Тема 1. Economia forma reala a actiunii umane.

1. Esenţa şi structura activităţii economice.

2. Nevoile umane mobil al activitaţii economice
3. Raritatea resurselor şi problema utilizării lor raţionale.
4. Teoria economică – ştiinţă a utilizării raţionale a resurselor economice

1. Esenţa şi structura activităţii economice.

ACTIVITATEA ECONOMICĂ - domeniu fundamental şi complex al activităţii umane. Cuprinde

ansamblul faptelor, actelor şi reacţiilor oamenilor, concretizate în comportamente şi deciziile de
atragere şi folosire a resurselor economice rare, în vederea producerii, distribuţiei, schimbului şi
consumului, în
funcţie de nevoile şi interesele lor.

Fazele activităţii economice:

 producţia;
 schimbul;
 repartiţia;
 consumul.

Producţia - transformarea resurselor economice în bunuri.

materială
Producţia
prestarea serviciilor

Schimbul(circulaţia) - etapa la care are loc deplasarea bunurilor de la producător către

consumator pe calea vânzării - cumpărării. Schimbul poate fi efectuat în formă directă sau cu
ajutorul intermediarilor.
Repartiţia – cuprinde activităţile prin care rezultatul producţiei este orientat spre destinaţie,
venitul se distribuie şi se redistribuie. Distribuţia are loc între participanţii la activitate în funcţie
de forma de participare, redistribuirea are loc între diferite sfere de activitate socială şi pături
sociale (de regulă prin intermediul bugetului public).
Consumul – constă în folosirea bunurilor la satisfacerea nevoilor umane.

Sectoare economice
Domenii diferite de activitate economică şi/sau socială dintr-un stat, o organizaţie sau o instituţie. La
nivelul întregii economii, noţiunea desemnează un ansamblu de întreprinderi care exercită aceeaşi
activitate economică principală.
Distincţia curentă, bazată fie pe dinamici ale ritmului creşterii productivităţii, fie pe fazele istorice
ale dezvoltării (teoria valurilor), permite o primă clasificare care cuprinde:
• sectorul economic primar (agricultura, silvicultura, pescuitul, industria extractivă),
• sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice);
• sectorul economic terţiar (prestări servicii în învăţământ, cercetare, bănci, asigurări, transport,
distribuire etc.);
În funcţie de diviziunile activităţii economice pe baza proprietăţii, se disting:
• sectorul privat -ansamblul întreprinderilor private în care capitalul aparţine particularilor,
societăţilor private, precum şi sectorului asociativ;
• sectorul public - ansamblul de întreprinderi publice şi ale administraţiei publice;
• sectorul mixt -ansamblul de întreprinderi în care se combină în forme şi proporţii diferite
proprietatea publică şi cea privată.

Economia ca unitate complexă dar indestructibilă, este structurată în:

• Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participantilor individuali
la activitatea economică (firme, gospodării familiale, administraţii, bănci, etc).
• Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele si comportamentele care se referă la sectoarele
de activitate economică (primar, secundar, terţiar, cuaternar), la ramurile activităţii economice
(siderurgie, chimie, transport, educaţie, sănătate, etc) la o regiune teritorial-administrativă.
• Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la
grupuri de subiecţi economici reuniţi în categorii omogene şi degajate de comportamentele
lor individuale, precum şi la întreaga economie privită ca agregat .
• Mondoeconomia cuprinde procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi
ale comunităţilor internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile
naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională

2. Nevoile umane mobil al activitaţii economice

Nevoile umane - exigenţe umane, individuale sau colective, care trebuie satisfăcute în timp şi
spaţiu, cu bunuri, pentru a asigura desfăşurarea normală a vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile
umane reprezintă nişte dorinţe umane nesatisfăcute. Setea, spre exemplu, defineşte o necesitate, o
trebuinţă vitală, iar apa exprimă o anumită utilitate, deoarece ea este destinată să satisfacă această
nevoie.

Nevoile umane constituie impulsul tuturor activităţilor umane, iar satisfacerea lor - scopul acestora.

Caracteristicile nevoilor umane:

a) sunt nelimitate ca număr- apariţia de noi trebuinţe pe măsura satisfacerii celor vechi şi în
continuarea lor ;
b) sunt limitate în capacitate- satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi
date dintr-un bun ceea ce face ca intensitatea resimţirii unei nevoi să scadă;
c) sunt concurente- unele nevoi se extind în detrimentul altora, că se înlocuiesc, se substituie între
ele ;
d) sunt complementare- adică evoluează în sensuri identice;
e) orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere

Interesele economice - manifestări conştientizate ale nevoilor umane devenite mobiluri şi care
determină anumite comportamente în vederea realizării performanţelor economice necesare
dobândirii bunurilor capabile să satisfacă nevoi. Acestea pot fi: personale, de grup, generale;
private, publice; curente, de perspectivă; regionale, naţionale etc.

Clasificarea nevoilor:
 fiziologice;
 spiritual-psihologice;
  sociale, de grup.

 inferioare (de bază);

 superioare (complexe).

 permanente;
 accidentale.

 curente;
 de perspectivă.

Nevoile sunt satisfăcute prin consumul de bunuri.

Bunurile - obiecte capabile să satisfacă o nevoie umană.

Clasificarea bunurilor:
 libere (abundente) ;
 economice (limitate ca volum).

 directe (de consum);

 indirecte (resurse economice).

 primare;
 intermediare;
 finale.

 private;
 publice.

 materiale;
 nemateriale.

 superioare;
 inferioare.

 marfare;
 nonmarfare.

 naturale;
 produse.

Marfa - bunuri produse pentru schimb.

Caracteristicile mărfii:
 valoare de întrebuinţare, utilitate;
 valoare de schimb.
Utilitatea – capacitatea bunului de a satisface o nevoie umană.
 Totală UT
( utilitatea unui volum din bunul dat )

Utilitate

Marginală Umg
(utilitatea ultimei bucăţi din bunul dat ) Umg= Δ UT/ ΔQ

Δ UT – variaţia utilităţii totale;

ΔQ – modificarea volumului bunului dat.
бл
Utilitatea bunului este în funcţie de importanţa nevoii satisfăcute cât şi de nivelul de consum.
Legea utilităţii marginale descrescânde: când cantitatea consumată sporeşte, utilitatea marginală
tinde să se diminueze până la zero.

Valoarea de schimb – capacitatea bunului de a fi schimbat într-o anumită proporţie pe un alt bun.

Teoriile valorii

Valoare muncă

Sinteza lui A. Marshall

Valoarea utilitate

ЗАТРАТАМИ ТРУДА

Teoria valoare-muncă:
Valoarea este determinată de cantitatea de muncă cheltuită la producerea bunului.
(Autori A. Smith, D. Ricardo).

Teoria valoare-utilitate:
Valoarea bunului este în funcţie de utilitatea marginală (K Menger, E. Bohm-Bawerk).

Sinteza lui A. Marshall:

Valoarea bunului este determinată atât de cheltuielile producătorului cât şi de utilitatea marginală
percepută de consumator.

3. Raritatea resurselor şi problema utilizării lor raţionale.

Producţia bunurilor presupune utilizarea resurselor economice.

RESURSELE ECONOMICE reprezintă totalitatea elementelor şi împrejurărilor utilizate – direct
sau indirect – sau utilizabile ca premise la producerea şi obţinerea de bunuri economice.

Din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ, resursele pot fi împărţite astfel:
Resursele naturale- totalitatea elementelor din naturace pot fi atrase in produc’ia de bunuri;
Resurselor umane- capacietăţile fizice şi intelectuale ale omului ce pot fi utilizate ăn activitatea
economică;
Resursele financiare;
Resursele de capital – utilaje, maşini, incăperi, instrumente, materii prime;
Resursele informaţionale – despre pieţele de desfacere, pieţe de resurse, consumatori, concurenţi
etc.;
Din punct de vedere al prelucrării, resursele se împart în:
Resursele primare sau originare ce cuprind resursele naturale împreună cu potenţialul demografic;
Resursele derivate formate pe baza primelor, ce potenţează eficienţa cu care sunt utilizate toate
resursele.
Resursele economice sunt caracterizae prin rarietate.

LEGEA RARITĂŢII - volumul, structura şi calitatea resurselor evoluează mai încet decât volumul,
structura şi intensitatea nevoilor umane. Altfel există o tensiune între nevoile nelimitate resimţite de
către oameni şi resurse, care rămân limitate, insuficiente.

În condiţiile în care resursele, respectiv veniturile, sunt limitate, agenţii economici se confruntă
permanent şi continuu cu alegerea destinaţiilor sumelor cheltuite, adică alegerea alternativelor de
utilizare a resurselor pentru satisfacerea nevoilor.
Fiecare agent economic trebuie să stabilească unele priorităţi în satisfacerea nevoilor. Alegerea este
posibilă deoarece resursele au utilizări alternative, putând fi cheltuite corespunzător opţiunilor
respectivei persoane.
Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu existenţa mai multor alternative de folosire
a resurselor fac ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte.

COSTUL OPORTUNITĂŢII (al şansei sacrificate) constă în preţuirea, aprecierea (în expresie fizică
şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere,
când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune dintr-o plajă
posibilă. El
măsoară “câştigul obţinut” prin “pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate.

Preocuparea dintotdeauna a oamenilor de a alege resursele pentru satisfacerea cât mai bună a
nevoilor constituie problema generală a economiei. Aceasta poate fi conturată şi evidenţiată prin
răspunsurile care se dau întrebări vitale cu care se confruntă orice agent economic:

ce şi cât să producă?
cum să producă ?
pentru cine să producă ?
Frontiera posibilităţilor de producţie pune în evidenţă - într-un orizont scurt de timp - diferitele
alternative posibile de producţie a două bunuri economice care pot fi obţinute prin utilizarea deplină
şi eficientă a unor resurse economice disponibile. Prin intermediul său se cercetează combinaţiile
posibile de a produce două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un
moment dat (tab 1).
Tabelul 1. Oportunităţile utilizării resurselor limitate

Variante de repartiţie Unt, Carne,

Mii tone Mii tone
А 15 0
В 14 1
С 12 2
Д 9 3
Е 5 4
F 0 5
Datele tabelului pot fi reprezentate grafic:
x

16
14
12
10
8 x
6
4
2
0
0 2 4 6

Fig.1 Frontiera posibilităţilor de producţie.

Fiecare punct din grafic arată o posibilă variantă de repartiţie a resurselor între producţia de unt şi
carne.
Panta FPP are o înclinaţie negativă, deoarece într-o economie, în care se folosesc deplin şi eficient
resursele, pentru a produce mai mult dintr-un bun este posibil doar dacă se produce mai puţin din
celelalte, în condiţiile în care toate resursele de care dispune un agent economic sunt utilizate
eficient iar tehnologiile nu se modifică.

4. Teoria economică – ştiinţă a utilizării raţionale a resurselor economice

Ştiinţa economică constă din ansamblul coerent de noţiuni, idei, teorii şi doctrine prin care sunt
reflectate în planul gândirii actele, faptele şi comportamentele economice, din judecăţile de valoare
asupra acestora, precum şi din tehnicile, metodele şi procedeele de măsurare, evaluare, gestionare şi
de stimulare a activităţilor economice.
Economia contemporană se autonomizează mai ales prin modul de abordare a activităţilor
economice, prin premisele adoptate şi concluziile pe care le formulează. Domeniul ei nu se poate
contura prin secţionări verticale sau orizontale în realitatea economică.

Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care studiază unităţile economice individuale,
structurile şi comportamentele lor (gospodării individuale, firme, bănci, administraţii etc.), precum
şi interrelaţiile dintre aceste unităţi elementare.
Macroeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care cercetează mărimile globale dintr-o
economie, numite agregate, interdependenţele dintre diferitele variabile globale ale economiei şi
sistemul economic al unei ţări în totalitatea sa.

Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla dacă va avea
loc un anume eveniment (endogen sau exogen), dacă se vor produce anumite acte şi fapte
economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice etc.
Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui
făcut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în normalitate.

Principii definitorii ale ştiinţei economice şi ale studiului acesteia (Gregory N. Mankiw)
1. Oamenii se confruntă cu alegerea.
2. Costul unui bun, al unei acţiuni şi operaţiuni reprezintă şansa sacrificată, acel ceva la care se
renunţă pentru a avea bunul, pentru a efectua acţiunea respectivă.
3. Oamenii raţionali iau deciziile lor pe baza analizei în termeni marginali.
4. Oamenii răspund la stimulente, ei acţionează în concordanţă cu interesele lor.
5. Specializarea, schimbul, comerţul îi pot îmbogăţi pe toţi.
6. Pieţele sunt, în general, o formă bună de organizare a activităţilor economice.
7. Guvernele pot uneori să îmbunătăţească rezultatele pieţei.
8. Standardul de viaţă dintr-o ţară depinde de capacitatea acesteia de a produce bunuri materiale şi
servicii în cantităţi, structuri şi de calitate corespunzătoare.
9. Preţurile cresc atunci când guvernul tipăreşte prea mulţi bani.
10. Pe termen scurt, societatea este confruntată cu alegerea între inflaţie şi şomaj.

METODE, TEHNICI ŞI INSTRUMENTE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ

Unitatea inducţie-deducţie reprezintă o cale de cercetare economică şi de expunere a rezultatelor

cercetării care implică multe din celelalte tehnici şi instrumente.

Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la generalizări

teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor plecând de la
observarea atentă a fenomenelor, faptelor şi actelor economice.

Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene, plecând
de la principiul (legea) sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta economia trecând de la general
la particular.

Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei. Caracterul complex al

economiei şi posibilităţile limitate ale fiecărui cercetător (fie chiar echipe de cercetare) fac necesară
înaintarea în trepte pe drumul dificil al cercetării. Cercetătorul îşi concentrează atenţia, de fiecare
dată, asupra unui aspect spre a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte (a căror existenţă îi
este cunoscută). Cunoaşterea uneia sau alteia din laturile realităţii economice se concretizează într-
un simbol lingvistic – o noţiune, un concept.

Analiza înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului de cercetat în elementele

sale componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.

Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin
resorturi interne (cauzale sau funcţionale).

Modelarea matematică, reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem
linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real,
constituie o treaptă importantă în ridicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii
analizei calitative şi cantitative.
Тема 2. Sisteme economice
1. Proprietatea – fundament al sistemului economic.
2. Esenţa, componentele şi tipurile sistemelor economice
3. Sistemul real al economiei de piaţă

1. Proprietatea – fundament al sistemului economic.

Proprietatea este un concept complex, cu o incarcatura juridica si economica.

In sens juridic proprietatea reprezinta „dreptul de a utiliza si de a dispune de un bun, intr-un
mod excesiv si absolut, ăn conformitate cu anumite legi norme juridice”. Optica juridica a
proprietatii exprima relatia de posesiune a ceva de catre cineva.
In sens economic, proprietatea este definita ca totalitate a relatiilor dintre oameni in legatura cu
bunurile, relatii legate de norme istoriceste determinate pe plan social. Ca raport socio-
economic,proprietatea exprima :
 Dreptul de posesiune al bunurilor;
 Dreptul de dispozitie asupra obiectului proprietatii;
 Dreptul de gospodarire, administrare, gestionare a bunurilor;
 Dreptul de a culege roadele utilizarii proprietatii.
In cadrul acestor atribute, dreptul de posesiune are rol hotarator,din acesta decurgand toate celelalte.
Aceste atribute reprezinta monopolul proprietarului, instrainarea lor fiind o functie exclusiva
acestuia: instrainarea lor totala genereaza relatii de vanzare-cumparare, donatie, mostenire; iar
instrainarea lor partiala provoaca relatii de inchiriere, arendare, concesionare.

In esenta, proprietatea exprima unitatea dintre obiectul si subiectul ei.

Obiectul proprietatii il formeaza bunurile, in intreaga lor tipologie :
1. bunurile de consum, vizeaza omul ca fiinta biologica, consumator de bunuri,
2. bunurile economice sau mijloacele de productie, vizeaza omul ca factor de productie.
Societatea este interesata atat in dezvoltarea productiei de bunuri de consum cat si a bunurilor
economice, de volumul si productivitatea acestora din urma depinzand, in buna parte, posibilitatea
de multiplicare a intregului obiect al proprietatii.
O forma distincta a proprietatii, care prezinta mult interes pentru ingineri este proprietatea
intelectuala, industriala si comerciala, reprezentata de patente, marci de fabrica sau comerciale,
dreptul de autor si drepturi conexe dreptului de autor, desene si modele industriale, scheme ale
configuratiei circuitelor integrate si altele.
Subiecti ai proprietatii sunt :
1. persoane fizice;
2. persoane juridice;
3. statul, care prin intermediul administratiei publice, detine, utilizeaza si gestioneaza o anumita
parte din bunurile societatii;
4. organizatiile internationale , constituite prin aderarea anumitor agenti din diferite tari.

FORMELE PROPRIETATII IN ECONOMIA DE PIATA 

Istoria economica atesta existenta concomitenta a mai multor forme de proprietate, in cadrul
fiecareia distingem mai multe modalitati de insusire a factorilor de productie si de exercitare a
prerogativelor proprietatii de catre subiectul acesteia. Atat formele proprietatii cat si formele ei de
gestiune difera in timp si spatiu. Diversitatea formelor de proprietate si de gestiune a acestora
depinde de: epocile istorice, natura sistemelor economice, sistemul intereselor, competitia interna si
externa, specificul productiei, gradul de eficienta economica, dimensiunea unitatilor economice etc.
In economia de piata contemporana coexista urmatoarele forme principale :
 proprietatea privata, cu forma de administrare individuala, individual-asociativa, privata de
familie si privat-asociativa;
 proprietatea publica, aflata in proprietatea statului si in proprietatea unitatilor administrativ-
teritoriale ;
 proprietatea mixta, rezultata prin combinarea formelor de proprietate privata si publica, atat
in cadrul national, cat si la nivel international.
Proportia fiecarei forme de proprietate in cadrul economiilor nationale difera. In general in tarile cu
economie de piata proprietatea privata ocupa locul central, predomina. Compatibilitatea multiplelor
forme de proprietate are sens si suport in cresterea eficientei economice si in modernizarea
aparatului tehnic al societatii. Eficienta si rationalitatea economica reprezinta criteriul absolut de
apreciere a tuturor formelor de proprietate, care se afla intr-o permanenta competitie.
Ca forma principala a proprietatii in economia de piata, proprietatea privata se distanteaza de
celelalte forme prin urmatoarele avantaje :
 asigura autonomie deplina unitatilor economice, constituind fundamentul libertatilor
individuale si al democratiei economice;
 genereaza o concurenta reala intre agentii economici;
 stimuleaza libera initiativa in infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor;
 asigura o cointeresare inalta si o motivare superioara in munca;
 permite o mai buna adaptare a activitatii unitatii la cerintele schimbatoare ale pietei,
diminuand astfel riscul;
 asigura raspundere maxima pentru valorificarea factorilor de productie ai unitatii pentru
sporirea eficientei ei economice .
Prin toate aceste virtuti, proprietatea privata sustine in mod constant interesul pentru o activitate
economica performanta. Datorita acestor avantaje, in sistemul economiei de piata intreprinderea
privata este considerata tipul fundamental si caracteristic de organizare a unitatilor economice. Cu
toate acestea, proprietatea privata nu este lipsita de unele limite, care pot fi insa inlaturate sau
atenuate prin interventia statului. Intre aceste limite avem in vedere faptul ca proprietatea privata :
 contine tendinte de extindere continua, de concentrare si centralizare, conducand treptat la
monopoluri, cu urmari negative asupra functionarii mecanismului economiei;
 permite tendinte de specula cu marfuri si titluri de proprietate;
 poate favoriza o stare de nesiguranta materiala si neliniste in randul proprietarilor mici si
mijlocii;
 favorizeaza polarizarea societatii intre bogati si saraci, iar prin posibilitatea mostenirii
conduce la formarea unei paturi parazite.
In ceea ce priveste proprietatea publica, constituita in principal pe calea nationalizarilor si a unor
investitii speciale, ca avantaje de retinut :
 cuprinde unele domenii devenite in mod traditional de utilitate publica, cum ar fi :transportul
feroviar, telecomunicatii, posta, retelele de apa, gaze, retele electrice, exploatarea si
conservarea unor resurse ale solului si subsolului etc.
 se angajeaza in activitati cu riscuri mari dar necesare societatii, pentru care intreprinzatorii
privati nu manifesta interes, cum ar fi :cercetarea stiintifica si cercetarea spatiala;
 asigura populatiei un acces mai larg la unele nevoi sociale :asistenta sanitara, invatamant
public, activitati culturale ;
 ofera o mai mare stabilitate locurilor de munca;
toate aceste virtuti ale proprietatii publice prezinta importanta deosebita pentru dezvoltarea oricarei
economii nationale, dar efectul lor se poate reduce daca nu se actioneaza consecvent in directia
atenuarii consecintelor si limitelor acesteia.
Astfel, in modul de organizare si conducere a activitatii unitatilor economice trebuie tinut seama de
faptul ca proprietatea publica :
1. limiteaza initiativa si creativitatea in procesul muncii, nivelul castigurilor fiind relativ mai
redus;
2. determina instrainarea lucratorilor de mijloacele de productie folosite, limitand interesul si
raspunderea in activitatea lor;
3. datorita existentei mai multor verigi administrative, favorizeaza elemente de birocratism,
care intarzie in luarea deciziilor si reduce capacitatea de adaptare la schimbarile pietei;
4. poate admite nerentabilitatea unor intreprinderi care supravietuiesc prin subventii de la
bugetul de stat.
Analiza comparativa a proprietatii private si a proprietatii publice, sub aspectul avantajelor si
limitelor conduce la concluzia ca prezenta lor in economia de piata se impune in mod obiectiv,
fiecare , in virtutile proprii si functiile de compensare, contribuind la dezvoltarea economica si
asigurarea echilibrului general al societatii. Disciplina de piata impune egalitatea ambelor forme de
proprietate in fata legilor economice si juridice, fiecare unitate economica, indiferent de forma de
proprietate, participand la procesul concurential general.
Adancind cercetarea, se pot delimita avantaje si limite si in cadrul formelor de gestiune, proprii
fiecareia, ca si in cazul marii si micii proprietati. Din aceste puncte de vedere, avantajele si limitele
vizeaza :
 capacitatea de adaptare la nevoia sociala si schimbarile pietei;
 intensitatea interesului, initiativei si responsabilitatii pentru activitatea economica;
 capacitatea investitionala, de cercetare si introducere a tehnicii noi;
 sfera si intensitatea economiilor de scara, seriilor de fabricatie si riscului economic;
 formele de organizare, specializare si conducere a productiei.
Proprietatea mixta, constituita prin diverse forme de cooperare intre unitati publice si agenti
privati, isi manifesta prezenta in toate tarile cu economie de piata. O structura mixta poate avea
parteneri locali, din tara in care se constituie si parteneri din alte tari, straini sau internationali.
Optiunea pentru constituirea unei societati mixte are la baza analiza avantajelor si dezavantajelor
care ar putea fi obtinute.
Principalele avantaje, comune ambilor parteneri, ar fi :
 largirea nomenclatorului de marfuri fabricate si comercializate ;
 posibilitatea de adaptare a productiei la cerintele si exigentele de calitate, prezentare ale
pietei externe ;
 beneficierea de calificarea superioara si tehnica inalta a partenerilor ;
 obtinerea de beneficii valutare suplimentare din operatiuni comerciale sau financiare ;
Ca dezavantaje de retinut :
 diferente intre metodele de gestiune ale partenerilor care pot impiedica realizarea principiului
unitatii de gestiune, deci aparitia neintelegerilor intre parteneri ;
 diferente in sistemele monetare, juridice, precum si reglementari privind fiscalitatea, regimul
vamal, piata muncii etc.
 evaluari diferite ale rezultatelor, in functie de interesul particular al fiecarui partener, precum
si de sistemul propriu de valori si institutii.
De analizat ar fi si avantajele constituirii societatilor mixte in tara si in strainatate. Astfel,
constituirea societatilor mixte in tara prezinta urmatoarele avantaje :
 cucerirea de noi piete si extinderea pe pietele partenerilor straini ;
 importul de materii prime fara a greva balanta de plati valutare ;
  restrangerea cumpararii de licente, acestea putand face parte din aportul partenerului
strain ;
 valorificarea superioara la export a unor resurse interne ;
 diminuarea unor importuri de produse prin fabricarea lor in tara .
Pentru societatile mixte, constituite in strainatate, avantajele principale sunt :
1. posibilitatea de a actiona pe piata tarii respective prin relatii directe;
2. obtinerea de facilitati vamale in unele tari;
3. efectuarea de operatiuni financiare care duc la obtinerea de resurse valutare importante.
Rezulta, deci, ca in economia de piata pot exista variate forme de proprietate. Criteriile care
decid valabilitatea si extinderea uneia sau alteia dintre ele sunt eficienta economica si eficienta
sociala. Esential este ca respectiva conlucrare intre formele proprietatii sa duca la cea mai mare
eficienta totala.

2. Esenţa, tipurile şi caracteristicile sistemelor economice.

Forme de satisfacere a nevoilor:

a. din producţia proprie, direct prin autoconsum
b. consumând bunuri economice produse de alţii, obţinute indirect prin
schimb
Forme fundamentale de organizare şi funcţionare a economiei:
• economia naturală
• economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar)
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele
propriei activităţi, fără a se apela la schimb

Economia naturală - trăsături

- Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică,
cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare (biologice) fiind preponderente;
- Fiecare producător avea o activitate diversificată, producea o gamă largă de bunuri (în raport
cu respectivul nivel de dezvoltare şi cu sistemul de trebuinţe);
- El este izolat din punct de vedere economic de ceilalţi;
- nivelul eficienţei economice foarte redus;
- “pentru majoritatea oamenilor, producţia şi consumul erau îmbinate într-o singură funcţie
dătătoare de viaţă“.
Alvin Toffler mai evidenţiază ca trăsături definitorii ale economiei naturale (pe care o numeşte
“civilizaţia primului val”):
- pământul constituia principalul factor de producţie;
- baza economiei consta în cules, vânătoare şi cultivarea pământului;
- diviziunea simplă a muncii;
- economie descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i făcea
trebuinţă.

De-a lungul timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de restrângere relativă. În
prezent, elemente ale economiei naturale mai au semnificaţie doar în gospodăriile agrare tradiţionale
şi în ţările cel mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în
care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare
satisfacerii trebuinţelor. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi
funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.

Economia de schimb – trăsături:

1. Specializarea agenţilor economici pe criterii economice
Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici
specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial. Specializarea unui agent
economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut
dintr-o activitate în raport cu alta, se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ
(comparativ).
Un agent economic dispune de avantaj comparativ (relativ) în raport cu alţii dacă obţine un anumit
bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
2. Autonomia şi independenţa agenţilor economici
Agenţii economici sunt abilitaţi cu drept de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii
economice. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic izvorât din proprietate şi
se realizează în modalităţi diferite în raport de o formă sau de alta de proprietate.
Autonomia se realizează în condiţiile proprietăţii particulare când agentul economic decide în mod
liber şi direct (sau prin reprezentanţi) asupra modului cum să se exercite atributele dreptului de
proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau administrarea şi uzufructul)
3. Activitatea economică gravitează în jurul pieţei
a) Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică.
b) Ea este instituţia care mediază între producători şi consumatori.
c) Piaţa devine cel mai important tablou de comandă care mediază legături între producători şi
consumatori.
d) Oferă informaţii necesare pentru a decide ce să se producă, cum, cât, pentru cine să se producă,
dar, şi ce, cât şi cum să se consume.
e) Majoritatea covârşitoare a schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei.
4. Monetarizarea economiei
Ea se concretizează în faptul că “banii reprezintă alături de capital şi specializare cel de-al treilea
aspect major al vieţii economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul
economic ... şi etalonul de măsură al valorii”. Ansamblul tranzacţiilor economice, modul de
funcţionare a economiei, chiar structura organică a societăţii sunt, într-o formă sau alta influenţate
de către bani (monedă). Importanţa banilor (monedei) este pusă în evidenţă şi de către funcţiile lor :
mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii economice, mijloc de rezervă de valoare, mijloc de
plată.
5. Fluxurile dintre agenţii economici sunt tranzacţii bilaterale de piaţă
Între subiecţii economici se derulează permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă)
Se disting tranzacţii unilaterale (de transfer) reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii,
subvenţii, impozite, taxe, exproprieri fără despăgubiri etc). Tranzacţiile bilaterale constau în
mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici.
6. Bunurile îmbracă forma de marfă
Bunurile economice cu grad de marfaritate diferită :
• bunuri marfare sau bunuri comerciale
• bunuri parţial marfare sau mixte
• bunuri nonmarfare sau noncomerciale
Pentru a oferi soluţii viabile problemei rarităţii diferite şcoli de gândire economică au imaginat
sisteme economice ca modele specifice de organizare şi reglare a activităţii economice.

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa

economică a unei societăţi determinate, localizată în timp şi spaţiu. El sintetizează o modalitate
specifică de luptă împotriva rarităţii, prin stabilirea unor opţiuni cu privire la problema economică
fundamentală şi reglarea activităţii economice.

Modelul teoretic al economiei de piaţă

Contururile primului model teoretic de sistem economic au fost jalonate de către Adam Smith şi este
cunoscut sub numele de sistem economic liberal sau de piaţă în cadrul căruia forţele naturale ale
pieţei “mâna invizibilă” sunt cele care stabilesc modalităţile de acţiune pentru a găsi soluţii
problemei fundamentale şi atenuării rarităţii fără nici un fel de intervenţie din partea statului
monopolurilor şi altor centre de forţă instituţionalizate. El a pus bazele modelului teoretic de
economie de piaţă.
Definiţii ale modelului teoretic al economiei de piaţă
Acel tip de organizare a economiei în care raportul dintr cerere şi ofertă determină principiile de
prioritate în producerea bunurilor, metodele de organizare şi de combinare a factorilor de producţie,
iar persoanele şi categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri sunt stabilite de
nivelul şi dinamica preţurilor.
Acel sistem economic în care “mecanismele naturale” (ale pieţei sunt singurele care tind să asigure
echilibrul cererii cu oferta, cu excluderea oricărei intervenţii a monopolurilor sau a statului.
Avantaje ale sistemului de piaţă
- asigură gradul de satisfacţie cel mai înalt posibil pentru cei care vând şi cumpără
- este mobil şi dinamic, adaptabil la noile favorabilităţi evidenţiate de raportul dintre cerere şi
ofertă
- pe fondul unei dinamici specifice a preţurilor, el permite stimularea creativităţii şi iniţiativei,
asigurând cea mai înaltă eficienţă economică

Modelul teoretic al economiei de comandă

Marx şi alţi teoreticieni de aceleaşi convingeri filozofice, au jalonat contururile altui tip de sistem
economic: sistemul economic de comandă, sau sistemul economic cu planificare centralizată,
etatistă.
Elemente structurale ale modelului teoretic al economiei de comandă
- orientarea acţiunii agenţilor economici se face în mod centralizat şi obligatoriu, folosindu-se
în acest scop aparatul de stat, care se consideră că acţionează şi sintetizează interesele
întregii societăţi
- filozofia sistemului este colectivismul
- principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic, ca expresie a unei
organizări economice (şi politice) de tip centralizat. Sinteza deciziilor economice o
reprezintă planul unic, centralizat
- prevederile planului sunt o norma de conduită pentru agenţii economici, a căror apreciere se
face în funcţie de modul de realizare a indicatorilor obligatorii pe care-i conţine
- proprietatea publică generalizată
- primordialitatea intereselor generale şi colective, de a căror realizare depinde şi satisfacerea
intereselor individuale, personale.
3. Sistemul real al economiei de piaţă

În viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu
funcţionează în formă pură. În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporţii diferite,
elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu cele dirijiste.
Economia mixtă se poate aprecia ca economia de schimb contemporană, aşa cum funcţionează în
fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în care se îmbină în proporţii diferite elemente
ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea statului în economie.

Sistemul de economie mixtă se bazează pe două axiome:

a) în numele eficienţei şi libertăţii este recunoscut şi păstrat rolul reglator al pieţei în alocarea
resurselor şi în asigurarea cadrului pentru confruntarea şi armonizarea diferitelor categorii de
interese
b) compensarea, completarea, contracararea şi corectarea unor eşecuri ale funcţionării pieţei prin
instalarea intervenţiei şi controlului statului în economie. Mijloacele intervenţiei statale şi
amploarea lor sunt diferite dar, în sistemul economiei mixte, reglarea economiei se realizează
printr-un mecanism hibrid.

Trăsăturile sistemul real de economie de piaţă:

- Pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea principală o
deţine cea particulară. Subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe
deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele
acestora.
- Economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor, opţiunilor
(alegerilor) individuale a căror conexiune se realizează pe baza pieţei, cadrului legislativ şi a
unor pârghii economico-financiare.
- Interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii economice,
impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii (satisfacţiei)
pentru cumpărator (consumator), ca mobiluri primordiale ale acţiunii economice.
- Piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii economice. Pentru majoritatea
domeniilor şi acţiunilor întreprinse de agenţii economici, piaţa transmite ce, cât, cum şi
pentru cine se produce, ce cât şi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice
necesare.
- Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor şi modalitatilor de combinare, ca şi
atestarea calităţii deciziilor, a concordanţei ofertei cu nevoia sociala se fac de către piaţă prin
mecanismul preţurilor. Acest lucru este posibil în masura în care:
- există un sistem de pieţe: piaţa bunurilor de consum, piaţa factorilor de producţie
(inclusiv a resurselor naturale şi în primul rând a pământului), piaţa monetară, piaţa
financiară, piaţa schimburilor monetare etc., în care se confruntă deschis cererea şi
oferta de bunuri specifice determinând niveluri şi evoluţii adecvate ale preţurilor;
- este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de pieţe, astfel
că situaţia specifică pe o anumită piaţă să determine reacţii adecvate şi la momentul
oportun pe celelalte.
- Pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi de investiţii, forţă de muncă,
monedă, titluri, valute, preţurile se formează liber prin negocieri între vânzători şi
cumpărători, fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste;
- Concurenţa loială, conformă reglementărilor legale, pe toate categoriile de pieţe, îi
favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
 - Existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea
operativă a masei monetare şi orientarea acţiunilor celorlalţi agenti economici furnizându-le
servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor.
- structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de
combinare, etc.) care reprezintă componenta substanţiala a unei înalte eficienţe economice,
premisa satisfacerii decente a nevoilor fundamentale pentru toţi cetăţenii - condiţie materială
a libertăţii economice şi democraţiei;
- Statul democratic veghează respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează
mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;
- atitudini şi comportamente specifice: prevederea, iniţiativa, responsabilitatea, asumarea
riscului, spirit de competiţie, inhibarea atitudinii “paternaliste” din partea statului sau a
colectivităţii.

Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială, care funcţionează în economiile contemporane, se

prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici nationale, concret istorice,
adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare. Pe deasupra elementelor particulare, specifice unei ţări
sau alteia, se poate vorbi de existenţa unor tipuri (modele) de economie de piaţă reală.
În optica lui Michel Albert, în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele: modelul
neoamerican şi cel renan. Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua
Zeelanda, Noile ţări industrializate din Asia, s.a. Cel de-al doilea îşi are nucleul în sistemul
economiei de piaţă din Germania, dar se regăseşte în trăsăturile sale fundamentale şi în Elvetia,
Olanda, Suedia şi celelalte ţări nordice, în Japonia şi Austria.

Tipuri de economie de piata

Tipul neo-american de economie de piaţa
- sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil şi are tendinţa
de reducere;
- piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la producător la consumator, majoritatea
schimburilor derulându-se după criteriile pieţei;
- baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile adoptate prevalează
reuşita individuală şi maximizarea profitului (financiar) imediat (pe termen scurt);
- preţurile bunurilor economice (inclusiv salariile) depind în măsură determinantă de condiţiile
aleatorii ale pieţei;
- fiscalitate redusă, iar implicarea directă a statului în activitatea economică este neglijabilă
(cel puţin în ceea ce priveşte administraţia centrală);
- întreprinderea, ca centru al deciziilor economice, este considerată bun comercial ca oricare
altul;
- piaţa financiară şi în primul rând bursa are activităţi economice în raport cu alte forme de
piaţa mobilitate ridicată şi în timp scurt în ierarhia economico-socială;
- clasa mijlocie (familii care deţin venituri aflate în jurul mediei sociale) relativ redusă (50%
în SUA);
- un sistem de învaţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;
- politici economice şi sistem de valori care încurajează consumul;
- grad redus de securitate economica faţă de riscuri (şomaj, boală, sărăcie), problema protecţiei
fiind o chestiune individuala sau cel mult de caritate (excepţie face Marea Britanie).

Tipul renan de economie de piaţa

În mecanismul de funcţionare sunt indentificabile o serie de trăsături printre care:
majoritatea bunurilor economice îmbracă forma marfară, dar consumul unei părţi importante nu se
realizează după regulile pieţei;
- bunurile economice necomerciale (nonmarfare) au o pondere semnificativă; o politică
economica care încurajează economisirea şi redistribuirea de venituri;
- fiscalitatea directă prelevează asupra celei indirecte;
- sunt impozitate atât veniturile cât şi capitalul; amplă redistribuire interzonală a veniturilor
pentru a reduce decalajele dintre zonele ţării;
- sistemul bancar este puternic articulat cu fimele, fiind apt să asigure finanţarea acestora pe
termen lung, în principal prin mecanismele bancare;
- între bănci, acţionari şi întreprinderi există un sistem de interese coordonate consensual;
firmele (şi chiar instituţiile) funcţionează pe baza unui sistem de cogestiune, care asociază la
procesul decizional (şi al responsabilităţilor) toate părţile implicate (acţionari, conducerea
executivă, reprezentanţii salariaţilor); practic, întreprinderea nu poate funcţiona în afara
dialogului social: nivelul salariilor depinde atât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori
(vechimea, pregătirea profesională, etc), şi în acest fel este încurajată stabilitatea salariaţilor,
firma fiind implicată în asigurarea carierei şi ascensiunilor economico-socială treptată;
- firma, salariaţii şi statul sunt coresponsabili de perfecţionarea profesională, punându-se
accent pe asemenea comportamente ca: precizie, punctualitate, fiabilitate, atasament fata de
firma;
- un sistem de învătământ mai egalitar, în care nivelurile profesionale intermediare dispun de o
bună formare;
- mişcare sindicală puternică, responsabilă din punctul de vedere economic, cu lideri având
competenţa remarcabilă;
- la baza economică a societăţii sunt aşezate şi acceptate o serie de valori ca: egalitate şi
echitate socială corelate cu criteriile de eficienţă;
- comunitatea din care individul face parte (întreprinderea, asociaţia, orasul etc.), rol decisiv,
de barometru al are o importanţă deosebită, fiind considerată atât structura protectoare, cât şi
stabilizatoare;
- colectivitatea îşi asumă responsabilitatea în rezolvarea unor probleme ale individului;
- grad ridicat de securitate economică a populatiei faţă de riscuri (boală, şomaj, dezechilibre
familiale etc.) asigurat de către colectivităţi publice;
- inegalităţile dintre indivizi, considerate normale, trebuie menţinute în limite rationale ( în caz
contrar intră în funcţiune pârghii redistributive de prelevare şi transfer de venituri);
- clasa mijlocie numeroasă, reprezentând circa 75% în Germania, 80% în Elvetia, 89% în
Japonia;
- un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale care asigură un grad ridicat de protectie
socială prin grija autoritaţii publice.
- Statul trebuie sa aiba grija de cetăţenii săi acţionând pentru :
- asigurarea egalităţii de şanse
- eliminarea nedreptăţilor şi abuzurilor
- apărarea şi sprijinirea celor dezavantajaţi
- crearea sentimentului de solidaritate şi responsabilitate socială
- a corela protecţia socială cu nivelul productivităţii.
Tranziţia la economia de piaţă
Tranziţia la economia de piaţă se identifică cu înfăptuirea reformei economice, prin care economia
unei ţări va evolua către o structură liberalizată. Tranziţia de la economia de comanda la economia
de piaţă modernă, eficientă este un proces relativ îndelungat care în mod inevitabil generează, cel
puţin la începuturile sale, dificultăţi economice şi costuri sociale obiective.
Funcţia iniţială a Reformei este depăşirea crizei economice moştenită de la mecanismul de comandă
şi a celei ciclice.
Finalitatea reformei o reprezintă înfăptuirea economiei de piaţă moderne şi a mecanismului său
eficient, funcţional şi liber.

Procese care definesc reforma economică:

Macrostabilizarea vizează eliminarea sau măcar atenuarea dezechilibrelor moştenite sau
apărute în procesul tranziţiei
Efectuarea reformelor structurale şi instituţionale care să permită realocarea resurselor în raport cu
nevoile şi posibilităţile economice. Nucleul reformelor structurale îl reprezintă privatizarea,
eliminarea cvasi-monopolului proprietăţii publice, a altor tipuri de monopoluri şi crearea
pluralismului sistemului de proprietate a cărui bază o constituie proprietatea privată sub diferitele-i
forme.
Liberalizarea economică liberalizarea preţurilor inclusiv a salariilor şi a ratei dobânzii,
convertibilitatea monedei, libertatea de mişcare a factorilor de producţie, deschiderea spre şi pentru
exterior în spiritul principiului Organizatiei Mondiale a Comertului, modificarea sistemului de
conducere a întreprinderilor şi reforma microeconomică.
Rolul statului se reformează :
- el îşi restrânge unele funcţii economice tradiţionale (de proprietar, de fixare a obiectivelor, de
formulare a strategiei de dezvoltare economica s.a.)
- îşi asumă funcţiile moderne crearea şi aplicarea cadrului legislativ, asigurarea premiselor pentru
exercitarea liberalizarii economice, întreţinerea şi supravegherea concurenţei etc.