Analiza cheltuielilor publice potrivit clasificaţiei funcţionale

Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă a politicii sociale a

statelor şi presupune folosirea resurselor financiare publice în scopul îmbunătăţirii condiţiilor
de viaţă ale populaţiei, a calităţii vieţii fiecărui individ. Aceste nevoi sociale vizează
învăţământul, cultura, sănătatea, protecţia socială etc. Ele se realizează pe perioade mari de
timp şi necesită importante resurse băneşti din partea societăţii.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale sunt îndreptate spre realizarea de
servicii în mod gratuit, cu plată redusă sau sub formă de transferuri băneşti (alocaţii bugetare,
pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii). De prestaţiile social-culturale beneficiază anumite
categorii sau grupuri sociale, iar în unele cazuri, întreaga populaţie.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îndeplinesc un important rol economic şi
social. Sub aspect social, pe seama resurselor alocate de stat se asigură educaţia şi instrucţia
copiilor şi tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistenţa medicală a indivizilor, se
influenţează evoluţia demografică, se asigură un sistem de protecţie socială, ridicarea
nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie al membrilor societăţii. Rolul economic al acestor
cheltuieli se manifestă prin acţiunea lor asupra consumului, în sensul că influenţează cererea
de bunuri de consum şi, pe această cale, stimulează creşterea producţiei.
Volumul cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale, în creştere, este
influenţat de:
- gradul de dezvoltare economică;
- factorul demografic: creşterea demografică în ţările în curs de dezvoltare şi
modificarea structurii pe vârste a populaţiei în ţările dezvoltate au determinat extinderea
serviciilor sociale şi iniţierea unor noi programe sociale;
- creşterea costului serviciilor sociale sau a nivelului ajutoarelor familiale, a nivelului
alocaţiilor.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale se referă la:
a) învăţământ;
b) cultură, culte, acţiuni sportive şi de tineret;
c) sănătate;
d) securitate socială, din care fac parte:
- asigurările sociale;
 - asistenţa socială: cheltuielile cu asistenţa socială cuprind ajutoarele destinate
bătrânilor, invalizilor, persoanelor cu handicap, familiilor cu mulţi copii, săracilor,
plasamentul copiilor etc.;
- ajutorul de şomaj;
- alte categorii de indemnizaţii şi ajutoare.
Cheltuielile destinate acţiunilor social-culturale sunt acoperite din resurse publice sau
private, interne sau externe, după caz. Aceste surse de finanţare provin din: - fondurile
bugetare (bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul
asigurărilor sociale de sănătate fonduri speciale extrabugetare etc.);
- cotizaţii sau contribuţii
- fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private utilizate pentru finanţarea
cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaţilor, protecţia muncii etc.;
- venituri realizate de instituţii social-culturale din diferite activităţi specifice, din
servicii către terţi sau din exploatarea proprietăţilor;
- veniturile populaţiei, din care se suportă diferite taxe, cotizaţii, costurile unor servicii
sau ale unor bunuri materiale;
- fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ;
- ajutorul financiar extern, care cuprinde credite rambursabile şi ajutoare
nerambursabile.

Cheltuielile publice pentru învăţământ

Dezvoltarea învăţământului se realiză în concordanţă cu cerinţele diferitelor etape de
dezvoltare economico-socială şi ale egalizării condiţiilor de instruire şi educare a tuturor
membrilor societăţii. Învăţământul trebuie să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare
la progresul de ansamblu al societăţii. Dezvoltarea şi modernizarea învăţământului au condus
la creşterea resurselor alocate acestuia, în toate ţările.
Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ este datorată acţiunii mai multor
factori:
a) factori demografici. Creşterea populaţiei, sporirea populaţiei şcolare, a gradului de
cuprindere în sistemul de învăţământ şi obligativitatea anumitor grade de învăţământ.
b) factori economici. Dezvoltarea economică, modernizarea tehnologiilor au reclamat
o forţă de muncă cu calificare medie şi superioară. Aceasta se poate obţine prin creşterea
volumului cheltuielilor cu învăţământul, cheltuieli ce sunt legate de organizarea
învăţământului, de structura internă a învăţământului de diferite grade, de creşterea ponderii
studenţilor în numărul total al elevilor şi studenţilor. Creşterea volumului cheltuielilor cu
învăţământul este determinată şi de modernizarea învăţământului, de sporirea mijloacelor
tehnice, a aparaturii necesare desfăşurării procesului instructiv, de creşterea nivelului
preţurilor şi tarifelor.
c) factori sociali şi potici se referă la politica şcolară, la principiile avute în vedere de
guverne în stabilirea acesteia, la nivelul învăţământului obligatoriu, la resursele, facilităţile şi
ajutoarele îndreptate către instituţiile de învăţământ sau chiar către elevi, studenţi şi familiile
acestora.
Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se realizează din diferite surse: bugetul de
stat; bugetele locale; surse ale instituţiilor de învăţământ; surse ale populaţiei, ale
întreprinderilor, ale organizaţiilor fără scop lucrativ; donaţii, sponsorizări sau alte forme de
ajutor; fonduri externe rambursabile; fonduri externe nerambursabile. Finanţarea
învăţământului se realizează în raport cu structura sistemului naţional de învăţământ, care
cuprinde: învăţământul preşcolar, primar, secundar (gimnazial, profesional, liceal),
învăţământul postliceal, învăţământul superior, educaţia permanentă şi alte acţiuni de
învăţământ.

Cheltuielile publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitatea

sportivă şi de tineret
Resursele cu această destinaţie intră în componenţa “investiţiei în resurse umane”, ele
având efect indirect şi poate mai îndepărtat, dar influenţează pozitiv activitatea economică şi
socială.
Instituţiile şi acţiunile către care sunt orientate resursele financiare sunt: instituţiile
culturale (biblioteci, muzee, case de cultură, presă, edituri); instituţii artistice (teatre, case de
film, instituţii muzicale); culte, acţiuni sportive şi de tineret; acţiuni pentru petrecerea
timpului liber. Realizarea acţiunilor culturale, artistice şi sportive se poate face în mod gratuit
sau cu plată, care nu acoperă întotdeauna valoarea de piaţă a serviciului respectiv.
Finanţarea cheltuielilor instituţiilor pentru cultură, culte, artă, acţiuni sportive se poate
realiza prin finanţarea bugetară integrală, finanţarea din venituri proprii şi alocaţii de la
buget, autofinanţare (finanţarea integrală din venituri proprii), fonduri externe
nerambursabile, credite externe rambursabile, donaţii şi sponsorizări.
Cheltuielile publice pentru sănătate
Organizaţi Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bunăstare
fizică, mentală şi socială şi nu doar o absenţă a bolii sau a infirmităţii. Rezultă că ocrotirea
sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci o problemă cu un profund
caracter social, care face parte din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare.
Politica sanitară este parte integrantă a politicii sociale şi pentru înfăptuirea ei, în numeroase
ţări ale lumii, se cheltuiesc importante resurse financiare.
Cheltuielile pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere, datorită unor factori, cum
sunt:
- amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei
şi modificării structurii pe vârste a acesteia;
- accentuarea factorilor de risc şi apariţia unor noi tipuri de îmbolnăviri;
- creşterea costului prestaţiilor medicale, ca urmare a introducerii în practica medicală
a unor noi mijloace de stabilire a diagnosticului, tratament etc.;
- creşterea duratei medii de viaţă.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate investiţiilor în acest domeniu,
întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare (spitale, dispensare, policlinici ş.a.), precum şi
finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitare a accidentelor şi de educaţie
sanitară.
Sursele de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii sunt diverse, şi anume:
- fonduri alocate de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;
- fondurile asigurărilor de sănătate;
- resurse ale instituţiilor de sănătate;
- fonduri alocate de organizaţii neguvernamentale;
- resurse ale populaţiei cheltuite în calitate de pacienţi, atunci când suportă integral
sau parţial costul prestaţiilor medicale şi al medicamentelor;
- resurse ale întreprinderilor (ex. cabinete medicale proprii);
- fonduri externe rambursabile;
- ajutoare externe nerambursabile.
Cheltuielile publice pentru securitatea socială cuprind cheltuielile pentru acordarea
de ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii unor persoane salariate sau nesalariate (persoane în
vârstă, persoane cu handicap, copii, şomeri etc.). Cea mai importantă componentă o
constituie asigurările sociale.
Mărimea cheltuielilor cu securitatea socială variază de la o ţară la alta în funcţie de
potenţialul economic, numărul şi structura populaţiei, orientarea politicii sociale, sistemul de
asigurări sociale.
 Securitatea socială cuprinde un ansamblu de prestaţii diferite care asigură individului
şi familiei un venit minim şi-l protejează în faţa unor evenimente cu acţiune negativă asupra
nivelului de trai, considerate drept riscuri sociale. Riscurile sociale pot fi riscuri fizice (care
afectează total sau parţial capacitatea de muncă), riscuri economice (care împiedică o
persoană să exercite o activitate aducătoare de venit – şomajul), riscuri sociale propriu-zise
(care afectează în mod substanţial veniturile persoanelor, cum sunt: sarcinile familiale,
cheltuielile medicale etc.).
Mecanismele financiare pentru realizarea securităţii sociale în diferite ţări dezvoltate
se caracterizează prin:
- existenţa cotizaţiilor sociale, salariale şi patronale, pentru constituirea fondurilor
securităţii sociale;
- situarea la baza acţiunilor privind asigurarea securităţii sociale a principiilor
mutualităţii şi solidarităţii sociale;
- universalitatea acordării ajutoarelor sau prestaţiilor sociale;
- existenţa unor instituţii şi în sectorul privat care furnizează prestaţii sau servicii
sociale;
- existenţa (sau nu) a unui venit minim garantat.
Sursele de finanţare a cheltuielilor cu securitatea socială sunt diferite. Astfel,
cheltuielile efectuate pe linia asigurărilor sociale şi a ajutorului de şomaj se finanţează pe
seama contribuţiilor asiguraţilor şi ale angajatorilor, la care se adaugă uneori şi subvenţii din
fondurile bugetare. Cheltuielile pentru asistenţă socială se acoperă pe seama resurselor din
fondul bugetar sau din fonduri speciale şi a resurselor provenind din donaţii, contribuţii
voluntare, resurse ale organizaţiilor neguvernamentale, resurse externe ce provin de la
organisme specializate etc.
Există două sisteme principale de finanţare a securităţii sociale:
- sisteme contributive, care se bazează pe plata de contribuţii sociale;
- sisteme necontributive, care se bazează pe finanţarea bugetară, la care se adaugă
donaţiile şi alte resurse.

Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice, pentru protejarea

mediului şi pentru cercetare-dezvoltare
Cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt destinate finanţării regiilor
autonome sau societăţilor comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, micilor
întreprinzători, fermierilor sau acţiunilor sau obiectivelor importante pentru fiecare ţară.
 Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice reprezintă importante pârghii
(instrumente) de acţiune în direcţia dezvoltării, sprijinirii şi stimulării activităţilor economice.
Ele reflectă funcţia statului de reglare a proceselor economice.
În primul rând, cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt îndreptate către
întreprinderile de stat, către sectorul public, care cuprinde întreprinderile cu capital integral
sau majoritar de stat, în care statul dispune de puterea de decizie. Între întreprinderile publice
şi stat există fluxuri financiare în ambele sensuri:
- întreprinderile de stat contribuie la formarea fondurilor bugetare cu impozite, taxe,
contribuţii şi alte vărsăminte nefiscale (dividende, vărsăminte din profitul net al regiilor
autonome, sume din concesionări sau închirieri);
- statul alocă fonduri de la buget întreprinderilor publice pentru finanţarea unor
cheltuieli.
Deşi întreprinderile publice au un mecanism de finanţare asemănător cu cel al
întreprinderilor private, ele satisfac, de regulă, utilităţi publice şi sunt supuse constrângerilor
guvernamentale, unele preţuri şi tarife fiind controlate sau stabilite de către stat. Din acest
motiv, întreprinderile publice pot să realizeze venituri insuficiente în raport cu cheltuielile,
care trebuie compensate prin subvenţii.
O altă caracteristică a întreprinderilor publice este legată de finanţare investiţiilor şi de
constituirea fondurilor proprii. În principiu, resursele pentru finanţarea acestor întreprinderi
pot fi asigurate prin autofinanţare, prin împrumuturi (obligatare, bancare) sau din alocaţii de
la buget. În cele mai multe cazuri, statul acordă întreprinderilor publice alocaţii, ajutoare
rambursabile sau împrumuturi în condiţii avantajoase. În afara sectorului public, statul
finanţează întreprinderi particulare în caz de dificultăţi financiare, le acordă ajutoare
financiare pentru a dezvolta sau susţine financiar anumite sectoare.
Ajutoarele financiare ale statului către întreprinderi se prezintă sub două forme:
- directe, care acţionează ca mijloace de intervenţie şi de ajutor;
- indirecte, care sprijină din punct de vedere economic şi social întreprinderile, dar nu
prin transferuri băneşti.
Principalele ajutoare financiare directe sunt: subvenţiile; investiţiile; împrumuturile
cu dobândă subvenţionată; ajutoarele financiare pentru difuzarea de informaţii, studii de
marketing, organizare de expoziţii; avansuri nerambursabile.
Subvenţiile reprezintă, în esenţă, un ajutor nerambursabil pe care statul îl acordă
agenţilor economici în dificultate, asigurându-le funcţionarea în condiţiile în care activitatea
lor este ineficientă. Subvenţiile economice se acordă atât pentru activităţi interne, numite
subvenţii de exploatare sau de funcţionare, cât şi pentru export.
Subvenţiile de exploatare acoperă pierderile întreprinderilor respective, cauzate, în
principal, de diferenţa dintre preţurile sau tarifele de vânzare impuse de stat şi costurile de
producţie, care nu sunt acoperite integral.
Subvenţiile pentru export (prime de export) sunt importante pentru politica de
promovare a exporturilor. Ele măresc forţa concurenţială a produselor unei ţări pe pieţele
externe, dar distorsionează concurenţa.
Investiţiile reprezintă acele resurse financiare pe care statul le alocă pentru
dezvoltarea sectorului public şi a altor sectoare. Aceste investiţii se realizează în scopul
satisfacerii interesului general.
Împrumuturile cu dobândă subvenţionată se pot acorda întreprinderilor publice din
fondurile bugetului de stat sau din alte fonduri speciale, cu dobândă redusă şi cu termene de
rambursare convenabile. De asemenea, din fondurile bugetare se poate suporta o parte din
dobânda datorată de întreprinderi publice sau private băncilor, acestea plătind o dobândă
inferioară celei practicate de bănci.
Ajutoarele financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii de
marketing, organizarea de expoziţii. Statul poate finanţa pe seama cheltuielilor bugetare o
serie de acţiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispoziţia exportatorilor
asistenţă tehnică de specialitate, informaţii, studii privind pieţele externe, organizează târguri
şi expoziţii etc.
Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care statul
acordă agenţilor economice o parte din valoarea necesară realizării unor acţiuni de
prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi. Acest avans se restituie bugetului
de stat din încasările obţinute la vânzarea noilor produse în străinătate.
Ajutoarele financiare indirecte includ avantajele fiscale şi garantarea împrumuturilor.
Avantajele fiscale sunt acordate de autorităţile publice agenţilor economici cu scopul
de a-i ajuta, stimula, cointeresa. Ele sunt denumite şi cheltuieli fiscale, deoarece au un efect
asemănător cu subvenţiile sau alocaţiile bugetare.
Autoritatea publică poate ajuta întreprinderile prin garantarea împrumuturilor
bancare, statul obligându-se să ramburseze împrumutul din resurse bugetare, în situaţia în
care beneficiarul împrumutului nu îşi onorează obligaţia faţă de banca creditoare.
Ajutoarele de stat folosite în România se pot grupa în:
 ● renunţări la unele venituri bugetare (facilităţi fiscale) prin folosirea următoarelor
forme: scutiri şi reduceri de impozite, scutiri şi reduceri la plata majorărilor de întârziere şi a
penalităţilor, acordarea de garanţii de stat;
● cheltuieli bugetare, sub următoarele forme: subvenţii, alocaţii, prime, dobânda
subvenţionată, alte sume nerambursabile, participarea cu capital a statului, conversia
datoriilor.
În România, cheltuielile publice pentru acţiuni şi obiective economice se suportă din
bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fiind completate cu unele
fonduri speciale, precum şi cu credite externe sau cu ajutoare financiare nerambursabile.

Cheltuielile publice pentru protecţia mediului

Protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii acestuia reclamă folosirea de către
autorităţile publice a unor politici ecologice, a unor modalităţi şi instrumente economice şi
financiare, folosirea reglementărilor juridice etc. Instrumentele financiare influenţează
comportamentul de protecţie a mediului (în special al poluatorilor) şi permit obţinerea de
resurse ce pot fi folosite pentru finanţarea acţiunilor de protecţie a mediului.
Pentru finanţarea cheltuielilor legate de protecţia mediului se pot folosi următoarele
surse:
- fondurile agenţilor economici, în cazul în care aceştia: suportă pagubele produse
mediului; realizează investiţii pentru combaterea poluării şi îmbunătăţirea performanţelor
ecologice ale firmelor respective; plătesc impozite, taxe, redevenţe pentru poluarea mediului;
- fondurile bugetare, în cazul în care statul alocă resurse pentru: investiţii în domeniul
protecţiei mediului înconjurător; avantaje fiscale; subvenţionarea dobânzile bancare la
împrumuturile acordate de bănci pentru acţiuni şi activităţi legate de protejarea mediului;
finanţarea activităţii de cercetare-dezvoltare în domeniul creării de bunuri şi servicii care să
măsoare, să prevină, să limiteze sau să corecteze poluarea mediului;
- fonduri speciale;
- resurse externe sub forma creditelor rambursabile sau a fondurilor nerambursabile.
Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare
Activitatea de cercetare-dezvoltare se prezintă sub următoarele forme principale:
cercetarea fundamentală (de bază), cercetarea aplicativă, cercetarea de dezvoltare (dezvoltare
tehnologică). Oricare din formele activităţii de cercetare reclamă importante resurse băneşti.
Sursele de finanţare a activităţii de cercetare-dezvoltare sunt, în principal:
- fondurile bugetare;
 - fondurile industriei;
- fondurile universităţilor;
- surse externe.
Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională
şi apărare
Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică şi siguranţă naţională
Serviciile publice generale satisfac necesităţi publice cu caracter indivizibil şi costul
lor este suportat de întreaga societate, în principal, pe seama resurselor bugetare.
Autorităţile publice generale cuprind:
a) organele puterii şi administraţiei publice, formate din:
- instituţia prezidenţială;
- organele puterii legislative centrale şi locale;
- organele puterii judecătoreşti;
- organele executive centrale şi locale;
b) organele de ordine publică, care cuprind: poliţia, jandarmeria, securitatea naţională,
servicii de informaţii, servicii speciale de pază şi protecţie.
Atribuţiile aparatului de stat sunt cuprinse în Constituţie şi legi speciale care stabilesc
modul de organizare şi funcţionare a acestor instituţii.
Nivelul acestor cheltuieli publice manifestă o tendinţă de creştere, datorită unor
factori, precum:
- mărimea şi structura aparatului de stat şi a organelor de ordine publică, care reclamă
cheltuieli importante pentru întreţinere şi funcţionare;
- nivelul salarizării funcţionarilor publici;
- apariţia unor sarcini şi atribuţii noi, complexe pentru organele aparatului de stat, ca
urmare a dezvoltării economice, sociale şi urbane;
- înzestrarea cu mijloace tehnice specifice.
Principala sursă de finanţare a acestor cheltuieli o reprezintă bugetul public central
sau local, după subordonarea unităţilor respective, precum şi alte surse: venituri proprii
realizate din anumite activităţi specifice, donaţii, ajutoare financiare externe (în cazul în care
ţările acţionează în comun pentru combaterea unor activităţi criminale), credite externe
(pentru cheltuieli de capital).
Cheltuielile pentru apărare
Apărarea naţională reprezintă o componentă importantă a strategiei de asigurare a
siguranţei naţionale şi exprimă conţinutul funcţiei externe a statului. Resursele financiare
alocate pentru apărare servesc întreţinerii şi funcţionării armatelor naţionale, participării la
diferite alianţe militare, purtării de războaie şi înlăturării urmărilor acestora, menţinerii de
baze militare pe teritorii străine, ajutoare militare acordate altor ţări. Cheltuielile pentru
apărare sunt cheltuieli neproductive, care consumă definitiv o parte din produsul intern brut.
Din această perspectivă, ele trebuie reduse.
O caracteristică a cheltuielilor pentru apărare o reprezintă faptul că sunt finanţate din
bugetele guvernamentale ale statelor. Uneori, în acest scop sunt folosite şi resurse ce provin
de la anumite grupări sau alianţe militare şi credite externe.
 SISTEMUL FISCAL

Sistemul de
impozite si taxe

Mecanismul fiscal

Aparatul fiscal

Funcțiile sistemului fiscal

 → funcția de mobilizare a resurselor financiare la dispoziția statului în scopul
efectuării cheltuielilor publice, prin intermediul impozitelor și taxelor;
 → funcția economică - stimularea dezvoltării activităților economice, a exportului,
sporirea volumului veniturilor, crearea de noi locuri de muncă, obiective ce pot fi
realizate prin acordarea de facilități fiscale;
 → funcția socială - asigurarea protecției sociale pentru anumite categorii de
contribuabili care realizează venituri reduse sau prezintă situații personale deosebite și
stimularea agenților economici care utilizează forță de muncă cu randament redus
(persoane cu dizabilități);
 → funcția de control asupra economiei, este exercitată de către Ministerul Finanțelor
Publice, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale teritoriale
precum și alte autorități competente prevăzute de lege, să administreze impozitele,
taxele, contribuțiile sau alte sume datorate bugetului general consolidat.
 Impozitul, taxa, contribuția.
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil) şi fără
contraprestaţie directă din partea statului.
Impozitul îndeplineşte trei funcţii principale:
a) financiară, prin care asigură venituri bugetului de stat şi bugetelor locale; constituie
mijlocul principal de procurare a resurselor statului;
b) economică, fiind un mijloc de intervenţie a statului în economie prin intermediul
pârghiilor financiare;
c) socială, prin care se redistribuie unele venituri ale agenţilor economici şi grupelor
de populaţie, adică, în fapt, se redistribuie o parte importantă a produsului intern brut între
grupuri sociale şi indivizi, între persoane fizice şi juridice.
Taxa este un instrument (pârghie) financiar care se concretizează în plata bănească
ce se efectuează de persoane fizice şi persoane juridice, către instituţii de utilitate publică
sau către unităţi economice, de regulă, pentru serviciile ce le sunt prestate.
Între impozite şi taxe există câteva deosebiri. Astfel, în cazul impozitului, statul nu
este obligat să presteze plătitorului un echivalent direct şi imediat, pe când pentru taxă se
prestează un serviciu şi, pe cât posibil, imediat. Cuantumul impozitului se determină în
funcţie de natura şi volumul venitului impozabil sau a averii, în timp ce mărimea taxei
depinde, în mod obişnuit, de felul serviciului solicitat şi prestat. Termenele de plată ale
impozitelor sunt stabilite în prealabil prin lege şi concordă cu sau urmează perioadelor de
realizare a veniturilor impozabile. Termenele de plată a taxelor se fixează, de obicei, în
momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.
În Legea finanţelor publice se dau următoarele definiţii:
- impozitul = prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de
către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;
- taxa = suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile
prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public;
- contribuţia = prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi
juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii.
 Creanţele fiscale şi obligaţiile fiscale
Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din
raporturile de drept fiscal.

CREANTE FISCALE PRINCIPALE

CREANTE FISCALE ACCESORII

Obligaţiile fiscale
Prin obligaţii fiscale se înțelege:
 a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele,
taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
 b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale
impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
 c) obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume
datorate bugetului general consolidat;
 d) obligaţia de a plăti majorări de întarziere, aferente impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii
de plată accesorii;
 e) obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de
plată, la termenele legale, impozitele şi contribuțiile care se realizează prin stopaj la
sursă;
 f) orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în
aplicarea legilor fiscale.
Naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale
 Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală se nasc în
momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează,
ceea ce conduce şi la dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia
fiscală datorată.
Stingerea creanţelor fiscale
 Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare
şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
 Presiunea fiscală
O parte importantă a produsului intern brut se concentrează la dispoziţia statului prin
intermediul impozitelor şi taxelor. Atât din punct de vederea politic, cât şi pe plan economic,
financiar şi social, prezintă un interes major dimensionarea părţii din produsul intern brut care
se prelevă la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor, taxelor, contribuţiilor.
Rata fiscalităţii se calculează ca un raport între totalul veniturilor fiscale şi produsul
intern brut, conform relaţiei:
Vf
Rf   100 , unde:
PIB
Rf = rata fiscalităţii, care ne arată cât la sută din produsul intern brut este concentrat la
dispoziţia statului cu ajutorul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
Vf = venituri fiscale;
PIB = produsul intern brut.
Nivelul acesteia diferă în funcţie de o serie de:
 factori proprii sistemului fiscal: multitudinea impozitelor, modul de calcul al materiei
impozabila progresivitatea impunerii, numărul tranşelor de impozitare
 factori independenţi de sistemul fiscal: produsul intern brut, priorităţile în ceea ce
priveşte destinaţia resurselor etc.
Orice accentuare a presiunii fiscale provoacă o reducere a sumei prelevărilor obligatorii,
realitate demonstrată de Curba lui Laffer care arată că valoarea prelevărilor obligatorii este o
funcie crescătoare de rata presiunii fiscale doar până la un prag maxim M, corespunzând
nivelului maxim al curbei, dincolo de care veniturile fiscale devin funcţie descrescătoare de
nivelul acestei rate.

Suma
prelevărilor
obligatorii

M
N

Rata
presiunii
R1 R2 R3 fiscale
 Gradul fiscalităţii la nivel microeconomic trebuie analizat atât prin prisma ponderii
prelevărilor obligatorii în valoarea adăugată,
 Între nivelul gradului de fiscalitate şi activitatea economică există o strânsă legătură,
şi anume: o fiscalitate ridicată conduce la reducerea activităţii de producţie şi de
investiţii a agenţilor economici, a cererii de mărfuri şi servicii, a creşterii economice.
 În schimb, o fiscalitate moderată impulsionează activitatea de producţie, investiţiile,
cererea de mărfuri şi servicii, stimulează creşterea economică.
 La nivel de individ, gradul de fiscalitate (sau presiunea fiscală individuală) reprezintă
raportul dintre totalul prelevărilor obligatorii suportate de către contribuabil şi totalul
veniturilor realizate. Presiunea fiscală individuală exprima povara fiscală pe care
contribuabilul este nevoit să o suporte în cursul unei perioade de timp (lună, an).