APARATUL RESPIRATOR

Aparatul
respirator ( Apparatus

respiratorius) sau sistemul respirator (Sistema respiratorium) constituie totalitatea organelor care

servesc la schimbul gazos între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen, indispensabil
vieții celulelor, și eliminând din organism dioxidul de carbon rezultat din oxidări.
Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat aportul de oxigen din aerul
atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în sens invers a dioxidului de
carbon produs de metabolismul celular.

COMPONENTELE SISTEMULUI RESPIRATOR

Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele,
laringele, traheea, bronhiile) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătura între mediul extern
și cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavității nazale este căptușit cu o mucoasă ale cărei
secreții mențin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzește aerul inspirat.
Mucusul, cât și firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor impurități care se
pot afla în aerul inspirat.
Faringele este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă.
Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o
proeminență, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă,
care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este și organul vorbirii,
deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea
coardelor inferioare se produc sunetele. Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menținut
deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa.
 Spre esofag, țesutul cartilaginos este înlocuit cu țesut moale, ce ușurează trecerea
alimentelor prin esofag. Peretele intern al traheii este căptușit cu o mucoasă umedă, ale cărei
celule sunt ciliate. Cilii se mișcă de jos în sus, antrenând astfel impuritățile spre exterior.
Bronhiile, în număr de două, sunt ramificații ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele
cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conține, de asemenea, celule ciliate.
Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.
Plămânii sunt două organe alveolare elastice, de culoare roz, așezate în cutia toracică,
deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi
lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care
se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm
în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari,
alcătuiți din mici umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.
Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii
pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața lor este acoperită
de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân (pleura viscerală), cealaltă de peretele
intern al cavității toracice (pleura parietală). Între ele se află o cavitate foarte subțire (spațiul
pleural), în care se găsește o peliculă de lichid (lichidul pleural). Plămânii sunt foarte bine
vascularizați de arterele și venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc
numit hil, se ramifică și însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole
care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoțesc apoi
bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) și ies din
plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un
mare număr de saci pulmonari. Suprafața acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror
suprafață totală atinge 200 m pătrați. Astfel, sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare
suprafață. Ele sunt separate doar de pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai capilarelor.

FUNCȚIA SISTEMULUI RESPIRATOR

Funcția sistemului respirator este de a permite schimbul de gaze, adică procesul care face
posibilă alimentarea cu oxigen a tuturor organelor și țesuturilor, prin oxigenarea sângelui.

MECANICA RESPIRATIEI

Pentru ca oxigenul sa ajunga la nivelul celulelor unde este sintetizat, a aparut in cursul
evolutiei pe scara animala o serie de adaptari, in vederea captarii lui din aerul atmosferic si a
transportului pana la nivelul celulelor carora le este predat. Aparatul respirator are sarcina de a
asigura trecerea de Oz din atmosfera in sange si a C02 rezultat din oxidarile celulare, din sange in
atmosfera. Sangelui si respectiv hemoglobinei din globulele rosii le revine rolul de transportor al
gazelor respiratorii. Schimbul de gaze (02 si C02) dintre organism si mediul ambiant se numeste
respiratie. Organul specializat in schimburile  gazoase intre organism si aerul atmosferic este
plamanul care ofera o suprafata mare, foarte subtire si foarte bine irigata cu sange.

Aerul intra si iese din plamani datorita diferentei de presiune care se creeaza intre aerul
atmosferic si interiorul plamanului, prin variatiile de volum ale cavitatii toracice. Plamanii sunt
organe pasive din acest punct de vedere, ei urmeaza doar miscarile toracelui. Solidaritatea
functionala dintre torace si plaman este asigurata prin cavitatea pleurala. Nu este o cavitate reala,
ci una virtuala pentru ca intre foita pleuralae viscerala si parietala nu exista un spatiu, ci o lama de
lichid foarte subtire. intre aceste doua lame fine de lichid se exercita o forta hidraulica, ce obliga
plamanii sa se destinda, cand volumul cutiei toracice creste. 
 Plamanii pot cu usurinta sa urmeze miscarile cutiei toracice datorita structurii lor elastice.
Punerea in actiune a cutiei toracice in variatiile sale ritmice de volum este asigurata prin
contractiile ritmice ale musculaturii respiratiei. Diafragma inchide complet cavitatea toracica in
partea inferioara astfel ca plamanii se gasesc intr-o adevarata cavitate pneumatica. In repaus,
diafragma este bombata in sus si tinde sa se aplatizeze cand se contracta marind astfel diametrul
vertical al cavitatii toracice. Totodata, coastele se ridica prin intrarea in contractie a muschilor
intercostali externi. Ridicarea coastelor de la 1-5 mareste diametrul transversal. 

Se realizeaza astfel cresterea volumului cavitatii toracice urmata de cresterea spatiului

intrapulmonar. Scade astfel presiunea in interiorul plamanilor si, potrivit legilor gazelor, se asigura
intrarea in plamani a circa 500 cm3 aer. S-a produs astfel inspiratia. Imediat urmeaza expiratia.
Prin relaxarea muschilor inspiratori, cutia toracica revine la dimensiunile initiale, spatiul
intrapulmonar se micsoreaza, presiunea creste si conform acelorasi legi ale gazelor, aerul este
expirat. Cele doua componente ale respiratiei, inspiratia si expiratia, se succed, fara pauza, de 14-
16 ori pe minut, alcatuind frecventa respiratorie. Deplasarea volumului de aer din plamani spre
exterior si introducerea de aer in plamani se numeste ventilatie pulmonara .
Frecventa si amplitudinea miscarilor respiratorii variaza foarte mult in functie de necesitatile
in 02 si de cantitatea de C02 acumulata. Cresterea frecventei si a amplitudinii respiratorii
presupune existenta mecanismelor de reglare si a musculaturii respiratorii suplimentare care intra
in actiune Ia comanda sistemului nervos. Cantitatile de aer inspirate si expirate in asemenea
conditii sunt crescute, deoarece plamanii dispun de rezerve respiratorii.

Capacitatea totala pulmonara este de 5.000 cm3. Ea cuprinde patru volume:

 volumul curent, reprezentat prin aerul care intra si iese printr-o respiratie normala;
 volumul inspirator de rezerva, reprezentat prin aerul care poate fi introdus printr-o
respiratie fortata, facuta la sfarsitul unei inspirati normale;
 volumul expirator de rezerva, cuprinde aerul care poate fi expirat fortat la sfarsitul unei
expiratii normale;
 volumul rezidual care umple alveolele si nu poate fi scos din plamani decat prin
deschiderea cutiei toracice.

Volumul curent de 500 cm3 aer este suficient pentru conditiile de repaus cand necesitatile de
02 sunt mici, dar creste considerabil in efort fizic. in aceste conditii, printr-o singura respiratie se
ventileaza 3.000-4.000 cm3 de aer, care reprezinta capacitatea vitala (formata prin insumarea
volumului curent + volumul inspirator de rezerva + volumul expirator de rezerva). Determinarea
capacitatii vitale se face cu ajutorul spirometrului si reprezinta cantitatea de aer care poate fi
expirata fortat, dupa ce s-a facut o inspiratie fortata. De valoarea capacitatii vitale depinde in mare
masura posibilitatea de adaptare a functiei respiratorii.

Cantitatea de aer care trece prin plamani intr-un minut se numeste debit respirator si se afla
inmultind aerul curent cu frecventa respiratorie. in conditii de repaus, este de 81/min (500 x 14 -
16 = 7.000 - 8.000 cm3). in efortul fizic, mobilizand rezervele si crescand frecventa, se poate
ajunge la 140-150 litri pe minut, dovedind capacitatea mare de adaptare a functiei respiratorii.