Corina GHEORGHIU

ELEMENTE DE ISTORIA PEDAGOGIEI

Un model de predare interactivă

Editura PIM
Iași, 2014
 Cuprins

Cuvânt introductiv 4
Antichitatea clasică 6
Socrate 6
Platon 10
Aristotel 16
Pedagogia creştină 21
Deschidere şi sens în gândirea creştină 21
Educaţia în evul mediu 30
Educaţia apuseană 30
Educaţia răsăriteană 37
Educaţia umanistă în perioada renaşterii şi a reformei 42
Idei dominante cu privire la educaţie în epoca renaşterii 47
Concepţia despre om şi devenirea sa în scrierile marilor personalităţi ale renaşterii 52
Repere ale educaţiei în secolul al XVII-lea 62
Învăţământul şi educaţia în iluminism (sec. al XVIII-lea) 71
Caracteristici ale secolului luminilor 71
Iluminismul în ţările române 73
J. J. Rousseau (1712-1778) – reprezentant de seamă al iluminismului 74
Educaţia în prima jumătate a sec. al XIX-lea 80
Orientări ale învăţământului în prima jumătate a sec. al XIX-lea 80
Reprezentanţi ai pedagogiei în prima jumătate a sec. al XIX-lea 81
Repere ale învăţământului şi gândirii pedagogice româneşti în prima jumătate a sec. al XIX-lea
89
Educaţia în a doua jumătate a sec. al XIX-lea 92
Organizarea modernă a învăţământului românesc şi constituirea pedagogiei sistematice în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea 95
Educaţia în secolul al XX-lea. Principalele curente pedagogice 102
Pedagogia experimentală 102
Pedagogia sociologică 104
Pedagogia pragmatistă 105
Curentul pedagogic al educaţiei noi 106
Test docimologic nr. 1 111
Test docimologic nr. 2 115
Bibliografie 119

2
Cuvânt introductiv

3
 Antichitatea clasică

Socrate

Idei principale ale învăţării:

Socrate avea în centru preocupărilor sale omul şi posibilităţile sale de perfecţionare;
A făcut o intensă pledoarie pentru deplina libertate morală, punând deasupra reformei politice şi
economice, perfecţionarea calităţilor umane, premisa necesară pentru manifestarea gândirii;
Obţinerea virtuţii înseamnă cunoaşterea binelui, virtutea obţinându-se prin exerciţiul autocunoaşterii;
Scopul demersului său paideic îl constituie reformarea morală a cetăţeanului printr-o reformă a
gândirii centrată pe cunoaşterea raţională, deci o încercare de a întemeia raţional viaţa morală;
Ironia socratică Ştiu că nu ştiu nimic poate funcţiona ca un postulat în orice demers de cunoaştere şi
învăţare ?
Maieutica sau arta moşitului – punerea unor întrebări astfel încât discipolul să ia seama de propriile
resurse şi disponibilităţi – constituie fundamentul conversaţiei euristice de astăzi;
A făcut pledoarie pentru nevoia cultivării raţiunii, pentru punerea în chestiune, pentru renunţarea la
opinii şi credinţe neproductive.

Concepte cheie:

Libertate morală,
Virtute/ obținerea virtuții,
Maieutica – ”arta moșirii”

Idei contemporane:

Nu puțini sunt cei care consideră că maieutica socratică stă la baza a ceaa ce didactica
modernă numește „ abordare euristică”.

Alte observații:

Există păreri potrivit cărora maieutica ar fi una dintre cele mai mari înșelătorii din istoria educației
deoarece Socrate îl determina pe interlocutorul său să afirme ceea ce el vroia să audă.

Platon

Idei principale ale învăţării:

Rămâne în Istoria Pedagogiei prin încercarea sa de a propune un prim sistem teoretic asupra educaţiei;

Relevă funcţia socială şi culturală a educaţiei, pledând pentru implicarea statului în organizarea şi
desfăşurarea întreprinderilor educative – scopul său era să formeze oameni politici de prim rang, care să
conducă înţelept şi eficient cetatea;

Forma organizatorică de predare era reuniunea informală, symposiom-ul, unde manifestarea

originalităţii şi creativităţii erau deplin asigurate;

4
 Platon identifică valoarea cu absolutul, concepând lumea ideilor despre care vorbeşte în Mitul Peşterii,
ca sorgintea fiinţei şi a valorii. Această lume perfectă, a ideilor, constituie valoarea supremă, care dă sens şi
autenticitate tuturor demersurilor particulare;

Educaţia, după Platon, este o artă a răsucirii fiinţei umane, încătuşată în lanţurile ignoranţei, către
strălucirea focului din afara peşterii, către imperiul valorilor absolute;

Identificăm la Platon teza nevoii asistării şi intervenţiei din partea educatorului prin afirmarea şi
potenţarea registrului spiritual în perspectiva devenirii şi autodevenirii;

Educaţia nu poate avea finalităţi sau obiective universale, nediferenţiate. Fiecare individ sau clasă
socială pretinde un tratament separat. Este preocupat să pună bazele educaţiei paznicilor şi a magistraţilor;

Pentru aceasta sunt vizate două laturi ale educaţiei: educaţia intelectuală şi educaţia fizică
Educaţia intelectuală se va realiza prin arte, ştiinţe, meşteşuguri şi ocupaţii artizanale;
Educaţia fizică se va realiza cu ajutorul gimnasticii, care se va adresa mai întâi sufletului şi apoi
trupului. Educaţia fizică este un exerciţiu curativ şi reparatoriu pentru;

Se invocă ideea realizării unei educaţii plăcute, fără rigiditate sau încorsetări, bazată pe joc şi
descoperirea aptitudinilor şi intereselor personale

Platon afirmă că o bună educaţie este cea care dă corpului şi sufletului toată frumuseţea, toată
perfecţiunea de care sunt capabile

Face pledoarie pentru realizarea etapizată, pe vârste a educaţiei, după cum urmează:

Între 3 şi 6 ani, educaţia se va face prin jocuri sau povestirea unor legende, mituri;

● 6-10 ani – exerciţiile de călărie şi trasul cu arcul;

● 10-13 ani – cititul şi scrisul;
● 13-16 ani - instrucţia prin intermediul artei muzelor (matematici, dans, cânt);
● 16-20 ani – tânărul îşi poate începe pregătirea militară;

După vârsta de 50 de ani poate ocupa efectiv funcţia de conducător al statului.

Educaţia nu este o simplă informare, ci un cadru optim de relaţionare între discipol şi maestru (iubirea
pedagogică);

Educaţia este o formă superioară de asigurare a continuităţii:

Dacă prin reproducere se realizează perpetuarea biologică, prin educaţie se avansează în domeniul
valorilor în speranţa consolidării şi creşterii acestora.
Opera educativă asigură umanităţii întregi o devenire durabilă.
Încetarea educaţiei echivalează cu moartea sigură.

5
Concepte cheie:

Funcția socială a educației,

Funcția culturală a educației,
Educatia este arta răsucirii ființei umane,
Educația intelectuală,
Educație fizică,
Realizarea etapizată a educației
Educație realizată prin joc,
”Arta muzelor”

Idei contemporane:

1. Se pune accent din ce în ce mai mult pe învățarea realizată prin joc.

2. Obiectivele generale sunt diferențiate.
3. Se dorește din ce în ce mai mult realizarea unei educaţii plăcute, fără rigiditate sau încorsetări, bazată
pe joc şi descoperirea aptitudinilor şi intereselor personale.

Alte observații:

Platon sus’inea că omul liber nu trebuie să învețe nimic cu de-a sila deoarece nicio astfel de
învățătură nu poate rămâne în suflet pentru multă vreme.

Aristotel

Idei principale ale învăţării:

Face apologia echilibrului dintre raţiune şi suflet;

Cu toate că este de acord cu educaţia publică, Aristotel nu va accepta ideea abandonării copiilor de
către familie unor instituţii ale statului, copiii trebuind să fie integraţi în şcolile publice începând cu vârsta de
7 ani;
Susţine ideea că ceea ce nu poate face legea va face familia şi ceea ce nu îndeplineşte statul, va prelua
ca sarcină familia, întrucât aceasta poate veghea şi stăpâni mai îndeaproape pornirile part;
Este adeptul dezvoltării progresive a naturii umane. Celor trei trepte ale dezvoltării sufletului –
corporalitate, sensibilitate, inteligibilitate – le sunt necesare tratamente diferite, realizate progresiv prin
exerciţii şi studii compatibile cu resursele personale ale celui care învaţă;
Scopul educaţiei este exprimat în lucrarea Politica şi rezidă în a-l face pe om să iubească ceea ce este
demn şi să urască ceea ce trebuie urât;
În Liceul pe care îl înfiinţează un loc central îl ocupă studiul ştiinţelor naturii. Ca resurse materiale, a
înfiinţat o grădină zoologică, o bibliotecă şi un muzeu de ştiinţe naturale, ştiut fiind faptul că, în viziunea lui
Aristotel, adevărul se poate deduce în urma experienţei directe cu obiectele;

Alături de studierea ştiinţelor naturii, Aristotel recomandă studiul gramaticii, gimnasticii şi muzicii;
În lucrarea Despre suflet Aristotel ne propune o teorie psihologică ce explică unele dintre preceptele
sale pedagogice:
Sufletul se defineşte prin simţire, gândire şi mişcare;
6
 Intelectul este forma formelor;
Senzaţia este forma lucrurilor percepute;
Fiecare existenţă este rodul interferenţei dintre materie şi formă:
● materia este pasivă, schimbătoare, neutră;
● forma este activă, durabilă şi conferă existenţei un aspect definit calitativ.

Aristotel distinge trei ipostaze ale sufletului uman: un suflet vegetativ, unul animal şi altul raţional:
● sufletului vegetativ îi sunt caracteristice hrănirea şi procrearea;
● sufletului animal ----------- capacitatea de a avea senzaţii, dorinţe, imaginaţie şi memorie;
● sufletului raţional ----------------- gândirea, ce îl îndreaptă pe om spre adevăr şi îl face
nemuritor.
Pentru Aristotel prioritară este acţiunea, care înseamnă capacitatea individului de a fi format prin
propriile sale acte sau cele care vin din partea altora. Virtutea însăşi se poate învăţa dar şi practica;
Virtutea este considerată scopul fundamental al devenirii omului prin educaţie, la care se ajunge prin
subordonarea sufletului vegetativ şi animal de către sufletul raţional;
Aristotel vorbeşte despre virtuţile formative ale timpului liber, când se poate medita asupra sensurilor
profunde ale existenţei.

Concepte cheie:

cunoașterea pornește de la percepția senzorială

fericirea se dobândește prin contemplarea adevărului
educația trebuie să constituie o grijă prioritară a statului
deprinderile se dobândesc prin exerciții

Idei contemporane:

1. Referitor la modul de lucru cu copiii, întâlnim la Aristotel o anticipare a principiului didactic modern
al individualizării instruirii. El considera că „...un sistem de educație individual este superior unui
sistem de educație universal”.
2. Importanța celor „7 ani de acasă”. Importața educației în primii ani de viață ai copilului, o educație
realizată în și cu ajutorul familiei.

Alte observații:

 Virtutea însăşi se poate învăţa dar şi practica;

 Virtutea este considerată scopul fundamental al devenirii omului prin educaţie, la care se ajunge prin
subordonarea sufletului vegetativ şi animal de către sufletul raţional
 Sufletul se defineşte prin simţire, gândire şi mişcare;

7
 Pedagogia creştină

Deschidere şi sens în gândirea creştină

Idealul creştin vizează raportarea omului la Dumnezeu, apropierea fiinţei limitate de Fiinţa Infinită.
Apropierea nu poate merge până la identificarea, omul neavând acces la condiţia lui Dumnezeu.
În perspectiva creştinismului, omul este o fiinţă suspendată între cer şi pământ, nedesăvârşită, dar care
este chemată să intre în împărăţia perfecţiunii, prin comuniunea cu Dumnezeu.
Principalele virtuţi ale modelului paideic creştin sunt:
ancorarea acestuia într-un registru valoric de înaltă relevanţă şi stabilitate;
postularea iubirii şi dragostei aproapelui, ca principiu al acomodării omului cu valorile supreme emise
sau pretinse de divinitate;
valorizarea libertăţii interioare, creştinismul nu impune, ci propune un model de conduită, încorporarea
modelului este liberă, autonomă;
valorizarea pozitivă a inocenţei, a necunoaşterii, a potenţialităţii încă neîmplinite:
Adevăr vă spun vouă, de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia
cerurilor (Matei, 18, 3)
deschiderea către toate fiinţele, indiferent de apartenenţa iniţială sau problemele existenţiale, educaţia
creştină nu are un caracter închis, exclusive naţional, ci se deschide umanităţii întregi.

Premisa esenţială – modelul hristic

Comparativ cu alte idealuri educaţionale, vehiculate în istorie, modelul hristic rezonează atât cu
pornirile metafizice ale omului, de ascensiune infinită către zările perfecţiunii exemplare, dar şi cu dorinţa
firească de autoîmplinire în limitele înguste.
Iisus Hristos este norma fundamentală, paradigma existenţială de la care se va inspira adevăratul
creştin în acţiunile sale. Exemplul personal pare a fi temelia oricărei educaţii. Chemările lui trimit la
concreteţea virtuozităţii experienţei personale:
1. Fiţi voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este (Matei, 5, 48)
2. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei, 19, 19)
3. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin mine (Ioan, 14, 6)
4. Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi (Matei, 7, 12)
5. Eu sunt Lumina lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii (Ioan, 8, 12).
Mântuitorul Iisus Hristos cuprinde toate atributele învăţătorului perfect, activitatea sa formativă
acceptând următoarele metafore, pe care le găsim în Sfânta Scriptură, în Noul Testament:
● Aducător de lumină şi Luminător în acelaşi timp;
● Păstor şi Pescar de oameni;
● Grădinar care îngrijeşte Raiul;
● Veghetor al secerişului, al facerii vinului, al corabiei, Cel care linişteşte furtuna;
● Arhitect al lumii, Botezător al templului, Dulgher;
● Purtător al bogăţiei şi al harului;
● Vindecător, Tămăduitor de trupuri şi suflete;
● Părinte şi Fiu, deopotrivă, Dătător de viaţă şi Generatorul Suprem.
Întreaga operă didactică a Mântuitorului reprezintă o îndrumare către un ţel de perfecţiune umană în
consens cu principii general valabile de educaţie şi cunoaştere:
8
 ● ridicarea de la concret la abstract prin folosirea pildelor şi a discursului alegoric;
● respectarea particularităţilor individuale ale ascultătorilor, atât cele psihofizice cât şi cele
culturale;
● trecerea treptată de la uşor la greu, de la apropiat la îndepărtat, de la simplu la complex;
● totul se face prin milă şi înţelegere:
Milă voiesc şi nu jertfă, căci n-am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi spre a lor mântuire.
(Matei, 9, 13)
Câteva principii cu valoare paradigmatică străbat pedagogia lui Hristos:
● desăvârşirea – personalitatea morală
● activismul – lupta interioară pentru a dobândi binele suprem, libertatea interioară
● egalitatea şi iubirea fraternă – deoarece toţi sunt fiii lui Dumnezeu
● valorificarea copilului – deoarece acesta este prototipul virtuţii, copilăria fiind o stare de
perfecţiune asemănătoare aceleia la care adultul va accede pentru a fi mântuit:
Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei. (Matei, 19, 24)
Adevăr vă spun vouă, de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor
(Matei, 18, 3)

Interpretaţi textele:

Lecţia educaţională a lui Iisus este că trebuie cultivat individul. Acesta cere mai mult decât un simplu
serviciu. Trebuie să fim conştienţi că individul nu este numai o fiinţă intelectuală, ci şi una emoţională,
dorind câteodată mai mult decât cunoscând (Mayer, 1966, p.127)
Lecţiile Sale sunt gradate. El nu se grăbeşte să producă o dezvoltare factică… El pune Fundamentele
operei sale şi aşteaptă cu răbdare ca sămânţa să germineze şi să aducă fructe….Învăţăturile Sale erau
întotdeauna în întâmpinarea auditorilor şi apropiate nevoilor lor (Paroz, 1883, p. 64)
După cum, dacă am vrea să învăţăm arta picturii, maestrul ne propune pe planşa sa un chip frumos
pictat, iar noi trebuie să copiem, să imităm fiecare pe tabloul nostru frumuseţea acelei chip, astfel încât
tablourile tuturor să exprime frumuseţea modelului propus, tot aşa Fiecare dintre noi este pictorul propriei
sale vieţi, artistul acestei opera este voinţa noastră, libera noastră alegere iar culorile pentru expresia chipului
sunt virtuţile. (Migne, apud. Coman, 1944, p. 247)
Desăvârşirea umană este reîntipărirea pe chipul omului a frumuseţii divine prin efort propriu, prin
libera noastră alegere şi prin imitaţia activă. Întruparea în om a atributelor accesibile ale divinităţii pare a fi
scopul suprem al educaţiei creştine...Hristos ne oferă chipul cu generozitate, dragoste şi înţelegere. Oamenii
rămân responsabili de calitatea asemănării.

Educaţia în gândirea filosofilor creştini – Fericitul Augustin

Principalele sale lucrări sunt:

1. Educaţia creştină
2. Despre Învăţător
3. Confesiuni.

Adevărul este absolut şi nu relativ, la acesta ajungându-se prin intermediul credinţei.

Educaţia la Fericitul Augustin trebuie să fie orientată religios. Educaţia nu constă într-o acumulare de
fapte, ci este o iluminare a sufletului, o răsucire a ochilor şi a minţii spre lumina veritabilă.
Expresia Învăţătorul lăuntric nu este o simplă figură de stil,ci se referă chiar la principiul hristic,
temeiul cunoaşterii, finalitatea ultimă a tuturor eforturilor spiritului uman în perspectiva desăvârşirii.

9
 Pune un mare accent pe dimensiunea credinţei în cunoaştere.
Credem ceea ce înţelegem, dar nu suntem capabili de a înţelege ceea ce noi nu credem
Recomandă drept obiecte de studiu literatura, retorica, logica, aritmetica, etica şi filosofia naturală.
Aceste obiecte se vor preda astfel încât să nu corupă credinţa copilului.
Face pledoarie pentru un învăţământ intuitiv, care să se bazeze pe cunoaşterea şi trăirea faptelor.
Învăţământul nu trebuie să fie obositor, constrângător, rutinier, ci atractiv, plăcut. Se cere a se cultiva
curiozitatea liberă a copilului şi înclinaţiile sale spre activităţile ludice. Ca atitudine generală educativă,
Augustin recomandă bunăvoinţa şi trezirea interesului, nefiind de acord cu tratarea aspră.
Este adept al entuziasmului pedagogic, încrezându-se în forţele manifeste sau latente ale educatului.
Insistă ca educatorul să trăiască în comuniune cu elevii săi, să alcătuiască o adevărată comunitate de interese
şi aspiraţii.
Orice curs trebuie să păstreze o anumită spontaneitate, să fie o investigaţie, o reîncepere, o creaţie.
Este de acord cu dreptul copiilor de a pune întrebări, de a-şi exprima liber opiniile, de a se implica
chiar în discuţii contradictorii.

Concepte cheie:

Dimensiunea credinței în cunoaștere

Modelul/principiul hristic
Desăvârșirea
Iubirea si acceptarea
Copilul, prototipul virtuții

Idei contemporane:

Se cere a se cultiva curiozitatea liberă a copilului şi înclinaţiile sale spre activităţile ludice. Ca
atitudine generală educativă, se recomandă bunăvoinţa şi trezirea interesului. Se interzice tratarea aspră.
Fără a afecta atitudinea copiilor, fără a critica neajunsurile altora, profesorul va îndemna copiii la
jovialitate, veselie ș.a. creând o atmosferă frumoasă și orientându-i pe copii către bucuria interioară. Doar
așa, pedagogia creștină din zilele noastre poate atinge desăvârșirea pe care cu toții ne-o dorim și își poate
împlini misiunea, aceea de a-i apropia pe tineri de Dumnezeu și de a-i implica pe aceștia în viața Bisericii.
Pedagogia creştină are ca fundament învăţătura dumnezeiască și porneşte de la practicarea iubirii
aproapelui, a binelui, a virtuţilor, a solidarităţii, a comuniunii, concepte care, în zilele noastre au fost
introduse şi utilizate de alte ştiinţe, sub denumirea de finalităţi ale diverselor procese educaționale.

Alte observații:
În persoana pedagogului creștin se întâlnesc mai multe virtuți, printre care dragostea, evlavia și, nu în
ultimul rând, umorul. Este adevărat că orice pedagog creștin trebuie să manifeste un echilibru sufletesc, o
căldură interioară și o cunoaștere a lumii și a problemelor cu care se confruntă elevii săi, însă toate acestea
pot fi întreținute de umor. Făcând uz de umor, profesorul va putea trezi dragoste față de adevăr, credință și
viață.

Educaţia în evul mediu

10
Educaţia apuseană

Idei principale ale învăţării:

Perioada cuprinsă între: destrămarea Imperiului Roman de Apus (476) şi ocuparea de către turci a
Constantinopolului – ultima redută a Imperiului Roman de Răsărit (1453).
Perioadă de profunde transformări economice, sociale, politice şi culturale care stau la originea statelor
naţionale de astăzi, a culturii şi sistemelor de educaţie contemporane.
În această perioadă prinde contur ideea Sf. Augustin, de a se construi un stat universal bisericesc care
să asigure unitatea spirituală a tuturor creştinilor:
Autoritatea bisericii şi a slujitorilor ei s-a impus tuturor categoriilor sociale;
Conducătorul bisericii de la Roma, Papa, Considerat urmaş al Sf. Petru devine monarhul
creştinismului;
Puterea sa politică o depăşea de multe ori pe cea a regilor şi împăraţilor;
Cultura a găsit repere şi protecţie în biserici şi mănăstiri, acestea devenind în Evul Mediu importante
centre de cultură şi educaţie:
Au fost create ordine călugăreşti care se ocupau de copierea textelor religioase şi organizarea
instrucţiei;
Primul ordin a fost Ordinul Benedictinilor, creat de călugărul Benedict în sec. al VI-lea;
În sec. al XIII-lea au fost create Ordinele Dominicanilor şi Franciscanilor;
Se înfiinţează şcolile mănăstireşti, destinate în principal pregătirii clerului;
Se studiau cele şapte arte liberale, alcătuite din două grupe de discipline:
● gramatica, retorica, dialectica - TRIVIUM;
● aritmetica, geometria, astronomia, muzica – QUADRIVIUM;
● teologia – văzută ca o încoronare a studiilor.
Predarea se făcea în limba latină;
Durata studiilor era de aprox. 8-10 ani (puţini erau cei care reuşeau să încheie studiul celor şapte
discipline);
Metodele de instruire, expunerea şi conversaţia, valorificau prioritar memorarea;
Disciplina era foarte severă. Pedepsele corporale se aplicau atât pentru a stimula elevii să înveţe, cât şi
pentru a-i educa pe aceştia în spiritual supunerii;
După modelul şcolilor mănăstireşti au fost create şcoli episcopale sau catedrale şi în unele sate, şcoli
parohiale, înfiinţate de preoţii comunităţii, în care se învăţau rugăciuni şi cântări bisericeşti.

Învăţământul în timpul domniei lui Carol cel Mare (735-804):

Au fost create noi şcoli mănăstireşti şi episcopale, crescând exigenţa pentru nivelul de pregătire al
preoţilor.
A înfiinţat pe lângă curtea imperială Şcoala Palatină în care s-au instruit atât fiii săi cât şi ai celor mai
de seamă nobili din întreaga împărăţie. Prestigiul şcolii a fost dat de conducătorul ei, călugărul Alcuin.
Educaţia nobililor clerici avea un caracter dominant livresc, încurajând asceza şi ridicarea deasupra
frământărilor pământești.
Educaţia nobililor laici punea accentul pe dezvoltarea forţei fizice şi pe cultivarea virtuţilor cavalereşti:
călăria, aruncarea lancei, scrima, vânătoarea, înotul, jocul de dame, compunerea şi declamarea versurilor.

11
Însuşirea virtuţilor cavalereşti lăsau puţin timp, însă, pentru asimilarea culturii, aşa încât cavalerii erau
mulţumiţi dacă ştiau să scrie şi să citească.
Educaţia fetelor era asigurată în familie au în mănăstiri, având un caracter predominant religios şi
practice, vizând atribuţiile femeii de mamă, soţie, gospodină. Femeile studiau Biblia, lb. latină, învăţau să
cânte la liră şi la harpă.
Educaţia maselor se realiza prin mijlocirea bisericii, dar şi prin diversele forme ale creaţiei populare
care contribuiau la ascuţirea minţii, la formarea lor morală şi la cultivarea gustului pentru frumos.
Dezvoltarea centrelor urbane, în sec. XI – XIV-lea au creat condiţii pentru organizarea unor şcoli care
să satisfacă cerinţele negustorilor şi meşteşugarilor:
în burguri – Şcoli de gramatică şi şcoli latine, cu caracter particular şi orientare laică;
breslele meşteşugarilor şi ghildele negustorilor au înfiinţat Şcoli ale breslelor şi ghildelor, în care
predarea nu se mai făcea în limba latină ci în limba naţională.
Învăţământul superior – primele repere apar în sec. al XII-lea din nevoia unei calificări superioare a
unor profesionişti din medicină, justiţie, teologie, fiind create universităţile Bologna, Paris, Oxford,
Cambridge, Praga, Cracovia, Viena.
Au ieşit de sub autoritatea bisericii;
S-au dezvoltat ca instituţii laice, dependente de stat.
Acum, în Evul Mediu, s-a constituit o structură a sistemului de învăţământ care durează până în zilele
noastre:
● învăţământul elementar şi secundar reprezentat prin şcolile latine
● învăţământul superior reprezentant prin universităţi

Concepte cheie:

educația nobililor clerici,

educația nobililor laici,
educația maselor,
educația fetelor,
ordine călugărești
arte liberale
grupe de discipline (TRIVIUM, QUADRIVIUM)
Școala Palatină

Idei contemporane:

Structură a sistemului de învăţământ care durează până în zilele noastre:

1. învăţământul elementar şi secundar reprezentat prin şcolile latine
2. învăţământul superior reprezentant prin universităţi

Alte observații
Durata studiilor era de aprox. 8-10 ani (puţini erau cei care reuşeau să încheie studiul celor şapte
discipline);
Metodele de instruire, expunerea şi conversaţia, valorificau prioritar memorarea;
Disciplina era foarte severă. Pedepsele corporale se aplicau atât pentru a stimula elevii să înveţe, cât şi
pentru a-i educa pe aceştia în spiritual supunerii;
Educaţia răsăriteană

12
Idei principale ale învăţării:

În Imperiul Roman de Răsărit forţa laică a fost mai puternică decât cea bisericească, pe această filieră
manifestându-se o mai mare receptivitate faţă de cultura antichităţii greco-romane.
Vechilor centre culturala, Atena, Alexandria li s-a adăugat Constantinopolul unde în sec. al V-lea s-a
deschis o Academie.
● profesori laici şi clerici;
● au predate limbile latină şi greacă, retorica, dreptul şi filosofia, mai ales cea a lui Platon,
medicina, matematica şi astronomia.
Bizanţul devine centru cultural şi bisericesc cel mai puternic din Europa de Răsărit, sub influenţa sa
popoare ca bulgarii şi ruşii adoptând creştinismul. Aceştia îşi organizează primele mănăstiri, în cadrul lor,
înfiinţând şcoli mănăstireşti.
Limba de cult a slavilor ortodocşi a fost slavona, dialect slav, în care doi călugări CHIRIL şi
METODIU, au tradus din limba greacă principalele cărţi de cult.
Creştinarea slavilor din centrul Europei s-a făcut sub influenţa catolicismului, de aceea cultura şi
învăţământul acestora a dobândit conţinutul şi structura şcolii europene occidentale.
În 1364 a luat fiinţă Universitatea din Cracovia, una dintre cele mai vechi instituţii de învăţământ
superior din Europa, la care şi-au făcut studiile, se pare şi unii tineri moldoveni.

Repere ale educaţiei româneşti în Evul Mediu

Constituirea unor formaţiuni politice ale românilor – cnezate şi voievodate

Apartenenţa ortodoxă a românilor determină adoptarea limbii slavone ca limbă de cult şi de stat
Cele mai vechi inscripţii în chirilică datează pe teritoriul ţării noastre din sec. al X-lea
Organizarea bisericii, în strânsă legătură cu organizarea statală, a stimulat crearea a numeroase
mănăstiri, îndeosebi în sec. al XIV-lea, pe lângă care au luat fiinţă şcoli mănăstireşti.
Potrivit unor documente se apreciază că pe lângă mănăstirea de la Morissena – Cenad ar fi existat o
şcoală încă din sec. al XI-lea.
Mai târziu, astfel de şcoli au existat pe lângă mănăstirile Tismana, Cozia, Neamţ.
În centrele catolice din Transilvania – Oradea, Alba-Iulia au fost create şcoli capitulare, de nivel
mediu, cu predarea în limba latină.

Concepte cheie:

Bizanțul,
Chiril & Metodiu
Scoli mănăstirești
Școli capitulare
Universitatea din Cracovia,
Formațiuni politice – cnezate și voievodate
Limba slavona ca limbă de cult și de stat

Idei contemporane:

13
 ● Scoli care au predate limbile latină şi greacă, retorica, dreptul şi filosofia, mai ales cea a lui
Platon, medicina, matematica şi astronomia.

Alte observații:
În centrele catolice din Transilvania – Oradea, Alba-Iulia au fost create şcoli capitulare, de nivel
mediu, cu predarea în limba latină.
Cele mai vechi inscripţii în chirilică datează pe teritoriul ţării noastre din sec. al X-lea.
În 1364 a luat fiinţă Universitatea din Cracovia, una dintre cele mai vechi instituţii de învăţământ
superior din Europa

Educaţia umanistă în perioada renaşterii şi a reformei

Condiţionări istorice, economice, sociale şi culturale – context de manifestare a spiritului renascentist

Idei principale:

Sec. XIII – XIV-lea reprezintă perioada în care societatea medievală europeană intră într-un proces
pronunţat de transformare.
Un factor de schimbare l-au constituit cruciadele care au favorizat:
comerţul cu mărfuri;
dezvoltarea atelierelor meşteşugăreşti;
creşterea populaţiei urbane.
Oraşele se desprind de dominaţia feudalilor, marcând următoarele transformări:
organizarea unor instituţii adecvate intereselor şi trebuinţelor lor;
spiritul inventiv şi interesul pentru cercetarea ştiinţifică în domenii legate de industrie şi navigaţie-
matematică, fizică, astronomie, mecanică, etc.;
ştiinţa se orientează puternic spre natură, desprinzându-se de filosofie şi teologie;
apar oameni de ştiinţă ca: Fr. Bacon, G.Galilei, Leonardo da Vinci, preocupaţi de cunoaşterea
adevărului prin cercetarea naturii;
se manifestă o puternică dorinţă de eliberare de orice constrângere, fie statală, fie bisericească, precum
şi nevoia unei exprimări libere a individului.
În conştiinţa oamenilor reînvie ideea dezvoltării armonioase, prin artă şi ştiinţă, ideea centrală a
antichităţii elene – kalokaghatia.

Concepte cheie:

Cruciadele,
Cercetare științifică,
Cunoașterea adevărului prin cercetarea naturii,
Nevoia exprimării libere a individului,
Dezvoltarea prin artă și știință.

Idei contemporane:

14
 1. Se pune accentul pe certare.
2. Este susținută și încurajată exprimarea liberă.
3. Importanța cunoașterii aprofundate a naturii este recunoscută și înțeleasă
4. Este încurajată dezvoltarea armonioasă prin artă și știință.

Alte observații:
Se manifestă o puternică dorinţă de eliberare de orice constrângere, fie statală, fie bisericească, precum
şi nevoia unei exprimări libere a individului.
În conştiinţa oamenilor reînvie ideea dezvoltării armonioase, prin artă şi ştiinţă, ideea centrală a
antichităţii elene
Știinţa se orientează puternic spre natură, desprinzându-se de filosofie şi teologie;

Idei dominante cu privire la educaţie în epoca renaşterii

Idei principale:

Această mişcare social-culturală europeană, cunoscută sub numele de Renaştere, a pus în centrul
preocupărilor sale OMUL, mai ales omul purtător al valorilor lumii antice:
● în această perioadă a început să fie utilizat termenul de educaţie în locul aceluia de institutio (=
învăţătură);
● libera dezvoltare a fiinţei umane, ca o consecinţă a încrederii în bunătatea naturii omului;
● dezvoltarea armonioasă – intelectuală, morală, estetică şi fizică;
● întemeierea instrucţiei pe activitatea copilului şi înţelegerea a ceea ce se învaţă;
● idealul educaţional al Renaşterii îl constituie omul armonios dezvoltat sub aspect intelectual,
moral, estetic şi fizic:
● organism sănătos şi spirit cultivat până la rafinament (Erasmus din Rotterdam)
● omul universal – erudit, stăpânind în egală măsură cultura clasică greco-latină cât şi ştiinţa
vremii (Francois Rabelais)
● un gentilom cu judecată bine formată şi suflet duios (M. Montaigne)
● studierea operelor aparţinând culturii greco - romane (studia humana) dobândeşte treptat o
pondere mai mare în comparaţie cu cercetarea lucrărilor teologice;
● critici severe au fost exprimate cu privire la conţinutul învăţământului, catalogat ca fiind
abstract, formal, rupt de realitate, cât şi în ceea ce priveşte modalităţile de realizare care făceau
apel la memorarea mecanică, stimulată prin constrângere;
● spiritul renascentist în domeniul educaţiei se manifestă printr-o instrucţie orientată spre
cunoaşterea naturii.

Concepte cheie:

educație (ca termen)

instrucție orientată spre cunoașterea naturii,
memorare mecanică,
omul armonios,
dezvoltare armonioasă,
libera dezvoltare a ființei umane.
15
Idei contemporane:

1. dezvoltarea armonioasă – intelectuală, morală, estetică şi fizică;

2. întemeierea instrucţiei pe activitatea copilului şi înţelegerea a ceea ce se învaţă;
3. modalităţile de realizare a învățământului care fac deseori apel la memorarea mecanică, stimulată
prin constrângere;

Alte observații:
● în această perioadă a început să fie utilizat termenul de educaţie în locul aceluia de institutio (=
învăţătură);
● idealul educaţional al Renaşterii îl constituie omul armonios dezvoltat sub aspect intelectual,
moral, estetic şi fizic:
● spiritul renascentist în domeniul educaţiei se manifestă printr-o instrucţie orientată spre
cunoaşterea naturii.

Concepţia despre om şi devenirea sa în scrierile marilor personalităţi ale renaşterii

Erasmus din Rotterdam (1476-1536)

Opere importante: Educarea principelui creştin, Colocvii, Despre prima educaţie liberală a copiilor,
Educarea femeii creştine, Despre planul de învăţământ

Idei principale:

Propunea să se ofere tinerilor ceea ce era considerat ca esenţial din cultura antică atât sub aspectul
ideilor cât şi al stilului. În acest sens a alcătuit mai multe ontologii cu cele mai valoroase texte ale antichităţii
elene şi latine.
Acorda prioritate studiului disciplinelor filologice, elena, latina şi operelor literare scrise în aceste
limbi, literatura fiind considerată mijlocul cel mai eficient de educaţie întrucât prin aceasta se cultiva
elocvenţa şi precizia în exprimare.
Studiul ştiinţelor ocupă locul al doilea în ierarhia disciplinelor de învăţământ şi se justifică în măsura
în care contribuie la explicarea operelor literare.
Un om cultivat trebuia să întrunească trei însuşiri:
●să citească bine
●să vorbească bine
●să gândească bine.
Critică învăţământul timpului său, şcolile fiind percepute ca adevărate închisori spirituale, intitulându-
le odăi de tortură şi învăţământul scolastic bazat pe reproducere mecanică.

Juan Luis Vives (1492-1540)

16
 Forţa educaţiei constă în ajutorarea acelor potenţe care există în om, care pot deveni realitate sau se
pot pierde
Idealul educativ este de esenţă religioasă. Educatorul va sădi în copii germenele religiozităţii, căci fără
puterea lui Dumnezeu, nimic nu se poate face. Omul este făcut pentru a participa la natura divină şi nu
pentru a se deda plăcerilor sau speculaţiilor ieftine.
Educaţia religioasă poate genera educaţia morală şi civică.
Şcolile de stat trebuie să fie astfel concepute încât, în acestea să-şi găsească locul şi copiilor nevoiaşi.
În fiecare sat este necesară o şcoală elementară, iar în fiecare provincie se cade a fi o academie.
Acordă o atenţie deosebită recrutării şi formării dascălilor. Este de dorit să avem profesori mai puţini,
decât mulţi şi cu defecte. Copiii nu pot fi lăsaţi pe mâna unor nepricepuţi. Profesorul va poseda o cultură
bogată, va dovedi dragoste şi ataşament faţă de tineri, va comunica şi va accesibiliza cât mai mult
cunoştinţele dobândite, va învăţa permanent. Ei trebuie să posede capacitatea şi dexteritatea predării dar şi
un comportament moral ireproşabil.
Activităţile ludice vor fi mijloace eficiente de a forma şi instrui. Jocul poate fi, de asemenea, de a
cunoaşte natura şi înclinaţiile originare ale fiinţei umane
Avertizează asupra importanţei selecţiei raţionale a cunoştinţelor, astfel încât acestea să-şi dovedească
utilitatea. Accentuează pe promovarea unor discipline cu o accentuată dimensiune practică.
Cunoaşterea lucrurilor urma să se realizeze pe cale inductivă, pornindu-se de la perceperea senzorială
a obiectelor şi fenomenelor.
Educaţia fetelor este mai mult decât necesară. Instruirea acestora viza discipline precum latina, istoria
antică, ştiinţele naturii, lucrul manual, iniţierea în chestiuni de igienă şi de alimentare a copiilor mici,
îndeletniciri gospodăreşti.

Francois Rabelais (1494 -1553)

Medic şi profesor, Rabelais îşi ia doctoratul la Montpellier, studiind şi călătorind foarte mult.
Avea o cultură enciclopedică şi deţinea competenţa cunoaşterii mai multor limbi de circulaţie.
Opera sa se înscrie în tradiţia umanistă renascentistă, de relevare a potenţelor umane, cel mai
important reper al acesteia fiind lucrarea Gargantua şi Pantagruel.
El face o pledoarie pentru valoarea culturii, pentru libertatea de conştiinţă, pentru reîntoarcerea la
tradiţia literară şi filosofică a antichităţii.
Paginile consacrate educaţiei de către Rabelais sunt considerate mai târziu prima apariţie a ceea ce se
poate numi realism în instrucţie, împotriva formalismului scolastic.
Întrevede viitorul educaţiei pentru ştiinţe, în special a celei pentru ştiinţele naturii.
Pune în evidenţă diferenţa notabilă dintre educaţia scolastică şi cea nouă, de tip umanist, comparând
educaţia primită de Gargantua, de la un oarecare preceptor teolog şi cea primită de Eudemon de la noul tip
de dascăl, reprezentat de Ponocrates.
Rabelais personifică prin cei doi şcolari două metode didactice opuse, una bazată pe exerciţii mecanice
de memorare şi, în consecinţă de despiritualizare şi alta bazată pe libertate şi deschidere în gândire şi
exprimare.
Propune un învăţământ intuitiv, bazat pe prezentarea datelor realităţii sau a substitutelor acestora
(planşe, schiţe, etc.).
În privinţa conţinutului educativ, acesta trebuie să aibă dezvoltare în toate domeniile. În lucrarea citată
se schiţează deja un plan şcolar şi o programă destul de echilibrată.
Sunt cuprinse discipline clasice – greaca, latina, araba, ebraica – şi ştiinţele naturii sau cele exacte, nu
ca mijloace auxiliare, ci în scopul ajungerii la acel statut enciclopedic, adică de a cunoaşte de toate.

17
 Erudiţia prin ştiinţe va fi completată de formarea morală a sufletului, în scopul accederii spre virtute,
căci înţelepciunea nu intră în sufletul răuvoitor şi ştiinţa fără conştiinţă nu este decât o ruină a sufletului.
Educaţia spiritului este completată de educaţia corpului, prin practicarea exerciţiilor de gimnastică sau
prin munca fizică, de educaţia estetică şi cea religioasă.

Michel Montaigne (1533- 1592)

Până la şapte ani educaţia sa se realizează în familie, la ţară, sub coordonarea unui preceptor german,
învăţând limba latină.
De la vârsta de 7 ani urmează cursurile unui colegiu din Bordeaux. Studiile superioare le face tot aici
dar şi la Toulouse.
A fost primar al oraşului Bordeaux, după care se retrage la castelul său, Montaigne, unde va scrie
celebra sa lucrare, Eseuri.
Se autointitulează nu un pedagog, ci un prieten al unei pedagogii înţelepte şi umane.

Idei despre educaţie:

Militează pentru formarea unei gândiri deschise, elastice, capabilă de a încorpora date inedite.
Scopul educaţiei este delimitat mai mult în zona educaţiei intelectuale şi constă în a forma judecata
umană, de a realiza o armonie între corp şi suflet.
Filosoful francez va folosi printre primii termenul de educaţie, în locul altora mai vechi, mai
inadecvaţi şi mai ambigui.
Crede că educaţia are un rol hotărâtor în viaţa omului, fără a aluneca într-un optimism exagerat:
Educaţia nu poate să facă pe orb să vadă, ci călăuzeşte pe calea cea bună o însuşire care există deja
într-o anumită măsură.
Ceea ce întreprinde individul trebuie să realizeze cu plăcere şi în concordanţă cu înclinaţiile originare.
Idealul educativ este cuprins în noţiunea de gentilom, de personalitate armonioasă, dornică de a
cunoaşte şi a respecta adevărul.
E nevoie de un om cu judecată, care prelucrează şi reflectează asupra a ceea ce primeşte.
Benefică pentru cel care învaţă nu este multilateralitatea cunoaşterii, ci multilateralitatea putinţei şi
posibilităţii de a cunoaşte sau întreprinde.
Nu contează cât ştim, ci ceea ce putem face cu ceea ce ştim.
Decât un cap plin, mai bine unul bine format.
Cunoaşterea acumulată trebuie să devină acţiune.
Educaţia intelectuală trebuie completată de educaţia morală.
Orice ştiinţă este inconsistentă dacă nu există, mai întâi, ştiinţa bunătăţii.
Trebuie să dăm copilului acea cunoaştere care îl face mai drept şi mai bun.
Ca metode de educaţie morală recomandă dialogul socratic şi exerciţiul moral.
Nu acceptă severitatea extremă ci recomandă mai curînd atmosfera destinsă şi tonică.
Ca discipline de studiu propune: filosofia, poetica, istorie, logică, retorică, geometrie, fizică şi limbi
străine.
Educatorul se cere a fi un om de meserie, cu pregătire şi vocaţie şi nu un diletant.

Thomas Morus (1478-1535)

18
 Studiază dreptul la Universitatea din Oxford, deţinând funcţii de stat la curtea regelui Henric al VIII-
lea, cu care va intra în conflict, fiind acuzat de înaltă trădare şi executat prin decapitare.
Cele mai importante lucrări ale sale sunt Cartea de aur şi Utopia.
Educaţia deţine un rol primordial, în primul rând fiind vizată educaţia profesională.
Educaţia este obligatorie şi generală pentru toţi copiii, fiind realizată în limba maternă şi conexată
activităţilor concrete, aplicative ca premisă pentru învăţarea unor meserii precum: zidărie, fierărie, dulgherie,
ţesut, munca agricolă, etc.
Studiile clasice de filosofie, logică, greacă sunt oarecum neglijate.
Copiilor mai dotaţi din punct de vedere intelectual li se rezervă o instrucţie mai deosebită. Aceştia
trebuie să fie orientaţi spre aprofundarea studiilor.
Educaţia trebuie să fie destinată şi adulţilor, după orele de muncă, în vederea îmbogăţirii minţii şi
luminării sufletelor.
Scopul prioritar al educaţiei trebuie să fie dezvoltarea armonioasă – îmbinarea dintre munca fizică şi
cea spirituală.
Sunt delimitate o serie de etape ale educaţiei:
● până la 5 ani – educaţia se realizează în familie;
● până la 14 ani se realizează educaţia socială, prin însuşirea normelor de bună convieţuire.
● se va inculca elevilor dispreţul faţă de podoabe şi avuţie, în favoarea cumpătării şi bunelor
moravuri.

Thommaso Campanella (1568-1639)

!!!!! Acest autor nu intră în tematica pentru examen. Pentru cultura generală şi pedagogică vă recomand să
citiţi câteva date despre viaţa şi opera sa, accesând surse bibliografice online.

Concepte cheie:

închisori spirituale,
ideal educativ,
formarea dascălilor,
activități ludice,
Gargantua & Pantagruel
Valoarea culturii,
Realism și instrucție,
Învățământ intuitiv,
Plan școlar & programă,
Formarea gândirii deschise,
Educația profesională

Idei contemporane:
Există programe de formare continua a profesorilor.
Se acordă o atenție aparte învățământului intuitiv (planșe, scheme etc.)
Copiii cu pontențial ridicat beneficiază de o atenție/ o instruire suplimentară din partea profesorului.
Există programe de educație a adulților, a părinților – Educație parentală.
Se pune accent pe educația profesională.
În zilele noastre procesul de învățare se ghidează oarecum după următoarele:

19
 .......... Nu contează cât ştim, ci ceea ce putem face cu ceea ce ştim.
Decât un cap plin, mai bine unul bine format.
Cunoaşterea acumulată trebuie să devină acţiune.
Educaţia intelectuală trebuie completată de educaţia morală.

Alte observatii
Profesorul va poseda o cultură bogată, va dovedi dragoste şi ataşament faţă de tineri, va comunica şi
va accesibiliza cât mai mult cunoştinţele dobândite, va învăţa permanent. Ei trebuie să posede capacitatea şi
dexteritatea predării dar şi un comportament moral ireproşabil.
Activităţile ludice vor fi mijloace eficiente de a forma şi instrui. Jocul poate fi, de asemenea, de a
cunoaşte natura şi înclinaţiile originare ale fiinţei umane

Repere ale educaţiei în secolul al XVII-lea

Jan Amos Comenius (1590 -1670)

Dacă alţi gânditori au fost musafiri pe tărâmul pedagogiei, Comenius şi-a concentrat tot efortul spre
această disciplină, absorbind şi resemnificând creator ceea ce se dovedise cel mai valoros până la el. (I.
Găvănescul)
Marele umanist (se consideră că a continuat tradiţia Renaşterii) ce a teoretizat în Didactica Magna
aproape toate principiile didactice, metodologia şi formele de realizare a învăţării, a intuit permanenţa
educaţiei şi a anticipat cerinţa integrării cunoştinţelor în numele adevărului divin.
● prin această lucrare, considerată primul tratat de pedagogie, teoria educaţia se desprinde de
filosofie;
● se constituie astfel un autentic sistem pedagogic, expus într-o scriere dedicată exclusiv
educaţiei;
● a dat un temei ştiinţific teoriei sale despre educaţie.
Comenius a promovat prin opera sa pedagogică următoarele aspecte:
● educaţia se realizează preponderent prin acţiune, plecând de la o bază intuitivă consistentă;
● puterea nelimitată în rolul educaţiei în formarea personalităţii umane, înscriindu-se în
optimismul pedagogic, prin afirmaţia că la naştere psihicul copilului este o tabula rasa, pe care
se poate scrie totul ulterior, prin educaţie – Toţi pot învăţa toate;
● a folosit lecţii în care metoda demonstrativă a dominat faţă de cea expozitivă;
● a scris un manual în care s-a folosit de imagini (învăţare iconică) ca mijloace de învăţare, fiind
primul manual de citire ilustrat – Lumea sensibilă în imagini;
● principiul conformităţii educaţiei cu natura, referindu-se atât la natura exterioară omului cât şi
la natura internă a individului, în special particularităţile de vârstă;
● delimitarea obiectelor de învăţământ de ştiinţe, anticipând fenomenul de transpunere didactică
– a manifestat mai mult interes pentru disciplinele realiste, decât pentru cele filologice;
● elaborarea cât mai riguroasă a unor planuri şi programe şcolare, pledând pentru un învăţământ
treptat, gradat, concentric;
● a introdus categoria de principiu didactic;
● îşi elaborează propria concepţie despre metoda didactică – propune trei metode didactice:
intuiţia, exerciţiul, explicaţia;
● este primul teoretician al sistemului de instruire pe clase şi lecţii, şcoala fiind atelierul
umanităţii;
20
 ● acordă o mare importanţă disciplinei, văzută ca scop şi mijloc al educaţiei;
● scopul educaţiei morale îl constituie dobândirea virtuţilor cardinale: înţelepciunea, cumpătarea,
curajul şi dreptatea, aşa cum sunt înţelese aceste valori în religia creştină;
● educaţia religioasă trebuie să înceapă cât mai devreme, copiii fiind deprinşi cu ideea că tot ceea
ce văd, aud, pipăie, fac şi îndură se referă direct sau indirect la Dumnezeu;
● religia nu înseamnă pentru Comenius doar un obiect de studiu, ci reprezintă o bază şi un
principiu de organizare a programului educativ, sentimentul religios trebuie realizat indiferent
dacă se predă istorie, literatură sau chiar ştiinţe pozitive, fiind intuită perspectiva
interdisciplinară de instruire;
Scopurile înnăscute ale omului sunt:
● să cunoască toate lucrurile: erudiţia;
● să fie stăpân peste lucruri şi pe sine: moralitatea;
● să raporteze totul şi pe sine însuşi la Dumnezeu, izvorul tuturora: religiozitatea.
Subliniază rolul a trei laturi ale educaţiei în devenirea fiinţei umane: educaţia intelectuală, educaţia
morală şi educaţia religioasă;
Emite ideea educaţiei pe tot parcursul vieţii – educaţia permanentă.

John Locke (1632 - 1704)

Având o vastă cultură filosofică, filologică, teologică şi medicală şi o îndelungată experienţă de

preceptor în familia unui lord, J. Locke a elaborat, sub forma unor scrisori, o foarte originală operă
pedagogică intitulată modest Câteva cugetări asupra educaţiei – 1963.
Nu este o scriere de pedagogie sistematică la fel ca Didactica Magna.
Cuprinde recomandări, sugestii pentru părinţi, fiind redactată într-un stil plăcut, antrenant.
Lucrarea poate fi împărţită în trei capitole: educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia fizică.
Promovează concepţia empiristă în formarea intelectuală: Nimic nu a fost în intelectul nostru fără să fi
fost mai întâi în simţuri.
Scopul educaţiei îl reprezintă formarea gentlemanului – un om înzestrat cu simţ practic, întreprinzător,
capabil să-şi conducă bine afacerile, dar care să probeze şi maniera alese, să fie un om de societate.
Îşi manifesta rezerva faţă de instrucţia publică deoarece şcoala poate da numai instrucţie, nefiind
capabilă şi de educaţie, care este aspectul esenţial al procesului de formare a fiinţei umane.
Instrucţia urmăreşte cultivarea interesului pentru ştiinţă şi dezvoltarea capacităţilor de cunoaştere, în
acest context propune şi instrucţia sub formă de joc şi călătorii.
Această insistenţă asupra aspectului educativ a generat o preocupare deosebită pentru respectarea
particularităţilor de vârstă şi individuale ale copiilor.
Scopul educaţiei morale îl constituie dobândirea virtuţii, adică subordonarea simţurilor de către
raţiune.
Avertizează asupra caracterului dăunător al unei severităţi tiranice, inclusiv al pedepselor corporale
care ar umili sufletele copiilor şi le-ar cultiva timiditatea.
Ca metode de educaţie morală recomandă exemplul, exerciţiul şi conversaţia raţională, deoarece
copiilor le place să fie trataţi ca făpturi inteligente.
Propune două aspecte ale educaţiei morale: buna creştere sau politeţea, văzută ca înclinare de a nu
ofensa pe alţii şi cuviinţa, înţeleasă manieră de a face plăcută această înclinare.
J. Locke are meritul de a fi introdus munca în procesul educării tinerilor care erau stimulaţi cel puţin o
meserie, cum ar fi: grădinăritul, tâmplăria, dulgheria, parfumeria, prelucrarea fierului sau argintului,
croitoria, şlefuirea sticlei, etc.

21
 Marea taină a educaţiei este să ştii să fereşti copilul de ceea ce îl atrage prea mult şi să-l îndemni către
ceea ce este folositor, dar deocamdată nu-i place.

Fr. Fenelon (1651 - 1715)

Lucrări importante: Aventurile lui Telemah şi Tratat despre educaţia fetelor

Fiind un fin cunoscător al psihologiei copilului, recomandă întemeierea educaţiei pe curiozitate,
utilizarea resurselor motivaţionale şi activitate ludică.
Este un promotor al educaţiei fetelor, subliniind rolul important al femeii în viaţa comunităţii şi în
familie:
Conţinutul educaţiei fetelor cuprinde: activităţi de scris-citit, socotit, gramatică, jurisprudenţă, istorie
antică şi istoria Franţei.
Sunt indicate lecturi din cărţi cuviincioase, poezia şi instruirea în domeniul artelor: pictura şi muzica.
Recomandă încredere reciprocă şi sinceritatea relaţiilor între actorii educaţiei.
Fenelon vine cu o educaţie viabilă întemeiată pe plăcerea învăţării- copilul trebuie să fie lăsat să se
joace, să fie liber, să îmbine învăţarea cu activităţile ludice.

Concepte cheie:

Didactica Magna,
Tratat de pedagogie,
Sistem pedagogic,
Metoda demonstrativă,
Metoda expozitivă,
Particularități de vârstă,
Principiul conformitățiieducației cu natura,
Transpunerea didactică,
Educație permanentă
Formarea gentelmanului,
Concepția empiristă în formarea intelectului,
Întemeierea educației pe curiozitate
Idei contemporane:

Comenius a promovat prin opera sa pedagogică următoarele aspecte care se regăsesc și astăzi:
● educaţia se realizează preponderent prin acţiune, plecând de la o bază intuitivă consistentă;
● puterea nelimitată în rolul educaţiei în formarea personalităţii umane, înscriindu-se în
optimismul pedagogic, prin afirmaţia că la naştere psihicul copilului este o tabula rasa, pe care
se poate scrie totul ulterior, prin educaţie – Toţi pot învăţa toate;
● a folosit lecţii în care metoda demonstrativă a dominat faţă de cea expozitivă;
● învățarea iconică
● principiul conformităţii educaţiei cu natura, referindu-se atât la natura exterioară omului cât şi
la natura internă a individului, în special particularităţile de vârstă;
● delimitarea obiectelor de învăţământ de ştiinţe, anticipând fenomenul de transpunere didactică
● elaborarea cât mai riguroasă a unor planuri şi programe şcolare, pledând pentru un învăţământ
treptat, gradat, concentric;
● a introdus categoria de principiu didactic;

22
 ● îşi elaborează propria concepţie despre metoda didactică – propune trei metode didactice:
intuiţia, exerciţiul, explicaţia;
● este primul teoretician al sistemului de instruire pe clase şi lecţii
● acordă o mare importanţă disciplinei, văzută ca scop şi mijloc al educaţiei;
Emite ideea educaţiei pe tot parcursul vieţii – educaţia permanentă.

Alte observații

Comenius subliniază rolul a trei laturi ale educaţiei în devenirea fiinţei umane: educaţia intelectuală,
educaţia morală şi educaţia religioasă
J. Locke avertizează asupra caracterului dăunător al unei severităţi tiranice, inclusiv al pedepselor
corporale care ar umili sufletele copiilor şi le-ar cultiva timiditatea.
Ca metode de educaţie morală recomandă exemplul, exerciţiul şi conversaţia raţională, deoarece
copiilor le place să fie trataţi ca făpturi inteligente.

Învăţământul şi educaţia în iluminism (sec. al XVIII-lea)

Caracteristici ale secolului luminilor

● impetuoasă contestare a privilegiilor nobiliare;

● afirmare a drepturilor egale ale oamenilor, a accesului liber al tuturor categoriilor sociale la
conducerea societăţii;
● ideea egalităţii în drepturi întemeiată pe teoria dreptului natural care promova teza egalităţii
oamenilor de la natură, diferenţierea dintre ei rezultând din educaţia lor;
● preocuparea pentru instruirea unor categorii sociale largi;
● instituirea chiar a ideii de obligativitate atât a individului de a frecventa şcoala elementară, cât şi a
statului de a se îngriji de bunul mers al învăţământului;
● încredere în capacitatea raţiunii de a pătrunde în tainele lumii şi a conduce la dezvoltare;
● învăţământul de toate gradele se orientează spre un îndelung şi amplu proces de democratizare prin
extinderea reţelei de şcoli populare, înţelese ca principala modalitate de luminare a poporului;
● se înlocuieşte treptat învăţământul tradiţional, predominant filologic, cu unul realist, practic, potrivit
cerinţelor vieţii;
● se solicită tot mai mult un învăţământ laic, practic şi naţional;
● spiritul nou de dezvoltare a învăţământului a stimulat preocuparea pentru elaborarea manualelor
şcolare, pentru renunţarea la cărţile bisericeşti în procesul de învăţare a scris-cititului;
● un nou impuls inspirat de spiritul revoluţionar din cea de a doua jumătate a sec. al XVIII-lea care
clatină vechea mentalitate cu privire la copil şi educaţia sa şi dă şcolii o nouă bază teoretică,
compatibilă cu exigenţele unei societăţi ce aspira spre libertate, egalitate, fraternitate.

Iluminismul în ţările române

Academia domnească de la Bucureşti, reorganizată în 1707 de C. Brîncoveanu;

Academia domnească de la Iaşi înfiinţată de primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat – 1714;
23
 Reorganizarea Academiei de la Iaşi de către Gr. Ghica şi Gr. Al. Ghica – acordându-se o mai mare
importanţă studiilor din domeniul matematicii şi fizicii.
Se creează Epitropia şcolilor, în Moldova şi Eforia Şcolilor în Muntenia, instituţii de îndrumare şi
administrare a învăţământului.
În Muntenia, în 1776, Al. Ipsilanti prelungeşte durata studiilor la Academie la 12 ani, dând o pondere
mai mare disciplinelor realiste.
În Transilvania, deşi intrată sub suveranitatea Austriei, se păstrează vechile structuri sociale, naţionale
şi confesionale.
Datorită episcopului Inocenţiu Micu s-a deschis la Blaj, centrul confesiunii greco-catolice, o şcoală de
obşte de nivel elementar.
Datorită episcopului Pavel Petru Aaron s-a înfiinţat la Blaj un gimnaziu cu predare în limba latină.
La Blaj va funcţiona un seminar pentru pregătirea preoţilor. Astfel, Blajul devine în sec. al XVIII-lea
un puternic centru cultural românesc.
Mişcarea Şcoala Ardeleană a întrunit toate trăsăturile specifice Iluminismului din Centru Europei,
cărora li se adaugă ideea emancipării naţionale.
Cărturarii Şcolii Ardelene este considerată prima generaţie de educatori ai poporului român (I. Gh.
Stanciu): Samuil Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu, etc.
Din perspectiva Şcolii Ardelene obiectivul principal al educaţiei îl constituia cultivarea conştiinţei
naţionale, care se realiza prin studiul limbii române şi al istoriei.

J. J. Rousseau (1712-1778) – reprezentant de seamă al iluminismului

Concepţia pedagogică a lui Rousseau este exprimată în scrierea sa Emil sau Despre educaţie (Emile ou
de l’education - 1762).
În primele patru părţi ale acestei lucrări este descris procesul educaţional al unui copil, Emil, în cele
patru perioade de vârstă pe care le parcurge:
●de la naştere până la apariţia vorbirii (0-2 ani);
●de la acest moment până la 12 ani – perioada jocului;
●de la 12 la 15 ani – perioada instrucţiei;
●de la 15 ani până la majorat – perioada educaţiei morale.
În cea de a cincea parte a lucrării se tratează despre educaţia fetelor.

Educaţia în perioada 0-2 ani

Educaţia orientată spre îngrijirea şi călirea organismului copilului prin
●alăptare maternă;
●băi reci;
●îmbrăcăminte uşoară;
●jucării naturale;
●viaţa în natură.

Educaţia în perioada 2-12 ani

Se continuă dezvoltarea forţelor fizice, în primul rând educaţia simţurilor, în vederea cunoaşterii
naturii.

24
 Sarcina educatorului este să se limiteze la înlăturarea oricărui obstacol care ar împiedica manifestarea
liberă a copilului şi păstrarea însuşirilor sale definitorii: inocenţă, bunătate, spontaneitate şi libertate.
Trebuie să fie promovată un tip de educaţie negativă, în sensul că educatorul nu va arăta copilului nici
virtutea, nici adevărul, ci îi va păzi doar inima de vicii şi spiritul de eroare.
Se învaţă totul prin experienţă.
Orice apel la raţiune, la această vârstă, era considerat cu totul ineficient.

Educaţia în perioada 12-15 ani

Este vârsta dezvoltării raţiunii, Copilul fiind apt să înceapă studiul, condus fiind de curiozitate care
ghidează spre descoperirea adevărului.
Cunoștințele pe care urmează să le asimileze Emil sunt selectate de către preceptorul său, Jean
Jacques, în funcţie de utilitate şi accesibilitate.

Procesul instrucţiei se desfăşoară în contact direct cu faptele; cunoştinţele se dobândesc prin propria
experienţă a copilului.

Copilul să nu ştie nimic pentru că i-ai spus, ci pentru că a înţeles el însuşi; să nu înveţe ştiinţa, ci s-o
descopere.

Dezvoltă teoria învăţământului intuitiv, promovată de J.A. Comenius şi J. Locke, insistând asupra
caracterului conştient şi activ al instrucţiei.

Pedagogul francez recomandă ca tânărul să înveţe mai multe meserii, îndeosebi acelea care presupune
o activitate fizică în aer liber – agricultură, lemnărie, tâmplărie.

În acest context, Rousseau pledează pentru muncă, evidenţiindu-i următoarele calităţi:

● este o îndatorire a fiecărui om;
● îl apropie pe om de starea de natură;
● face din acesta o fiinţă independentă;
● favorizează asimilarea cunoştinţelor.

Educaţia în perioada 15-20 ani

Este vârsta manifestării şi dezvoltării sentimentelor.
Autorul accentuează educaţia morală, înţeleasă ca un triplu proces:
● de cultivare a bunelor sentimente – iubirea faţă de cei din jur;
● de formare a judecăţilor morale, a capacităţii de a aprecia just faptele morale;
● educarea bunăvoinţei, a capacităţii de a îndeplini binele.

La această vârstă se realizează educaţia religioasă, dar nu prin predică, ci prin contemplarea
Universului.
Stimulat de măreţia Universului, adolescentul va ajunge la ideea de Dumnezeu.
Religia lui Emil este una naturală, nu va aparţine nici unei confesiuni.
Dumnezeu se va situa deasupra oricăror dispute religioase, fiind acceptat ca o forţă care a creat lumea,
lăsând-o apoi să evolueze potrivit anumitor legităţi.
În cartea a V-a, Rousseau abordează educaţia fetelor, din perspectiva personajului feminin, Sofia, care
devine după vârsta de 20 de ani, soţia lui Emil.

25
 Sofiei i s-a rezervat o instrucţie limitată;
Sarcinile sale sunt legate de îngrijirea gospodăriei, a soţului şi copiilor;
În acest scop, femeia trebuie să fie virtuoasă, blândă şi bună.

Concepte cheie:

afirmare a drepturilor egale ale oamenilor

ideea egalităţii în drepturi întemeiată pe teoria dreptului natural care promova teza egalităţii
oamenilor de la natură
preocuparea pentru instruirea unor categorii sociale largi;
instituirea chiar a ideii de obligativitate atât a individului de a frecventa şcoala
se înlocuieşte treptat învăţământul tradiţional, predominant filologic, cu unul realist, practic,
potrivit cerinţelor vieţii;
se solicită tot mai mult un învăţământ laic, practic şi naţional;
preocuparea pentru elaborarea manualelor şcolare

Idei contemporane:

1. Sarcina educatorului este să se limiteze la înlăturarea oricărui obstacol care ar împiedica

manifestarea liberă a copilului şi păstrarea însuşirilor sale definitorii: inocenţă, bunătate,
spontaneitate şi libertate.
2. Se învaţă totul prin experienţă.
3. Se învață din ce în ce mai mult prin descoperire.

Alte observații

Procesul instrucţiei se desfăşoară în contact direct cu faptele; cunoştinţele se dobândesc prin propria
experienţă a copilului.
Copilul să nu ştie nimic pentru că i-ai spus, ci pentru că a înţeles el însuşi; să nu înveţe ştiinţa, ci s-o
descopere.

Educaţia în prima jumătate a sec. al XIX-lea

Orientări ale învăţământului în prima jumătate a sec. al XIX-lea

A. se manifestă cerinţa instruirii unor categorii largi ale populaţiei;

B. se constată un ritm deosebit de creştere a numărului de şcoli;
C. extinderea sistemului de instruire Bell – Lancaster, sistem propus de doi învăţători englezi:
● un singur educator putea instrui 200-300 de elevi, cu ajutorul unor monitori
● monitorii erau elevi, selectaţi şi pregătiţi pentru a participa la instruirea colegilor lor
● monitorii verificau temele, îi puneau pe elevi să citească, să scrie şi să memoreze anumite texte
● în loc de manuale se utilizau tabele lancasteriene, nişte planşe care se agăţau pe pereţii sălii de
clasă, în jurul cărora se grupau elevii, sub conducerea monitorului

26
 ● îndatorirea statului de a se îngriji de instruirea tinerilor, de obligativitatea şi gratuitatea şcolii
primare;
● disciplina şcolară devine mai blândă;
● procesul instructiv face apel la intuiţie, devine mai accesibil şi mai deschis memorării logice.

Reprezentanţi ai pedagogiei în prima jumătate a sec. al XIX-lea

Immanuel Kant (1724- 1804)

Principala lucrare pedagogică este Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii

Educaţia trebuie să dezvolte în om toată perfecţiunea de care acesta este susceptibil
Din perspectiva idealului educativ, Kant precizează că tinerii nu trebuie să fie crescuţi după starea de
faţă a neamului omenesc, ci după o stare mai bună, posibilă în viitor.
Scopul supreme al educaţiei rezidă în sădirea moralităţii în om, în triumfarea acesteia în faţa fericirii
personale, a virtuţii asupra egoismului.
Educaţia va facilita formarea spiritului de prudenţă, a unui comportament civilizat, manierat astfel
încât omul să se integreze adecvat în societatea timpului său
Kant aminteşte despre rolul religiei în educaţie, insistând asupra raporturilor dintre morală şi religie şi
asupra ideii de Divinitate care se pretează la vârsta copilăriei – religia are o puternică dimensiune
moralizatoare.

Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827)

Principalele lucrări sunt: Ora de seară a unui sihastru, Leonard şi Gertruda, Cum îşi învaţă Gertruda
copiii, Cartea mamelor sau îndrumător pentru mame, Manual pentru a învăţa silabisirea şi citirea, Despre
instrucţia populară şi industrie, Cântecul lebedei
I se încredinţează organizarea şi conducerea unui important orfelinat la Stanz, coordonează o şcoală
elementară în cantonul Berna, unde va înfiinţa un seminar de formare a educatorilor şi înfiinţează o şcoală
pentru fete.
Ocupându-se de organizarea învăţământului elementar, a promovat cerinţa îmbinării armonioase dintre
munca productivă şi instrucţia propriu-zisă. În acest sens înfiinţează în 1774, pe lângă ferma sa de la Neuhof
un aşezământ socio-educativ, unde a adunat un grup de copii nevoiaşi care erau educaţi prin muncă şi
activităţi intelectuale de bază- citit, scris, socotit. Pentru prima dată în istoria pedagogiei, Pesatalozzi
realizează o îmbinare organizată a muncii productive cu instrucţia.
Militează pentru o educaţie generalizată, pentru toţi copiii, indiferent de starea socială din care
proveneau.
Acordă um mare credit educaţiei în familie, asimilând mediul familial unei autentice temelii pentru
formarea morală viitoare.
Sistemul său de gândire pedagogică se întemeiază pe observaţie, reflecţie pedagogică şi experimentare
practică, nemijlocită.
Educaţia veritabilă este cea în conformitate cu natura, în mediul familial unde mama este educatorul
natural, ca o condiţie a dezvoltării forţelor interne ale copilului.
În opinia sa trei forţe fundamentează natura umană:
● puterea intelectuală – determinantă în aflarea adevărului şi posedarea ştiinţei
● puterea morală – influenţează demnitatea
● puterea fizică – importantă în muncă şi acţiune

27
 Pentru ca persoana să fie echilibrată şi armonioasă, educaţia trebuie să se adreseze atât intelectului cât
şi afectului:...ochiul vrea să vadă, urechea să audă, spiritul să gândească, inima să creadă şi să iubească.
Teoria educaţiei elementare reprezintă marea contribuţie a lui Pesatalozzi la dezvoltarea gândirii
pedagogice universale.
● conţinutul educativ va prelua şi va sistematiza experienţele apropiate ale mediului, în care
trăiesc sau vor fi inseraţi copiii.
● teoria vizează trei domenii importante ale formării: educaţia intelectuală, educaţia morală,
educaţia fizică
● educaţia intelectuală se centrează pe formarea şi dezvoltarea facultăţilor psihice şi nu pe
transmiterea şi dobândirea de cunoştinţe
● educaţia morală se face pe o linie ascendentă, prin trecerea de la cercul familiei, la mediul
social apropiat şi prin luarea în consideraţie a valorilor umanităţii
● educaţia fizică accentuează pe elemente motrice simple, ca temelii ale viitoarelor deprinderi
practice actualizate în diferite activităţi.

Johann Friedrich Herbart (1776 - 1841)

Principalele lucrări: Pedagogia generală dedusă din scopul educaţiei, Despre aplicarea psihologiei în
pedagogie, Prelegeri pedagogice
Pedagogia lui Herbart se întemeiază pe filosofia practică (etica), considerată a fi una dintre cele mai
importante ştiinţe care are ca finalitate conturarea scopurilor educaţiei şi pe psihologie, chemată să
expliciteze fenomenologia intereselor la omul în devenire.
interes = masă de reprezentări ce influenţează conştiinţa, predispunând pe individ să acţioneze.
Finalitatea educaţiei este să cultive la fiecare materie de învăţământ cât mai multe interese şi să
utilizeze pentru stimularea fiecărui interes cât mai multe obiecte de învăţământ.
Învăţământul are la bază două tipuri de interese: interese de cunoaştere şi interese simpatetice sau
subiectiv-practice (ex. interese religioase, morale şi sociale).
Educaţia cuprinde trei momente interdependente:
● guvernarea - asistenţa şi coordonarea de către adult a copilului, prin restricţii şi constrângeri
● este o fază de inculcare a unor comportamente, asigurând o moralizare şi o socializare de primă
instanţă
● guvernarea este un dresaj, mijloacele principale ale guvernării sunt îngrijirea şi supravegherea
● instrucţia sau învăţământul este partea cea mai importantă a educaţiei
● are în vedere două scopuri: dobândirea virtuţii şi atingerea multilateralităţii interesului
Herbart a identificat mai mult tipuri de interese ce rezultă din cunoaşterea lucrurilor şi din cunoaşterea
lumii sociale:
● interes empiric - noutatea şi coloritul obiectelor
● interes speculativ – întrebarea pentru ce
● interes artistic
● interes moral simpatetic – atenţie acordat membrilor familiei, prietenilor, cunoscuţilor
● interes social - atenţie acordată comunităţii
● interes religios – contemplarea şi reflectarea asupra tainelor lumii
Conturarea cercului de idei se realizează prin patru trepte, numite trepte formale:
● claritatea – expunerea lecţiei de către profesor, pe baza intuirii obiectelor şi fenomenelor
● asocierea – realizarea unei conexiuni dintre materialul nou şi cel vechi
● sistemul - avansarea unor generalităţi precum definiţii, legi şi norme
● metoda – extinderea şi aplicarea noilor cunoştinţe

28
 ● educaţia morală – urmăreşte să realizeze tăria caracterului, prin fortificarea voinţei
Faptele umane devin morale dacă se conformează următoarelor comandamente etice:
● ideea de libertate interioară
● ideea de perfecţiune
● bunăvoinţa sau armonia dintre voinţa mai multor indivizi
● ideea dreptăţii şi a renunţării la conflicte
● ideea de echitate
Scopul educaţiei morale constă în acţiunea de formare la copil a caracterului
Herbart a introdus în pedagogie principiul învaţământului educativ – prioritatea dimensiunii formative
faţă de cea informativă în educaţie
În perspectiva moralizării, este antrenată şi educaţia religioasă, punându-se în evidenţă dimensiunile
formative şi mai puţin informative ale religiei

Friedrich Froebel (1782 - 1852)

Scrieri importante: Educaţia omului, Cântec de masă, Veniţi să trăim pentru copiii noştri (acesta este
un jurnal cu numeroase articole unde îndemna la realizarea unei educaţii preşcolare)
Are meritul de a fi recomandat o educaţie instituţionalizată pentru copiii mici, fiind inițiatorul a ceea
ce este astăzi grădiniţa de copii.
Copilul mic străbate trei etape:
● v. alăptării - alimentaţia fiind activitatea prioritară
● v. micii copilării – când se exersează limbajul, jocul fiind activitatea principală
● v. copilăriei şcolare – are loc instruirea sistematică
A elaborat o teorie a jocului ca activitate de educaţie şi a experimentat mai multe tipuri de activităţi
ludice, acordând o mare importanţă formării copilului prin joc.
A pledat pentru experimentarea unor materiale didactice compatibile cu vârsta:
● mingi colorate
● jocuri sub formă de corpuri geometrice, numite şi daruri
● instrumente didactice confecţionate din carton
Aceste instrumente au valoare simbolică pentru copil, substituind sau trimiţând la dimensiuni mai
profunde ale existenţei umane.
Educaţia trebuie să respecte două legi: legea activităţii şi legea armoniei.
Simultan cu practica educativă, Froebel va susţine şi cursuri speciale pentru pregătirea educatorilor.
Pregătirea teoretică viza aspecte de didactică preşcolară.

Adolph Wilhelm Diesterweg (1790 - 1866)

A fost profesor şi director la mai multe şcoli normale din Germania, inclusiv la cea din Berlin.
Pentru contribuţia sa remarcabilă la pregătirea şi îndrumarea mai multor promoţii de învăţători i s-a
spus învăţător al învăţătorilor Germaniei.
Teoria sa pedagogică a fost expusă în lucrarea sa fundamentală Îndrumător pentru formarea
învăţătorilor germani şi în articolul Principiul suprem în educaţie:
● interesul pentru constituirea pedagogiei ca ştiinţă
● promovează principiul educaţiei în conformitate cu natura – omul posedă de la natură anumite
predispoziţii, potenţe apte de a deveni ceva şi principiul educaţiei în conformitate cu datul
cultural – individul, om al timpului său, ancorat în contextul socio-cultural
● a educa înseamnă a stimula, teoria educaţiei înseamnă teoria stimulării

29
 ● recomandă ca metode conversaţia euristică şi metoda intuiţiei
● identifică cele două funcţii ale educaţiei/ învăţământului: informarea şi formarea
● profilul învăţătorului – un învăţător dă învăţătură atâta timp cât el însuşi învaţă

Repere ale învăţământului şi gândirii pedagogice româneşti în prima jumătate a sec. al

XIX-lea

Vechile academii domneşti în limba greacă deveniseră anacronice, frânând dezvoltarea culturii
româneşti.
Ctitorii învăţământului superior în limba română au fost Gh. Asachi şi Gh. Lazăr. Şcolile create de
aceştia pregăteau inginerii hotarnici, în contextul creşterii interesului pentru producţia agricolă.
Regulamentul Organic din 1831 prevedea organizarea unui învăţământ de stat în limba română.
Între anii 1830- 1840 se organizează Şcolile orăşeneşti de stat, se înfiinţează Academia Mihăileană de
la Iaşi, se organizează învăţământul sătesc în Ţara Românească şi se creează şcolii cu orientare practică în
ambele principate
Sub conducerea lui Petrache Poenaru s-a înfiinţat câte o Şcoală Naţională – instruirea se făcea în limba
română iar administrarea era realizată de către stat - în fiecare reşedinţă din cele 12 judeţe de atunci ale Ţării
Româneşti. Dascălii acestor şcoli era selectaţi dintre foştii elevi ai lui Gh. Lazăr şi Ion Heliade Rădulescu de
la Sf. Sava.

Concepte cheie:
monitorii
tabele lancasteriene
educația facilitează spiritului de prudenţă
Cum îşi învaţă Gertruda copiii
Educație elementară
Etică
interese de cunoaştere
interese simpatetice
educaţie instituţionalizată pentru copiii mici
grădinița de copii

Idei contemporane:
1. Se realizează o educaţie generalizată, pentru toţi copiii, indiferent de starea socială din care
provine fiecare.
2. Se acordă o deosebită importanță educației în familie, fiind considerată temelia/ fundația pentru
o viitoare formare morală.
3. Scopul educaţiei morale constă în acţiunea de formare la copil a caracterului
4. prioritatea dimensiunii formative faţă de cea informativă în educaţie
5. Grădiniţa de copii.
6. Formarea copilului prin joc;

Alte observații:
Scopul supreme al educaţiei rezidă în sădirea moralităţii în om, în triumfarea acesteia în faţa fericirii
personale, a virtuţii asupra egoismului.
30
 Educaţia va facilita formarea spiritului de prudenţă, a unui comportament civilizat, manierat astfel
încât omul să se integreze adecvat în societatea timpului său.
Pentru prima dată în istoria pedagogiei, Pesatalozzi realizează o îmbinare organizată a muncii
productive cu instrucţia. Militează pentru o educaţie generalizată, pentru toţi copiii, indiferent de starea
socială din care proveneau. Acordă um mare credit educaţiei în familie. Sistemul său de gândire pedagogică
se întemeiază pe observaţie, reflecţie pedagogică şi experimentare practică, nemijlocită.
Pentru ca persoana să fie echilibrată şi armonioasă, educaţia trebuie să se adreseze atât intelectului cât
şi afectului.
Herbart a introdus în pedagogie principiul învaţământului educativ –În perspectiva moralizării, este
antrenată şi educaţia religioasă, punându-se în evidenţă dimensiunile formative şi mai puţin informative ale
religiei.
Friedrich Froebel a elaborat o teorie a jocului ca activitate de educaţie şi a experimentat mai multe
tipuri de activităţi ludice, acordând o mare importanţă formării copilului prin joc. A pledat pentru
experimentarea unor materiale didactice compatibile cu vârsta.
Educaţia trebuie să respecte două legi: legea activităţii şi legea armoniei.

Educaţia în a doua jumătate a sec. al XIX-lea

Herbert Spencer (1820 – 1903)

Şi-a întemeiat ideile despre educaţie pe principiul evoluţionismului, evoluţia era considerată ca fiind
legea fundamentală a Universului, viaţa fiind o continuă adaptare a organismului la mediu.
Spencer şi-a expus ideile cu privire la devenirea fiinţei umane în Eseuri despre educaţie (1861) în care
nu-şi propunea ca Herbart şi Diesterweg o fundamentare ştiinţifică a pedagogiei, ci doar exprimarea unor
opinii referitoare la creşterea copiilor, pentru a-i pregăti pentru viaţă, într-o manieră şi cu un conţinut
apropiat lui J. Locke.
Propune un sistem de educaţie care are în vedere activităţile dominante ale omului:
● garantarea sănătăţii şi a puterilor fizice ale individului
● câştigarea mijloacelor de trai
● întreţinerea familiei şi educaţia copiilor
● menţinerea ordinii sociale şi politice
● activitatea de timp liber pentru satisfacerea emoţiilor şi a gustului pentru frumos
Propune conţinuturi adecvate celor cinci activităţi:
● fiziologie şi igienă
● citit, scris, socotit, ştiinţele – mecanica, fizica, chimia, astronomia, geologia, biologia,
sociologia
● psihologia şi pedagogia – Spencer a înţeles că meseria de părinte cere o calificare
● istoria predată într-o perspectivă sociologică
● studiul artelor, al naturii şi ştiinţelor.
Referindu-se la condiţiile educaţiei, Spencer are în vedere următoarele principii:
● înţelegerea actului educaţional ca o reproducere a procesului de constituire a civilizaţiei
● sistemul de educaţie este eficient în măsura în care înaintează cu celelalte reforme sociale
● întemeierea procesului de dobândire a cunoştinţelor pe tendinţa spontană a copilului spre
activitate – self instruction
● studiul să fie atrăgător.

31
Konstantin Dimitrievici Uşinski (1824 – 1871)

Scrieri importante: Omul ca obiect al educaţiei, Călătorie pedagogică prin Elveţia, Despre caracterul
naţional al educaţiei publice
Dezvoltă teza caracterului naţional al educaţiei – modul în care un popor îşi organizează sistemul de
educaţie este o expresie a condiţiilor sale istorice, a împrejurărilor economice, sociale, geografice în care
trăieşte.
În opinia sa, pedagogia trebuia să se constituie ca o unitate între teorie şi practică.
Teoria pedagogică trebuia să se întemeieze pe informaţiile oferite de ştiinţele care au ca obiect de
studiu omul, ştiinţe precum anatomia, fiziologia, psihologia, istoria, etc. şi pe filosofie, aceasta permiţând
formularea scopului educaţiei. Această nouă ştiinţă, având fundamentele citate, era denumită de Uşinski
pedagogie în sens larg.
Şi-a construit teoria instruirii pe teza tendinţei spre activitate a copilului.
Principalele funcţii ale şcolii sunt informarea şi formarea elevilor, funcţii ce se îndeplinesc prin
asigurarea unei strânse legături între observare, gândire şi limbaj.

Organizarea modernă a învăţământului românesc şi constituirea pedagogiei sistematice

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Legislaţia şcolară din România

După Unirea de la 1859, generaţia de la 1848, înfrântă în timpul revoluţiei, a putut trece la înfăptuirea
programului său privind dezvoltarea învăţământului.
Se aspira nu numai la un învăţământ deschis tuturor categoriilor sociale, ci şi la unul orientat, spre
cerinţele economiei naţionale.
Reorganizarea învăţământului făcea parte dintr-un amplu proces de modernizare a întregii vieţi social -
politice, concretizat în adoptarea mai multor legi: Legea Rurală, Legea Electorală, Legea Codului Civil şi
Penal.
Legea Învăţământului a fost precedată de înfiinţarea, în octombrie 1860, a primei universităţi
româneşti, cea de la Iaşi, ridicată pe temelia spirituală a Academiei Mihăilene. Universitatea avea 4 facultăţi:
Drept, Filozofie - Litere, Ştiinţe şi Teologie.
La Bucureşti s-au organizat în 1863, Şcoala superioară de ştiinţe şi Şcoala Superioară de litere, cu
sarcina principală de a pregăti profesori pentru gimnazii. Cele două şcoli superioare au pregătit deschiderea
Universităţii din Bucureşti, în 1864.
Legea Instrucţiunii Publice, pregătită încă din 1862, a fost considerată prima lege şcolară a statului
unitar naţional modern.
● cuprindea referiri asupra tuturor gradelor şi tipurilor de şcoli, particulare sau de stat
● principiul de bază, care i-a conferit caracter democratic a fost cel al obligativităţii şi gratuităţii
învăţământului primar.
● legea prevedea structurarea învăţământului pe trei grade: primar, secundar - gimnaziu, liceu,
seminar, şcoli real, şcoli profesionale – şi învăţământ superior.
liceul şi-a păstrat caracterul său dominant filologic şi clasicist.
În 1896, o nouă Lege a învăţământului primar-normal, propusă de Petru Poni, cuprindea unele
prevederi de apropiere a şcolii rurale de cea urbană, dând învăţământului elemenat un pronunţat caracter
practic.

32
 În 1898, Spiru Haret, printr-o Lege a învăţământului secundar şi superior, dă o nouă direcţie şcolii
româneşti.

Activitatea lui Spiru Haret

La baza politicii sale şcolare au stat necesităţile de ordin economic, social şi cultural ale ţării.
A considerat că şcoala are, pe lângă rolul instructiv, un important rol educativ.
A considerat şcoala şi cadrele didactice una dintre pârghiile cele mai însemnate ale dezvoltării satelor.
A combătut legislaţia anterioară, care nu acordase o pondere corespunzătoare disciplinelor ştiinţifice.
A introdus trifurcația liceului, începând din clasa a V-a, liceul să aibă trei secţii: reală, modernă şi
clasică.
Haret s-a preocupat şi de dezvoltarea învăţământului profesional şi tehnic, acordând o mare atenţie
înfiinţării de Şcoli agricole, de meserii şi comerciale.
Ajutat de colaboratorul său apropiat, pedagogul Constantin Dumitrescu – Iaşi, a elaborat mai multe
legi şcolare, dintre care cele mai importante sunt:
● Legea asupra învăţământului secundar şi superior (1898)
● Legea asupra învăţământului profesional (1899)
● Legea pentru şcolile de copii mici (1909)
Şi-a realizat, într-o bună măsură politica şcolară prin sprijinul pe care l-a primit de la cadrele didactice,
în cadrul activităţii şcolare şi extraşcolare şi de la marile personalităţi ale culturii cărora le-a cerut să
elaboreze cărţi de lectură, cu un bogat conţinut moral, realizate într-o formă artistică.
La rândul său, în vederea sprijinirii activităţii cadrelor didactice, pentru o mai bună pregătire
profesională a acestora, a înfiinţat în 1905, Revista generală a învăţământului.
A manifestat o deosebită grijă pentru pregătirea continuă a cadrelor didactice, pentru sporirea
autorităţii morale a acestora. În acest sens, o bună parte din opera sa poate fi socotită o importantă pagină de
pedagogie socială şi de educaţie a adulţilor.

Concepte cheie:
● Legea asupra învăţământului secundar şi superior (1898)
● Legea asupra învăţământului profesional (1899)
● Legea pentru şcolile de copii mici (1909)
● Revista generală a învăţământului

Idei contemporane:
● sistemul de educaţie este eficient în măsura în care înaintează cu celelalte reforme sociale
● întemeierea procesului de dobândire a cunoştinţelor pe tendinţa spontană a copilului spre
activitate – self instruction
● obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar.
● şcoala are, pe lângă rolul instructiv, un important rol educativ.

Alte observații
Spiru Haret a manifestat o deosebită grijă pentru pregătirea continuă a cadrelor didactice, pentru
sporirea autorităţii morale a acestora. O bună parte din opera sa poate fi socotită o importantă pagină de
pedagogie socială şi de educaţie a adulţilor.

Educaţia în secolul al XX-lea. Principalele curente

pedagogice
33
Pedagogia experimentală

Una dintre cele mai importante orientări pedagogice ale începutului de secol XX, care a încercat să dea
instrucţiei şi educaţiei o bază ştiinţifică.
A apărut sub influenţa dezvoltării cercetărilor experimentale în alte ştiinţe şi ca reacţie faţă de
pedagogia speculativă, filozofică.
Această direcţie s-a manifestat la început nu ca o cercetare a fenomenului educaţional, ci ca un studiu
despre copil, care pleca de la teza că numai cunoscând legile de dezvoltare a copilului, putem realiza
orientarea spre idealul educaţional.
Ulterior, reprezentanţii pedagogiei experimentale au trecut la studiul comportamentului elevului în
procesul de învăţământ, în vederea stabilirii legilor acestui proces şi a regulilor de lucru ale profesorului.
Reprezentanţii cei mai importanţi ai pedagogiei experimentale sunt:
Alfred Binet (1857- 1911)
A elaborat un mare număr de teste pentru măsurarea atenţiei, memoriei şi gândirii şcolarului.
A stabilit pentru fiecare vârstă o serie de întrebări cu ajutorul cărora se preciza nivelul de dezvoltare a
inteligenţei, verificându-se dacă vârsta inteligenţei copilului este egală cu cea cronologică.
Şirul grupelor de întrebări pe ani a fost denumit de Binet Scara metrică a inteligenţei
Cea mai importantă dintre lucrările sale este Idei moderne despre copil (1910).

Ernst Meumann (1862- 1915)

A îmbinat abordarea filosofică, care poate furniza pedagogiei scopul educaţiei, cu cercetarea
experimentală de laborator.

W. A. Lay (1862- 1926)

A aplicat o schemă preluată din biologie în domeniul educaţiei.

În opinia sa, întregul proces educativ reprezintă:
un şir de influenţe venite din mediul înconjurător sau produse de educator
acţiunea de prelucrare a acestora
reacţiile şcolarilor.
Lay considera că toată educaţia trebuie să-l pregătească pe copil pentru reacţii adecvate faţă de mediu,
deci pentru acţiune.
Pedagogia sa a fost numită, din această perspectivă, pedagogia acţiunii.

Secolul copilului

În 1900 Ellen Key, profesoară din Stockholm, pasionată de literatură, filosofie, educaţie, membră a
mişcării feministe din Suedia, cunoscută mai ales ca scriitoare, publică o lucrare emblematică pentru secolul
al XX-lea, intitulată sugestiv Secolul copilului.
Critică învăţământul tradiţional, care are tendinţa de sufocare a naturii copilului, de formare a unor
oameni, care aspirau să semene între ei, în loc să se diferenţieze.
A pledat pentru respectarea libertăţii şi autonomiei educatului.
Se ridică împotriva tendinţei de socializare excesivă, propunând în schimb, un tip de individualism
clădit pe respectarea libertăţii copilului.

34
 Autoarea propune organizarea mediului copilului, astfel încât să permită manifestarea liberă a
acestuia, ocrotindu-l totodată de influențe dăunătoare.
Până la vârsta de 15 ani, preferă educaţia în familie, după această vârstă copilul trebuind să deţină
pârghiile să înveţe singur.
Consideră că activitatea personală constituie factorul esenţial al educaţii.
Propune o educaţie pentru toţi, dar după un plan special destinat fiecărui individ.
Scopul şcolii trebuie să fie determinarea evoluţiei vieţii spre forme superioare.

Pedagogia sociologică

Principalul reprezentant al acestui curent este sociologul francez Emile Durkheim (1857 – 1917).
Dacă pentru pedagogia experimentală educaţia era un proces psihologic, pentru Durkheim, educaţia
este un fapt social, care va fi investigat prin metode sociologice.
Într-adevăr, educaţia este un fapt social, care se desfăşoară într-un context social dat.
Analizată din perspectivă sociologică, în principala sa scriere, Educaţie şi sociologie (1922), educaţia
este interpretată ca o socializare metodică a tinerei generaţii.
Teoria pedagogică nu se poate dezvolta fără abordarea fenomenului educaţional dintr-o dublă
perspectivă: psihologică şi sociologică.

Pedagogia pragmatistă

Bazată pe filosofia pragmatistă (gr. pragma = acţiune) are ca reprezentanţi pe: Ch. Pierce, W. James, J.
Dewey.
Pedagogia pragmatistă a cunoscut o largă răspândire în S.U.A.
Se mai numeşte şi pedagogie instrumentalistă deoarece J. Dewey, principalul reprezentant, considera
ideile şi teoriile drept instrumente de acţiune, unicul criteriu al adevărului fiind succesul în activitatea
individuală.
Dewey preconizează organizarea procesului de învăţământ nu pe clase şi lecţii, în care se transmit
cunoştinţe, ci prin organizarea unor activităţi practice, prin care elevul să-şi formeze deprinderi de muncă.
Principiul acestei teze este că din experienţa practică a rezultat ştiinţa.
Rolul şcolii nu este de a pregăti pentru viaţă, ci de a fi însăşi viaţa şi de a organiza experienţa copilului
în acest sens.
J. Dewey punea la baza procesului învăţării experienţa proprie a copilului.
Pedocentrismul concepţiei pedagogice, pune copilul în centrul sistemului educaţional, a avut la început
un caracter pozitiv, evidenţiind legătura dintre pedagogie şi psihologia copilului.
Dewey a contribuit la o deschidere a educaţiei spre concreteţea lucrurilor şi proceselor dezvoltând o
teorie asupra educaţiei racordată la exigenţele unei lumi democratice şi moderne.
Lucrări importante: Şcoala şi societatea, Democraţie şi educaţie, Experienţă şi educaţie, Şcolile de
mâine

Curentul pedagogic al educaţiei noi

S-a manifestat în perioada dintre cele două războaie mondiale, protestând împotriva dresajului şi a
şcolii intelectualiste herbartiene.
Acest curent pedagogic susţinea ideea desfăşurării învăţământului cu metode active, motiv pentru care
i s-a spus Şcoala activă, fiind cunoscut şi sub numele de Educaţia nouă.

35
 Pornind de la pedagogia lui Rousseau, insistă asupra organizării unui învăţământ bazat pe tendinţa
spontană a copilului spre activitate.
Metodele active desemnează un ansamblu de metode prin care se urmărea realizarea progresului
copilului, atât sub aspectul însuşirii cunoştinţelor cât şi din perspectiva dezvoltării capacităţilor intelectuale.
Propuneau o metodă de educaţie în care libertatea devine o condiţie şi o metodă de formare.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului Educaţia nouă sunt:
● dr. Maria Montessori – lucrarea cea mai importantă Descoperirea copilului, a pledat asupra
necesităţii organizării procesului de educaţie la vârsta preşcolară
● Ovide Decroly – lucrarea Introducere în pedagogia cantitativă, teoretizează şi aplică metoda
centrelor de interes
● Edouard Claparede – lucrarea Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, introduce
paradigma educaţiei funcţionale, cf. căreia educaţia trebuie să formeze calităţi psihice din
perspectiva funcţiunii pe care o va avea viaţa copilului
● Adolphe Ferriere – lucrarea Şcoala activă, a exprimat un punct de vedere în favoarea autonomiei
elevilor şi a libertăţii acestora de a se forma.
● Roger Cousinet – lucrarea Educaţia nouă, a propus şi experimentat metoda muncii libere pe
echipe, grupul constituind un mediu educativ important pentru socializarea individului
● Celestin Freinet – lucrarea Educaţia muncii, jocul şi munca se confundă, jocul nefiind altceva
decât o formă de muncă adaptată. A introdus textul liber şi corespondenţa şcolară în procesul de
instrucţie şi educaţie.

Concepte cheie:
teste pentru măsurarea atenţiei, memoriei şi gândirii şcolarului
dezvoltarea inteligenței
pedagogia acţiunii
pedagogie instrumentalistă

Idei contemporane:
Se insistă asupra organizării unui învăţământ bazat pe tendinţa spontană a copilului spre activitate.
Libertatea devine o condiţie şi o metodă de formare
Sistemul Montessori este adoptat si solicitat din ce în ce mai mult și mai des.
S-au înființat numeroase Școli și grădinițe care încurajează dezvoltarea și educarea copiilor prin
cercetare/ descoperire, raportându-se la Montesorianism.

Alte observații

Dewey preconizează organizarea procesului de învăţământ nu pe clase şi lecţii, în care se transmit

cunoştinţe, ci prin organizarea unor activităţi practice, prin care elevul să-şi formeze deprinderi de muncă.
Rolul şcolii nu este de a pregăti pentru viaţă, ci de a fi însăşi viaţa şi de a organiza experienţa copilului
în acest sens.J. Dewey punea la baza procesului învăţării experienţa proprie a copilului.
Pedocentrismul concepţiei pedagogice, pune copilul în centrul sistemului educaţional, a avut la început
un caracter pozitiv, evidenţiind legătura dintre pedagogie şi psihologia copilului.
Dewey a contribuit la o deschidere a educaţiei spre concreteţea lucrurilor şi proceselor dezvoltând o
teorie asupra educaţiei racordată la exigenţele unei lumi democratice şi moderne.

Test docimologic nr. 1

36
Se acordă 1 punct din oficiu.

Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii: 1,5 p

1. Obţinerea virtuţii înseamnă în viziunea lui Socrate cunoaşterea binelui, virtutea obţinându-se prin
exerciţiul autocunoaşterii. A F
2. Fericitul Augustin face pledoarie pentru un învăţământ intuitiv, care să se bazeze pe cunoaşterea şi trăirea
faptelor. A F
3. Primele universităţi apar în secolul al X-lea fiind sub autoritate bisericească. A F
4. În Evul Mediu apar primii oameni de ştiinţă preocupaţi de cunoaşterea adevărului prin cercetarea naturii.
AF
5. Thomas Morus afirmă că educaţia trebuie să fie destinată şi adulţilor, după orele de muncă, în vederea
îmbogăţirii minţii şi luminării sufletelor. A F

Alegeţi varianta corectă: 1,5p

Maieutica sau arta moşitului a fost folosită de:

a) Platon
b) Socrate
c) Aristotel
Primele universităţi se înfiinţează în:
a) Evul Mediu
b) Antichitate
c) Renaştere
Primul teoretician al educaţiei fetelor este:
a) Juan Luis Vives
b) Fr. Rabelais
c) Fr. Fenelon
Primul autor al unei teorii pedagogice sistematice a fost:
a) John Locke
b) J.A. Comenius
c) M. Montaigne
Primul autor care acordă importanţă formării dascălilor este:
a) J.A. Comenius
b) Erasmus din Rotterdam
c) J. Luis Vives

Răspundeţi scurt la următoarele întrebăr:. 2p

1. Cine realizează în Antichitate prima pledoarie pentru realizarea etapizată a educaţiei ?

- PLATON
2. Care erau grupele de discipline şi disciplinele care alcătuiau cele şapte arte liberale?
● gramatica, retorica, dialectica - TRIVIUM;
● aritmetica, geometria, astronomia, muzica – QUADRIVIUM;

2. Ce însuşiri trebuie să întrunească un om cultivat în opinia lui Erasmus din Rotterdam?

Un om cultivat trebuia să întrunească trei însuşiri:

37
 să citească bine
să vorbească bine
să gândească bine.

4. Care sunt principalele contribuţii aduse de Comenius la dezvoltarea didacticii?

● a folosit lecţii în care metoda demonstrativă a dominat faţă de cea expozitivă;
● a introdus categoria de principiu didactic;
● propune trei metode didactice: intuiţia, exerciţiul, explicaţia;
● Emite ideea educaţiei pe tot parcursul vieţii – educaţia permanentă
● este primul teoretician al sistemului de instruire pe clase şi lecţii

Stabiliţi corespondenţa: 1p
Şcoli mănăstireşti 1. J. A. Comenius (Didactica Margna)
Şcoli de gramatică şi şcoli latine 2. Evul Mediu ( Școli mănăstirești, de gramatică, latine, ale breslelor
Şcoli ale breslelor şi ghildelor 3. Fr. Rabelais (Gargantua & Pantagruel)
Didactica Magna
Gargantua şi Pantagruel

Completaţi enunţurile: 2p

1. Michel Montaigne este un gânditor din perioada Renașterii care a delimitat scopul educaţiei mai mult în
zona educaţiei intelectuale.
În acest sens gânditorul francez afirmă că aceasta constă în a forma judecata umană, de a realiza o
armonie între corp şi suflet.

2. John Locke propune instruirea sub formă de joc şi călătorii având o preocupare deosebită pentru
respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale ale copiilor.şi promovând concepţia empiristă în
formarea intelectuală prin afirmaţia Nimic nu a fost în intelectul nostru fără să fi fost mai întâi în simţuri.

Ilustraţi mesajul pedagogic al textului: 1p

Acela care ar găsi mijlocul de a păstra mintea unui copil întotdeauna ageră, activă şi liberă, care în acelaşi
timp reuşeşte să-l înfrâneze de la multe lucruri spre care acesta se simte atras şi care poate să-l îndrepte spre
altele care impun eforturi, acela, zic, care ştie să împace asemenea contradicţii, deţine, după părerea mea,
adevăratul secret al educaţiei. (J .Locke, Câteva cugetări asupra educaţiei, p. 27)

În zilele noastre este deosebit de important să reușim, ca dascăli, să determinăm copiii să îndrăgească școala,
să îi lăsăm să descopere și să se orienteze către propriile interese dar, în același timp, în condițile în care
unele alegeri nu sunt benefice lor pe termen lung, este important să reușim să îi redirecționăm, fără prea mult
efort și fără ca ei să conștientizeze, către cele mai bune direcții, chiar daca efortul din partea lor va fi
suplimentar.

Bibliografie

38
1) Binet, A., 1975, Idei moderne despre copil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

2) Comeniu, J.A., 1970, Didactica Magna, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

3) Cousinet, R., 1978, Educaţia nouă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

4) Dewey, J., 1977, Trei scrieri despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

5) Durkheim, E., 1980, Educaţie şi sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

6) Ferriere, A., 1973, Şcoala activă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

7) Herbart, J.F., 1976, Prelegeri pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

8) Kant, I., 1992, Tratat de pedagogie, Editura Agora, Iaşi

9) Key, E., 1978, Secolul copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

10) Locke, J., 1971, Câteva cugetări asupra educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

11) Montaigne, M., 1984, Eseuri – vol. I, Editura Minerva, Bucureşti

12) Montessori, M., 1977, Descoperirea copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

13) Pestalozzi, J.H., 1977, Cum îşi învaţă Gertruda copiii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

14) Roussseau, J.J., 1973, Emile sau Despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

15) Spencer, H., 1973, Eseuri despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

16) Steiner, R., 1991, Înnoirea artei pedagogico-didactice prin ştiinţa spirituală, Centru pentru Pedagogia
Waldorf, Bucureşti

39