Nicolae Ceaușescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune trebuie îmbunătățită.
Consultați manualul de stil și îndrumarul, apoi dați o mână de ajutor.
Nicolae Ceaușescu
Nicolae Ceaușescu.jpg
Ceaușescu tânăr
Date personale
Născut 26 ianuarie 1918[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
Scornicești, Olt, România Modificați la Wikidata
Decedat 25 decembrie 1989 (71 de ani)[1][3][4][5] Modificați la Wikidata
Târgoviște, Dâmbovița, România Modificați la Wikidata
Înmormântat Cimitirul Ghencea Modificați la Wikidata
Cauza decesului pedeapsa cu moartea ( execuție de către un pluton de execuție) Modificați
la Wikidata
Părinți Andruță și Alexandrina (născută Lixandra)
Frați și surori Ilie, Nicolae Andruță, Niculina, Marin, Florea, Maria, Elena, Ion
Căsătorit cu Elena Ceaușescu
Copii Valentin Ceaușescu, Zoia Ceaușescu, Nicu Ceaușescu
Cetățenie Flag of Romania.svg Regatul României
Flag of Romania (1965–1989).svg RS România Modificați la Wikidata
Religieateu
Ocupație politician
personal militar[*] Modificați la Wikidata
Secretar General al PCR
În funcție
11 iulie 1965 – 25 decembrie 1989
Vicepreședinte 14 august 1952
Locțiitor 20 octombrie 1944
Precedat de Gheorghe Gheorghiu-Dej
Succedat de Funcție desființată
Primul Președinte al României
În funcție
29 aprilie 1974 – 25 decembrie 1989
Precedat de Funcție nou înființată
Succedat de Ion Iliescu
Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România
În funcție
9 decembrie 1967 – 22 decembrie 1989
Precedat de Chivu Stoica
Succedat de Funcție desființată
Premii Ordinul Erou al Muncii Socialiste[*]
Ordinul Karl Marx
Ordinul Olimpic de Aur[*] (1985)
Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*]
Ordinul Sfântul Olaf în grad de mare cruce[*]
Ordinul Național Crucea Sudului în grad de mare cruce[*]
Decoration of the Order of Civil Merit[*] (1979)
Erou al Republicii Socialiste România
Order of the Victory of Socialism[*]
...mai multe...
Partid politic Partidul Comunist Român
Profesie Cizmar
Infracțiuni
Activitate
Condamnat pentru genocid
Pedeapsă Pedeapsa capitală
Situația pedepsei Executat prin împușcare
Semnătură
Nicolae Ceauşescu Signature.svg
Prezență online
site web oficial
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Parte dintr-o serie despre
România comunistă
Coat of arms of the Socialist Republic of Romania
Organizații[ascunde]
Partidul Comunist Român Securitate
Uniunea Tineretului Comunist
Marea Adunare Națională Consiliul de Stat
Gărzile Patriotice Pionierii Academia Ștefan Gheorghiu
Biserica Ortodoxă Scînteia Comturist
Lideri[ascunde]
Petru Groza Ana Pauker
Ion Gheorghe Maurer Chivu Stoica
Gheorghe Gheorghiu-Dej
Nicolae Ceaușescu Elena Ceaușescu
Ideologie[ascunde]
Comunismul național Tezele din iulie
Protocronism Cultul personalității lui Ceaușescu
Politici[ascunde]
Colectivizarea Naționalizarea Campania de alfabetizare
Planurile cincinale De-Stalinizarea
Sistematizarea Politica de austeritate din anii 1980
Cultură[ascunde]
Daciada Cîntarea României Cenaclul Flacăra Obsedantul deceniu Emblema Drapelul
Represiune[ascunde]
Cenzura Canalul Dunăre-Marea Neagră
Reeducarea Deportările în Bărăgan
Înscenarea de la Tămădău
Experimentul Pitești Închisoarea Sighet
Proteste și rezistență[ascunde]
Rezistența anticomunistă din România
Mișcările studențești din București din 1956
Dizidența sub Nicolae Ceaușescu
Greva minerilor din Valea Jiului din 1977
SLOMR
Revolta de la Brașov Scrisoarea celor șase
Revoluția Română din 1989
Relațiile cu URSS[ascunde]
Ocupația sovietică (1944–1958) SovRom
Problema basarabeană
Relațiile cu alte state[ascunde]
Relațiile dintre România și Coreea de Nord(en)
vdm
Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918,[1][2][3][4] Scornicești, Olt, România – d. 25 decembrie
1989,[1][3][4][5] Târgoviște, Dâmbovița, România) a fost un dictator român, secretar general al
Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la
căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989.

La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN [6] semnat de Ion Iliescu, a fost constituit
Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost
judecați de acest tribunal în cadrul unui proces sumar, condamnați la moarte și executați la
câteva minute după pronunțarea sentinței.

În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”.[7]

Cuprins
1 Copilăria și adolescența
2 Cariera politică
2.1 Perioada ilegalistă
2.1.1 Procesul de la Brașov și detenția la Doftana
2.2 Perioada postbelică
2.2.1 Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare
2.2.2 Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)
2.2.2.1 Politica externă
2.2.2.1.1 Relația cu Pactul de la Varșovia
2.2.2.1.2 Relația cu Statele Unite
2.2.2.1.3 Relația cu Vaticanul
2.2.2.2 Politica internă și politica economică
2.2.3 Perioada autoritară și cultul personalității
2.2.3.1 Statura politică a lui Ceaușescu
2.2.3.2 Îngrădirea libertății de exprimare
2.2.3.3 Monitorizarea discuțiilor cu străinii
2.3 Proteste în perioada regimului Ceaușescu
2.4 Sfârșitul regimului lui Ceaușescu
2.4.1 Revoluția din decembrie 1989
2.4.2 Procesul și execuția
2.4.3 Deshumarea
3 Ceaușescu în conștiința populară
3.1 Neexistența de „conturi secrete” ale lui Ceaușescu
3.2 Altele
3.2.1 Familia
3.2.2 Venituri legale
3.2.3 Garda personală
3.3 Preferințe
4 Decorații
5 Imagini
6 Note
7 Bibliografie
8 Lectură suplimentară
9 Vezi și
10 Legături externe
Copilăria și adolescența

Nicolae Ceaușescu, la vârsta de 15 ani, deținut la Doftana, 1933

În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ziua sa de naștere era sărbătorită pe 26 ianuarie. În
perioada postdecembristă a fost prezentat Registrul stării civile care dovedește că Ceaușescu s-a
născut în ziua de 23 ianuarie 1918.[8][9] Din Revista muzeelor și monumentelor reiese că actul
de naștere eliberat de primăria localității se găsea la muzeul din Scornicești[10] încă dinainte de
1989, astfel încât prezentarea din perioada postdecembristă nu este o noutate. Data de 26 ianuarie
1918 apare și într-un referat întocmit în perioada interbelică.[11] Familia Ceaușescu a fost o
familie de țărani cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea 3 hectare de pământ, câteva oi și își mai
susținea familia din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura...”,
spunea despre el bătrânul preot din Scornicești.[12] Mama lui, Alexandrina (născută Lixandra),
era o femeie supusă și muncitoare.[12] Casa lor avea două camere, iar mâncarea de bază era
mămăliga. Nicolae a făcut patru clase la școala din sat, în care învățătorul preda într-o sală
cursuri simultane pentru elevii mai multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea
mergea la școală desculț. Nu avea prieteni, era nervos și imprevizibil.[12] La vârsta de 11 ani,
după absolvirea școlii primare, Ceaușescu a plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de
cizmar.[13][14] Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, și-a inițiat ucenicul în misiuni
conspirative.[12]
Cariera politică
Perioada ilegalistă

Nicolae Ceaușescu arestat de poliția din Târgoviște (1936)

TimbruNicolaeCeausescu.png
În noiembrie 1933 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, formațiune
politică aflată în ilegalitate la acea vreme[15]. A fost arestat prima oară în 1933 pentru agitație
comunistă în timpul unei greve. În 1934 a fost atras în Comitetul raional din Negru unde a lucrat
până în august când a fost desemnat să muncească în mișcarea antifascistă. A făcut parte din
Comitetul Național antifascist și în Comitetul Central al tineretului antifascist. Au urmat încă trei
arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de
activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare, dar a fost pus imediat în libertate. În urma
acestor arestări, a fost etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum
și „distribuitor activ de material de propagandă comunistă și antifascistă”.

După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o vreme, el povestind în autobiografia sa
de după război că a activat în rețelele comuniste din Oltenița și „regionala Prahova” (ceea ce în
organizarea interbelică a PCdR însemna județele Prahova și Dâmbovița).[15]

Procesul de la Brașov și detenția la Doftana

Cert este că în 1936 Ceaușescu era secretar regional al UTC și încerca, împreună cu agitatorul
polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste. În ianuarie 1936
cei doi au vizitat celula comunistă constituită în comuna Ulmi de lângă Târgoviște, încercând să-
i atragă pe membrii ei cu funcții mai înalte în ierarhia comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată
de un informator al Siguranței, Ion Olteanu, iar Ceaușescu a fost din nou arestat împreună cu
Tarnovski, Gheorghe Dumitrache (organizatorul celulei) și alți comuniști.[16] În cursul anchetei
și interogatoriilor separate, Ceaușescu a rămas singurul care a refuzat să recunoască, împotriva
tuturor evidențelor, activitatea subversivă. La sfârșitul lunii grupul a fost transferat la Palatul de
Justiție din Brașov, unde a fost judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat în
PCdR[15]. Ceaușescu a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare (doi ani pentru
acțiunile propriu-zise și șase luni pentru ultraj în urma protestelor vehemente la adresa curții). El
și Tarnovski au primit cele mai mari pedepse din lotul de 13 activiști comuniști condamnați.
Transferat ulterior la Închisoarea Doftana, Ceaușescu i-a întâlnit pe Vasile Luca, Alexandru
Moghioroș și apoi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Gheorghe Apostol.[17]
Propaganda comunistă avea să creeze multiple legende romanțate în jurul detenției la Doftana.
Ceaușescu (al doilea din stânga) în lagărul de la Târgu Jiu
Eliberat la termen în 1938, Ceaușescu a rămas în libertate doar doi ani, întrucât în 1939 a fost
condamnat în lipsă la 3 ani de închisoare pentru continuarea propagandei comuniste, fiind din
nou arestat în 1940. În această scurtă perioadă de libertate, a cunoscut-o pe Elena Petrescu,
activistă comunistă din București.[18] Încarcerat la închisoarea din Jilava, Ceaușescu a continuat
întâlnirile cu Elena, profitând de permisiunea primită din partea conducerii penitenciarului de a
primi tratament stomatologic la Spitalul Militar.[19] Transferat în 1942 la Caransebeș și în 1943
la Văcărești, la terminarea detenției în 1943 nu a fost eliberat, în condițiile în care generalul
Antonescu se ferea să elibereze activiști comuniști ce i-ar fi subminat regimul, ci a fost transferat
în lagărul de la Târgu Jiu, unde erau aduși comuniștii. A fost eliberat la 4 august 1944.

Perioada postbelică
După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot
mai pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – UTC - (1944-
1945).[20]

Gheorghiu-Dej, Ceaușescu și delegații în februarie 1948

După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, în urma abdicării regelui Mihai I, la
30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și în februarie 1948 a avut loc
primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae Ceaușescu a fost numit subsecretar de
stat în ministerul Agriculturii,[21] în Guvernul Petru Groza (4), iar la 18 martie 1950, generalul-
maior Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției
Superioare Politice a Armatei.[13][22] Nicolae Ceaușescu a devenit general în ianuarie 1950,
deși nu făcuse armata.[23]

Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare

În funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la cooperativizarea
forțată a agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor care se împotriveau
cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc
Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea „facțiunii moscovite” (condusă de Ana
Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic
al PMR, responsabil cu problemele de cadre, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul doi în
ierarhia PMR.[24]
În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în reprimarea
mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.

Gheorghiu-Dej și Hrușciov la Aeroportul Băneasa din București. Ceaușescu în plan secundar

(stânga), iunie 1960

Elena Ceaușescu soția lui Nicolae Ceaușescu

La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției
Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), Ceaușescu a condus
unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se
împotriveau colectivizării forțate. Flancat de două tancuri, Ceaușescu ordonă personal
deschiderea focului de pe mitralierele aflate în camioanele care însoțeau tancurile. 9 țărani sunt
uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun,
Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți 48 sunt răniți.[25][26][27][28]
[29][30][31][32][33][34] Varujan Vosganian, politician, economist și scriitor de origine
armeană, relatează în cartea sa autobiografică „Cartea șoaptelor” întreaga desfășurare a
evenimentelor.

„Tancurile se opriră și odată cu ele și camioanele, care făcură un viraj și se proptiră cu spatele la
baricadă, ridicând prelatele și scoțând la iveală, într-adevăr, țevile lungi și perforate ale
mitralierelor. Din camioane coborâră câțiva ofițeri în uniformele Securității, iar în fruntea lor
același bărbat scund, cu căciula militară și scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor.
Atunci unii dintre oameni ieșiră în fața baricadei. Bărbatul mărunțel ridică mâna dreaptă și ei
crezură că vrea să le vorbească. Clopotele amuțiră. Oamenii făcură un pas înapoi. Lângă Nițu
Stan, Costică Arbănaș căzu în genunchi și-și desfăcu la piept, rupând-o, cămașa. Lângă el,
Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Apoi ceilalți
veniră unul câte unul. Cocoțată pe cabina mașinii răsturnate, Dana lui Radu rămase încremenită,
strângându-și basmaua la piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată. Bărbatul acela,
Ceaușescu, își lăsă brațul în jos cu o mișcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind
șuierul gloanțelor, dar rămaseră focul stârnit de țevi și plumbii care umplură aerul. Primul căzu
Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-și nedumerit palmele lipite de pieptul din care țâșnea
sângele și apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiți, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i
se îndese în trup. Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de
câlți, și rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă, cu
brațele desfăcute. Pe Costică Arbănaș, în genunchi, gloanțele îl feriră ca printr-o minune, dar
rămase așa, neclintit, cu găvanele golite, într-un plâns pe care nici măcar nu și-l simțea. Nițu Stan
se aruncă în țărână și se rostogoli spre margine, dar se întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care
gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa...”, până când sângele îi țâșni pe gură, sufocându-l.... Clopotul
continua să bată... Mitralierele răpăiră clopotnița, dar clopotul continua să bată. Tancurile porniră
încet, continuând să răpăie și spulberară baricada ca pe un mușuroi, scuturând peste blindajul lor
laolaltă scânduri și trupuri. Răniții se târau din calea lor, ca să nu-i strivească șenilele.
Mitralierele măturau acum doar clopotnița, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului și
șuierul gloanțelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala mușcată de gloanțe, sfârtecată și
înăbușită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică zdrențuită, ieșea biruitor. Până când
țeava unuia dintre tancuri se ridică încet și slobozi un obuz care ținti chiar în miezul clopotniței.
Ionuț Cristea murise cu siguranță mai demult și clopotul luptase singur mai departe. Obuzul
ucise și clopotul. Când dangătul tăcu, atunci tăcură și gloanțele. „Nu se mai termina, își aminteau
unii, credeam că o să ne omoare pe toți”. „A ținut doar ca la zece minute, spuneau alții, a fost ca
o grindină, ca o răpăială de vară.” ”
— Varujan Vosganian , Cartea șoaptelor, 2009, pp. 256-272[35]
18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra ordinii sociale”, petrecând între
15-25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud.[35]

După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care
30.000 finalizate cu sentințe de închisoare.[36]

Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)

Articol principal: Epoca de aur-epoca Ceaușescu.
Articol principal: Republica Socialistă România.
Politica externă
Fragmente audio:
Fragmente din discursul din 1968
MENIU0:00
Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

Întâlnirea președintelui american Richard Nixon și vicepreședintelui Gerald Ford cu Nicolae

Ceaușescu în 1973

Ceaușescu petrecând timp cu Jacques Chirac pe litoralul românesc din Neptun (1975)
Nicolae Ceaușescu și soția sa cu împăratul Hirohito în timpul unei vizite în Tokyo din 1975

Cuplul prezidențial român este primit de către Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham în iunie
1978

Ceaușescu cu Pol Pot, 1978

Ceaușescu este întâmpinat de regele Juan Carlos I al Spaniei în Madrid, 1979

Relația cu Pactul de la Varșovia
În primii ani de regim, Ceaușescu s-a îndepărtat de linia de obedientă față de Moscova a
predecesorilor săi. Astfel, la puțini ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu doar că a refuzat să
participe la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a
condamnat-o explicit într-un discurs public, ținut la 21 august 1968. Prin discursul său,
Ceaușescu a indus teamă, devenind astfel un adevărat erou.[37] Teama a fost exprimată de o
frază rostită în fața a 100.000 de oameni: „se vor găsi mâine unii care să spună că și aici, în
această adunare, se manifestă tendințe contrarevoluționare.”

La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare
popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii 1960
Ceaușescu a pus capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal țara va
continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991). Pactul de
la Varșovia și NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La 20 august
1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția
României și Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia
Cehoslovaciei alături de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de
condamnare publică activă a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât
simpatia compatrioților săi, cât și pe cea a lumii occidentale.

Relația cu Statele Unite

În timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere față de
România, pe fondul răcirii relațiilor dintre România și URSS după invazia Cehoslovaciei de către
URSS din 1968, invazie intens criticată de președintele român. Nixon a vizitat România pe 2
august 1969, iar în urma discuțiilor purtate cu președintele român, Nixon și-a făcut impresia că
„Ceaușescu este un marxist stalinist dur, iar discuțiile cu el exclud platitudinile uzuale
diplomatice.”[38][39]
Vizita președintelui Nixon în România a făcut parte din turneul mondial al președintelui
american început în luna iunie în Guam, în care a făcut cunoscute principiile a ceea ce avea să fie
denumită ulterior „Doctrina Nixon”.[40] Ea a reprezentat prima vizită a unui președinte american
într-o țară comunistă, fapt care a provocat reacții ostile, atât din partea Uniunii Sovietice cât și a
Taiwanului, pe atunci deținând locul Chinei în Consiliul de Securitate al ONU. Astfel Moscova a
trimis un avertisment clar României prin intermediul ministrului de externe Andrei Gromîko,
care a precizat că „Doctrina Brejnev” era valabilă pentru toți membrii Tratatului de la Varșovia
și că acesta „nu va permite niciodată să se aducă atingere securității statelor semnatare și
cuceririlor socialismului din aceste țări”, accentuând explicit calitatea de membru a României.
[41] La rândul lor, naționaliștii chinezi ai lui Cian Kai-și i-au chestionat pe oficialii americani
dacă „vizita președintelui Nixon în România va avea implicații pentru relațiile SUA cu China
comunistă și dacă SUA doreau ca România să intermedieze îmbunătățirea contactelor lor cu
Pekinul”.[42]

Pe parcursul vizitei Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol de
mediator între România și China.[43] După vizită, oficialitățile americane apreciau că la acel
moment „suntem pe cale să dezvoltăm o relație specială cu România”.[44] Faptul că Statele
Unite ale Americii considerau relația cu România ca utilă din punct de vedere politic, „ca un
ghimpe în coasta Uniunii Sovietice”, avea să ducă la o dezvoltare a sa pe perioada mandatelor
președintelui Nixon. Astfel, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de răspuns în SUA, în
octombrie 1970. A urmat acordarea de către partea americană a unei serii de favoruri economice,
culminând cu acordarea „clauzei națiunii celei mai favorizate.” Totodată, SUA a sprijinit intrarea
României într-o serie de organisme internaționale cum ar fi Acordul General pentru Tarife și
Comerț - G.A.T.T., în 1971, sau Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru
Reconstrucție și Dezvoltare, în 1972.”[45]»

În contextul relațiilor tensionate dintre România și Uniunea Sovietică și al deschiderii

administrației Nixon față de România în acea perioadă, Nicolae Ceaușescu dorea să cumpere din
SUA rachete antiaeriene și antitanc (Stinger, Redeye și TOW).[39][46] Pe fondul deschiderii
SUA inițiate de administrația Nixon, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în Statele Unite în anul
1973,[47] iar România comunistă a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o
serie de concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către
Israel sau Statele Unite ale Americii.[48]

Relația cu Vaticanul
În data de 26 mai 1973, în cursul unei vizite oficiale în Italia, Ceaușescu a fost primit în audiență
particulară de către papa Paul al VI-lea, ocazie cu care Ceaușescu a afirmat cu privire la
chestiunea Bisericii Române Unite, interzisă cu 25 de ani în urmă, că o socotește închisă pentru
totdeauna, care pentru autoritățile române nu există.[49] Anterior ambasadorul Cornel Burtică s-
a întâlnit de mai multe ori cu Agostino Casaroli, ministrul de externe al Vaticanului, ocazii cu
care cei doi au ajuns la un acord în acest sensul reglementării situației Bisericii Române Unite.
[50] Nicolae Ceaușescu s-a arătat dispus la o ameliorare a relațiilor dintre România și Sfântul
Scaun doar cu condiția „totalei abandonări de către Vatican a problemei fostului cult greco-
catolic”, fapt neacceptat de Vatican.[51]

Politica internă și politica economică

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar
general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea
vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre
primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului
Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a
devenit o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară
Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul „baronilor” (Maurer,
Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând, nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu
drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia adoptat la congresul al IX-
lea al PCR, care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit secretarului general al PCR (ambele
denumiri au fost adoptate la numitul congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al
Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile Consiliului de Stat, subordonând atât
Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul
de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de conducere efectivă, dublând sau
preluând din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de altă parte, în 1969, la congresul al
X-lea, două treimi din membrii Prezidiului Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija
lui Ceaușescu. Preluarea puterii era acum desăvârșită. [52]

A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății românești.
Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului de industrializare
pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria grea și pe care
primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor de consum,
în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Maurer a pierdut această
dispută.[53] La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și însușise pe deplin
tezele din iulie 1971, lansate de Ceaușescu la întoarcerea din China, Maurer cu linia sa
economică, de orientare relativ liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El
este acuzat de neîncredere în politica partidului și de defetism economic. Maurer a fost îndepărtat
în martie 1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte.[54] Prim-ministru devine
Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul în
Comitetul Central.[55]
Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de
bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate gradele
sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel
formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena
Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat.[56]

La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii

Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul
președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de
dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle
și Richard Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la
indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De
exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la
Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De
asemenea, România a fost singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea
vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania.
Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în
1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România
și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi
președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).

După anul 1974, legăturile dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev au cunoscut o
oarecare îmbunătățire, această apropiere culminând în 1976 cu vizita președintelui român în
Basarabia și Crimeea și cu vizita liderului sovietic la București. Există informații (Vlad
Georgescu, 1992, op. cit. p. 298) că pentru a face pe placul conducerii sovietice, Bucureștiul a
transmis rușilor date despre activitatea unor naționaliști basarabeni care se adresaseră
președintelui Ceaușescu cu speranța de a fi sprijiniți. Ca urmare, ei au fost arestați și condamnați
la detenție în lagărele din Siberia, înainte de a li se îngădui, unora dintre ei, să emigreze definitiv
dincoace de Prut.

În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu Dej,
Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii
1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu
față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare. Securitatea
continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice
tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.

Întreruperea căldurii
Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre
românii care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste
din România (pag 423) face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la
temperaturi sub 10 grade C”.[57][58]

Lipsa apei calde

Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore zilnic iar adesea la etajele superioare
aceasta nu ajungea deloc.[57]

Întreruperea curentului
Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din ianuarie 1982 s-a început
limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea regimului comunist în
1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program
ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau
îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a
frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin
nefolosirea ascensoarelor”.[59] Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de
energie pentru populație a scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985
cu încă 50% față de anii precedenți.[60]

Lipsa principalelor bunuri de consum

Articol principal: Republica Socialistă România#Lipsa principalelor bunuri de consum.
În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne și produse din carne, ouă,
lapte și produse lactate, fructe de import, cafea, ciocolată, orez, făină. Oamenii se hrăneau în
mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone.[61][62][63][64][65] „Lipsurile de tot
felul, mai ales cele alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui 1981”.[66]

Prețuri comparative 1985-2010

Prețurile raportate la salarii erau mai mari în 1985 față de 2010 la principalele alimente de bază
și anume: carne de vită cu oase (113%), carne de porc cu oase (104%), ouă (45%), orez cu bob
lung (68%), zahăr (41%), cafea (420%), unt (51%), făină (12%), ulei (40%), portocale (98%).
Existau câteva alimente la care prețurile erau mai mici în 1985 față de 2010 și anume: cartofi
(61%), mere (74%), ceapă (16%), pește (16%), brânză, când se găsea (50%).[67][68]
La sfârșitul anilor 80 întreținerea unui apartament de 3 camere – 3 persoane, într-un cartier
bucureștean mărginaș, era de circa 300 de lei pe lună, adică 10% din salariu mediu. În 2013 ea
are circa aceeași valoare, 300 lei, ceea ce înseamnă 18% din salariu mediu. Dar în 2013 există
căldură în case și apă caldă.

O Dacie costa 70 000 lei, adică 23,3 salarii medii, în 2013 un Logan costa 30 000 lei, adică 18,68
salarii medii.

În anii 80, un apartament de 3 camere în Drumul Taberei costa 160.000 de lei – 53,3 salarii
medii, iar în 2013 prețul apartamentului respectiv (cu termopane, ușă metalică, gresie etc.) era de
circa 242.000 lei – 150,68 salarii.[69]

Datoria externă
În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat o
atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor
occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programelor
sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul
Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a
devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la
1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au
scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti
creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată.[70]

Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop,
o mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel populația
până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se
instituie raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul,
făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele.[71] Bunurile destinate exportului
au standarde de calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping.
Bunurile destinate consumului intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt
bucuroși atunci când pot cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.

Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari), se
încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist.[72] Ceaușescu
urmărea organizarea unui referendum prin care să se introducă în constituția României interdicția
de a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat
exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi avut
de gând să facă leul convertibil încă de prin anii '70, deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme
față de când acest lucru s-a înfăptuit.[73]

Emigrarea etnicilor germani

Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în negocierile cu
România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a negociat plecarea a 4.000 de
etnici germani din România. Pentru '71 – 6.000 de etnici germani, la fel în 1972, în 1973 - 4.000
de etnici germani. Decretul Consiliului de Stat nr.402 din 1 noiembrie 1982[74] prevedea
următoarele: „Persoanele care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să
plătească integral datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte organizații. De
asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice alte datorii față de
persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate
să restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și
perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior, postuniversitar și
doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea cheltuielilor de școlarizare erau
împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu studii medii, 5.500 de mărci
germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru cei cu studii superioare încheiate. În
1988 suma cerută pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci. Banii ajungeau într-un cont
al Băncii Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri, banii au fost folosiți pentru plata
datoriei externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător în cadrul CNSAS, care a publicat
un studiu pe această temă. În urma negocierilor purtate de Heinz-Günter Hüsch cu reprezentanții
Securității, din România au plecat între 1968 și 1989 peste 200.000 de etnici germani.[75][76]

Politica demografică și sanitară

Articol principal: Politica demografică a regimului Ceaușescu.
Stimularea forțată a sporului natural al populației a reprezentat una din prioritățile regimului
Ceaușescu. Un element important al acestei politici este reprezentat de abrogarea, în 1966, a
decretului din 1957 care permitea avorturile la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în
unele țări comuniste). Prin decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele
trei luni de sarcină numai pe baza unor stricte indicații medicale și doar în cazuri excepționale se
accepta sacrificarea fătului și până la șase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin
Decretul 441 din 26 decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au
depășit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naștere la cel puțin cinci copii. În teorie, mamele
a 5 sau mai mulți copii ar fi avut dreptul la privilegii substanțiale. Mamele „eroine” a 10 sau mai
mulți copii aveau dreptul să primească gratuit din partea statului un automobil ARO, transportul
cu trenul, precum și o vacanță pe an într-o stațiune balneară.
În timp ce sporul populației era încurajat, mii de copii erau abandonați în orfelinate. Se estimează
că, la începutul anului 1990, în România orfelinatele „adăposteau” aproximativ 100.000 de
copii[77] în condiții de trai tragice.[78] Rata mortalității infantile rămânea cea mai mare din
Europa.[79]

În perioada 1988-1992, mii de copii din toată România au fost infectați cu HIV. În majoritatea
cazurilor a fost vorba despre o combinație de nepricepere medicală, indiferență și dotări precare.
Parțial cuantificabilă ani mai târziu, „rețeta” exploziei SIDA din România este construită în jurul
a două tragedii: injecții cu seringi expirate și microtransfuzii de sânge.[78] Regimul Ceaușescu a
ignorat problema epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică
societății capitaliste. În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge
și a sângelui pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie
inadecvat sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecțiilor pediatrice cu
HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat medicația și tratamentul pentru 6000 de bolnavi de HIV
SIDA).[80]

Programul de sistematizare rurală

Articol principal: Sistematizare (istoria României).
Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu e fascinat de ideea
transformării naționale totale, așa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc
Coreean și deja pusă în aplicare sub egida Revoluției Culturale din China. La scurtă vreme după
întoarcerea sa în țară, Ceaușescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-
coreean, influențat fiind de filozofia Juche a președintelui Kim Ir Sen. Cărți nord-coreene pe
această temă sunt traduse în română și distribuite pe scară largă în țară.

Vizita oficială a lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu în Republica Populară Chineză.
Vizita protocolară la Ciu Enlai - iunie 1971

Nicolae Ceaușescu și Kim Ir Sen cu prilejul vizitei delegației de partid și de stat în R.P.D.
Coreea, 15 iunie 1971
Începând cu 1972 Ceaușescu a trecut la punerea în aplicare a unui proiect de „sistematizare” a
localităților urbane și rurale. Prezentat de către mașina de propagandă ca fiind un pas major pe
calea „construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, programul debutează la sate prin
demolări în masă ale gospodăriilor țărănești și strămutarea familiilor afectate în apartamente de
bloc.[81] Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forțată, care a
dus la destructurarea societății rurale românești. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat
de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici și remodelarea Bucureștiului în
stil ceaușist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente
sediul Parlamentului) este reprezentativă. 400 de arhitecți în frunte cu arhitectul-șef, Anca
Petrescu, au proiectat clădirea. Au fost rase de pe fața pământului trei cartiere - Uranus, Antim și
parțial Rahova - și 17 biserici. Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau în trei schimburi. În cinci
ani, a răsărit ca din pământ a doua clădire, ca mărime, din lume, după Pentagon, cu un volum de
2.500.000 mc, cu peste 7.000 de încăperi, unele de mărimea unui stadion. Nota de plată a fost de
circa 2 miliarde dolari în condițiile în care poporul era confruntat cu frig și grave lipsuri
alimentare.[12] Proteste venite din partea unor organizații neguvernamentale internaționale au
jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane și probabil în salvarea a ceea ce a
mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.

Termocentrala de la Anina
Termocentrala de la Anina a fost una dintre ideile de suflet ale lui Ceaușescu. Ea a costat 1
miliard de dolari[82] (9 miliarde de lei la vremea respectivă, jumătate cât a costat Casa
Poporului). 8000 de muncitori au fost aduși din toate colțurile țării. În aproape 100 de blocuri
trăiau oameni din Moldova, Oltenia și Maramureș. Se intenționa producerea de energie electrică
prin arderea șisturilor bituminoase în combinație cu cărbune, păcură ori gaz. Angajații
termocentralei de la Anina aveau salarii de cca 13 000 lei, de patru ori cât medicii din București.
Construcția a început în 1976, a început să funcționeze în 1984 (dar fără a produce vreodată
curent), a fost închisă în 1988, a fost vândută la fier vechi în 2003. Termocentrala de la Anina a
fost un eșec foarte costisitor.[83]

Fuga lui Pacepa

În 1977 Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de Informații Externe
(spionaj) al Securității, părăsește țara și obține azil politic în Statele Unite. Plecarea lui Pacepa dă
o grea lovitură regimului comunist, iar încercările lui Ceaușescu de a restructura Securitatea nu
reușesc să-i îndepărteze pe toți colaboratorii lui Pacepa și să limiteze pierderile. În cartea sa Red
Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief (ISBN 0-89526-570-2) (în românește:
Orizonturi roșii: Cronicile unui spion comunist), apărută în 1986, Pacepa dezvăluie detalii despre
colaborarea regimului Ceaușescu cu organizații teroriste arabe, activitățile intense de spionaj
contra industriei americane, precum și planurile bine ticluite de a atrage susținere politică din
partea lumii occidentale. După plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internațional se
accentuează, paralel cu o înrăutățire a situației economice. Serviciile străine de informații își
intensifică eforturile de infiltrare a Securității, în timp ce controlul lui Ceaușescu asupra
aparatului începe să se clatine.[84][85]

Învățământul
O atenție specială a fost acordată reorganizării până la dezorganizare a învățământului, aproape
toate progresele perioadei precedente fiind anulate. Legea educației din 1978 a introdus
principiul drag președintelui al integrării învățământului cu producția, alungând practic din școli
multe discipline și punând liceele și facultățile sub tutela unor uzine și dându-le planuri de
producție. Din punct de vedere practic rezultatele acestei legături dintre învățământ și producție
sunt neglijabile, greutățile uzinelor tutelare făcând de cele mai multe ori activitatea productivă a
școlilor și facultăților irelevantă pentru economia națională. Învățământul a ajuns o instituție de
pe băncile căreia elevii și studenții ies cu o formație intelectuală redusă în multe domenii de
activitate. Numărul studenților era în continuă scădere. A fost reintrodusă obligativitatea
prezentării unei recomandări din partea UTC pentru intrarea în facultățile de științe sociale.
Cadrele didactice au fost epurate începând din anul 1974 când președintele țării a declarat că „nu
poate lucra în învățământul superior acela care se sustrage de la activitatea de educare a tinerei
generații în spiritul concepției marxist-leniniste, al programului partidului nostru”. De atunci
această poziție a fost extinsă la învățământul de toate gradele. Din 1975, admiterea la doctorat nu
s-a mai putut face decât cu aprobarea comitetului municipal de partid, această autoritate fiind
transferată ulterior unei comisii speciale a Comitetului Central. Clasa conducătoare era hotărâtă
să îngăduie accesul la învățământul superior numai persoanelor care i se păreau de încredere și
pe care nădăjduia să le poată controla.[86]

Dărâmarea de biserici și mănăstiri

Întrevederea dintre Nicolae Ceaușescu (flancat de Manea Mănescu și Ștefan Voitec) și patriarhul
Iustin Moisescu,
București, 18 iunie 1977
Nicolae Ceaușescu a ordonat dărâmarea de biserici și mănăstiri, între care Biserica Văcărești și
Mănăstirea Văcărești (1716), Mănăstirea Cotroceni (1679), Mănăstirea Mihai Vodă (1594) sau
Biserica Sf. Vineri (1854) pentru a face loc Casei Poporului. În total au fost distruse în București
23 de biserici.[87] Iată lista lor:

Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului XVI, demolată în 1985.

Biserica Crângași (1564) și cimitirul adiacent, distruse în 1986.
Biserica Alba-Postavari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie 1984.
Biserica Sf. Nicolae-Jitnita (1590) din Calea Văcărești, demolată în iulie 1986.
Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în 1984.
Biserica Spirea Veche, secolul XVI, reînnoită în secolul XVIII, demolată în aprilie 1984.
Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucție după cutremurul
din 1977 și demolată în primăvara aceluiași an. Acest lăcaș de cult cu un ansamblu important de
pictură murală a fost prima victimă a demolărilor regimului ceaușist.
Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul XVII, demolată în iunie 1987, doar la câțiva ani după
renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.
Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul XVII, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost
furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748.
Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.
Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre
eteriști și otomani, biserica servise arnăuților drept loc de rezistență și fusese avariată de
bombardamente. Între 1863 și 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic. Picturile murale
executate de Gheorghe Tattarescu au fost parțial distruse, parțial furate în timpul demolării.
Aripile de nord și de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.
Mănăstirea Văcărești (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din București, demolată între
1984 și 1987. Dintr-o suprafață de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării au putut fi
salvați de către prof. Dan Mohanu și studenții săi de la Institutul de Arte Plastice Nicolae
Grigorescu doar cca 140 m². Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a
voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepția unor fragmente cu icoane sau scene
biblice care au fost probabil furate de muncitorii șantierului de demolare.
Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie
1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât
biserica.
Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în 1986.
Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.
Biserica Sf. Troita-Izvor, 1804, descrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-
Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de cult.
Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.
Biserica Crângași 2, 1943, demolată în 1982.
Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.
Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.[88]
Grație și eforturilor lui Eugen Iordăchescu, inginer în domeniul translatării de clădiri, au fost
salvate de la demolare printre altele: Biserica Mihai Vodă, Biserica Schitul Maicilor (1726, din
vremea Voievodului Nicolae Mavrocordat), Biserica Sfântul Ilie Rahova (1706, cu picturi de
Gheorghe Tattarescu, Palatul Sinodal din incinta Mănăstirii Antim și altele. Eugen Iordăchescu a
asigurat translatarea a 12 biserici de interes major, 10 în București și două în afara lui.[89] Pentru
că muncitorii au refuzat să dărâme Biserica Sf. Vineri, autoritățile comuniste au adus pușcăriașii
care au dărâmat biserica în iunie 1987.[87]

Controlul cultelor religioase

Toate cultele religioase au fost infiltrate cu agenți ai Securității și s-au aflat sub controlul strict al
Departamentului Cultelor. Inclusiv Biserica Română Unită cu Roma, care oficial nu exista, era
urmărită de Direcția I a Securității, care în anul 1989 deținea 263 de informatori în rândul
clerului greco-catolic, care se cifra la 586 de persoane (episcopi, preoți și călugări).[90]

Lichidarea instituțiilor culturale

Ceaușescu și Iliescu, jucându-se cu cercurile, 1976

În ceea ce privește istoriografia propriu-zisă, transferarea sediului ei la Academia Ștefan
Gheorghiu și la Institutul de Istorie al Partidului a lichidat-o practic ca știință. Academia Română
a fost lichidată ca instituție de cercetare, toate instituțiile i-au fost luate, noii membri au fost aleși
aproape exclusiv din rândul activiștilor culturali de partid, în frunte cu soția președintelui. Foarte
prestigiosul Institut de Matematică a fost desființat în 1975, Institutul de Pedagogie a avut
aceeași soartă în 1982. Au fost de asemenea desființate numeroase institute tehnice.[91]

Perioada autoritară și cultul personalității

Afiș propagandistic pe Calea Moșilor (București, 1986)

Ceaușescu în vizită la Sibiu, iunie 1967

Adunare Piața Palatului August 1968

Ștefan Voitec înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial în 1974 [92]
Articol principal: Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu.
Pentru a defini ceea ce înseamnă cultul personalității trebuie să avem în vedere doua aspecte. Un
prim aspect este legat de partea publică, și anume campania propagandistică care a fost în
totalitate controlată și dirijată, această campanie de propagandă are în centru un singur individ, în
cazul de față pe Nicolae Ceaușescu. Mass-media, televiziunea, radoul, cărțile precum și
manifestațiile publice joacă un rol important în această privință, ele transmițând informații care
au scopul să-l ridice în slăvi pe conducător și să ii arate caracterul său extraordinar.

În al doilea rând, pe lângă această campanie propagandistică se constituie și o structură politică

în care sunt captați doar “oameni de încredere “,( crearea unei baze personale de putere) de altfel
baza politică constituie în fond fundația propagandei. De altfel, cultul personalității reflectă
situația politică existent în stat, ci anume faptul că întreaga putere este concentrate în mâinile
unui singur individ, acesta fiind conducătorul statului sau al partidului.

Același structură și atmosferă care a predominat în timpul lui Gheorghe-Gheorghiu-Dej a fost

adoptată și de către Nicolae Ceaușescu. Unitatea conducerii PRM s-a datorat în cea mai mare
măsură loialității personale a membrilor față de lider, această loialitate se bazează pe faptul că
aceștia împărtășeau opțiuni politice comune. Pe de altă parte, unitatea partidului și a conducerii
în jurul liderului a constituit o modalitate de protective împotriva vreunui posibil amestec
sovietic.[93]

Începând cu anii ’70, Ceaușescu devine obiectul unui cult al personalității tot mai pronunțat,
nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin.[80] În acest context, poeții proletcultiști joacă
un rol important. Titulatura completă, sub care era adresat de presa vremii includea funcțiile sale
politice și statale: „Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român,
președintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forțelor armate”. Deseori se
adăugau și apelative precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”, „patriot
înflăcărat” „personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptății și
păcii, și socialismului”, „geniul Carpaților”, „marele conducător”. Primul volum omagial i-a fost
dedicat în 1973. Fostul ucenic muncitor nu mai era așezat doar în rândul „eroilor clasei
muncitoare”, ci el începe să fie văzut la capătul unui șir lung de principi, regi, voievozi, de unde i
se putea revendica legitimitatea. Activiștii culturali au mers până într-acolo încât descoperă în
apropierea Scorniceștilor, satul natal, rămășițele unui prim homo sapiens european, pompos
intitulat Australanthropus Olteniensis.[56] Cultul personalității i-a dat liderului comunist ambiții
nebănuite, inclusiv aceea de a scrie un nou imn pentru RSR,[23], el modificând, se pare, o parte
din bine-cunoscutul Tricolor, pentru a introduce versuri ca: „Azi partidul ne unește/Și pe plaiul
românesc/Socialismul se clădește/Prin elan muncitoresc”.

Soția sa, Elena, cu o pregătire școlară elementară,[94][95][96][97] era „savant de renume

mondial” și „mamă iubitoare” a poporului. Cu toate acestea, ea avea dreptul de a semna cu
dr.h.c.mult. Elena Ceaușescu, deoarece primise mai multe titluri dr.h.c. de la diverse universități
din lume. Deoarece acest titlu se poate acorda pentru merite politice, titlul său dr.h.c.mult. nu era
o înșelătorie: prin acordarea acestui titlu se recunoșteau merite politice ale soțului ei și se
urmăreau avantaje politice și comerciale reale. Astfel, acordarea acestor titluri era o monedă de
schimb pentru autoritățile anumitor țări, dar titlurile erau cât se poate de reale. Dr.h.c.mult.
Nicolae Ceaușescu a primit un doctorat de onoare de la Universitatea din Nisa, pe care îl deține
și în prezent.[98][99]

Cultul personalității lui Ceaușescu se asemăna cu cel comunist practicat în China și Coreea de
Nord de unde poate a fost copiat după vizite efectuate în respectivele țări. El este particularizat și
de un complex cultural, care face din familia conducătoare nu numai depozitara înțelepciunii
politice, dar și a valorilor culturale și științifice ale umanității. Președintele „scrie” cărți de
filosofie, economie politică, istorie, este proclamat drept „mare gânditor al contemporaneității”.
Soția sa a devenit membră a Academiei RSR și a multor altor academii, doctor în științe chimice,
„savant de renume mondial”, autoare de cărți publicate în toate limbile pământului.[100] Cultul
personalității nu a fost practicat de niciun domnitor, rege sau conducător român din istorie cu
excepția legionarilor.[101] La o ședință de deschidere a Marii Adunări Naționale, Ceaușescu a
apărut purtând sceptrul prezidențial, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl
determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de „felicitare”.
Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesesizând tonul ei vădit ironic, publică textul integral
al telegramei[102].[nefuncțională]

Pentru a evita noi situații de „gen Pacepa”, Ceaușescu numește membri ai propriei familii, în
frunte cu Elena, în funcții cheie de conducere.

Statura politică a lui Ceaușescu

Pe parcursul „Epocii Ceaușescu”, România devine al patrulea mare exportator european de
armament[necesită citare]. În pofida acestui fapt, se pare că fostul șef de stat se visa laureat al
Premiului Nobel pentru Pace. În acest sens, Ceaușescu face mari eforturi pentru a obține statutul
de mediator în conflictul israeliano-palestinian (România fiind singura țară în contact oficial cu
ambii beligeranți). Mai mult, în anul 1986, el a organizat un referendum pentru aprobarea
reducerii cheltuielilor și personalului Armatei Române cu 5%. Acestea nu îl împiedică să oblige
liceenii la pregătire militară, sub forma detașamentelor premilitare P.T.A.P., să oblige studentele
să facă pregătire premilitară, o zi pe săptămână, în primii 3 ani de facultate și să organizeze
pregătirea militară a tuturor oamenilor muncii, sub forma Gărzilor Patriotice. În aceeași perioadă,
la inițiativa șefului de partid și de stat, erau convocate frecvent mari „adunări populare” pentru
susținerea păcii mondiale, la care oamenii erau obligați să participe.

Principiul „neamestecului în treburile interne” este intens promovat de către Ceaușescu care
dorea ca nimeni din exterior să nu-l acuze pentru dezastrul în care se afundă țara. Pe măsură ce
își consolidează puterea, șeful de stat român devine megaloman, amăgit se pare de propaganda
propriului partid: aparatul de propagandă partinic îl prezintă ca măreț personaj istoric, pe linia lui
Burebista, a lui Decebal și a marilor domnitori medievali. Deseori, oameni de cultură, obligați de
susținătorii regimului, îl proslăvesc pe „Marele Cârmaci”. Ajutat de istorici obedienți, „Mult
iubitul și stimatul” își permite să modifice istoria: Mircea cel Bătrân devine „cel Mare”, iar Ioan
Vodă cel Cumplit devine „cel Viteaz”. „Președintele însuși a scris în repetate rânduri despre
trecut, publicând chiar și un volum intitulat «Pagini din istoria poporului român»(1983).
Numeroși activiști culturali, între ei și unul din frații președintelui (generalul Ilie Ceaușescu), au
devenit peste noapte istorici oficiali, preocupați în egală măsură de istoria antică, contemporană,
medievală. Obsesia istorică reflectă pe de-o parte criza de legitimitate a regimului; pe de altă
parte, ea are și menirea unei diversiuni, căutând să pună în interesul partidului firescul sentiment
național. Modul însă foarte elementar în care se pune în practică acest naționalism istoric,
caracterul său aniversativ, patriotard, fals euforic sunt de natură de a avea mai degrabă rezultate
inverse”.[103]

Ceaușescu patronează un sistem politic de tip comunist, cu partid unic și alegeri de fațadă căci pe
buletinele de vot nu existau mai multe partide astfel că P.C.R. câștiga cu 99,7%. Oamenii se
prezintă la alegeri în procent de 99,9% de frică, pentru a nu intra în vizorul Securității. Este
clamată o „democrație socialistă” pe care oamenii trebuie să o accepte și să o laude în public.

Îngrădirea libertății de exprimare

În martie 1983 Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat. Posesia și
folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor de către persoane care
„reprezintă un pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului”, cu alte cuvinte de către cei
care ar fi îndrăznit confecționarea de manifeste. O lege similară existase între 1948-1964, dar
după aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari fusese liberă. Conform
noului decret, aprobările de folosire a mașinilor de scris vor fi date de către Ministerul de Interne
care poate „efectua și controlul asupra modului cum acestea sunt folosite”; o fișă cu literele,
cifrele și semnele ortografice ale fiecărei mașini urmează a fi depusă la miliție. Astfel se putea
identifica locul unde ar fi fost create manifestele. Decretul prevedea, de asemenea, că
„închirierea mașinilor de scris ... precum și împrumutarea acestora în afara domiciliului
deținătorului sunt interzise.”[104]

În același an, pe motiv că a criticat într-o predică faptul că ziua de Crăciun era zi obișnuită de
lucru în România comunistă, preotul Géza Pálfi din Odorheiu Secuiesc a fost arestat și omorât în
bătaie de organele de Securitate.

După o vizită în China și Coreea de Nord în anul 1971, la o ședință a Comitetului Executiv al
C.C. al P.C.R. din 6 iulie 1971, Ceaușescu a prezentat propunerile sale pentru „îmbunătățirea
activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid a tuturor
oamenilor muncii.”[105] Cele 17 propuneri sau „teze” au fost considerate o „minirevoluție
culturală” de către majoritatea observatorilor. Propunerile chemau la „creșterea continuă a rolului
conducător al partidului în toate domeniile activității politico-educative”, cereau sublinierea
„marilor realizări ale poporului român - constructor al socialismului”, „un control mai riguros...
pentru a evita publicarea operelor literare care nu sunt la nivelul cerințelor activității politico-
ideologice a partidului, a cărților care promovează idei și concepții dăunătoare intereselor
construcției socialiste.” În repertoriul teatrelor, operelor și teatrelor de varietăți trebuia să se pună
accentul „pe promovarea producțiilor naționale cu un caracter militant revoluționar.” După 1981
n-au mai fost permise conferințele naționale ale Uniunii Scriitorilor. Ședințele secțiilor de proză
și poezie ale Uniunii Scriitorilor au fost interzise. În aceste condiții de limitare a libertății de
exprimare a fost promovat protocronismul, ca ideologie culturală care se baza pe o perspectivă
naționalistă asupra trecutului și pe negarea influențelor externe în cultura românească.(Mihai
Bărbulescu ș.a, 2002, op. cit.)

Monitorizarea discuțiilor cu străinii

Legi și decrete speciale au fost adoptate pentru a îngrădi și controla contactele cetățenilor români
cu străinii; astfel s-a decretat obligativitatea raportării oricărei convorbiri cu un cetățean străin,
iar în 1982 a fost limitat numărul convorbirilor telefonice pe care abonații le puteau avea cu
străinătatea. Toate aceste măsuri au îngreunat sensibil contactele cu lumea din afară, ușurând în
același timp reprimarea acțiunilor de disidență.[104]

Proteste în perioada regimului Ceaușescu

În primăvara anului 1977 s-a înregistrat mișcarea inițiată de scriitorul Paul Goma. În vara anului
1977 a avut loc greva minerilor de pe Valea Jiului. În anul 1984 a eșuat o tentativă de lovitură de
stat pusă la cale de trei generali, între care și Nicolae Militaru.[23] La sfârșitul anului 1987 a avut
loc un nou protest, de data aceasta al muncitorilor de la uzine brașovene: 61 dintre ei vor fi
condamnați la închisoare, iar 67 vor fi arestați la domiciliu.

Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, Dan Petrescu sau Radu Filipescu au protestat și ei în anii '80
față de abuzurile regimului totalitar.

În martie 1989, șase membri marcanți ai Partidului Comunist: Gheorghe Apostol, Alexandru
Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu și Grigore Răceanu i-au
trimis lui Ceaușescu o scrisoare, cunoscută apoi ca „scrisoarea celor șase”, în care îi imputau
faptul că exercita o dominație absolută asupra partidului.
Sfârșitul regimului lui Ceaușescu
Revoluția din decembrie 1989
Articole principale: Revoluția română din 1989 și Cronologia ultimelor 80 zile ale regimului
Ceaușescu.
Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decembrie 1989 au culminat cu
căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist.

Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor, Ceaușescu este confirmat în fruntea PCR
pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. La acest
congres Ceaușescu denunță Pactul Molotov-Ribbentrop și cere anularea consecințelor acestuia.

Prima tentativă de organizare a unor proteste ar fi trebuit să se materializeze la Iași, în 14

decembrie 1989, dar manifestația, ce ar fi urmat să se desfășoare în Piața Unirii, este dejucată de
autoritățile comuniste.[106] O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar
László Tőkés din locuința parohială pe care o ocupa de drept la Timișoara, pe motiv că acesta ar
fi fost mutat la o altă parohie, întâmpină rezistență din partea enoriașilor, care înconjoară casa
parohială într-o demonstrație de sprijin. Acestora li se alătură și români, iar demonstrația capătă
în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei,
miliției și Securității apar la fața locului la 17 decembrie 1989 și deschid focul asupra
manifestanților.

La 18 decembrie 1989, Ceaușescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soției sale, Elena,
și altor colaboratori apropiați, misiunea de a înăbuși revolta de la Timișoara. Revolta continuă să
ia amploare. După revenirea sa în țară, la 20 decembrie 1989, Ceaușescu ține o cuvântare
televizată dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică
evenimentele de la Timișoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne și de
subminare a suveranității României. Până la cuvântarea lui Ceaușescu, mediile oficiale de
informare evită cu strictețe orice referință la evenimentele care se derulau în Timișoara, singurele
surse de informare fiind posturile de radio din afara granițelor țării, precum Radio Europa Liberă
și Vocea Americii. O „adunare populară” în sprijinul regimului este organizată pentru ziua
următoare, 21 decembrie, în fața sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor
acelei zile, poartă azi numele de Piața Revoluției.[107] Demonstrația degenerează în mișcare de
răsturnare a regimului. Soții Ceaușescu, surprinși de această turnură a lucrurilor, se dovedesc
incapabili de a păstra controlul asupra maselor. Populația capitalei se adună în Piața Revoluției,
unde se confruntă cu unități ale miliției și armatei. Din păcate, raportul de forțe înclină în
favoarea forțelor de represiune, bine reprezentate numeric și bine înarmate, care până la miezul
nopții reușesc să degajeze piața, omorând zeci și arestând sute de protestatari.
Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstrației din 21 decembrie, reacția ineptă și
neajutorată a lui Ceaușescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga țară. Până în
dimineața zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile orașe ale
României. Moartea în condiții suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este
anunțată în 22 decembrie de către posturile naționale de radio și televiziune. Imediat după acest
anunț, o ședință extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui
Ceaușescu, care cu acest prilej anunță că preia comanda armatei. Ceaușescu mai face o încercare
disperată de a se adresa mulțimii adunate în fața sediului CC, dar fără succes. Protestatarii
forțează ușile și pătrund în sediul CC, iar soților Ceaușescu nu le rămâne decât opțiunea de a fugi
cu un elicopter care îi aștepta pe acoperișul clădirii CC.

Procesul și execuția
Articol principal: Procesul și execuția soților Ceaușescu.
Soții Ceaușescu au fost condamnați printr-un proces-spectacol ținut în pur stil stalinist[108] cu
verdict trasat dinainte de Victor Atanasie Stănculescu[108][109] și sacii de învelit cadavre aduși
dinainte[108] la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea următoarelor
infracțiuni:

- Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;

- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;

- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;

- Subminarea economiei naționale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu
aplicarea articolelor 33-34 și 41, aliniat 2, Cod Penal.[110]

Deshumarea
Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena Ceaușescu, au fost deshumați pe 21 iulie 2010 pentru
prelevarea de probe ADN, după 21 de ani, la cererea fiului lor Valentin Ceaușescu și a ginerelui
Mircea Oprean (soțul Zoiei Ceaușescu), pentru a stabili dacă ei au fost sau nu înmormântați
acolo.[111][112][113] Probele ADN au demonstrat că, într-adevăr, soții Ceaușescu au fost
înmormântați la Cimitirul Ghencea din București.[114]
Ceaușescu în conștiința populară

Ceaușescu vânător, 1976

Potrivit unui sondaj CURS realizat în 2009, 31% dintre cei chestionați sunt de părere că în
manualul de istorie Nicolae Ceaușescu ar trebui prezentat ca un om care a făcut României mai
mult bine, 13% că a făcut mai mult rău, iar 52% ca un om care a făcut bine și rău în mod egal.
Cei mai mulți care consideră că Ceaușescu a făcut mai mult bine sunt persoane de peste 56 de
ani.[115] În emisiunea „Tănase și Dinescu”, Stelian Tănase arătă că, întrebați de ce regretă epoca
Ceaușescu, nostalgicii lui Ceaușescu de vârstă înaintată invocă în primul rând faptul că erau
tineri. Adrian Cioroianu a afirmat și el același lucru pe 7 august 2011 la postul Realitatea TV:
oamenii care au nostalgia lui Ceaușescu au, de fapt, nostalgia propriei tinereți. Tiberiu Conțiu
Șoitu, conf. dr. la catedra de Asistență Socială, sociologul constănțean Ionel Alexe din
Constanța, istoricul clujean Vasile Lechințan, sociologul bucureștean Lazăr Vlăsceanu exprimă
și ei aceeași părere.[116] Alte categorii care regretă epoca Ceaușescu sunt unii favorizați ai
regimului de atunci (aceia al căror nivel de trai a scăzut comparativ cu cel din vremea aceea) și
unii din cei care au în prezent o situație economică precară sau disperată, arată sociologul
constănțean Ionel Alexe din Constanța și sociologul Marius Matichescu. Ultimul arată că
nostalgia nu va fi întâlnită niciodată la „un capitalist, un patron de firmă, la cineva care nu are
probleme și poate să-i ofere copilului un apartament sau chiar un loc de muncă“.[116] Printre
locuitorii din mediul rural, doar 9% consideră că Ceaușescu ar fi făcut României mai mult rău
decât bine.[115] Un studiu al opiniei publice executat de Marsh Copsey and Associates și Biroul
de Cercetări Sociale arată că majoritatea românilor spun că regretă epoca Ceaușescu și nu sunt de
acord cu faptul că soții Ceaușescu au fost executați. Totuși răsturnarea vechiului regim este
considerată a fi fost în folosul țării de 40,3%, față de 35,7% care consideră că a fost în dauna țării
și de 24% care au spus că nu știu. Mai mult, 60,2% nu ar prefera ca România să revină la
rânduielile din vremea lui Ceaușescu față de 22,3% care ar prefera acest lucru, 17,5% spunând că
nu știu sau nu răspund.[117] Sondajele s-au făcut numai pe românii aflați pe teritoriul României,
deci fără cele 2,1 milioane de români care muncesc în străinătate.[118]

Neexistența de „conturi secrete” ale lui Ceaușescu

În primele zile ale revoluției din decembrie 1989 s-a vorbit mult despre conturile secrete ale lui
Nicolae Ceaușescu. La procesul din 25 decembrie 1989, membrii Tribunalului Militar
Excepțional au pus întrebări legate de acești bani, dar ambii soți Ceaușescu au declarat că nu au
nici un dolar pe conturi în bănci străine. Deși acuzația de delapidare a banilor statului român nu a
fost inclusă între capetele de acuzare (care erau 4 la număr),[119] totuși, în comunicatul care a
fost difuzat de televiziune și radio, și a doua zi de presa scrisă, s-a adăugat un al cincilea punct cu
următorul conținut: „Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de
dolari, depuse în bănci străine”.[120]
În 1990 un grup de experți canadieni angajați de Guvernul României pentru a da de urma banilor
lui Ceaușescu, a propus arestarea lui Dan Voiculescu, dar investigațiile lor au fost oprite în mod
nejustificat.[121][122][123]

Parlamentul însă a adoptat, în data de 14 octombrie 2008, raportul Comisiei parlamentare de

anchetă pentru investigări și clarificări referitoare la conturile lui Nicolae Ceaușescu, concluzia
finală fiind că fostul șef de stat nu a avut conturi sau averi depozitate în străinătate. „În doi ani de
activitate, am invitat diferite persoane care au făcut parte din sistemul de stat de atunci, oameni
din BCRE, jurnaliști care s-au ocupat de acest subiect. De altfel, tot raportul cuprinde mărturiile
acestor persoane. Concluziile sunt bazate pe aceste mărturii. Concluzia comună a tuturor celor
audiați a fost că Nicolae Ceaușescu nu a avut conturi în afara țării”, a declarat președintele
comisiei de anchetă, senatorul Sabin Cutaș.[124]

Ipoteza existenței unor conturi secrete a fost infirmată inclusiv de gen. Silviu Predoiu, fost șef al
Serviciului de Informații Externe care, într-un interviu pentru Europa Liberă, a declarat: "A fost
o anchetă extinsă și a fost reflectată și în presă într-o perioadă. În principiu, eu nu sunt de acord
neapărat cu ideea de „conturile lui Ceaușescu”. Sunt convins că nu avea o evidență „conturile
lui”. Dacă erau ale lui, ar fi avut o evidență. Nu-mi aduc aminte să fi fost găsite în cabinetul lui...
Unde putea să țină o evidență a conturilor Ceaușescu? Pentru că n-a apucat să-și adune nimic de
acolo. Nu cred neapărat că avea conturi. Erau niște conturi, aflate la dispoziția unor unități
operative, pentru o serie de activități. Să nu uităm că era perioada când s-au plătit datoriile
externe și s-au făcut o serie de contracte spectaculoase la timpul respectiv. Nu știu nimic despre
soarta lor. S-au făcut niște anchete în serviciu. Una foarte profundă, cred că la nivelul anilor
2000, care s-a terminat cu niște rapoarte trimise către Parchet la momentul respectiv.” Mitul
conturilor lui Ceaușescu i-a fost atribuit, fără dovezi, lui Dan Voiculescu.[125]

Altele
Familia

Nicolae Ceaușescu cu soția și părinții (1968)

Valentin Ceaușescu, fiul soților Ceaușescu

Ceaușescu jucând biliard, 1976

Ceaușescu a avut 3 copii: un fiu, Valentin Ceaușescu (n. 1947), specialist în fizică și care nu a
deținut funcții politice, o fiică, Zoia Ceaușescu, matematician (n. 1 martie 1949, d. 20 noiembrie
2006) și un fiu mai tânăr, Nicu Ceaușescu (n. 1 septembrie 1951, d. 25 septembrie 1996), care s-
a implicat direct în politică. Însă singurul nepot de sânge al lui Ceaușescu avea să se afle abia
după aproximativ 20 de ani, acesta fiind fiul lui Valentin Ceaușescu, născut în 1981.[126]

Venituri legale
Salariul oficial al lui Ceaușescu era de 18.000 lei (aproximativ 1.200 dolari la cursul oficial de
schimb din 1989, având o medie de 14,92 lei, echivalent al salariului mediu din SUA în acea
perioadă).[127] Au existat zvonuri că deținea conturi secrete în străinătate, dar urma acestora nu
a putut fi descoperită.[128] Există în schimb dovezi că luxul în care trăia Ceaușescu era finanțat
din bani publici.[129]

Garda personală
Garda personală a lui Ceaușescu consta din 40 de membri, responsabili pentru protecția întregii
sale familii, precum și a locuințelor acestora[necesită citare]. Șeful gărzii, colonelul Dumitru
Burlan, afirmă că întreaga gardă era dotată cu numai două arme automate (dotare insuficientă
pentru o apărare serioasă). Colonelul Burlan susține că Ceaușescu se credea iubit de popor și nu
simțea nevoia protecției. De fapt pe Ceaușescu îl apăra tot regimul său și întreaga Securitate și nu
avea nevoie de o gardă de corp prea puternică. Departamentul Securității Statului a avut 8.474 de
oameni, iar Trupele de Securitate, comandate de generalul Ghiță, erau de aproximativ 15.000.
[130]

Preferințe
Într-un articol recent, se afirmă că Ceaușescu ar fi fost implicat în închisoare într-un caz de
homosexualitate, care s-ar fi consumat între el și un alt deținut numit Marcovici. Cazul a fost
prelucrat de Chivu Stoica, care a acționat la indicațiile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în sensul
prevenirii unor întâmplări similare.[131]

Suzana Andreias, șefa personalului la reședința de la Snagov a familiei Ceaușescu timp de

aproape trei decenii, a declarat: „Erau foarte apropiați, se țineau de mână. Ceaușescu nu ieșea din
cuvântul ei, dar și tovarășa se interesa mult de el, dacă a mâncat, dacă are tot ce-i trebuie, dacă e
mulțumit. Luau masa în curte și se simțeau bine împreună. Lui îi plăcea mult muzica Ioanei Radu
și a Miei Braia și, după ce mâncau, el cânta, jucau table și ea îl mai fura. Zicea tovarășul: «Iar m-
ai furat, nu mai joc.» «Hai, Nicule, că nu te mai fur...» Și uite-așa se distrau ei în familie” . Lui
Ceaușescu îi plăceau șahul, biliardul și voleiul. După versurile pe care le recita pe la congrese, se
pare că citea literatura română, și în primul rând poezia lui Eminescu. Nu era pretențios la
mâncare și avea gusturi rustice. Filmele le-a descoperit pe la 35 de ani. Era mare fan Kojak și se
uita cu plăcere la filme polițiste americane. Toate reședințele lui erau dotate cu o sală specială de
proiecție. După 1955, s-a apucat de vânătoare, mai întâi invitat de șefii locali de partid, pe care îi
controla la vremea aceea în calitatea lui de membru al Biroului Politic al CC. Din 1968,
cuvântările sale au început să fie tipărite. S-a ajuns la Ceaușescu în 33 de volume. În ultimii 10
ani din viață, a suferit de diabet. Odată cu înaintarea în vârstă, a devenit tot mai fricos. Din 1972,
nu mai purta niciun articol de îmbrăcăminte mai mult de o zi. Direcția a V-a a Securității a
înființat ateliere de croitorie care produceau numai pentru el: îmbrăcăminte de birou, șepci
Lenin, jachete Mao, paltoane de stofă englezească, hanorace vătuite, în stil sovietic, costume de
vânătoare în stil german. Era pedant și obsedat de punctualitate. În fiecare dimineață, la 8 fix,
coloana de mașini îl ducea la birou. Lua masa de prânz la ora 13 fix. Folosea gel de duș Badedas
și se rădea cu Gillette. Îi plăceau Galbena de Odobești și șampania roze.[12]

„„A fost vorba de dereglare psihică în cazul lui Nicolae Ceaușescu. Mulți întreabă dacă răposatul
a fost paranoic și eu, de regulă, le răspund - și aceasta este opinia mea personală - că n-a fost
paranoic, ci psihopat paranoic. Diferența este de grad, ambii au un sistem ideativ rigid, cred
foarte tare că ceea ce este în capul lor este și adevărat, diferența între un paranoic și un psihopat
paranoic este gradul de desprindere de realitate. De pildă, paranoicul o să îți spună că el
comunică cu extratereștrii și că dușmanii pun otravă în lampa din plafon și îți dai seama repede
că este prea de tot, în timp ce un psihopat paranoic te va convinge până la un anumit punct,
pentru că el pare coerent. La o primă analiză, parcă nu este chiar nebun de tot. Paranoizii sunt
printre noi și sunt în funcții foarte înalte, peste tot în lume. Paranoid au fost și Hitler, și Stalin”, a
fost descrierea făcută de psihologul Holdevici Irina fostului dictator la emisiunea „Profesioniștii”
de pe TVR.”
—Cristian Andrei, Holdevici: „Am fost un amărât de agent. N-am fost niciodată împotriva unui
regim”. Lista celor turnați: Ion Vulcănescu, Gregorian Bivolaru, Vladimir Gheorghiu, puterea.ro,
22 februarie 2011
Decorații
Nicolae Ceaușescu a primit mai multe medalii și decorații printre care:[132]

1988: Ordinul Karl Marx.[133]

1971 (17 mai): Marea Cruce a Ordinului de Merit al Republicii Federale a Germaniei.
A fost singurul român care a avut onoarea să se plimbe cu trăsura reginei Elisabeta a II-a.[134]

Imagini

Demolarea (în locul restaurării) Bisericii Enei (sec. XVIII) în urma avariilor cauzate de
cutremurul din 1977
Nicolae Ceaușescu și Suleyman Demirel

Note
^ a b c d „Nicolae Ceaușescu”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 9 aprilie 2014 Verificați
valoarea |titlelink= (ajutor)
^ a b Чаушеску Николае, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*]
^ a b c d Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
^ a b c d Nicolae Ceaușescu, SNAC, accesat în 9 octombrie 2017
^ a b Nicolae Ceaușescu, Find a Grave, accesat în 9 octombrie 2017
^ s:Hotărârea CFSN privind instituirea Tribunalului Militar Excepțional
^ Mădălina Mihalache (24 iulie 2015), „Cultul lui Ceaușescu a fost interzis prin lege. Iohannis a
promulgat legea inițiată de Crin. Muraru: Asistăm la nașterea unei jurisprudențe în acest
domeniu”, Adevărul, accesat în 30 iulie 2015
^ Lavinia Betea (2 mai 2011), „Ceaușescu, între legendă și adevăr: data nașterii și alegerea
numelui de botez”, Jurnalul, accesat în 4 octombrie 2015
^ Mihaela Stoica (26 ianuarie 2015), „Unul dintre cele mai bine păzite secrete înainte de 1989:
data reală a nașterii lui Nicolae Ceaușescu”, Gândul, accesat în 4 octombrie 2015
^ „Revista muzeelor și monumentelor: Muzee”. Consiliul Culturii și Educației Socialiste. 21 mai
1988 – via Google Books.
^ Fragment dintr-un referat întocmit în perioada interbelică: Procedând la investigațiuni pentru
stabilirea ultimului domiciliu și supravegherea comunistului CEAUȘESCU NICOLAE, semnalat
prin alăturata notă informativă, am stabilit următoarele: CEAUȘESCU NICOLAE, născut la 26
ianuarie 1918, în comuna Scornicești, județul Olt, fiul lui Andrei și Alexandra, de naționalitate
română, religie ortodoxă, de profesiune cizmar, este cunoscut la cazierele Direcțiunii Generale a
Poliției, având dosarul No. 36 885. Sus-numitul activează în mișcarea comunistă de la vârsta de
14 ani. După cum este arătat mai jos, a fost arestat de mai multe ori, având și o condamnare de 2
ani. A venit în București în anul 1928, angajându-se ca ucenic la cizmia Săndulescu Alexandru
din Calea Victoriei No. 89, unde a stat până în anul 1932. La 25 noiembrie 1933 cu actele de
anchetă a fost înaintat Parchetului Tribunalului Ilfov, de către Prefectura Poliției Capitalei cu
adresa No.109593, pentru acte de sabotaj și îndemn la grevă. Sursa: Gheorghe Buzatu, Ion
Antonescu Un A.B.C. al anticomunismului românesc, vol. 2, Editura Majadahonda, 1999.
^ a b c d e f National Geographic România. „Viata lui Nicolae Ceausescu”. Viata lui Nicolae
Ceausescu. Accesat în 25 ianuarie 2011.
^ a b realitatea.net (26 d.Hr.). „26 ianuarie - Ziua lui Nicolae Ceaușescu”. Accesat în 23 februarie
2010.
^ Libertatea (26 ianuarie 2009). „Nicolae Ceaușescu ar fi împlinit azi 91 de ani”. Accesat în 23
februarie 2010.
^ a b c „Nicolae Ceaușescu, "devotat, disciplinat, inteligență vie"”, Jurnalul Național, 24 iulie
2009, accesat în 23 ianuarie 2015
^ Toma Roman Jr (28 mai 2008), „Cum a fost arestat în '36 Nicolae Ceaușescu”, Jurnalul
Național, accesat în 23 ianuarie 2015
^ „O cotitură a destinului. Procesul lui Nicolae Ceaușescu din 1936, în Adrian Cioroianu (ed.),
Comuniștii înainte de comunism: procese și condamnări ale ilegaliștilor din România, pp. 257-
305.”, Academia.edu, accesat în 23 ianuarie 2015
^ „Viața lui Nicolae Ceaușescu”, Natgeo.ro, accesat în 23 ianuarie 2015
^ Lavinia Betea, „Nicu și Lenuța, sex cu gardianul la ușă”, Historia, accesat în 23 ianuarie 2015
^ Viața lui Nicolae Ceaușescu, pagina 2. Revista National Geographic. Accesat la 21 februarie
2010.
^ Ilarion Țiu (18 septembrie 2011). „Ceaușescu a colectivizat cu arma în mână”. Adevărul.
^ România - Viața politică în documente - 1950, arhivelenationale.ro
^ a b c Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent.Iași, Polirom,
2011, p. 256
^ Viața lui Ceaușescu, pagina 3. Revista National Geographic. Accesat la 21 februarie 2010.
^ Varujan Vosganian-Cartea șoaptelor, pag 256-272, Editura Polirom, Iași, 2009, ISBN 978-973-
46-0887-4
^ „Eroi printre noi / Nițu Stan, căpetenia anticomuniștilor din Vadu Roșca”. adevarul.ro. Accesat
în 4 august 2015.
^ „"Mai rai ca Ceausescu" - ROL.ro”. rol.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ „Martirii din Vadu Rosca”. HotNewsRo. Accesat în 4 august 2015.
^ Ziarul de Iasi. „Ceausescu a murit de blestemul razvratitilor de la Vadu Rosca”. ziaruldeiasi.ro.
Accesat în 4 august 2015.
^ „Universul Românesc”. universulromanesc.com. Accesat în 4 august 2015.
^ Ion Roata. „UNIVERSUL - Constituția României - ARTICOLUL 126: Instanțele
judecătorești”. universulromanesc.org. Accesat în 4 august 2015.
^ „Jurnalul de Vrancea Online, știri din Vrancea, opinii și politică - Zanfir, cel mai bogat din
Vrancea. Stan, anchetat de Ceaușescu”. jurnaluldevrancea.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ „Memoria - revista gandirii arestate”. memoria.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ Confesiunea lui Gheorghe Apostol, ultimul mohican al dinastiei comuniste, 23 august 2010,
Jurnalul Național, accesat la 6 iulie 2012
^ a b Cartea șoaptelor pag 265-267, Editura Polirom, Iași, 2009, ISBN 978-973-46-0887-4
^ Relatarea țăranului Nițu V. Stan care nu și-a recăpătat proprietatea nici după 50 de ani,
ziua.net, 14 decembrie 2007
^ Pierre Du Bois, Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice. trad. din engl. de
Ioana Ilie, cuvânt-înainte de Vladimir Tismăneanu și Cristian Vasile. Humanitas, București,
2008, p. 139
^ Ceaușescu a cerut rachete de la americani, 6 februarie 2009, Evenimentul zilei, accesat la 16
iunie 2014
^ a b Ceaușescu vedea în Nixon un zarzavagiu, 4 iulie 2009, Evenimentul zilei, accesat la 16
iunie 2014
^ Henri Kissinger, Diplomația, Editura Bic ALL, București, 2003, p. 616
^ Memorandum de la consilierul președintelui pentru securitate națională către președintele
Nixon, 10 iulie 1969, Document 65, „Foreign Relations 1969-1976”, volumul XII, p. 197, apud.
Larry L. Wats, Ferește-mă Doamne de prieteni …, Editura RAO, București, 2011, ISBN 978-
6068255-95-8, p. 489
^ Memorandumul discuției dintre Henri Kissinger, John H. Holdridge și ambasadorul Chow Shu-
kai, 6 august 1969, Document 21, „Foreign Relations 1969-1976”, volumul XII, p. 53, apud.
Larry L. Wats, Ferește-mă Doamne de prieteni …, Editura RAO, București, 2011, ISBN 978-
6068255-95-8, p. 488
^ Document 20, „Foreign Relations 1969-1976”, volumul XII, p. 52, apud. Larry L. Wats,
Ferește-mă Doamne de prieteni …, Editura RAO, București, 2011, ISBN 978-6068255-95-8, p.
488
^ Memorandum de la Helmut Sonnefeld, consilier NSC către consilierul pentru securitate
națională, Document 117, „Foreign Relations 1969-1976”, volumul XII, p. 352, apud. Larry L.
Wats, Ferește-mă Doamne de prieteni …, Editura RAO, București, 2011, ISBN 978-6068255-
95-8, p. 492
^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 540
^ Ceaușescu voia rachete americane de frica rușilor, 6 februarie 2009, Evenimentul zilei, accesat
la 16 iunie 2014
^ Ceaușescu și visul american, ediția 1973, 9 mai 2013, Cristina Diac, Adevărul, accesat la 16
iunie 2014
^ Târgul dintre Nicolae Ceaușescu și americani: „clauza“ contra evrei, 10 februarie 2009,
Evenimentul zilei, accesat la 16 iunie 2014
^ Ovidiu Bozgan, Cronica unui eșec previzibil. România și Sfântul Scaun în epoca pontificatului
lui Paul al VI-lea, București 2004, pag 283.
^ O. Bozgan, Cronica, pag. 265.
^ O. Bozgan, Cronica, pag. 286.
^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992, p.275
^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992, p.281
^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992, p.282,283
^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1992, p.284
^ a b Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992, p.282
^ a b „Țara umilinței în Templele Foamei: cum ne-am bătut pe un ou, pe „Frații Petreuș" de pe
cartelă sau pe o sticlă cu lapte. Lumina, butelia și căldura, la porție”. adevarul.ro. Accesat în 4
august 2015.
^ „O scurtă istorie a comunismului din România”. dilemaveche.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ Raport al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Michael
Shafir, Romania. Politics, Economics, and Society. Political Stagnation and Simulated
Change,London, Frances Pinter Publishers, 1985, p. 118
^ „Viața lui Nicolae Ceaușescu”. Revista National Geographic. Accesat în 20 noiembrie 2009.
^ <Raport al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, pag 443
^ http://www.brasovultau.ro/Cum-se-traia-acum-21-de-ani-41021.html[nefuncțională]
^ <Raport al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Criza
economică a anilor 1980. Chestiunea penuriei, pag 441-445
^ EPOCA DE AUR, Clujeanul, 21 decembrie 2004
^ 59% dintre români, dependenți de televiziune, 2 decembrie 2009, Jurnalul Național, accesat la
6 iulie 2012
^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992, p.291
^ „Account Suspended”. businessday.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ „SAS® Logon Manager”. ilo.org. Accesat în 4 august 2015.
^ „"Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu"”. Contributors.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ „Viața lui Nicolae Ceaușescu”.
^ În 1982, datoria externă a României era de aproximativ 12 miliarde dolari, Realitatea.Net,
accesat 20 noiembrie 2009
^ „Ceaușescu a anunțat în ședința CPEx plata datoriei externe”. jurnalul.ro. Accesat în 4 august
2015.
^ Cum a devenit leul convertibil
^ DECRET nr.402 din 1 noiembrie 1982 privind obligațiile persoanelor care cer și li se aprobă să
se stabilească definitiv în străinătate de a plăti datoriile pe care le au față de stat, cdep.ro
^ „Sașii, "vânduți" la bucată pentru datoriile externe ale României”. turnulsfatului.ro. Accesat în
4 august 2015.
^ „Mărturia INCREDIBILĂ a germanului care cumpăra SAȘII de la comuniști. Ce preț aveau
oamenii”. REALITATEA.NET. 4 august 2015. Accesat în 4 august 2015.
^ http://www.adevarul.ro/dosar/Copilarie_mutilata_0_329967267.html[nefuncțională]
^ a b „DOSAR: Generația SIDA - au supraviețuit, dar au stat ascunși”. adevarul.ro. Accesat în 4
august 2015.
^ Ceaușescu, între legendă și adevăr: data nașterii și alegerea numelui de botez, 3 mai 2011,
Lavinia Betea, Jurnalul Național, accesat la 6 iulie 2012
^ a b „S-a nascut Nicolae Ceausescu, presedintele Romaniei in perioada 1965 - 1989”.
news20.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ „Sate”. jurnalul.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ Anina - un eșec de miliarde, 7 martie 2013, Rares Nastase, Ziarul de Duminică, accesat la 15
martie 2013
^ „Termocentrala de la Anina, cel mai pagubos proiect al Epocii de Aur. O investitie de 1 miliard
de dolari, cu zero rezultate”. debarbati.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ „Was Romania's 1989 Christmas Revolution a Fake?”. The Huffington Post UK. Accesat în 4
august 2015.
^ „A fost revoluția din 1989 un fals? România este condusă, din 1989, de "o clică incompetentă
de escroci foști comuniști"”. www.antena3.ro.
^ Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992, p.293-294.
^ a b „Megastory: Cazul Țundrea, misterul măștilor venețiene și buldozerele de la Sf. Vineri”.
REALITATEA.NET. 4 august 2015. Accesat în 4 august 2015.
^ „Arhitectura orasului Bucuresti”. scritube.com. Accesat în 4 august 2015.
^ „De la cititori: Cine a salvat bisericile din Bucuresti?”. Ziare.com. 4 august 2015. Accesat în 4
august 2015.
^ Cristian Vasile, „Între Vatican și Kremlin”, Curtea Veche, București, 2004, pag. 291.
^ Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992, p. 293
^ Sceptrul lui Ceaușescu, scos la vânzare, 23 iunie 2010, romanialibera
^ Marin, Manuela (2014). Între prezent și trecut: cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și
opinia publică românească. MEGA.
^ „Savanta și Amanta”. Gandul.info. Accesat în 4 august 2015.
^ „Secretele și legendele dictatorului "iubit"”. REALITATEA.NET. 4 august 2015. Accesat în 4
august 2015.
^ http://www.europafm.ro/stiri/dosare/personalitati/nicolae-ceausescu/episodul-4-elena-
ceausescu.html[nefuncțională]
^ „Secretele uitate ale dictaturii - Romania Libera”. RomaniaLibera.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ A.B. Universitatea din Nisa mentine titlul de "Doctor Honoris Causa" acordat lui Ceausescu
Ziare.com
^ Cristina Sbîrn Ceaușescu, "Doctor Honoris Causa" al Universității din Nisa și după 35 de ani
Adevărul, 6 ianuarie 2010.
^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992, p.285
^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992, p.283
^ Salvador Dali a dat peste cap propaganda lui Ceaușescu, Adevărul, 26 ianuarie 2008
^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, pag 292, Editura
Humanitas, București, 1992
^ a b Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992, p. 297
^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria României. Cuvânt înainte de Șerban Papacostea. Editura CORINT, București, 2002, p.
433. ISBN 973-653-215-1
^ „Revolutia in avanpremiera la Iasi - Romania Libera”. RomaniaLibera.ro. Accesat în 4 august
2015.
^ Zborul si caderea lui Ceausescu, 16 aprilie 2004, Jurnalul Național, accesat la 6 iulie 2012
^ a b c BBC Days That Shook the World Season 3, Episode 8, "The Road To Revolution: The
Execution of Ceaușescu/The Iranian Revolution"
^ „Cine a ordonat execuția lui Nicolae Ceaușescu?”. napocanews.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ „Nicolae și Elena Ceaușescu: „Împreună am luptat, să murim împreună!"”. adevarul.ro.
Accesat în 4 august 2015.
^ „Soții Ceaușescu vor fi deshumați pentru prelevarea de probe biologice”. GAZETA de SUD.
Accesat în 4 august 2015.
^ „Sotii Ceausescu au fost deshumati”. Ziare.com. 4 august 2015. Accesat în 4 august 2015.
^ „Nicolae și Elena Ceaușescu, deshumați pentru prelevarea de probe ADN - VIDEO”.
Mediafax.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ Baias, Ionuț (3 noiembrie 2010). „Testele ADN confirma ca Nicolae si Elena Ceausescu sunt
ingropati in Cimitirul Ghencea”. Hotnews.ro.
^ a b Cum ar trebui să fie apreciat Nicolae Ceaușescu în manualele de istorie?, 17 noiembrie
2009, Ilarion Tiu, Jurnalul Național, accesat la 6 iulie 2012
^ a b „FOTO Amintiri din Epoca de Aur: de ce suntem nostalgici după Ceaușescu. Cum explică
sociologii și istoricii dorul românilor după comunism”. adevarul.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ „Romanii regreta comunismul si executia sotilor Ceausescu”. Ziare.com. 4 august 2015.
Accesat în 4 august 2015.
^ „2,1 milioane de români lucrează în 15 state europene”. zf.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ „Stenograma procesului Ceaușescu”. wikisource.org. Accesat în 4 august 2015.
^ „Transcript of the &#147;trial&#148; of Nicolae and E. Ceausescu”. ceausescu.org. Accesat în
4 august 2015.
^ „ziua.net”.
^ „DOSARE CENZURATE: În căutarea Averii Dracului”. monitorulneamt.ro. Accesat în 4
august 2015.
^ „interesulpublic.ro”. www.interesulpublic.ro.
^ „Misterul conturilor lui Ceaușescu VIDEO”. romaniatv.net. 17 februarie 2013. Accesat în 4
august 2015.
^ Sabina Fati. „SILVIU PREDOIU: CUM INFLUENȚEAZĂ SERVICIILE SECRETE
POLITICUL”.
^ Moștenitorul secret al lui Ceaușescu, Evenimentul zilei, Luni, 27 aprilie 2009
^ „Account Suspended”. businessday.ro. Accesat în 4 august 2015.
^ Calin Cosmaciuc (17 decembrie 2007), „Ce a gasit Parlamentul in conturile lui Ceausescu -
Esential”, HotNews.ro, accesat în 20 ianuarie 2015
^ Mădălin Hodor (20 ianuarie 2015), „Cum abuza familia Ceaușescu de banii publici”, Revista
22, accesat în 20 ianuarie 2015
^ Arhivele Securitatii, ascunse la Bran, 27 martie 2005, V. Surcel, A. Mogos, Jurnalul Național,
accesat la 6 iulie 2012
^ Homosexualitatea lui Ceaușescu, 15 decembrie 2009, Lavinia Betea, Jurnalul Național, accesat
la 6 iulie 2012
^ „Distincții străine primite de tovarășa acad. dr ing. Elena Ceaușescu”. jurnalul.ro. Accesat în 4
august 2015.
^ „Literature Study Guides”. eNotes. Accesat în 4 august 2015.
^ „Ceaușescu a fost plimbat cu caleașca Reginei Elisabeta a II-a”. REALITATEA.NET. 4 august
2015. Accesat în 4 august 2015.
Bibliografie
Vlad Georgescu-Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992
http://www.natgeo.ro/istorie/personalitati-si-evenimente/8435-viata-lui-nicolae-ceausescu?
showall=1
Edward Behr, Kiss the Hand you Cannot Bite („Sărută mâna pe care nu o poți mușca”), ISBN 0-
679-40128-8
Dumitru Burlan, Dupa 14 ani - Sosia lui Ceaușescu se destăinuie, Editura Ergorom, 2003.
Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea: Constrângere și disidență in România anilor 1965-
1989, Editura Humanitas 1998, ISBN 973-28-0882-9
Johanna Granville, „Dej-a-Vu: Early Roots of Romania's Independence,” East European
Quarterly, vol. XLII, no. 4 (Winter 2008), pp. 365–404.
Marian Oprea, „Au trecut 15 ani - Conspirația Securității” în Lumea Magazin nr.10, 2004 [1]
Viorel Patrichi, Eu am fost sosia lui Nicolae Ceaușescu, Lumea Magazin nr.12, 2001 [2]
Stevens W. Sowards, Twenty-Five Lectures on Modern Balkan History (The Balkans in the Age
of Nationalism) („Douăzeci și cinci de conferințe despre istoria modernă a Balcanilor”), [3]
1996, în special Lecture 24: The failure of Balkan Communism and the causes of the
Revolutions of 1989 („Conferința 24: Eșecul comunismului balcanic și cauzele revoluțiilor din
1989”) (în engleză)[4]
John Sweeney, The Life and Evil Times of Nicolae Ceaușescu („Viața și timpurile răului ale lui
Nicolae Ceaușescu”), ISBN 0-09-174672-8
Filip Teodorescu, et al., Stenograma ședinței de audiere din 14 decembrie 1994
Lectură suplimentară
Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice, Pierre du Bois, traducere de Ioana
Ilie, Humanitas, 2008 - recenzie
Viața lui Ceaușescu: Ucenicul partidului, Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai,
Ilarion Țiu, Editura Adevărul, 2012 - recenzie
Viața lui Ceaușescu – Fiul Poporului, Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion
Țiu, Editura Adevărul, 2013 - recenzie1, recenzie2
Tiranul, Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu - urmează să apară
Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Geniul Carpaților, Adam Burakovski, Editura Polirom, Iași,
2011
Cultul lui Ceaușescu, Anneli Ute Gabanyi, Editura Polirom, Iași, 2003
Vezi și
Lista șefilor de stat ai României
Familia Ceaușescu
Legături externe
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Nicolae Ceaușescu
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Nicolae Ceaușescu
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Nicolae Ceaușescu.
Politicienii și Revoluția din 1989, timisoara.com
Gh. Brătescu, „Un complot ratat”, Clipa, nr. 638, 19 februarie 2004
Stenograma procesului Ceaușescu
Gaina Alex: O întâlnire la vârf, sau aminirile unui traducător (în rusă)
AP, 30 Sep 1989
Reuters, 25 Oct 1989
Articol de Ion Pacepa
Ceaușescu.org - Arhivă de materiale legate de Ceaușescu
„Europa de Est: Al treilea comunism”. Articolul integral despre Nicolae Ceaușescu, publicat de
revista americană TIME în 1966, Petre Badica, Razvan Chiruta , 24 august 2015,
romanialibera.ro
Pentru Ceaușescu nu existau „Războiul Rece” și „Zidul Berlinului”, 6 octombrie 2009, Dr. Petre
Opriș, Jurnalul Național
Greșelile lui Nicolae Ceaușescu din noiembrie 1989, 14 noiembrie 2009, Dr. Petre Opriș,
Jurnalul Național
Articole biografice

Celălalt Ceaușescu, 27 ianuarie 2008, Andrei Crăciun, Vlad Stoicescu, Evenimentul zilei
Dictatorul Nicolae Ceaușescu și scenariul comunismului dinastic, 25 ianuarie 2008, Vladimir
Tismăneanu, Evenimentul zilei
Aghiotanții lui Ceaușescu povestesc minut cu minut - O zi din viața dictatorului, 2 decembrie
2005, România liberă
Dictatorul chefuia o dată la cinci ani, 26 ianuarie 2008, Laurențiu Mihu, Evenimentul zilei
Ceaușeștii se iubeau în case conspirative, 26 ianuarie 2008, Andrei Crăciun, Evenimentul zilei
Aniversare - Ceausescu 91, 26 ianuarie 2009, Amos News
Din secretele dictatorului Ceaușescu: era PUDIC, zgârcit și simpatic, 17 octombrie 2012, RTV
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-obtinut-ceausescu-diplomele-
bacalaureat-licenta-stiinte-economice
Ceaușescu la Revoluție

Stenograma teleconferinței-fulger organizată cu prim-secretarii din județe în seara zilei de

21.12.1989, 16 decembrie 2008, Jurnalul Național
Înregistrări video
Ultimul discurs public, 21.12.1989.
Fragmente din proces, [5], [6], 25.12.1989.
Execuția, Înhumarea
Video, Adevarul despre Revoluția din decembrie 1989
Video, Nicolae Ceaușescu