Nu sunt genul de om care sa se planga de viata pe care o are, dar ceea ce urasc cel mai mult sunt

oamenii bobati. Acei oameni superificiali, aroganti, care cred ca toata lumea este la picioarele lor, de
fapt astia sunt copii de bani gata, parinti lor isi risipesc viata inchisi in birouri departe de familiile lor, unii
din ei nici se cred regii lumii, iar atunci cand se prabusesc ajung la 2 metri sub pamant.

Am urat din tot deauna ca m-am nascut intr-o astfel de familie, marea familie Young, care se afla in top
10 familii bogate din Tokyo. Cand eram mica mi se parea frumos sa am niste parinti atat de capabili, dar
mi-am dat seama ca nu este asa. Toate prietenele mele stateau cu mine fiindca erau obligate de familiile
lor, astfel credeau ca le intra in gratie parintilor mei. Toata prietenia mea cu acele fete s-a bazat pe
relatie profit si castig.

Pot sa zic ca am aflat in cel mai de rahat mod posibil ca eu reprezint pentru ele doar o unealta, de atunci
am refuzat sa ma mai duc la scoala, am avut timp de 6 ani profesori care veneau acasa. Nici dupa acesti
ani nu pot uita acea zi, dar acum cand ma uit in urma mi se pare penibila reactia mea si refuzul de a mai
merge la scoala, am crezut ca oriunde as merge oamenii vor sta in jurul meu doar pentru a creste in ochii
parintilor mei.

Eram 4 cele mai bune prietene, surori, rereori se intampla sa nu ne imbracam la fel. Eram la mine si ne
jcam, dap, la 12 ani noi inca ne mai jucam cu papusile si de-a ceaiul, m-am dus pana in bucatarie sa vad
daca s-au facut fursecurile, iar cand m-am intors in camera, le-am auzit vorbind despre mine, despre
faptul ca nu ma suporta si ca pentru ele nu reprezint decat o sursa de bani si de distractie, ca ele nu vor
sa imi fie prietene, dar au fost obligate de parintii lor sa ma accepte, pentru ca ei sa avanseze mai
repede si sa se dea bine pe langa directori, si chiar asta se intamplase, nici un angajat cat de vechi era in
firma nu avansase la fel de repede ca parintii lor, nu trecusera pragul casei noastre, cu exceptia lor, care
isi faceau un obicei ca la sfarsit de luna sa vina sa ia cina. Atunci mi-am dat seama ca eu nu reprezint
nimic pentru nimeni, sunt eu si atata. De atunci am stat incuiata in casa, dar asta se va schimba.

Dupa ce mi-am dat toate examenele, am reusit sa-mi conving parintii sa iau numele mamei inainte de
casatorie si sa ma mut din oras. A fost destul de usor ca din Young sa devin Wang, cu mutatul a fost mai
greu. Eu voiam sa imi iau o garsoniera intr-un bloc la periferie, dar ai mei m-au batut la cap pana mi-au
luat un apartament inutil de mare in centrul Kyotoului, nu mai zic ca nu au vrut sa imi iau o masina ca
muritorii de rand si s-au asigurat ca o sa conduc un Range Rover Evoque, pe care in cea mai mare a
timpului il las in garaj.

Am incetat de mult timp sa ma mai port ca un om bogat, imi fac cumparaturile singura, imi gatesc
singura, imi iau haine cat mai comode si nu cele de cateva sute/mii de euro, merg cu metroul sau trenul
si foarte rar cu taxiul si mult mai rar cu masina mea.

De la inceputul verii cand m-am mutat in Kyoto am reusit sa ma apuc si de sport, in fiecare dimineata imi
scot plamanii in parcul din apropierea blocului unde stau. Mi-a ajuns cat am fost un scheletel si daca
mancatul in cantitati mari nu m-a ajutat sa ma ingras, am incercat cu sportul, care ma ajuta sa imi
dezvolt muschii si sa nu mai arat ca o scandura cu sani, acum am ajuns sa am si eu fund, care pana acum
trei luni era inexistent.
…….

Ies de la dus pusa pe fapte mari, in principiu sa dau o tura de parc pana nu incepe sa ploua, asa ca imi
iau pe mine niste colanti negri pentru sport, o bustiera si un tricou lalai pe mine, apoi adidasii si ies pe
usa, nici macar nu am mai avut chef sa mananc.