi experienţele reformelor economice întreprinse de administraţiile
Thatcher şi Reagan în Marea Britanie şi, respectiv, Statele Unite, în direcţia
dereglementării, privatizării şi globalizării – apreciate în epocă ca fiind de
factură neoliberală. De data aceasta, noua “cale de mijloc” era oferită ca
alternativă atât la capitalismul de piaţă liberă, cât şi la ordinea economică
reprezentată de “statele bunăstării” extinse din ţările scandinave (Suedia fiind
exemplul clasic) sau din Germania post-Erhard – percepute în fapt ca nişte
excese ale vechii căi de mijloc. Despre aceste din urmă state se spunea că ar fi
mult prea reglementate, precum şi fiscalizate la rate care fac, sau vor face în
curând, să le fie tot mai greu să concureze cu economiile conduse
preponderent după principii de piaţă.
În prezent, primul ministru britanic Tony Blair, a cărui orientare politică i-
a fost inspirată de către consilierul său, baronul Giddens, a lansat la mijlocul lui
2005, sub auspiciile preşedinţiei semestriale a Uniunii Europene deţinută de
Regatul Unit, o largă dezbatere privind reformarea modelului social european,
pornind de la experienţa britanică. Această “a treia cale” britanică este descrisă
de Tony Blair ca fiind “cea mai potrivită lumii actuale”, pentru că posedă atât
elemente sociale, cât şi trăsături favorabile creşterii economice şi
competitivităţii. Dezbaterea survine în contextul unei Europe ale cărei agende
economice sunt preponderent orientate spre dimensiunile socială şi de
solidaritate – considerate ca mult exagerate în Franţa şi Germania, dar mai
moderate în ţările scandinave, care şi-au reformat modelul de welfare state
iniţial. Acestea sunt private ca factori de stagnare economică care alimentează
indirect neîncrederea publică asupra viitorului UE.

31
La vremea lui Erhard, încă “de piaţă” mai mult decât “socială”! Din acest punct
de vedere, Erhard poate fi considerat un reformator de sorginte liberală, pentru
că direcţia de reformă într-o Germanie postbelică distrusă de bombe, dar şi de o
arhitectură economică apropiată de socialismul de război, moştenire a regimului
nazist, a fost, totuşi, dinspre stat, către piaţă.
 Intervenţionismul are şi el diverse întemeieri ideologice, două dintre cele
mai importante fiind furnizate de social-democraţie şi de conservatorism. 32
Astfel, urmare a dezamăgirii profunde faţă de rezultatele practice ale
socialismului marxist ortodox, social-democraţii aveau sa meargă “cel mai departe”
în elanul lor de a reforma socialismul, găsind că impozitarea şi, pe această cale,
egalizarea (ca tendinţă, nu în sens strict) a veniturilor plus egalizarea oportunităţilor
(“egalitatea de şanse”) erau adevăratele pietre de temelie ale doctrinei socialiste.
Asta în condiţiile în care era acceptată ideea că toate mijloacele de producţie ar
trebui să fie deţinute privat – fireşte, cu câteva excepţii “necesare”: educaţia,
transporturile, comunicaţiile, băncile centrale, poliţia şi tribunalele. Inovaţia era însă
alta: “nici un proprietar de mijloace de producţie nu este şi proprietar de drept al
întregului venit ce poate fi obţinut prin utilizarea lor şi nici unui proprietar nu îi este
permis să decidă unilateral cât anume din totalul venitului să aloce pentru consum
sau pentru investiţii. Mai mult, proporţiile din venit care îi aparţin societăţii şi,
respectiv, producătorului sunt în principiu flexibile, iar determinarea mărimii lor este
o decizie care aparţine de drept societăţii” [Hoppe (1989)], aspecte care limitează în
bună măsură angajamentul nominal înspre proprietate şi funcţionalitatea acestei
instituţii. O atare politică de sorginte social-democrată, deşi nu poate fi izolată istoric
cu precizie, s-a făcut simţită în tradiţia economică a întregii Europe Occidentale, în
ţările scandinave (Suedia) sau în Germania federală.
Dacă vechiul socialism marxist, precum şi noua sa derivată de tip social-
democrat trebuie concepute ca o reacţie egalitaristă la “schimbare, incertitudine şi
mobilitate” – adică exact datele naturale ale economiei de piaţă capitaliste! –,
conservatorismul este un răspuns intervenţionist anti-egalitarist, însă exact la
aceleaşi fenomene. Obiectivul lui îl reprezintă, în esenţă, – deşi de regulă anunţat
în forme care să nu stârnească ostilitate socială, ci dimpotrivă –, stoparea sau
încetinirea proceselor de schimbare permanentă şi de mobilitate produse de
liberalism şi capitalism pentru “a recrea un sistem social ordonat şi stabil în care
fiecăruia să îi fie asigurată păstrarea poziţiei dobândite în trecut” [Hoppe (1989)] –
motiv pentru care i se şi impută caracterul sau oarecum “reacţionar”. El este acuzat
pentru faptul că “amendează” mijloacele contractuale de achiziţie şi păstrare a
proprietăţii – adică tocmai acele practici care fac posibile modificările permanente în
distribuţia veniturilor şi avuţiei. Pentru conservatorism, proprietatea privată rămâne
cadrul instituţional de bază numai că, la fel ca şi în cazul social-democraţiei,
societatea este privilegiată în raport cu individul-proprietar să ia măsurile care pot
contribui la conservarea distribuţiei date a veniturilor şi avuţiei. Politicile de bază
asociate conservatorismului sunt controlul preţurilor, reglementările şi controlul
comportamentelor. Astfel, dacă primele două au ca efect o încetinire a vitezei de
reacţie a ofertei, ultima este menită să întârzie oarecum modificările în structura
cererii astfel încât să facă mai puţin vizibilă lipsa de reacţie a ofertei. Din punct de
vedere istoric, elemente conservatoare au putut fi întâlnite (amalgamate

32
Aprecierile noastre pornesc de la o serie de consideraţii desprinse din lucrarea
lui Hoppe (1989). În respectiva lucrare, autorul urmăreşte principiul “socializării”
(precum şi consecinţele lui socio-economice indisputabile despre care am
amintit anterior), nu doar în cazul socialismului tradiţional (în stil rus, după
formularea autorului), ci şi în variantele social-democrată şi conservatoare ale
intervenţiei.
 întotdeauna şi cu elemente din instrumentarul social-democraţiei) în Europa
Apuseană, America Latină sau Orientul Îndepărtat, dar şi în manifestările
economice ale naţional-socialismului german şi ale fascismului italian din perioada
interbelică.
O critică a intervenţionismului
Înainte de orice alte aprecieri, despre toate aceste aşa-numite “căi de
mijloc” se poate discuta cel mai puţin ambiguu în termeni de economie mixtă,
în care indivizii sau firmele se bucură de un anumit grad de libertate economică
(inclusiv industrii deţinute privat), pe fondul unor elemente de planificare
economică centralizată (inclusiv deţinerea în proprietate de stat a unor
capacităţi de producţie). În realitate, toate economiile lumii au fost şi sunt mixte,
doar gradul de libertate economică făcându-le să fie considerate mai mult sau
mai puţin capitaliste.
Există, însă, suficient de multe linii de argumentaţie prin care se
poate pune sub semnul întrebării pretenţia de superioritate a soluţiilor
intervenţioniste comparativ cu economia de piaţă liberă. Argumentul că
aceasta din urmă este doar o abstracţie intelectuală, o “utopie” chiar, este
nefondat. O utopie înseamnă imposibilitatea naturală ca un anumit
fenomen să se întâmple (nu pot trece prin foc, şi neprotejat, şi fără să mă
ard). Economia de piaţă nu poate fi o utopie doar pentru că unii dintre
semenii noştri au ales în mod deliberat să îi restricţioneze funcţionarea.
Tocmai pentru că o astfel de opţiune este asumată politic, e nevoie de o
critică obiectivă.
1. Bunele intenţii, nesusţinute de puţină ştiinţă, pot să ruineze
economia. Un caz clasic de intervenţionism – negândit până în limitele sale
ultime – îl oferă controlul preţurilor, o măsură populară mai ales în vremuri de
inflaţie. Cel puţin în faza iniţială, controlul preţurilor este practicat în relaţie cu
bunurile şi serviciile care stârnesc “emoţie socială”: alimentele de bază (pâine,
lapte, unt, ouă, carne etc.), combustibilii (benzină, motorină etc.) sau chiar
nivelul chiriilor pentru locuinţe.
Spre exemplu, controlul preţului pâinii – însemnând preţ maxim fixat sub
preţul pieţei – duce la creşterea cantităţii cerute şi la diminuarea celei
oferite. Dar cum consumatorii consumă ce li se oferă, rezultă că ei o vor
duce mai prost ca înainte, din cauza diminuării cantităţii de pâine pe care
şi-o pot procura, asta în ciuda scăderii de preţ “câştigate”. Controlul
preţurilor generează şi fenomenul “cozilor”, care nu apare din cer, ci este
provocat de fractura arbitrară între cererea şi oferta unui bun. Cozile din
intervenţionism se înrudesc cu cele din socialism sub acest aspect al
cultivării arbitrariului. Ulterior, pentru ca oamenii să nu se calce în picioare,
apare raţionalizarea, cartelele, şi când toate acestea nu vor fi rezolvat
nimic, se nasc absolut natural “pieţele negre”.
 Istoria lumii e plină de eşecuri violente (în sensul literal al expresiei) ale
unei astfel de politici. “Controlul preţurilor va deveni efectiv şi eficient îndată ce
va fi însoţit de mai multă brutalitate şi de mai multă energie.” Evenimentele din
timpul domniei împăratului roman Diocleţian sau cele din vremea Revoluţiei
franceze confirmă faptul că o astfel de politică consituie un început extrem de
prost de rezolvare la problema inflaţiei.33
Totodată, în intervenţionism mai acţionează şi aşa-numita lege a
consecinţelor neintenţionate.
Să luăm cazul în care statul practică o politică protecţionistă, prin care
doreşte să apere industria autohtonă de concurenţa străină din motive de
conservare a locurilor de muncă. El introduce tarife vamale, menite să
ridice preţul autohton al unui bun deasupra preţului existent pe piaţa
mondială. În spatele acestei protecţii s-a observat că de multe ori au înflorit
cartelurile şi monopolurile, scăpate de grija competitorilor din afară. Însă la
un moment dat, statul este nevoit să ia măsuri la presiunea publicului,
împotriva acestor carteluri. “Este absurd să vedem guvernul - care face
posibilă apariţia cartelurilor autohtone prin propriile sale intervenţii - arătând
cu degetul către piaţă şi zicând: "Iată că sunt carteluri; de aceea intervenţia
guvernului în treburile pieţei este necesară." Ar fi cu mult mai simplu să se
evite cartelurile, punând capăt amestecului guvernului în treburile pieţei -
amestecului care face cu putinţă aceste carteluri.” [Mises (2001)]

2. Intervenţionismul este un produs extrem de instabil. Există o

predispoziţie clară faţă de generarea unei întregi “spirale a intervenţiei”; în lipsa
acestei spirale, orice măsură singulară îşi trădează invariabil inadecvarea la
scopul propus – producerea unei stări de mai bine sub aspectul nivelului de trai
al oamenilor. Niciodată o singură măsură nu pare a fi de ajuns.
Revenim la exemplul cu preţul pâinii. Orice ar face guvernul, faptul că
rezultă doar o cantitate mai mică de pâine rămâne vizibil. Producătorii
marginali, adică cei care au costurile cele mai mari, au fost forţaţi de
fixarea nivelului maximal al preţului să îşi restrângă oferta sau să se
reorienteze; altfel intrau în faliment. Reamintim, ei sunt încă actori într-o
piaţă liberă, iar guvernul nu le poate ordona să producă pâine. Însă
guvernul se poate uita la preţul factorilor de producţie (costurile) care intră
în compoziţia pâinii şi i se poate părea, de exemplu, că preţul făinii ar fi
“prea mare”. Dar dacă apelează şi la controlul acestui preţ, situaţia nu
poate decât să se repete. Producţia de făină scade exact din aceleaşi
motive ca şi cea de pâine şi guvernul este obligat, pentru a “depresuriza”
piaţa, să îşi îndrepte atenţia spre preţul factorilor de producţie din care
provine făina, şi tot aşa până când nici un preţ nu va scăpa neadministrat.
Nu doar pe verticală, ci şi pe orizontală, pentru a nu permite reorientări ale
producţie înspre bunurile necontrolate (pe care, iniţial, guvernul nu le-a
socotit importante, dar care în lipsa controlului ar tinde să se dezvolte –
cele de lux).

33
Pentru o discuţie deosebit de ilustrativă la problema intervenţionismului, vezi
capitolul omonim din Mises (2001).
 3. Dinamica intervenţionismului are o singură staţie terminus:
socializarea economiei. După cum am văzut, în condiţiile în care intervenţia
izolată a dus la o situaţie care este încă şi mai intolerabilă decât cea pe care
guvernul se angajase să o îmbunătăţească, el este obligat să înainteze tot mai
mult în economie în căutare de remedii. Dacă ar fi “consecvent” până la capăt,
s-ar ajunge ca, încet, încet, toate preţurile, toate ratele salariilor, toate
dobânzile, pe scurt tot ceea ce ţine de sistemul economic, să fie determinat de
către guvern. “Am ajuns, desigur, în socialism”, am putea conchide. În vremea
primului război mondial, Germania şi Anglia s-au aflat cel mai aproape de o
astfel de stare de lucruri, pe fondul încăpăţânării guvernelor de a supraveghea
respectarea preţurilor maximale.
Eroarea imputabilă tuturor celor care au analizat comparativ politicile
socialiste şi pe cele intervenţioniste era aceea că nu au sesizat faptul că
între “schema naţionalizării” şi “schema planificării” nu e vreo diferenţă de
natură, ci doar de grad de consecvenţă în privinţa ţelului final: un regim
autoritar, de tip socialist, de conducere a economiei şi societăţii.

4. Chiar fără a ajunge la nedorita stare finală de socializare a

economiei, intervenţionismul deschide larg calea controlului politic al
afacerilor (extinderea birocraţiei) şi capturării deciziei politice de către
grupuri de interese (extinderea privilegiilor). Intervenţia creează grupuri de
interese care câştigă din restrângerea ofertei, din protecţie, din piaţa neagră.
Tocmai crearea unei clase care câştigă nu din servirea semenilor, ci din
violentarea lor, face intervenţionismul atât de dinamic, degradant social şi
periculos. Asistăm la reproducerea încă şi mai perversă a unui fenomen
sociologic tipic socialismului: deteriorarea relaţiei “capacitate
antreprenorială superioară – beneficii (profituri) sporite” conduce la
atrofierea capacităţilor productive şi la cultivarea, în contrapondere, a
talentelor politice. Începe bătălia pentru privilegiile redistribuţiei, un fel de
“concurenţă inversă” celei din piaţa liberă.

5. Intervenţionismul devine la fel de greu de combătut intelectual,

după cum este dificil de răsturnat grupurile de interese în favoarea cărora
lucrează.
Sunt suficiente lucruri în intervenţia statală care dau impresia că merg, iar
atunci când nu o fac, oamenii îşi îndreaptă critica împotriva unor persoane
şi evenimente contingente (un anumit partid politic sau o anumită
conjunctură naturală) şi nu asupra unui defect programatic.

6. Însă poate cea mai importantă critică adusă intervenţionismului se

sprijină pe exact acelaşi argument cu care a fost combătut socialismul din punct
de vedere strict economic. Pe lângă faptul că este vorba de stimulente adverse,
de grupuri de interese, de alianţă afaceri-guvern, dinamica intervenţiei duce la
extinderea statului şi am văzut că socialismul (bazat pe proprietatea şi
controlul statului asupra resurselor) ca se cam confruntă cu problema
“calculului economic”. Ea e valabilă şi pentru insulele de intervenţionism.
Statul nu numai că nu este constrâns de “mobilul profit” să îşi eficientizeze
activitatea – el nu falimentează niciodată! – dar cu fiecare intervenţie a sa, el îşi
subminează automat orice instrument de calcul, în speţă preţurile, îndreptând
invariabil societatea spre consum de capital şi sărăcie.
Tot Mises, primul mare critic sistematic al intervenţionismului pe
linie economică, a introdus şi distincţia dintre “managementul
pentru profit”, specific lumii afacerilor şi “managementul
birocratic”, specific administraţiei publice, deci şi statului. 34

Libertate economică şi calea spre prosperitate

Deopotrivă simţul comun, dar şi investigaţia teoretică fină, ne conduc
spre o unică concluzie: un grad mai ridicat de libertate economică este de
preferat unuia mai mic.
Istoria lumii ne prezintă o succesiune de instanţe în care acolo unde a
existat libertate economică mai multă şi practicată pe perioade mai lungi de
timp şi, corespunzător, mai puţină intervenţie, performanţa economică şi
prosperitatea oamenilor au fost ridicate.
Deşi folosim termenul de libertate economică, acesta nu trebuie
interpretat ca o subdiviziune a libertăţii “în sens larg”. Tradiţia liberală
clasică respinge ideea de pluralitate a libertăţilor (nu există, de
exemplu, ceva de genul unei distincţii între libertatea economică şi
libertatea de exprimare). În tradiţia dreptului natural, libertatea este
sinonimă cu exercitarea neîngrădită a drepturilor de proprietate privată.
Absenţa acestora din urmă face derizoriu orice sistem nominal afirmat
ca fiind liber.
Spre exemplu, nu poate exista libertate de exprimare reală într-o
societate în care mijloacele de comunicare sunt deţinute de stat
(presă, sălile de întruniri etc.). Cenzura, deşi neexplicit formulată, ar
continua să acţioneze prin simpla nealocare a respectivei infrastructuri
pentru acţiuni incomode. Controlul economic nu reprezintă doar un
control oarecare asupra unui sector al vieţii oamenilor care poate fi
separat de rest; este controlul asupra mijloacelor necesare atingerii
scopurilor noastre.35 Nu poţi afirma libertatea cuiva negându-i
mijloacele prin care ar putea-o atinge. 36

34
Ludwig von, Bureaucracy, Center for Future Education, Cedar Falls, Iowa, 1962.
Vezi exemplul foarte ilustrativ, din cap. III, referitor la problemele organizării
birocratice a unei secţii de poliţie.
35
Hayek, Friedrich von, The Road To Serfdom,1944.
36
O definiţie remarcabilă vorbeşte despre libertate “as the rule of laws and not of
men” [Hayek, Friedrich von, The Constitution of Liberty, University of Chicago
Press, 1960].
 Indicele Libertăţii Economice37 , publicat în fiecare an de către institutele
Cato (SUA) şi Fraser (Canada), împreună cu peste 50 think tank-uri din
întreaga lume, reprezintă una dintre cele mai inspirate evaluări ale gradului în
care politicile şi instituţiile din diferitele ţări ale lumii sunt favorabile libertăţii
economice, precum şi ilustrări ale corelaţiei dintre aranjamentul instituţional şi
performanţa economică.
Având la temelie preceptele de liberă alegere, schimb voluntar,
liberă concurenţă şi garanţia proprietăţii private, Economic Freedom of the
World Index îşi propune să evalueze, pentru fiecare ţară în parte supusă
analizei, gradul de libertate economică exprimat sub forma unui punctaj cuprins
între 1 şi 10, calculat ca medie ponderată a notelor acordate pentru 38 de
subcriterii grupate în cinci mari domenii: 1) dimensiunea guvernului (volumul
cheltuielilor publice, nivelul impozitării şi ponderea întreprinderilor de stat în
economie); 2) structura legală şi apărarea drepturilor de proprietate (risc de
confiscare, justiţie independentă); 3) accesul la monedă sănătoasă (politica
monetară şi stabilitatea preţurilor, posibilitatea de a utiliza monede alternative);
4) gradul de liberalizare a comerţului exterior şi regimul investiţiilor străine
(bariere tarifare şi netarifare, restricţii asupra contului de capital);
5) reglementarea pieţei creditului, a pieţei muncii şi a afacerilor.
Raportul din 2005 remarcă faptul că gradul de libertate economică se
situează, la nivel global, pe un trend ascendent. Punctajul mediu a
crescut de la 5,2 (din 10) în 1985, la 6,4 pentru cel mai recent an
pentru care sunt disponibile date.
Hong Kong rămâne în continuare lider la libertate economică (cu un
punctaj de 8,7), urmat îndeaproape de Singapore (8,5), Noua
Zeelandă, Elveţia şi Statele Unite ale Americii (la egalitate pe locul trei
cu 8,2), urmate de Regatul Unit, Canada şi Irlanda, Australia, Estonia,
Luxemburg şi Emiratele Arabe Unite.
Evaluările acestui indice sunt, din perspectiva liniei de argumentaţie
urmărite până în acest punct, superioare altor încercări de măsurare
concurente. Astfel, Indicele Libertăţii Economice realizat sub auspiciile Heritage
Foundation este orientat prea mult pe evaluarea libertăţii economice prin
prezenţa sau absenţa democraţiei sau a discriminării, marginalizând relativ
aprecierile mai relevante care ţin de complexitatea relaţiei guvern-proprietate.

37
Gwartney, James; Lawson, Robert A.; Gartzke, Erik, Economic Freedom of the
World: 2005 Annual Report, disponibil la www.cato.org. Primul Economic
Freedom of the World Report, publicat în 1996, a fost rezultatul unui deceniu de
cercetări întreprinse de specialişti de prestigiu, inclusiv laureaţi Nobel, din
economie, ştiinţe politice, drept sau filosofie. Ediţia din 2005 este cea de-a noua
şi reuneşte măsurători referitoare la 127 de ţări, bazate pe date la nivelul anului
2003, ultimul pentru care există statistici relativ complete.
Astfel, dacă am alătura ipotetic cei doi indici, am observa diferenţe de percepţie
cel puţin în cazul unei situaţii precum cea din vremea regimului lui Augusto
Pinochet în Chile, un reformist în economie, dar un dictator feroce. Deşi în
realitate democraţia se co-determină cu libertatea economică, un aranjament
instituţional performant se întemeiază în mod fundamental pe cel de-al doilea
ingredient.
O concluzie pentru toate cele discutate până aici: piaţa liberă e mai
benefică social decât un guvern puternic. Indiscutabil, mai multă libertate
economică (deci, mai puţină intervenţie), nu vor însemna Raiul în care nu există
raritate şi nici probleme economice, dar, cel puţin în proiect, ea poate oferi cea
mai bună dintre lumile posibile, anume aici, pe Pământ.

GHIDUL STUDENTULUI
A. Rezumatul capitolului 8
ƒ Una dintre realităţile fundamentale cu care omul se confruntă în
această lume o reprezintă raritatea resurselor. Cum această problemă
economică are în centru un proces alocativ de resurse, capătă imediat
sens – pentru fiecare resursă în parte – întrebarea cu privire la cine va lua
decizia de alocare.
ƒ La întrebarea “care e aranjamentul instituţional cel mai propice
rezolvării problemei rarităţii?” s-au dat două mari răspunsuri. Cel al
liberalismului clasic s-a centrat pe drepturile de proprietate. Cel de-al
doilea, al socialismului, a refuzat soluţia liberală sugerând că decizia de
alocare a unei resurse n-ar trebui să o ia proprietarul (în sensul definiţiei
liberale), ci societatea în ansamblu.
ƒ Alternativele logice ale problemei deciziei alocative nu sunt
decât două – ori decide proprietarul, ori nu: tertium non datur. Rezultă de
aici imposibilitatea unui “sistem mixt” – în sensul unui al treilea principiu de
alocare.
ƒ Capitalismul desemnează conceptul economic asociat
aranjamentului instituţional bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor
de producţie. Un atare aranjament permite şi stimulează cooperarea
socială voluntară în condiţii de diviziune a muncii, calculul economic,
acumularea capitalului, îmbunătăţirile tehnologice, toate acestea într-o
economie de piaţă în care producţia de masă este destinată comunităţii
suverane de consumatori.
ƒ Socialismul reprezintă acel sistem de organizare socială
întemeiat pe ideea de proprietate publică asupra mijloacelor de producţie.
Conceptul denumeşte şi acea politică care are drept scop construirea unei
societăţi în care toate mijloacele materiale să se afle sub controlul exclusiv
al comunităţii organizate – mai precis al statului (guvernului), “aparatul
social de constrângere şi represiune”. În socialism, “comunitatea
organizată” determină nu numai ce, cât mai ales cum, cine, pentru cine şi
pentru ce trebuie produs.
ƒ Fără un test al coerenţei principiale (teoretice) în cazul celor
două mari modele socio-economice – capitalismul şi, respectiv, socialismul
–, e imposibil de înţeles, doar din simpla observaţie istorică, fie şi a
cazurilor etalon, exact ce anume a stat efectiv la baza succesului,
respectiv, eşecului respectivelor societăţi.
ƒ Cu mult timp înainte ca disputa “capitalism versus socialism” să
fie adusă în domeniul ştiinţei economice, deopotrivă liberalii şi socialiştii
căzuseră de acord asupra unui lucru: sistemul socialist suferea de
problema “stimulentelor adverse”.
ƒ Însă cel mai important argument care invalidează pretenţiile de
funcţionalitate ale socialismului este cel al “calculului economic”, elaborat
de economistul austriac Ludwig von Mises: în absenţa proprietăţii private
asupra factorilor de producţie lipseşte piaţa factorilor de producţie
(schimburi voluntare între proprietari la preţuri negociate); o dată cu pieţele
acestor tipuri de bunuri dispar (sau nu pot apărea) preţuri ale factorilor de
producţie; absenţa acestor preţuri face cu neputinţă calculul costurilor (în
termeni monetari) şi, deci, şi pe cel al profiturilor. De aici şi iraţionalitatea
oricărei decizii investiţionale într-un astfel de regim.
ƒ Deceniile de socialism nu invalidează aprecierile teoretice
despre imposibilitatea funcţionării raţionale a unei economii socialiste.
Socialismul/comunismul real “a funcţionat”, dar tocmai pentru că nu a fost
aplicat consecvent.
ƒ Înaintea disputelor ideologice despre cum să arate cea “de-a
treia cale”, gândirea economică mai găzduieşte o discuţie încă şi mai
importantă: are sens să vorbim despre diferitele modele de economii mixte
ca fiind superioare fiecăruia din cele două mari modele din care au derivat?
ƒ Dinamica intervenţionismului are o singură staţie terminus:
socializarea economiei. În condiţiile în care intervenţia izolată duce
invariabil la o situaţie care este încă şi mai intolerabilă decât cea pe care
guvernul se angajase să o îmbunătăţească, acesta este obligat să
înainteze tot mai mult în economie în căutare de remedii. Dacă ar fi
“consecvent” până la capăt, s-ar ajunge ca, încet, încet, toate preţurile,
toate ratele salariilor, toate dobânzile, pe scurt tot ceea ce ţine de sistemul
economic, să fie determinat de către guvern – adică, în socialism.
ƒ Istoria lumii ne prezintă o succesiune de instanţe în care acolo
unde a existat libertate economică mai multă şi practicată pe perioade mai
lungi de timp şi, corespunzător, mai puţină intervenţie, performanţa
economică şi prosperitatea oamenilor au fost ridicate, fapt ilustrat de
concluziile Economic Freedom of the World Index, bazat pe evaluarea
consecvenţei aranjamentelor instituţionale din ţările supuse investigaţiei cu
libera alegere, schimbul voluntar, libera concurenţă şi garanţia proprietăţii
private.

B. Termeni-cheie:
ƒ Drepturi de proprietate
ƒ Aranjament instituţional
ƒ Calcul economic
ƒ “A treia cale”
ƒ Critica intervenţionismului
ƒ Libertate economică

C. Probleme de discuţie
ƒ De ce este proprietatea o categorie fundamentală a ştiinţelor sociale?
ƒ De ce istoria are nevoie de un instrument bun de interpretare?
ƒ Argumentele împotriva socialismului.
ƒ Motivele pentru care socialismul a supravieţuit mai bine de jumătate de veac.
ƒ De ce intervenţionismul este un produs instabil?
ƒ De ce libertatea economică este premisa prosperităţii şi nu politicile publice
de tip “welfare”?

D. Bibliografie selectivă
1. GWARTNEY, James; Lawson, Robert A.; Gartzke, Erik, Economic
Freedom of the World: 2005 Annual Report, disponibil la www.cato.org.
2. GREAVES, Percy L. Jr., Mises Made Easier, 1974.
3. HAYEK, F. A., The Road to Serfdom, University of Chicago Press,
1944.
4. HOPPE, Hans-Hermann, A Theory of Socialism and Capitalism,
Kluwer Academic Publishers, Boston, 1989.
5. MACHLUP, Fritz, Guide a travers les panacees economiques, Librairie
de Medicis, Paris, 1938.
6. MISES, Ludvig von, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira,
Bucureşti, 2001.
7. MISES, Ludwig von, “Economic Calculation in a Socialist
Commonwealth”, apărut în F.A. Hayek ed., Collectivist Economic
Planning (London: George Routledge & Sons, 1935; reprint, Clifton,
N.J.: Augustus M. Kelley, 1975), pp. 87-130. Ediţia germană originală
"Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen" în Archiv für
Sozialwissenschaften, vol. 47 (1920).
8. MISES, Ludwig von, Human Action: A Treatise on Economics, Ludwig
von Mises Institute, Auburn, 1999 [1949].
9. MISES, Ludwig von, Socialism, an Economic and Sociological
Analysis, Liberty Classics, Indianapolis, 1981.
10. REISMAN, George, Capitalism: A Treatise on Economics, Jameson
Books, 1998.
11. ROTHBARD, Murray N., Ethics of Liberty, Humanities Press,
Atlantic Heights, N.J. 1982.
12. ROTHBARD, Murray N., Man, Economy, and State, Ludwig von Mises
Institute, Auburn, 1993 [1962].
13. ROTHBARD, Murray N., “The End of Socialism and the Calculation
Debate Revisited”, publicat în The Review of Austrian Economics, Vol.
5, No. 2, (1991): 51-76.
14. JOSEPH T. Salerno, “Postscript: Why Socialist Economy is
“Impossible””, 2005.
15. SPIRIDON, Marius, “Uniunea Europeană şi ţările candidate din est:
dezvoltare prin transformare sistemică”, Colecţia de studii I.E.R., iulie
2004.