Administrarea medicamentelor este una dintre

cele mai mari responsabilităţi ale asistentului medical. Pentru a asigura pacientului o terapie
medicamentoasă eficientă şi corectă, asistentul medical trebuie să fie familiarizat cu indicaţiile,
dozările şi efectele medicamentului prescris. De asemenea pacientul trebuie întrebat înaintea
fiecărei administări despre eventualele reacţii alergice din trecut la substanţa respectivă.
Asistentul medical trebuie să aibă cunoştinţele şi abilităţile de a minimiza anxietatea pacientului
şi de a maximiza eficienţa medicamentului (cunoscând modalitatea de administare, timpul etc.)

Cuprins
 Scop
 Obiectivele administrării medicamentelor
 Prevenirea erorilor în administrarea medicamentelor
 Căi de administrare a medicamentelor
o Calea enterală
o Calea parenterală
 Căile extravasculare
 Căile intravasculare
 Căile intraseroase
o Calea locală
 Pregătirea pacientului pentru administrarea medicamentelor
o Pregătirea psihică
o Pregătirea fizică
 Reacții care pot apărea în urma administrării
 Concluzie
 Bibliografie

Scop
 prevenirea îmbolnăvirilor (vaccinările);
 ameliorarea bolilor (antialgice, simptomatice);
 vindecarea bolilor (antibiotice, chimioterapice, antinicotice).

Obiectivele administrării medicamentelor

1. Acțiune locală – medicamentele trebuie aplicate cu ajutorul unor substanțe care să
acționeze timp cât mai îndelungat asupra locului unde au fost aplicate.
2. Acțiune generală (sistemică) – presupune ca medicamentele (substanța) să se absoarbă
și să intre în circulație.

Prevenirea erorilor în administrarea medicamentelor

Înaintea administrării oricărei medicaţii aceasta trebuie comparată cu medicaţia prescrisă de
medic din foaia de observaţie. Se va verifica mental regula celor cinci “P”:

1. pacientul potrivit;
2. medicamentul potrivit – este verificat înainte de administrare:

o sub aspect cantitativ (gr., ml., nr. buc.);

o sub aspect calitativ:

 culoare;
 formă de prezentare:
1. solidă (tablete, comprimate, granule, drajeuri, capsule, pulberi);
2. lichidă (tincturi, ceaiuri, fiole, flacoane);
3. semisolidă (unguente, creme);
 concentrație;
 termen de garanție.
 doza potrivită – asistentul medical trebuie să cunoască diferența dintre:
 doza terapeutică – la care se obține efectul așteptat și nu apar reacții
toxice asupra organismului;
 doza maximă – cea mai mare cantitate de medicament suportată de
organism;
 doza toxică – cantitatea care provoacă reacții toxice;
 doza letală – care ucide.
 calea de administrare potrivită:
 enterală;
 parenterală;
 locală.
 timpul (ora) de administare potrivit.

Căi de administrare a medicamentelor

Prin cale de administrare a medicamentelor se înțelege modalitatea prin care anumite substanțe
medicamentoase sunt introduse în organism. Calea de administrare este aleasă de medic în
funcție de:

 scopul urmărit;
 capacitatea de absorbție a căii respective;
 acțiunea medicamentelor asupra mucoaselor;
 necesitatea unei acțiuni mai lente sau mai rapide;
 toleranța organismului față de medicamente și de particularitățile anatomice și fiziologice
ale organismului.

Calea enterală
Calea de administrare a medicamentelor prin intermediul tractului gastro-intestinal cunoscută și
sub denumirea de cale enterală, este compusă din:

 calea de administrare orală – modalitatea cea mai frecvent utilizată datorită comodităţii
şi posibilităţii de autoadministrare. Absorbţia medicamentelor după administrarea orală
poate avea loc la nivelul stomacului, intestinului subţire şi intestinului gros;
 calea de administrare sublinguală – modalitatea optimală de administrare pentru
medicamentele cu liposolubilitate mare şi active în doze mici. Mucoasa sublinguală este
bine vascularizată şi drenează sângele în sistemul venos cefalic, iar apoi în vena cavă
superioară, ocolind filtrul hepatic şi efectul primului pasaj hepatic. Această cale de
administrare este frecvent abordată în crizele de angină pectorală, astm bronşic,
hipertensiune arterială paroxistică etc. Pe calea sublinguală pot fi administrate
nitroglicerina, izoprenalina, metil-testosteronul, progesteronul, pregnina, aldosteronul,
oxitocina, nifedipină.
 calea de administrare bucală – poate fi utilă pentru acţiune generală sau locală. Pentru
acţiunea generală se întrebuinţează comprimate bucale cu dizolvare lentă până la 4 ore, iar
în scopul acţiunii locale – tablete cu dizolvare până la 1 oră.
 calea de administrare rectală – are drept scop obţinerea unor efecte locale sau
sistemice. Pentru acţiune generală se foloseşte la copii, la bolnavii inconştienţi sau cu
vărsături, cu leziuni buco-faringo-esofagiene, la bolnavii cu intoleranţă gastrică faţă de
unele medicamente (antipiretice, analgezice, antispasmatice, antiinflamatoare,
antivomitive ş.a.). Fluxul sangvin rectal este drenat prin vena hemoroidală inferioară şi
medie în vena cavă inferioară şi nu în sistemul portal. Astfel se face că medicamentele
administrate pe această cale ocolesc bariera hepatică. În scopul obţinerii efectului local se
utilizează antihemoroidale, antiseptice, purgative.

Calea parenterală

Căile de administrare a medicamentelor create prin stăpungerea țesuturilor poartă denumirea de

căi parenterale. Administrarea pe cale parenterală permite obţinerea unor efecte sistemice (calea
intravenoasă, subcutanată, intramusculară, intraperitonială, etc.) sau locale (infiltraţii, calea
intraarterială, intratecală, intraarticulară). Căile parenterale (artificiale, prin injectare) pot fi
divizate în trei grupe:

 extravasculare;
 intravasculare;
 intraseroase.

Căile extravasculare

 calea intradermică – volum redus de soluţie (0,02-0,1 ml) pe faţa anterioară a

antebraţului, se folosește în scop de testare a sensibilităţii organismului sau pentru
desensibilizare;
  calea subcutanată (hipodermică) – volum 1-2 ml soluții sterile, neiritante, izotone, cu
pH apropiat de neutralitate în ţesutul subcutanat, de unde substanţa se absoarbe prin
capilarele sangvine şi limfatice. Injecțiile pot fi dureroase datorită inervaţiei sensitive
bogate.
 calea intramusculară – muşchii au o vascularizaţie bogată, absorbţie rapidă, inervaţia
senzitivă redusă, mai puţin dureroasă. Se folosesc soluții apoase, uleioase, substanţe
iritante cu pH egal sau diferit de al plasmei, în cantitate de 1-10 ml. Calea intramusculară
poate fi folosită și pentru administrarea medicamentelor de depozit (retard). La sugari şi
copii mici – reţinere, risc de fibroză musculară şi atrofie.

Căile intravasculare

 calea intravenoasă – este caracterizată prin absorbţie rapidă şi completă a

medicamentelor, cu apariţia promptă a efectului terapeutic. Este folosită în urgenţele
medico-chirurgicale. Se pot folosi soluţii apoase izotone, hipertone, cu pH egal sau diferit
de al plasmei. Nu vor folosi soluţii uleioase, hipotone, emulsii, suspensii, substanţe
hemolitice! Calea intravenoasă poate fi folosită și pentru administrarea unor cantităţi mari
de medicament, pe o perioadă lungă de timp, în ritm lent => prin perfuzie.
 calea intraarterială – permite obţinerea unei concentraţii mai mari de medicament la
nivelul organului vizat, comparativ cu administrarea intravenoasă. În practică, intraarterial
se administrează şi substanţele utilizate în diagnosticul radiologie. Principalul domeniu de
aplicare a acestui mod de administrare a medicamentelor este chemoterapia cancerului. Pe
această cale se asigură, pe de o parte, mărirea concentraţiei de antineoplasic în zona
tumorală, iar pe de altă parte, diminuarea concentraţiei acestuia în circulaţia sistemică cu
reducerea corespunzătoare a efectelor adverse şi creşterea indicelui terapeutic.
 calea intracardiacă – folosită în urgențe, pentru resuscitare;
 calea intraosoasă – prevede introducerea substanţelor în măduva oaselor scurte sau late
(stern, osul iliac, femur). Efectul se instalează foarte rapid şi se echivalează cu cel
înregistrat la administrarea intravenoasă. Se întrebuinţează numai pentru acţiuni generale
ale medicamentului, îndeosebi în pediatrie, în situaţii speciale. Intraosos se pot administra
soluţii fiziologice, plasmă, sânge.

Căile intraseroase

Seroasele sunt membrane ce căptuşesc cavităţile închise ale organismului şi

învelesc organele abdominale, focarele şi articulaţiile. Ele sunt formate din două foiţe între care
există un spaţiu capilar ce conţine plasmă transsudată.

 calea intraperitoneală – substanţele medicamentoase administrate intraperitonial se

absorb în volum deplin. Această cale de administrare a medicamentelor este rar utilizată
din cauza durerilor provocate de injecţie, riscului mare de introducere a infecţiei şi de
formare a aderenţelor.
 calea intrapleurală – se folosește limitat și este destinată tratamentului local;
 calea intrapericardiacă – se folosește limitat și este destinată tratamentului local;
 calea intraarticulară – pentru tratamente locale la nivelul articulaţiilor.;
  calea intrarahidiană – substanţele medicamentoase se injectează în lichidul
cefalorahidian introducând acul printre vertebrele lombare L2-L5. Intratecal se
administrează anestezice locale în vederea obţinerii anesteziei spinale; substanţe de
contrast pentru diagnostic; citotoxice în caz de leucemie cu implicarea sistemului nervos
central; morfina în dureri acute şi cronice.

Calea locală

 calea nazală – permite obţinerea unor efecte locale, iar în anumite situaţii poate fi
abordată şi în ideea obţinerii unor efecte sistemice, deoarece mucoasa nazală este mai
permeabilă decât cea intestinală. În scopul manifestării efectului topic, calea nazală este
utilă în rinite, inflamaţii, infecţii locale, aplicându-se decongestive: camforul, uleiuri
volatile, mentol ş.a.
 calea inhalatorie sau pulmonară – prezintă o eficienţă remarcabilă datorită suprafeţei
mari de interacţiune, permeabilităţii crescute a epiteliului alveolar şi irigaţiei sangvine
intense. în astfel de condiţii se realizează un schimb bisensual rapid între aerul alveolar şi
sânge. Administrarea pe cale inhalatorie a medicamentelor urmăreşte obţinerea unor efecte
locale şi, mai rar, a celor sistemice.
 calea conjunctivală – urmăreşte obţinerea unor efecte locale în mioză, midriază,
reducerea presiunii intraoculare, efect decongestionant, antiinflamator, antimicrobian.
 calea cutanată – este utilizată pentru acţiune:

o locală, în afecţiuni dermatologice (medicamente antipruriginoase,

antiinflamatoare, antimicrobiene, antifungice, cheratoplastice şi cheratolitice);
o reflexă, cu efecte generale benefice (salicilatul de metil, sinapismele etc.);
o generală, în formele modeme TTS (dispozitive terapeutice transdermale), cu
eliberare programată şi prelungită a substanţei active.
 calea vaginală – urmărește obținerea unor diverse efecte locale: antibacteriene,
antifungice, antipruriginoase, redresări ale modificărilor morfologice de la nivelul
mucoasei vaginale, prevenirea sarcinii.

Pregătirea pacientului pentru administrarea

medicamentelor
Pentru administrarea medicamentelor pacientul trebuie informat, întrebat (asupra eventualelor
substanțe medicamentoase la care face alergie) după care el trebuie să coopereze în vederea
administrării medicamentelor.

Pregătirea psihică

 pacientul este informat asupra necesității administrării medicamentelor;

 i se explică efectul acestuia (pe înțelesul bolnavului);
  se lămurește asupra importanței respectării tratamentului (doze, orar, ritm de
administrare);
 se informează asupra căii de administrare și este rugat să colaboreze în timpul
administrării;
 se solicită consimțământul pacientului pentru administrarea medicamentului prescris.

Pregătirea fizică

 pacientul este informat că tegumentele trebuie menținute curate (la nevoie se va face
toaleta parțială);
 se va asigura poziția necesară căii de administrare:

o decubit dorsal sau lateral cu capul ușor ridicat, semișezând, șezând pentru
administrarea medicamentelor pe cale digestivă și respiratorie;
o decubit dorsal lateral ventral pentru administrarea locală, pe suprafața
tegumentelor și mucoaselor;
o decubit dorsal ( I.V., I.D., S.C. ), ventral ( I.M. ), lateral (I.M., I.V., S.C.).

Reacții care pot apărea în urma administrării

 durere: în special la administrarea parenterală, aplicarea unor substanțe pe suprafața
tegumentelor și mucoaselor cu leziuni;
 căldură (preparatele din Ca administrat intravenos; local în cazul iritării țesutului);
 modificarea gustului: tincturile (administrate sub formă de picături pe zahăr);
 senzație de disconfort, amețeală și chiar lipotimie (administrare parenterală – I.V.).

Concluzie
Pentru administrarea unui medicament în condiții de siguranță deplină, pe lângă cunoașterea
procedurii, asistentul medical trebuie să fie în măsură să recunoască și identifice efectele
adverse, reacţiile toxice şi alergiile medicamentoase. Unele efecte adverse sunt trecătoare şi de
intensitate redusă, pacientul dezvoltând o toleranţă faţă de medicament. Altele necesită o
schimbare a terapiei medicamentoase.

Bibliografie
1. Sava Nicolai, Corina Scutar, Ivan Cekman, Valentin Cârlig – Farmacologie,
Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Chișinău, 2004;
2. Ungureanu Ana Luiza – Administrarea medicamentelor, academia.edu;
3. Curs de farmacologie, Universitatea de medicină, farmacie, științe și tehnologie
„George Emil Palade”, Târgu Mureș;
4. Harnagea Gheorghe-Liviu – Administrarea medicamentelor, slideshare.net, Martie
2017.