Sunteți pe pagina 1din 3

Bejan Costel Cosmin

An III, Grupa 1

Credinţa, calea spre Îndumnezeire

„Credinţa este situată deasupra celorlalte forme de cunoaştere şi înţelegere a


realităţii[…]mulţi autori patristici deosebesc trei stadii de sesizare şi raportare a omului la lume
şi la Dumnezeu: o receptare şi o înţelegere de primă instanţă a ceea ce cade sub simţuri, o
cunoaştere care urmează acesteia şi care constă în deprinderea anumitor cunoştinţe din lucrurile
sensibile şi, în fine, cea care le cuprinde şi le depăşeşte pe acestea două, credinţa”1
Din cele mai vechi timpuri, dar mai ales în timpurile noastre oamenii au încercat o „joacă
de-a Dumnezeu” încercând să se lepede de El şi să fie ei înşişi cei care încearcă să devină
creatori şi cei care controlează, prin propriile forţe, ceea ce se întâmplă cu ei şi cu cei din jurul
lor. Avem aici nenumărate exemple de oameni care încearcă să găsească explicaţii raţionale la
ceea ce se întâmplă în jurul lor, la modul în care lumea a fost creată şi mai ales încearcă să
reproducă, fără raportare la Dumnezeu, viaţa- aici mă refer la clonare. Deasemenea se doreşte ca
prin multele cunoştinţe omul să creadă că toate pot fi manipulate după bunul plac.
Pe parcursul lucrării aş dori să demonstrez minciuna în care oamenii trăiesc în zilele
noastre încercând să elimine credinţa din viaţa lor. Astfel oamenii deviază de la calea pe care
trebuie să o parcurgă ajungând să rateze ţinta, adică mântuirea sufletului.
Oamenii au eliminat treptat credinţa din viaţa lor, neconştientizând că aceasta este cea
mai puternică armă şi călăuză în această viaţă spre viaţa viitoare. Acum oamenii se limitează la
simţuri şi puţini sunt cei care ajung să vadă dincolo de acestea. Deşi Mântuitorul ne arată clar
prin faptă şi prin cuvânt că totul se poate face prin credinţă „Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina
voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de
muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă
cu neputinţă.”2
Credinţa nu trebuie privită ca un element luat separat ci trebuie să se reflecte în vieţuire:
„Unii obişnuiesc să ispitească pe Domnul apropiindu-se de cuvintele Lui, fără să fie uniţi cu
credinţa, cum se spune la profet că „dreptul din credinţă va fi viu, dacă va şovăi, nu va binevoi
1
Adrian Lemeni, Pr. Răzvan Ionescu, Diac. Sorin Mihalache, Cristinel Ioja, Apologetica Orodoxă, Vol. I, editura
Basilica, Bucureşti, 2003, p.187
2
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti-2008, p. 1118
sufletul Meu întru el”. Aşadar, şovăiala ne înstrăinează de cele cerute. Iar credinţa care are
părtăşie cu faptele arată că Domnul va face voia celor ce se tem de El şi va asculta rugăciunile
lor şi-i va mântui pe ei. Dar când a vorbit despre frică nu s-a referit la frica trupească, ci la cea
sufletească, la faptul de a se gândi la Înfricoşătoarea Judecată, ce carea va încerca prin foc
nestins întregul pământ. Cel care întru aceasta se teme se îngrijeşte ca, venind Domnul din cer, să
afle întru el credinţa împreună cu faptele, fiindcă întru această credinţă au mărturisit cei vechi.”3
Sfântul Simeon ne arată astfel că nu este suficient să avem credinţă pentru a ne mântui
sau mai degrabă faptul că este nevoie de lucrare în credinţă. Există un mod de mărturisire al Lui
Hristos prin faptă pe care să îl poată vedea oricine, chiar şi un strain care nu cunoaşte limba pe
care o vorbim ar trebui să poată sesiza faptul că un om are credinţă datorită faptelor pe care
acesta le săvârşeşte.
Însă în acest moment faptele oamenilor nu mai merg în direcţia corectă. Păcatul
reprezintă ratarea ţintei, adică a mântuirii şi oamenii, din păcate, merg în direcţia greşită. În acest
moment reperele nu mai sunt cele corecte ci s-au stabilit noi standarde în care păcatul a devenit
normalitate, iar virtutuea şi credinţa au ajuns să fie blamate şi considerate neconforme cu
modernitatea.
Credinţa nu se limitează doar la credinţa în Dumnezeu. Mitropolitul Antonie de Suroj
surprinde şi alte aspecte ale credinţei cum ar fi: credinţa în om, dar şi credinţa în ştiinţă. „Pare
straniu, dar savantul nu ar fi putut crea nimic daca nu ar fi avut credinţă, o credinţă identică cu
cea definită în Sfânta Scriptură (oricât ar fi de surprinzător pentru credincioşi), ca o certitudine a
lucrurilor nevăzute, mai exact: „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor
celor nevăzute”. Întreaga cercetare ştiinţifică, toate eforturile savantului sunt îndreptate asupra
lucrurilor nevăzute”4
Vedem aici că şi ştiinţa este tot un mod de manifestare a proniei Dumnezeieşti.
Descoperirile oamenilor de ştiinţă nu sunt posibile fără voia lui Dumnezeu. Chiar dacă unele
descoperiri sunt folosite pentru distrugere, aici putem vedea tot o ratare a ţintei deoarece omul
foloseşte darurile cu care a fost înzestrat în folosul răspândirii răului.
Un exemplu care întăreşte afirmaţia că Dumnezeu trimite oameni înzestraţi pentru a face
descoperiri ştiinţifice este acela dat de Sfântul Paisie Aghioritul care după ce s-a rugat a primit

3
Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 57
4
Antonie Bloom Mitropolitul Surojului, Despre credinţă şi îndoială, Traducere din limba rusă de Mihai Costiş,
Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 27
răspuns la întrebarea: De ce nu trimite Dumnezeu un om care să descopere leacul pentru
vindecarea cancerului?
În încheiere aş dori să relatez un exemplu de om de ştiinţă care s-a bazat pe descoperiri
ştiinţifice, dar care spre sfârşitul vieţii se întoarce la credinţă şi chiar la o credinţă puternică şi
autentică. El pune credinţa în Dumnezeu în faţa raţiunii şi spune că: „Inima îl simte pe
Dumnezeu şi nu raţiunea. lată ce este credinta: Dumnezeu vădit inimii, nu raţiunii”5
În concluzie credinţa nu poate fi definită şi delimitată de nişte termeni raţionali, dar nu
poate să existe nici în afara raţionalităţii. Credinţa este mai presus de raţiune, dar în acelaşi timp
include raţiunea. Dumnezeu nu poate fi descoperit prin raţiunile minţii şi oricât încercăm să
vorbim şi să îl cunoaştem pe Dumnezeu, nu reuşim decât să raţionalizăm despre Dumnezeu, nu
să îl cunoaştem pe Dumnezeu. La Dumnezeu putem ajunge doar cu inima, prin Rugăciune.
Rugăciunea este singura cale de a ajunge la Credinţă deoarece aceasta este calea de comuniune
cu Dumnezeu.

Bibligrafie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti-
2008
Adrian Lemeni, Pr. Rătvan Ionescu, Diac. Sorin Mihalache, Cristinel Ioja, Apologetica
Orodoxă, Vol. I, editura Basilica, Bucureşti, 2003
Antonie Bloom Mitropolitul Surojului, Despre credinţă şi îndoială, Traducere din limba
rusă de Mihai Costiş, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007
Blaise Pascal, Cugetări, Traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Editura AION, Oradea
1998
Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia,
Iaşi, 2013

5
Blaise Pascal, Cugetări, Traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Editura AION, Oradea 1998 P.270