Spaţiul aerian

 
Spațiu aerian  - coloană de aer care este supusă suveranității unui stat determinat atunci
când se află situată deasupra teritoriului acelui stat, sau nu este supusă dacă se află situată
deasupra mării libere. Regimul juridic al spațiului aerian al statelor este reglementat
prin legislația statelor, cât și prin convenții internaționale.

Ca urmare a progreselor rapide ale aviaţiei după anul 1900, a apărut necesitatea
reglementării navigaţiei aeriene şi creării unor norme de drept internaţional menite să
guverneze activitatea statelor în acest mediu.

Principiul suveranităţii statului asupra spaţiului său aerian a fost stabilit prin Convenţia
privind navigaţia aeriană  încheiată la Paris în 1919. Aceasta stipula că fiecare parte are
suveranitate completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său.
Spaţiul aerian de deasupra largului mării este liber. Statele contractante admit în relaţiile
dintre ele şi în condiţii de egalitate şi reciprocitate, libertatea de trecere în timp de pace
pentru aeronavele civile ale celorlalte părţi contractante pe deasupra teritoriului lor.

După cel de-al doilea război mondial, a fost convocată la Chicago, în 1944, o conferință care
a adoptat mai multe convenții privind spațiul aerian.

Convenţia asupra aviaţiei civile internaţionale, conform căreia fiecare stat are suveranitate
completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său. Suveranitatea
statului presupune colaborarea internaţională bi- şi multilaterală în vederea reglementării
navigaţiei şi transporturilor civile internaţionale.

Convenţia face distincţia între:

- servicii aeriene neregulate (art. 5), care au un caracter ocazional;

- servicii aeriene internaţionale regulate (art. 6), care se desfăşoară pe baza autorizării

prealabile a statului survolat, beneficiind de regularitatea programelor, frecvenţelor, orarelor
şi rutelor care se stabilesc prin acorduri bilaterale;

- cabotaj (art. 7), care reprezintă navigaţie aeriană civilă între puncte situate pe teritoriul
aceluiaşi stat, rezervată în exclusivitate statului respectiv.

Prin această convenție a fost creată Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), ca

instituţie specializată a ONU, care are ca scopuri dezvoltarea ordonată şi sigură a aviaţiei
civile internaţionale, respectarea drepturilor statelor părţi, evitarea discriminărilor,
îmbunătăţirea securităţii zborului.
Acordul cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaţionale, acordul celor două libertăţi:

- dreptul de survol al aeronavelor străine prin spațiul aerian al statelor, ceea ce înseamnă
trecerea lor inofensivă prin acest spațiu, fără să aterizeze;

- dreptul aeronavelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui stat, în vederea

aprovizionării cu carburanți sau pentru reparații.

Acordul cu privire la transportul aerian internaţional, acordul celor cinci libertăţi ale aerului:

- libertatea de survol;

- dreptul de escală necomercială;

- dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondență și mărfuri provenind din

statul a cărui naționalitate o are aeronava, pe teritoriul oricărei părți contractante la
convenție;

- dreptul aeronavelor străine de a îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri cu destinația

statului ei de înmatriculare;

- dreptul aeronavelor străine de a debarca și îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri pe

teritoriul oricărui stat parte contractantă a convenției.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pasagerilor şi mărfurilor în transport aerian este

reglementată prin Convenţia de la Varşovia din 1929, cu modificările ulterioare, îndeosebi
Protocolul de la Haga din 1955.

Răspunderea pentru prejudicii cauzate la sol este guvernată de prevederile Convenţiei de la

Roma din 1951, cu modificările ulterioare.

Pentru asigurarea securităţii zborului au fost încheiate convenţiile:

- Convenţia de la Tokio din 1963, referitoare la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul
aeronavelor;

- Convenţia de la Montreal din 1971 pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra
securităţii aviaţiei civile.

DREPTUL INTERNAŢIONAL AERIAN

 
Dreptul internaţional aerian este o ramură a dreptului internaţional public şi constituie un
ansamblul de norme juridice şi principii de drept destinate reglementării relaţiilor dintre
subiec- tele sale, relaţii care iau naştere ca urmare a explorării şi folosirii spaţiului aerian de
către aviaţia civilă.779

O altă definiţie a acestei ramuri de drept: dreptului internaţional aerian cuprinde normele
juridice care reglementează folosirea de către oameni a spaţiului aerian, statutul juridic al
aerona- velor şi regulile referitoare la circulaţia aeriană.780

Dreptul aerian a început să se dezvolte doar începând cu secolul XX, cînd, ca urmare а pro-
greselor rapide în domeniul aviaţiei, a apărut necesitatea reglementării navigaţiei aeriene, a
creării unor norme de drept internaţional, care să guverneze activitatea statelor în aer.

De menţionat, că unele reguli juridice, cu privire la spaţiul aerian au fost formulate înaintea
apariţiei şi a dezvoltării aviaţiei. Dreptul roman, spre exemplu, privea spaţiul aerian
ca res  com- munis omnium  (lucru care aparţine tuturor). În evul mediu, spaţiul aerian era
privit ca aparţinând proprietarului pământului.

Problema suveranităţii asupra spaţiului aerian a căpătat о însemnătate practică abia spre
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, о dată cu apariţia şl dezvoltarea
navigaţiei aeriene, care a stârnit о luptă îndârjită între state pentru dominaţia aerului.
Existau   la acea etapă două teorii privind spaţiul aerian: libertatea
aerului  şi suveranitatea asupra spaţiului aerian. Astfel, la sesiunea de la Grand a Institutului
de Drept Internaţional în 1906, se formula teza ”L’air est libre”, statul având numai drepturi
strict necesare autoapărării. La Congresul de la Verona, din 1910, se considera că
atmosfera deasupra spaţiului terestru este supusă suveranităţi statului, iar cea de deasupra
mării libere constituie spaţiu deschis.781

După primul război mondial, lupta dintre cele două principii s-a terminat cu triumful defi-
nitiv al principiului suveranităţii statului asupra spaţiului aerian. Potrivit acestui principiu,
statul este suveran asupra coloanei de aer cuprinsă în limitele frontierelor sale, cuprinzând
şi spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale.

Principiul suveranităţii statului asupra spaţiului aerian а fost consacrat într-o serie de
convenţii internaţionale, cum ar fi Convenţia de la Paris din 1919, Convenţia de la Havana
din 1928, Convenţia de la Chicago din 1944.

Convenţia de la Paris din 1919 a intrat în vigoare în 1922, fiind ratificată până în 1939 de 39
de state, cu excepţia SUA, URSS şi Chinei.

Prin Convenţia de la Paris din 1919, „înaltele părţi contractante recunosc că fiecare putere
are suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului
său”. Spaţiul aerian de deasupra largului mării este liber. Statele contractante admit însă, în
relaţiile dintre ele, în condiţii de egalitate şi reciprocitate, libertatea de trecere,  pe baza
căreia fiecare stat se obligă să acorde în timp de расе — şi fără о autorizaţie specială —
aeronavelor civile ale celorlalte părţi contractante libertatea de trecere paşnică pe deasupra
teritoriului său, în condiţiile stabilite de convenţie.

Convenţia de la Paris cere ca fiecare avion să aibă о naţionalitate, care este determinată de
înmatricularea sa într-un stat, şi de naţionalitatea proprietarului aeronavei. În baza
prevederilor Convenţiei de la Paris a fost înfiinţată „Comisia internaţională pentru navigaţia
aeriană”, cu funcţia de a asigura aplicarea prevederilor convenţiei.782

Convenţia de la Paris nu se aplica decât în timp de расе. În caz de război, ea se mărginea

să proclame «libertatea de acţiune» a statelor beligerante.

Convenţia de la Havana din 1928  conţine numeroase dispoziţii care coincid cu prevederile
Convenţiei de la Paris.

După cel de-al doilea război mondial a fost convocată la Chicago, în 1944, о conferinţă саге
a adoptat mai multe convenţii privind spaţiul aerian.

Prima convenţie, Convenţia cu privire la aviaţia civilă intematională,  a înlocuit regimul

Convenţiei din 1919. Această convenţie proclamă şi ea suveranitatea deplină şi exclusivă a
statului asupra spa- ţiului aerian de deasupra teritoriului său. Potrivit convenţiei, aeronavele
civile, proprietate parti- culară şi care nu sînt folosite pentru servicii aeriene internaţionale
regulate au dreptul de a zbura peste teritoriul celorlalte părţi contractante, precum şi dreptul
de a face escale în scopuri necomer- ciale, fără a avea nevoie de о autorizaţie prealabilă.
Acest drept este subordonat însă unor restricţii legate de securitatea zborului. Statele
contractante au dreptul ca, pentru asemenea raţiuni, să le ceară să urmeze anumite
itinerarii prescrise de ele sau să obţină о autorizaţie specială.

Prin această convenţie se infiinţează şi Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (I.C.A.O.),

instituţie specializatâ a O.N.U., care are 3 funcţii principale:

1. funcţia de reglementare şi administrare;

2. funcţia legislativă, de studiere şi pregătire a proiectelor de convenţii internaţionale
privind aeronavigaţia internaţională;
3. funcţia jurisdicţională şi de arbitraj, care revine Consiliului organizaţiei, în
soluţionarea diferendelor ivite în activitatea statelor membre în domeniul
aeronavigaţiei, precum şi cele referitoare la interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a
altor acorduri privind aeronavigaţia inter- naţională.

O altă convenţie adoptată la Chicago, Convenţia cu privire la tranzitul serviciilor aeriene inter-

naţionale  (convenţia celor ”două libertăţi”) prevede că statele contractante recunosc dreptul
de survol  fără escală, aeronavelor civile folosite în servicii aeriene internaţionale regulate,
precum şi escale în scopuri necomerciale (alimentare cu combustibili, reparaţii etc.).
A treia convenţie, Convenţia cu privire la transportul aerian internaţional  (denumită convenţia
celor “cinci libertăţi”), prin care se urmăreşte facilitarea aeronavigaţiei internaţionale.783
Aceste libertăţi ale aerului sînt:

 dreptul de survol al aeronavelor străine prin spaţiul aerian al statelor, ceea ce

înseamnă trecerea lor inofensivă prin acest spaţiu, fără să aterizeze ;
 dreptul aeronavelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui stat, în vederea
aprovizionării cu carburanţi sau pentru reparaţii ;
 dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri
provenind din statul a cărui naţionalitate о are aeronava, pe teritoriul oricărei рăгţi
contractante la convenţie;
 dreptul unei aeronave străine de a îmbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri cu
destinaţia statului ei de înmatriculare ;
 dreptul aeronavei străine de a debarca şi îmbarca pasageri, corespondenţă şi
mărfuri pe teritoriul oricărui stat parte contractantă a convenţiei.

Regimul juridic instituit prin Convenţia de la Chicago din 1944, nu exclude încheierea de
acorduri bilaterale intre state cu privire la aeronavigaţia internaţională.

În domeniul navigaţiei aeriene civile au fost încheiate şi alte convenţii multilaterale:

Convenţia  pentru  unificarea  unor  reguli  privitoare  la  transportul  aerian  internaţional,

Varşovia, 1929, completată şi modificată prin Convenţia de la Haga din 1955 şi Convenţia
de    la Guadalajara, Mexic, 1961; Convenţia pentru unificarea anumitor reguli privind
sechestrul asigurător asupra aeronavelor, Roma, 1933.

De menţionat, că în afară de convenţiile multilaterale menţionate există numeroase

convenţii bilaterale  privind navigaţia şi transporturile aeriene, în care statele contractante
stabilesc condiţiile în care aeronavele civile pot survola teritoriile lor, efectua transportul de
pasageri şi mărfuri etc.

Cât priveşte aeronavele militare, faţă de ele se aplică regimul autorizării prealabile.

Principiile dreptului internaţional aerian

 
Principiul suveranităţii complete şi exclusive a statelor în spaţiul său aerian  este unul din
princi- piile de bază ale dreptului internaţional aerian. Acest principiu este stabilit atât prin
prevederile Convenţiei de la Chicago din 1944, cît şi de către legislaţia internă a fiecărui
stat.784
Convenţia referitoare la aviaţia internaţională de la Chicago, din 1944, recunoaşte statului
suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său (art.
1). Prin „teritoriu”, Convenţia înţelege „regiunile terestre şi apele teritoriale adiacente aflate
sub su- veranitatea, suzeranitatea, protecţia sau mandatul acelui stat” (art. 2).

În baza acestei suveranităţi, „nici о aeronavă a unui stat contractant nu va putea survola
teri- toriul altui stat sau ateriza pe acest teritoriu, fără a fi obţinut о autorizaţie printr-un
acord special sau în vreun alt fel, şi conform condiţiilor stabilite” (art. 3).

Nu este nevoie de о autorizaţie prealabilă pentru aeronave ce nu sînt folosite pentru servicii
aeriene internaţionale regulate şi care tranzitează, fără escală sau cu escală necomercială,
spaţiul aerian al unui stat. Totuşi, fiесаге stat contractant îşi rezervă dreptul de a cere, din
motive de securitate a zborului, ca aeronavele care doresc să survoleze „regiuni inaccesibile
sau care nu sînt prevăzute cu instalaţii adecvate navigaţiei aeriene, să urmeze itinerarii
prescrise sau să obţină о autorizaţie specială” (art. 5).

Convenţia face distincţie între „servicii aeriene neregulare“ şi „servicii aeriene regulare“ (art.
6), serviciile regulate desfăşurându-se pe baza unei autorizaţii prealabile din partea statului
sur- volat, beneficiind de regularitatea orarelor, rutelor, programelor, frecvenţelor.

În virtutea suveranităţii sale, statul: poate stabili prin legislaţia sa internă regimul de zbor   şi
desfăşurarea activităţilor naţionale şi internaţionale în spaţiul aerian, având dreptul de a
crea (în scopul apărării şi securităţii) zone aeriene interzise; reglementează regimul intrării,
ieşirii, navigaţiei în spaţiul său aerian; îşi eхеrсită dreptul de jurisdicţie asupra aeronavelor
civile aflate între frontierele sale, cu excepţiile prevăzute în acordurile internaţionale; fixează
rutele aerie- ne; are dreptul de control sanitar şi vamal, indicând şi aeroporturile deschise
traficului aerian internaţional; reglementează utilizarea instalaţiilor necesare navigaţiei
aeriene, inclusiv a servi- ciilor radioelectrice şi meteorologice (art. 9, 11, 12, 13).

Convenţia interzice cabotajul (transportul de poştă, de mărfuri şi de călători între două

puncte situate pe teritoriul statului pentru aeronavele altor state (art. 7).

În afară de aceasta, aplicând principiul suveranităţii statelor asupra spaţiului aerian de

deasu- pra teritoriului său, Convenţia de la Chicago din 1944 prevede că avioanele trebuie
înmatriculate într-un singur stat şi că aceasta se efectuează în conformitate cu legile acelui
stat. Orice aeronavă are naţionalitatea statului în care este înmatriculată şi ea trebuie să
poarte semnele naţionalităţii şi pe cele de înmatriculare care îi sînt proprii.

De menţionat, că în privinţa spaţiului aerian al fiecărui stat, regimul său juridic este stabilit
prin acte legislative interne. În afară de aceasta, în legătură cu activităţile spaţiale care şi-au
luat startul la 4 octombrie 1957 prin lansarea primului satelit artificial al Pământului, a
apărut proble- ma delimitării spaţiului aerian de spaţiul cosmic. În doctrină există părerea,
că această delimitare ar putea fi recunoscută în mod convenţional la înălţimea de 100-110
km de la suprafaţa mării.785 Principiul libertăţii zborurilor aeronavelor în spaţiul aerian
internaţional.  Acest principiu stabileşte regimul de drept al spaţiului aerian de deasupra
mării libere şi de deasupra Antarcticii. Spaţiul menţionat se află în folosinţa comună a
tuturor statelor şi în doctrina juridică poartă denumirea

de spaţiu aerian internaţional786  sau spaţiu aerian liber.787

Pe parcursul aflării sale în spaţiul aerian internaţional toate aeronavele sînt supuse
jurisdicţiei statului de înmatriculare. Totuşi, libertatea zborurilor aeronavelor în spaţiul
aerian internaţional deloc nu înseamnă libertatea absolută a zborurilor şi negarea anumitor
reguli şi cerinţe prevăzute de convenţii internaţionale sau de Regulamentele ICAO.

Conform prevederilor Convenţiei de la Chicago din 1944, în spaţiul aerian de deasupra mării
libere sînt valabile regulile de zbor ale aeronavelor stabilite de Convenţie (Anexa nr. 2).
Statele- contractante ale Convenţiei sînt obligate să îndeplinească regulile menţionate şi să
asigure o res- pectare strictă a regulilor de zbor în spaţiul aerian de deasupra mării libere de
către aeronavele sale.

În spaţiul aerian de deasupra mării libere aeronavele, în mod formal, nu sînt obligate să ur-
meze anumite rute sau trasee. Totuşi, din necesităţi de asigurare a securităţii zborurilor, s-a
for- mat o practică cutumiară de a efectua zborurile în spaţiul aerian internaţional conform
traseelor şi rutelor unanim coordonate în cadrul conferinţelor regionale ale ICAO.

De menţionat, că cerinţele şi regulile de zbor stabilite de către Convenţie şi Regulamentul

ICAO  sînt obligatorii doar pentru aeronavele aviaţiei civile, dar nu şi pentru aeronavele care  
au apartenenţă de stat (aeronavele militare). Acestor aparate de zbor (aeronavelor militare)
li se recomandă  de a se conduce de aceleaşi reguli şi cerinţe în timpul efectuării zborurilor
în spaţiul aerian internaţional.

Principiul asigurării securităţii zborurilor în aviaţia civilă internaţională  este un principiu

relativ nou, care obligă statele:

1. de a asigura garanţiile tehnice ale aeronavelor, aerogărilor, serviciilor de asigurare a

zbo- rurilor şi securitatea rutelor aeriene;
2. de a combate actele ilicite de amestec în activităţile aviaţiei

Dezvoltarea aviaţiei civile internaţionale este imposibilă fără asigurarea din partea statelor 
a securităţii zborurilor. Convenţia de la Chicago din 1944 a stabilit cerinţele privind tehnica
securităţii aeronavigaţiei internaţionale, care sînt prevăzute atât în Convenţie, cît şi în 18
Anexe la Convenţie. Cerinţele menţionate necesită o perfecţionare şi renovare permanentă,
funcţie ce este îndeplinită de către ICAO. În cadrul ICAO sînt adoptate regulamente, reguli,
standarde, recomandări etc., privind cerinţele tehnice faţă de aeronave, calificarea
personalului, înmatri- cularea aeronavelor, sistemele de telecomunicaţii, hărţile aeriene,
caracteristicile aeroporturilor, regulile de zbor şi multe alte probleme privind eficacitatea
aeronavigaţiei.

În legătură cu cazurile de terorism privind aeronavele, ICAO a perfectat noi cerinţe pri- vind
asigurarea securităţii pasagerilor, a echipajelor, a personalului aerogărilor (Anexa nr. 17 la
Convenţia de la Chicago.

Problemele legate de asigurarea securităţii aeronavelor sînt reglementate şi în convenţiile

bilaterale privind colaborarea în domeniul aviaţiei civile.