Sunteți pe pagina 1din 10

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„DUMITRU STĂNILOAE” IAŞI

PRECIZĂRI
TERMINOLOGICE
ISTORIA ŞI FILOSOFIA RELIGIILOR

Student:
Bejan Costel- Cosmin
PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Religie (religio, religionis şi relligio, p. redligio, derivat de la legere- a aduna; cu înţeles


vechi, religio= “teamă, scrupul” şi “scrupul religios”; de la acest înţeles s-a dezvoltat, pe de-o
parte, înţelesul de “religie” şi, pe de altă parte, cel de “rit, ceremonii”) – în înţelesul cel mai
simplu, este “ un ansamblu de credinţe, sentimente, reguli morale şi rituri izvorâte din conştiinţa
pe care individul sau colectivitatea o are că se află în legătură cu o putere supranaturală de care
depinde”. Dacă această putere e concepută ca unică, atunci e vorba de o religie monoteistă, dacă
e vorba de mai multe fiinţe supranaturale, atunci religia se numeşte politeistă. Astfel, religia
implică dogma sau doctrina religioasă (adică concepţia sau ideea pe care o avem despre
Dumnezeu şi despre raportul nostru cu El), implică morala şi disciplina religioasă (adică regulile
de viaţă şi de organizare ale societăţii religioase, derivare din dogma respectivă) şi cultul religios
( adică formele prin care colectivitatea umană respectivă exprimă sau caută să realizeze legătura
ei cu divinitatea). Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: “Fiinţa religiei constă din aceste două
lucruri: din dogme pioase şi din fapte bune; nici dogmele fără fapte bune nu sunt plăcute lui
Dumnezeu nici faptele nu se primesc de la Dumnezeu fără dogme pioase…” (Cateh. IV,2; P. G.,
XXXIII, col 456)1.
RELÍGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind
sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care
aderă la acest sistem; – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.2

Confesiunea este o organizaţie a unui grup de credincioşi.3


Confesiune = (lat. Confession, -onis = mărturisire) –cu înţeles de spovedanie, dar şi cu
referire la una din cele trei ramuri ale creştinismului.4
Confesiune ~i f.
1) Comunicare a unor fapte sau gânduri ascunse; spovedanie; confidență.
2) Ritual creștin constând în mărturisirea păcatelor pentru a obține iertarea lor;
spovedanie.
3) Formă a conștiinței sociale, în care realitatea este reflectată și interpretată ca fiind
dependentă de forțe și ființe supranaturale; religie; cult; credință.
1
Dicţionar de cunoştinţe religioase Pr. Prof. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Editura
Andreiana, 2010, p. 373

2
dexonline.ro
3
Jefflea, A., 2017, pag. 38
4
Pr. Prof. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Editura Andreiana, 2010, p. 105
4) Scriere literară cu caracter autobiografic, în care autorul este de o sinceritate totală.
[Art. confesiunea; G.-D. confesiunii; Sil. -si-u-] /<fr. confession, lat. conffesio, ~onis5
Cult, pl. culte = religie, confesiune (ex. c. ortodox, c. romano-catolic, c. protestant,
c.mozaic, c.islamic, etc) Totalitatea ritualurilor rânduite pentru exprimarea unei credinţe
religioase. Cinstirea sau venerarea lui Dumnezeu şi a sfinţilor săi. Din lat. cultus. 6

Cult (lat. colo – colere – cultum = a cultiva, a respecta, a adora) – înseamnă, în general,
orice formă sau act religios al cărui scop este stabilirea unei legături între om şi divinitate.
Cultul, ca expresie a sentimentului religios, a existat întotdeauna, în toate religiile, el fiind o
parte a religiei. În Antichitatea păgână, cultul religios însemna cinstirea zeilor (deos – colere)
manifestată prin ceremonii religioase al căror scop era de a pune omul în legătură cu divinităţile
respective. În creştinism, cultul înseamnă orice act religios prin care se caută stabilirea unei
legături cu Dumnezeu şi mijlocirea sfinţirii omului prin împărtăşirea harului dumnezeiesc. Între
simţirea religioasă care stă la baza cutului şi riturile sau actele religioase prin care se exprimă
sentimental religios există o strânsă legătură, deoarece fără credinţă, rturile devin forme goale
dar şi fără exteriorizarea prin acte religioase, credinţa, sentimental religios se atrofiază, se stinge.
De aceea, cultul, în accepţiunea lui, nu poate fi decât intergral, adică intern şi extern , sentiment
religios (evlavie, virtuţi morale) şi exprimare în forme externe (acte: închinare, rugăciune, post,
spovedanie, împărtăşire ş.a.). Actele de cult se pot manifesta individual (acasă: rugăciuni,
mătănii, candela etc.) şi colectiv (prin participarea la biserică la slujbele săvârşite de cler, care e
inverstit cu putere harică sfinţitoare) – v. Tipic.
Cultul creştin diferă de la o confesiune la alta (ortodox, catolic, protestant) evoluând în
timp. Cultul Bisericii Ortodoxe îşi încheie evoluţia, în formele lui esenţiale şi fundametale, odată
cu perioada patristică (utlimul sinod ecumenic de la Niceea, 787). Ceea ce a mai intervenit în
timp a fost în legătură cu calendarul şi îmbogăţirea lui cu noi sărbători de sfinţi, precum şi
precizarea cărţilor bisericeşti pentru folosinţa cântăreţilor: Ceaslov, Octoih, Triod, Penticostar şi
Minee. Rădăcinile cultului ortodox sunt vechi ca şi creştinismul, unele forme fundamentale
provenind chiar din cultul Legii Vechi, altele din Noul Testament. Trăsăturile caracteristice ale
cultului ortodox sunt:
1. Caracterul sacrificial şi ierarhic ce rezultă din faptul că în Biserica Ortodoxă cultul se
întemeiază pe jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, actualizată sub forma nesângeroasă a
sacrificiului euharistic din Sf. Liturghie, săvârşită de ierarhia bisericească (episcopi, preoţi şi
diaconi).

5
dexonline.ro
6
Ciobanu, R., Mic dicţionar de cultură religioasă, Ed. A doua, revăzută, Ed. Emia, 2003, pag. 43
2. Se distinge prin uniformitate şi stabilitate. El se desfăşoară după reguli precise şi fixe
şi se exprimă în forme definitive stabilite (aceleaşi pentru toţi credincioşii ortodocşi din orice
parte a lumii), ceea ce duce la păstrarea unităţii de credinţă între diferitele Biserici Ortodoxe
naţionale şi autocefale.
3. Altă caracteristică a cultului ortodox o constituie bogăţia, varietatea şi frumuseţea
elementelor de artă puse în serviuciul său, prin solemnitatea, fastul şi strălucirea formelor sale
externe, ariturilor şi ceremoniilor din rânduiala sfintelor slujbe (specfice şi cultului catholic, în
mare măsură).
4. Are caracter eclesiologic sau comunitar, deoarece promovează rugăciunea cu character
colectiv, social, prin care comunitatea credincioşilor se uneşte în duhul păcii, al iubirii frăţeşti,
mai presus de vârstă, de cultură, de stare socială, naţionalitate, limbă sau rasă (toţi "Domnului să
ne rugăm…"), după cuvintele Mântuitorului: "Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu,
acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor" (Matei 18, 20).
5. Altă caracteristică este simbolismul sau caracterul său epifanic şi eshatologic, care
rezultă din profunzimea şi frumuseţea ideilor doctrinare, formulate în texele liturgice şi care se
desprind din formele externe.
6. Pancosmismul sau universalismul este o altă trăsătură a cultului orthodox, prin faptul
că rugăciunea ortodoxă îmbrăţişează în sfera ei întrega lume şi întreaga natură, cerând lui
Dumnezeu să o sfinţească şi să o pună în slujba Sa şi a omului. Esenţa Ortodoxiei se trăieşte prin
participarea la formele tradiţionale şi instituţiile ei de cult (boteyul copiilor, taina căsătoriei,
spovedania, împărtăşirea, cultul morţilor, cinstirea marilor sărbători) – v. Hristocentric.7
Cult, în înţeles laic, om învăţat.
Sectă (lat. secta, -ae = sectă, curent, şcoală, partid; αἵρεσις – airesis = erezie, sectă,
şcoală) – în limbaj teologic, erezie denumeşte şi învăţătura greşită care stă la baza ruperii de
Biserică, dar şi gruparea ruptă de Biserică, iar sectă denumeşte numai gruparea în sine deşi erezia
(în lb. greacă) şi secta (în lb. latină) denumesc aceiaşi realitate, adică ce rezultă din ruperea,
separarea unei părţi dintr-un întreg, erezia fiind învăţătura greşită pe care o răspândeşte o sectă.
Deci, sectele sunt grupări religioase rupte din sânul Bisericii şi care răspândesc învăţături
greşite faţă de adevărurile credinţei stabilite de Biserica creştină. Adevărata credinţă este numai
în unitatea credincioşilor în sânul Bisericii care a păstrat Evanghelia lui Hristos aşa cum e
cuprinsă în toate cele 4 Evanghelii şi în scrierile Sfinţilor Apostoli. Aceştia au transmis
învăţătura lui Hristos prin ucenicii lor, care au primit şi au transmis harul, rânduind preoţi şi
7
Pr. Prof. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase.
Ed. Diecezană, Caransebeş, 2001, pag. 123
episcopi. Acest har, primit de Sfinţii Apostoli la Cincizecime de la Duhul Sfânt, şi învăţătura
primită de ei de la Hristos, s-au transmis până azi şi se vor transmite până la sfârşitul veacurilor
prin urmaşii lor, care sunt slujitorii Bisericii. Sf. Apostol Pavel îndeamnă astfel pe Timotei, pe
care îl rânduise episcop: “Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui
Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele” ( II Timotei 1, 6). Învăţătura păstrată în
scris în Sf. Scriptură a fost completată cu învăţătura transmisă oral, prin Sf. Tradiţie: “Ţine
dreptarul cuvinelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în
Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păstreaz-o cu ajutorul Duhului Sfânt, Care
sălăşluieşte întru noi ( II Timotei 1, 13-14). Slujitorii Bisericii, purtătorii harului primit de la
Duhul Sfânt prin Taina Preoţiei, sunt aceia care transmit dreapta învăţătură a lui Hristos, păstrată
în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, îndrumă pe credincioşi şi-i lămuresc, spre a nu rătăci prin
interpretarea proprie a acestei învăţături. Un semn al mărturisirii dreptei credinţe este Sf. Cruce
pe care, făcând-o, credincioşii arată credinţa lor în unitatea Sfintei Treimi şi jertfa mântuitoare a
lu Hristos, Care pe cruce S-a răstignit, pentru mântuirea neamului omenesc. Renunţând a face
semnul Sf. Cruci, cei rătăciţi, sectanţii, neagă aceste adevăruri pe care se fundamentează Biserica
lui Hristos. Sectanţii, care şi-au făcut religia lor, redusă la discursuri ( numite de ei predici), la
cântări (coruri proprii) şi lecture, au dat cultului un caracter laic, renunţând la toate dogmele
Bisericii creştine. Ei au dat creştinismului “un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de
prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume”. În Epistolele Sf. Apostol Pavel, trimise de el
către Bisericile pe care le-a întemeiat în timpul călătoriilor sale misionare în diferite oraşe, se
vorbeşte despre asemenea “rătăciţi” de la dreapta credinţă, care răstălmăcesc adevărul
Evangheliei lui Hristos şi răspândesc învăţături greşite printe creştini: “Iar de învaţă cineva o altă
învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de
învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat care nu ştie nimic, suferind de boala
discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene,
gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia
este un mijloc de câştig. "Depărtează-te de unii ca aceştia!" (I Timotei 6, 3-5) Sfântul Apostol
Pavel consideră că aceşti rătăciţi de la credinţa cea dreaptă sunt călăuziţi de orgoliu şi de dorinţa
de emancipare de sub Lege: "Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă,
ci dornici să-şi desfete auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul
de la adevăr şi se vor abate către basme (II Timotei 4, 3-4). El consideră că diavolul este cel ce
îndeamnă la asemenea acţiuni: "Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, însoţită de tot
felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării,
fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască…" (II, Tesaloniceni 2, 9-10). Sf.
Evanghelist Ioan îi numeşte antihrişti: "Iar acum mulţi anitihrişti s-au arătat…Dinre noi au ieşit,
dar nu erau de-ai noştri, de aceea au ieşit" (I Ioan 2, 18-19). Ca şi în vremea Apostolilor, şi în
veacurile care au urmat până azi, mulţimi de secte au răsărit în ogorul Bisericii creştine şi, mai
ales după apariţia protestantismului (sec. XVI) au ajuns la ordinul miilor ca, într-un process
continuu de fărămiţare, să ajungă azi la cifra de 6000, răspândindu-se pretutindeni în lume. În
România sunt de asemenea numeroase secte neoprotestante (născute din sânul
protestantismului), dintre care mai răspândite sunt: baptiştii, adventiştii, penticostalii, pocăiţii sau
nazareii, evangheliştii sau creştinii după Evanghelie şi, cei mai agresivi, martorii lui Iehova.8
Noi mişcări religioase reprezintă schimbările religioase radicale din ultima jumătate de
mileniu rezultate în urma întâlnirii dintre anumite religii autohtone cu cultura europeană în multe
părţi ale lumii. În acest sens, noile mişcări religioase se particularizează şi se disting de sectele
clasice, prin faptul că ele nu sunt rezultatul unui proces de sectarizare, ci îşi conturează o
individualitate de sine în urma unei creativităţi de ordin religios.9
Teism ( de la gr Θεός = Dumnezeu)- filosofie religioasă care concepe un Dumnezeu
absolut, transcendent, creatorul lumii și proniatorul ei; spre deosebire de teism, deismul nu
admite pronia divină, iar panteismul nu admite transcendența, considerând-o o forță difuză,
pretutindeni în natură.10
Monoteism. Credința într-un singur Dumnezeu. Reprezintă stadiul cel mai evoluat al
religiei. Din gr (Μόνος). Monos, unic+ gr. (Θεός) Theos, zeu.11
Monoteism – credință religioasă într-o unică ființă supremă, într-un singur Dumnezeu.
Religii monoteiste: creștinism, mozaism sau iudaism, mahomedanism sau islamism. Acestea sunt
religii contemporane, cu rădăcini vechi, dar a existat inițial un monoteism primitiv, ca o formă
superioară de religiozitate întâlnită la unele popoare primitive. Este credința în existența unei
ființe supreme, care a creat lumea și i-a dat legi morale. Cercetătorii admit că monoteismul
primitiv este cea mai veche formă religioasă a omenirii, care a fost însă înăbușită treptat de
formele religioase inferioare, ca: fetișism, totemism, magism etc. Etnologia aduce dovezi în
sprijinul monoteismului primitiv, ca formă primordială de religiozitate, admițând chiar revelația
primordială.12

8
(Pr. Prof. Branişte, E., Prof. Branişte, E., Dicţionar de cunoştinţe religioase, Ed. Andreiana,
2010, pag. 399 – 400
9
Achimescu, N., Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2002, pag. 16
10
Pr. Prof. Branişte, E., Prof. Branişte, E., Dicţionar de cunoştinţe religioase, Ed. Andreiana,
2010, pag. 456
11
Ciobanu, R., Mic dicţionar de cultură religioasă, Ed. A doua, revăzută, Ed. Emia, 2003, pag.
119
Dualism este o doctrină conform căreia realitatea provine din două principii ireductibile
și contrare.
Dualismul cosmologic explică lumea cu ajutorul Binelui absolut și a răului Absolut,
principii juxtapuse din veșnicie. Această concepție este prezentă în diferite curente de gândire,
cum ar fi gnosticismul sau maniheismul. Transferat în teologie, dualismul teologic atribuie
aceste două principii la două divinități.
Dualismul antropologic explică omul pornind de la două realități opuse, sufletul și trupul
(gr. soma), duhul și carnea (gr. sarx). Când aceste două realități nu sunt opuse și nici nu se
exclud una pe alta, ci se completează, atunci ne aflăm în prezența unui „dualism antropologic”
ortodox din punctul de vedere al credinței creștine.
Dualismul etic explică prezența în firea umană a celor bune și a celor rele printr-o
predestinație divină a răului și a binelui, concepție respinsă de credința ortodoxă.13

Politeism (πολύς mulți și θεός zeu= mai mulți zei, dumnezei)- credințe religioase păgâne
în mai multe ființe superioare, numite zei ( antonimul monoteism= credința într-un singur
Dumnezeu)14
Ateism ( αθεiα=necredință, impietate)- atitudine de tăgăduire a conceptului de divinitate,
fie a zeilor, fie a lui Dumnezeu.15
Agnosticism- doctrină filosofică din antichitatea greacă, după care rațiunea nu e capabilă
a cunoaște și a înfățișa pe Dumnezeu.16
Deism (din lat. dens. = Dumnezeu, divinitate) Deismul reprezintă poziţia filosofică a
celor care admit existent unei divinităţi, fără a accepta religia revelată sau dogmele ei. Deismul
respinge Biserica, Scriptura (în sens de text revelat), preoţia şi în general, tot ce tine de Revelaţie
sau de afirmarea unei relaţii în termeni de cult cu transcendental. Deismul afirmă existenţa unei
Fiinţe Supreme – Creator, dar neagă posibilitatea dialogului cu Aceasta.

12
Pr. Prof. Branişte, E., Prof. Branişte, E., Dicţionar de cunoştinţe religioase, Ed. Andreiana,
2010, pag. 284
13
https://ro.orthodoxwiki.org/Dualism
14
Pr. Prof. Branişte, E., Prof. Branişte, E., Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed.
Diecezană, Caransebeş, 2001, pag 373
15
Pr. Prof. Branişte, E., Prof. Branişte, E., Dicţionar de cunoştinţe religioase, Ed. Andreiana,
2010, pag. 49
16
Pr. Prof. Branişte, E., Prof. Branişte, E., Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed.
Diecezană, Caransebeş, 2001, pag 26
Vorbim de o evoluţie a conceptului: această noţiune intermediară între teismul creştin şi
ateism a apărut în secolul al XVI-lea. Nu mai este vorba de transcendenţa divină, ci de imanenţă.
Autenticitatea istorică a revelaţiei în Scripturi este contestată: Fiinţa Supremă devine direct
perceptibilă facultăţilor omului. Odată cu Kant (sec. XWIII), distingem între deism şi teism.
Ultimul încearcă prin raţiune să descopere natura lui Dumnezeu, în timp ce deismul se
mulţumeşte să afirme existenţa lui Dumnezeu, fără a pretinde c-ar putea să o înţeleagă. În
anturajul lui Newton şi alimentat de noua înţelegere a lumii pe care teoriile lui o lăsau să se
întrevadă, deismul dă naştere ideii de religie naturală, care generează ca ecou, primele Constituţii
ale lui Anderson şi care fondează francmasoneria modernă în 1723.
Pot fi inventariate două concepţii asupra Fiinţei Supreme eterne, infinite, inteligente,
creatoare, conservatoire, stăpână a Universului, care prezidează asupra tuturor mişcărilor şi
evenimentelor ce rezultă (Newton), alţii văd această Fiinţă ca fiind eternal, supremă, infinită,
inteligentă, guvernând asupra lumii cu ordine şi înţelepciune, urmând în conduit Sa regulile
imuabile ale adevărului, ordinii, binelui moral, pentru că ea însăşi este înţelepciunea, adevărul şi
sfinţenia prin excelenţă. Regulile eterne ale bunei ordini sunt obligatorii pentru toate fiinţele
raţionale.17

Deism (deus- zeu, dumnezeu)- sistem filosofico-religios, apărut în sec. XVII-XVIII, are
ca promotori pe raționaliștii Herbert de Cherbury, Locke, Voltaire, Diderot ș.a. Deismul
recunoaște un Dumnezeu creator, dar nu și proniator al lumii. Dumnezeu a creat lumea și i-a dat
legi după care se conduce de la sine, fără intervenția creatorului. Dumnezeul deist, obiectiv,
impersonal este total indiferent față de creația Sa. Concepția deistă se deosebește fundamental de
concepția religiei revelate, după care Dumnezeu este nu numai Creator, dar și Părinte iubitor față
de creaturile Sale, făcându-Se cunoscut oamenilor prin revelație, în diferite moduri (minuni, vise,
arătări diverse etc.). Înlăturând religia revelată, deismul înlătură și toate formele ei de organizare
( Biserică, cult, doctrină).
Panteism ( πανθεϊσμόσ= Dumnezeu în toate)- pătruns de Dumnezeu; doctrină
religioasă, conform căreia Dumnezeu este pretutindeni și este risipit în natură; tot ce există este o
mărturisire a prezenței lui Dumnezeu.18

17
Pr. Răzvan Andrei Ionescu, Lemeni, A., (2016) Dicţionar de teologie ortodoxă şi ştiinţă, Ed.
Doxologia
18
Pr. Prof. Branişte, E., Prof. Branişte, E., Dicţionar de cunoştinţe religioase, Ed. Andreiana,
2010, pag. 308
Bibliografie
Achimescu, N., (2002) Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj Napoca.
Pr. Prof. Branişte, E., prof. Branişte, E., (2001), Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Ed. Diecezană, Caransebeş
Pr. Prof. Branişte, E., prof. Branişte, E., (2010), Dicţionar de cunoştinţe religioase,
Editura Andreiana, Cluj-Napoca
Pr. Prof. Dr. Bria, I., (1994), Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z, Ediţia a II – a, revizuită
şi completată, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
Ciobanu, R., Mic dicţionar de cultură religioasă, (2003), Ediţia a doua, revăzută, Ed.
Emia.
Pr. Ionescu, R, A, Lemeni, A., (2016) Dicţionar de teologie ortodoxă şi ştiinţă, Ed.
Doxologia
Jefflea, A., (2017) Semantismul expresiilor „confesiune religioasă”, „sectă”, „cult”,
„mișcare religioasă” fenomenologia criminalității , Revista naţională de drept, nr. 4

dexonline.ro
https://ro.orthodoxwiki.org