Sunteți pe pagina 1din 5

MĂRTURISIREA ORTODOXĂ ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ.

Ethosul
misionar ortodox
Motto: rugăciunea noastră revine neîncetat: venirea Împărăţiei lui
Dumnezeu
Tema centrală a propovăduirii Lui Hristos o reprezintă Împărăţia Lui Dumnezeu. Ceasta
apare denumită în diferite moduri: Împărăţia Cerurilor, Împărăţia Tatălui, dar ea semnifică
acelaşi lucru: VIAŢA VEŞNICĂ
Iisus îşi începe predica Sa, încredinţând că deja a fost inaugurată „Împărăţia”prin propria
Sa prezenţă şi prin propria Sa lucrare. Cele câte în chipminunat săvârşeşte, în mod deosebit,
eliberarea oamenilor din condiţiile deboală şi lipsuri, precum şi scoaterea demonilor care îi
asupresc pe oameni,constituie „semne” ale prezenţei Împărăţiei.
Cerinţelepentru ca cineva să fie admis în Împărăţia lui Dumnezeu, nu sunt naţionaliste,
nici de natură a ordinii sociale, ci pur spirituale şi morale. Caracteristicile celor care vor intra în
Împărăţie sunt descoperite şi clarificate de către „Fericiri”.
Pentru tradiţia teologică ortodoxă, premisa şi fundamentul „Împărăţiei lui Dumnezeu” are
un caracter triadologic. Este vorba despre Împărăţia Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh. După
Înviere şi Cincizecime, este Împărăţia lui Dumnezeu şi „Împărăţia Fiului iubirii Sale” (Col.
1:13), care vine în istorie, prin puterea Duhului Sfânt. Este o realitate veşnică care vine „în noi”,
şi în interiorul lumii, prin harul dumnezeiesc şi Taine, şi a cărei împlinire constituie scopul şi
finalul istoriei.
În acest cadru al „Împărăţiei lui Dumnezeu deja începute şi aşteptate”, un rol fundamental
îl are misiunea, adică vestirea Împărăţiei, „până la marginile pământului”, la întreaga umanitate,
în perspectiva împlinirii ei eshatologice.

PROCLAMAREA „ÎMPĂRĂŢIEI” ÎN DIFERITE


REGIUNI ALE LUMII

1. În spaţiul locuit de cele mai multe popoare de tradiţie ortodoxă al „lumii răsăritene”,
Biserica îşi continuă (1977) prezenţa sacramentală, în condiţiile unei societăţi, care adesea este
organizată pe fundamentul unor ideologii anticreştine. Biserica evidenţiază problema morţii,
sensul vieţii, sensul istoriei. În mod deosebit, prin experienţa vieţii liturgice, prin smerita
mărturisire a lui Hristos, prin „martiriul” ei, prin trăirea roadelor Duhului Sfânt (Gal. 5:22) şi
aşteptarea doxological a eshatonului, comunităţile ortodoxe seamănă, în acest spaţiu, cu candele
nestinse, care contribuie la trezirea conştiinţei umanităţii, în privinţa venirii finale a „Împărăţiei
lui Dumnezeu”.

2. În „lumea apuseană”, evoluţia tehnologică galopantă, economia de piaţă liberă şi mişcarea


liberă a ideilor, conturează un nou tip de viaţă, a cărui caracteristică fundamentală e dată de un
„vârtej al aspiraţiilor lumeşti” şi de o înrobire a plăcerilor imediate ale „veacului acestuia şi ale
acestei lumi”. Curente raţionaliste au pătruns chiar şi în ţări tradiţional ortodoxe (precum
Grecia), provocându-i pe tineri, pe gânditori şi artişti la o atitudine de neîncredere asupra
importanţei credinţei creştine, în mod deosebit, a unei Biserici organizate.

Timpurile cer o păstorire bisericească inspirată, actuală, o teologie vie, centre monastice
serioase, părinţi spirituali şi călăuzitori duhovniceşti, care să sprijine poporul în redeşteptarea şi
concentrarea asupra scopului, a „finalului” istoriei.
O Ortodoxie vie trebuie să prezinte demersul de reînnoire şi transformare interioară, prin
acceptarea Cuvântului şi a puterii de viaţă făcătoare a Duhului şi să-l introducă pe om în spaţiul
de „îndumnezeire” al tainelor Împărăţiei.
Există mici comunităţi (în Africa de Răsărit, Centrală şi Apuseană, în Japonia şi în
Korea), care mărturisesc despre existenţa Ortodoxiei. Rămân smerite acele candele care arată că
„Ortodoxia nu se identifică doar cu un spaţiu sau cu un fel de cultură, şi că există o poruncă
uitată” (Mt. 28:9), care aşteaptă mai multă atenţie din partea noastră. În acelaşi timp, constituie
un fel de ambasade, care reprezintă tradiţia creştină răsăriteană, în ţări în care oamenii au devenit
obişnuiţi să privească creştinismul ca pe un fel de comerţ spiritual, de export al Europei de Apus,
uitându-se faptul că, creştinismul s-a născut în Palestina şi a fost răspândit mai întâi în Asia şi în
Africa de Nord.
Alături de atâtea conştiinţe vigilente ale Americii Latine, gândirea şi prezenţa teologiei
ortodoxe trebuie să amintească despre necesitatea protejării unui întreg, a întregii semnificaţii
istorice şi eshatologice a Împărăţiei. Acest adevăr susţine conştiinţa şi îndreaptă lupta socială
înspre „dreptate, pace şi bucurie” în timpul istoric, însă fără a pierde din vedere perspectiva
eshatologică a împlinirii Împărăţiei.
Pe lângă misiunea creştină, în ultima vreme, a devenit evidentă nevoia unui dialog
profund cu oamenii celorlalte religii şi confesiuni. Chiar dacă, în anumite cercuri creştine, acest
dialog crează o anumită suspiciune, semnificaţia lui devine din ce în ce mai clară şi importanţa
lui e recunoscută.
Experienţa liturgică şi ascetică ortodoxă, ca şi disciplina, cred că sunt, într-o anume
măsură, în acord cu acelaşi val al ethosului, experienţelor şi obiceiurilor Europei de Răsărit.
Călătorind în Thailanda, Ceylon, Korea şi Japonia, am simţit că multe dintre elementele externe
ale religiozităţii budiste laice, se mişcă foarte aproape de modul exprimării propriei noastre
evlavii, chiar dacă asocierile lor teoretice, religioase, sunt complet diferite.

PROPOVĂDUIREA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU


ŞI RESPONSABILITATEA NOASTRĂ PERSONALĂ

Contribuţia noastră personală la venirea Împărăţiei începe prin dezvoltarea profundă a


„semnelor ei” în noi. Când o fiinţă umană se supune conştient criteriilor şi cerinţelor „Împărăţiei
lui Dumnezeu”, când ea tinde a fi „loc al prezenţei Duhului Sfânt”, atunci, ea devine, în mod
treptat, un „semn”, un indicator de direcţie viu al împlinirii eshatologice a ei; astfel, Împărăţia
pătrunde şi mai profund în comunitatea umană.
„Împărăţia lui Dumnezeu” este un dar al lui Dumnezeu, o ofertă a Lui, însă implică, de
asemenea, şi efortul uman susţinut, „se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt.
11:12. Cf. Lc. 16:16). „Nici nu este Împărăţia lui Dumnezeu pentru dormit şi lenevit…”4 În
consecinţă, există anumite condiţii care trebuie împlinite, există niveluri care trebuie cucerite.
Nu dobândeşte Împărăţia cel ce rămâne la vorbe – „Nu oricine Îmi zice: «Doamne,
Doamne», va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt.
7:21). Nu poate fi dobândită prin practici religioase convenţionale: „Căci zic vouă: Că de nu va
prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia
cerurilor”
Experienţa noastră creştină personală, se fortifică şi prinde putere, prin asumarea noastră
în Trupul tainic al lui Hristos. Din experienţa Bisericii îşi trage puterea mărturisirea noastră. De
aceea, într-o analiză ultimă, mărturisirea individuală, personală, a lui Hristos, este eclesială.
Culminarea trăirii Împărăţiei pe pământ, dar şi vestirea ei profundă, pentru conştiinţa
ortodoxă, se află în viaţa liturgică. Aceasta constituie „tip” şi icoană a Liturghiei cereşti, o
reflecţie a doxologiei îngerilor şi sfinţilor, care văd faţa Stăpânului universului.
Cine trăieşte în lumina „Împărăţiei” şi simte importanţa ei, nu poate, decât să simtă
urgenţa proclamării ei. Expresia codificată „Mărturisindu-L pe Hristos astăzi”, care s-a folosit
mult în ultimii ani, nu ne conduce mintea doar spre contexte contemporane şi spre problemele
misionare de azi, ci, şi spre îndatorirea imediată de a-L mărturisi pe Hristos, de a proclama
Evanghelia Împărăţiei nu mâine, ci astăzi.
Participarea în Împărăţie înseamnă bucurie, dar şi suferinţe. Parabolele „comorii ascunse”
şi a „mărgăritarului de mare valoare” (Mt. 13:44-45), se referă la bucuria negrăită a descoperirii
şi a dobândirii marelui dar al lui Dumnezeu. „Pace şi bucurie în Duhul Sfânt” este atmosfera
Împărăţiei; dar, în acelaşi timp, pregătire de devotament extrem şi jertfă.
„Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”. Cu invocarea
doxologică a Împărăţiei începe celebrarea principalelor taine ale Bisericii noastre.

Sensul misiunii Vederea slavei Dumnezeului Treimic este scopul final al „trăirii” cu
Hristos. Prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, se apropie sosirea zilei celei din urmă, adică,
participarea omului la îndumnezeire, la viaţa preaslăvită a Sfintei Treimi.

1. Misiunea creştină nu caută să „cucerească” lumea ; nici nu are drept scop extinderea şi
proiectarea unei comuniuni creştine, care controlează totul. Scopul ei nu este să crească
autoritatea unei Biserici organizate, ci să slujească lumea cu iubire şi smerenie, să îi ofere
mântuirea.
3. În Tradiţia ortodoxă se dă o deosebită relevanţă autenticităţii interioare şi semnificaţiei
dinamice a sfinţeniei vieţii fiecărui credincios, pentru răspândirea Evangheliei.
Ethosul ascetic al Bisericii Ortodoxe nu a rămas limitat la mănăstiri, ci a hrănit în mod
general conştiinţa credincioşilor.
Axa în jurul căreia gravitează comunitatea ortodoxă şi sursa din care îşi trage puterea
spirituală pentru misiunea ei, este viaţa liturgică, şi peste toate, Sfânta Liturghie.
O astfel de spiritualitate liturgică, nu implică o atitudine negative faţă de lume, ci, din
contră, o extraordinară libertate şi uşurătate în a înţelege lumea, o atitudine de afecţiune şi iubire
faţă de om.