Sunteți pe pagina 1din 40

BUNĂSTAREA PSIHICĂ

“Persoanele normale psihic sînt acele persoane care se află în stare de armonie cu ele însele şi cu
mediul în care îşi desfăşoară existenţa. Ele pot avea devieri ale stării de sănătate dar, atîta timp cît
acestea nu afectează capacitatea de judecată, capacităţile intelectuale şi, mai ales, aptitudinile de
adaptare socială şi personală în perfectă armonie, ele pot fi considerate în perfectă stare de
normalitate din punct de vedere psihiatric”. Definiţie dată de R. Campbell în Dicţionarul psihiatric
editat de Universitatea Oxford.

Caracteristicile persoanei sănătoase emoţional depind de civilizaţia şi cultura din care face parte.
Majoritatea autorităţilor în materie consideră că această persoană este capabilă :
- să înţeleagă realitatea şi să o abordeze practic,
- să se adapteze la schimbări,
- să aibă o anumită autonomie personală acceptabilă,
- să rezolve situaţiile stresante,
- să simtă simpatie faţă de alţii,
- să poată iubi,
- să aibă satisfacţii din munca sa.
În societatea contemporană, exprimarea în public a emoţiilor nu este considerată "de bun gust" însă,
cîteodată, acestea pot scăpa de sub control. Controlarea exprimării emoţiilor nu este o manifestare
naturală ci una impusă. Emoţiile aparţin părţii naturale, biologice a omului şi ar trebui exprimate liber ;
aceasta presupune, însă, înţelegerea şi coordonarea cauzelor lor.

STAREA DE STRES

Stresul poate fi considerat o stare de tensiune a întregului organism, apărută în cadrul procesului de
adaptare la condiţiile de mediu, atunci cînd apare un dezechilibru între solicitările mediului şi nevoile
sau posibilităţile organismului uman. Prea puţin din ceea ce doreşte omul şi prea mult din ceea ce el nu
doreşte, constituie ameninţări pentru o viaţă mulţumitoare.
Conceptul de stres a fost elaborat pentru prima oară în anii '30, de către cercetătorul canadian de
origine maghiară, Hans Selye.
Termenul stres apare în limbajul psihologic în 1944, pînă atunci folosindu-se alţii: emoţie, conflict,
frustrare, adaptare, apărare, anxietate etc. El desemnează ansamblul reacţiilor organismului faţă de o
1
acţiune externă, exercitată asupra sa de către agenţi de natură fizică, chimică, biologică, socială. Stresul
nu trebuie confundat cu agentul care îl provoacă,denumit agent stresor.

DEFINIRE

În esenţă, în urma acţiunii stimulilor de o anumită intensitate din mediul extern, organele de
simţ transmit creierului informaţiile obţinute de la aceştia. Structuri cerebrale specifice pun în mişcare
mecanisme complexe de reacţii neurovegetative şi endocrine, în scopul realizării unui răspuns adecvat
la acţiunea acelor stimuli. Toate procesele respective vor avea efecte asupra activităţii întregului
organism. Totalitatea efectelor acestor procese reprezintă stresul.

La mijlocul anilor ‘30, H. Selye observă similitudini ale răspunsurilor (reacţiilor) noastre,
indiferent de cauza ce le-a provocat. Aceste reacţii fiziologice sînt în mare parte nespecifice
(necaracteristice unui anume tip de agent stresor): paliditate, respiraţie accelerată, bătăi puternice şi
rapide ale inimii, tensiune arterială crescută şi, adesea, atenţie crescută, tensiune (încordare) musculară,
greaţă, vărsături, diaree şi sînt manifestări ale stării de stres.
Selye a demonstrat că organismul nu face o deosebire esenţială între diferitele surse de stres în
cazul în care intensitatea acţiunii sau durata lor depăşeşte anumite limite, astfel că efectele unor
evenimente fericite sau nefericite pot fi asemănătoare. Înaintea lui Selye, J. Cannon introdusese
termenul de homeostazie (aceeaşi stare) în cursul dezvoltării noţiunilor legate de teoria mediului intern
elaborată în secolul al XIX-lea de Claude Bernard.
Acest concept se referă la necesitatea vitală ca organismul să asigure o variaţie a caracteristicilor sale
esenţiale doar în anumite limite, chiar dacă se modifică mult condiţiile de mediu exterior .
Caracteristicile vitale, avînd valori relativ constante, se denumesc chiar "constante", de exemplu,
constantele biochimice ale substanţelor ce circulă în sînge, măsurate prin faimoasele "analize".
Capacitatea organismului de a-şi menţine condiţiile interne de funcţionare la valori aproximativ
constante se datorează unor mecanisme homeostatice specifice, de natură fizico-chimică, enzimatică,
hormonală şi nervoasă, ce vizează temperatura corpului, echilibrul dintre substanţele cu caracter acid
şi cele cu caracter bazic, cantitatea de glucide, lipide, proteine şi substanţe minerale din sînge etc.
Homeostazia reprezintă o trăsătură esenţială a vieţii şi a oricărui sistem, exprimînd în cel mai evident
mod nevoia de echilibru.
Nu există dezechilibru de durată al organismului şi, deci, boală a cărui unică sursă ar fi stresul dar
anumite caracteristici ale stării de stres determină scăderea capacităţii de apărare a organismului şi
periclitarea mecanismului de menţinere a homeostaziei, favorizînd îmbolnăvirea. Astfel, datorită lui
2
Selye, se recunoaşte faptul că, în ultimă instanţă, consecinţele luptei organismului împotriva agentului
stresor pot fi mai periculoase decît efectele directe ale acestuia. Activitatea sa de cercetare s-a bazat în
mare parte pe studiul reacţiilor fiziologice tipice ale animalelor apărute ca urmare a acţiunii unor agenţi
stresori de natură fizică, scădere marcată a temperaturii mediului şi toxine chimice.
Selye foloseşte în 1973 termeni noi pentru a evidenţia complexitatea fenomenului:
- dis-tres-ul, implică influenţa negativă a stimulilor din mediu asupra funcţionării organismului; la
acest tip de stres ne referim atunci cînd utilizăm termenul devenit clasic de "stres". Starea de dis-stres
este provocată de suprastimulări intense şi prelungite, ce depăşesc resursele fiziologice şi psihologice
ale persoanei; ea duce la scăderea capacităţii de muncă, insatisfacţie, dereglări psihice şi ale
funcţionării organismului.
- eu-stres-ul, are drept agenţi cauzali senzaţii, emoţii şi sentimente plăcute, cu consecinţe favorabile
pentru funcţionarea întregului organism, cu condiţia ca intensitatea lor să nu depăşească anumite limite
şi organismul să nu aibă afecţiuni importante. Starea de eu-stres poate fi produsă de satisfacţiile date
de o activitate fizică sau intelectuală de succes, de evenimente comice (distractive) trăite sau doar
urmărite, de jocurile de "noroc" şi cele sportive, de satisfacţiile de natură intelectuală sau artistică, de
stările de excitaţie sexuală, de întîlnirile cu prieteni apropiaţi. Sentimentul de dragoste împărtăşită are
cel mai favorabil efect asupra funcţionării organelor interne, asupra comportamentului şi creativităţii
umane. Eu-stres-ul se caracterizează printr-o stimulare psihică, nervoasă şi endocrină moderată,
optimă, ce menţine echilibrul şi tonusul fizic şi psihic al persoanei, starea ei de sănătate; astfel se
favorizează o adaptare eficientă la mediu extern.

NECESITATEA DE A COORDONA STRESUL

Este imposibil să trăim fără a întîlni în mod continuu agenţi stresori de toate tipurile. Toate
evenimentele şi schimbările cu care ne confruntăm în viaţă necesită adaptarea şi testează capacitatea
individului de a-şi adecva comportamentul în conformitate cu cerinţele mediului. La niveluri scăzute
de stres, performanţele unui individ sînt cel mai adesea scăzute şi ele cresc în cazul nivelelor medii ale
acestuia, pentru a scade foarte mult la nivele ridicate de stres (de exemplu, atleţii dau cele mai bune
rezultate în competiţii şi nu la antrenamente).
Nivelul optim de stres variază de la o persoană la alta şi de la o situaţie la alta. Starea continuă
sau intensă de stres poate produce numeroase tulburări fizice şi psihice, de aceea este necesar ca el să
fie coordonat şi pus sub control. S-au publicat numeroase metode de coordonare a stresului dar soluţia
nu poate fi aceeaşi pentru toată lumea. În general, problemele legate de stres sînt rezultatul unor
obişnuinţe îndelungate şi necesită un timp îndelungat pentru rezolvare. Dacă o persoană reuşeşte să
3
cunoască problemele esenţiale puse de stres, ea se poate considera pregătită să îşi structureze o metodă
proprie de coordonare a acestuia.

Clasificarea tipurilor de agenţi stresori şi, în consecinţă, a tipurilor de stres se realizează după mai
multe criterii .
În general, agenţii stresori ce afectează iniţial orice structură a organismului, cu excepţia celui nervos,
determină stres fizic sau sistemic (traumatisme, hemoragii, arsuri, infecţii etc.), a cărui formă extremă
este starea de şoc, iar acei agenţi stresori ce afectează direct sistemul nervos determină stres psihic.
Stresul de natură neurobiologică este provocat de interacţiunea cu factori din mediul fizic şi biologic
iar cel rezultat din interacţiunea cu factori din mediul sociocultural este numit stres psihosocial, sau
stres psihic. Procesul continuu de adaptare la mediu aduce cu sine necesitatea zilnică de coordonare a
nenumărate surse de stres.

ADAPTAREA

În domeniul biologic adaptarea se referă la eforturile active ale unei specii sau ale unui individ de-a
lungul întregii sale vieţi în scopul de a atinge o capacitate optimă de adecvare cu condiţiile de mediu
pentru a putea supravieţui, dezvolta şi reproduce cu succes.
Adaptativitatea este capacitatea de a se adapta şi readapta la diverse medii. Este maximă în cazul
microbilor, unor mamifere şi al omului. Este dată de ansamblul reacţiilor prin care un individ îşi
ajustează structura morfo - funcţională sau/şi comportamentul pentru a putea răspunde în mod adecvat
condiţiilor de mediu. În cazul omului, procesul de adaptare este însoţit de transformarea şi adecvarea
mediului în raport cu necesităţile şi posibilităţile individului. Adaptarea este un proces reciproc care
implică dinamic şi mediul iar omul trebuie să se adapteze şi la acele schimbări ale mediului rezultate
din procesele climatice, eroziuni, inundaţii, cutremure etc.
Se consideră că adaptarea biologică a omului s-a încheiat acum cca. 100 000 de ani iar de atunci ea se
continuă cu adaptarea socială prin intermediul mecanismului adaptativ primar reprezentat de cultură.
Odată cu dezvoltarea cerebrală, a limbajului, a capacităţii de simbolizare, adaptarea culturală a devenit
principalul mijloc de creştere a succesului speciei.
Perspectiva ecologică consideră că oamenii sunt fiinţe active, avînd motivaţii şi scopuri, capabile de a
lua decizii şi a intra în acţiune, luînd în considerare experienţa trecutului şi anticiparea viitoarelor
posibilităţi. O mare parte din caracteristicile oamenilor sunt programate genetic dar ele se manifestă şi
se dezvoltă sub influenţa condiţiilor de mediu. Ei au posibilitatea de opţiune dar mediul dar libera
alegere interferează întotdeauna cu programul genetic şi condiţiile de mediu. Marea majoritate a

4
populaţiei lumii este lipsită de oportunitatea de a alege şi de a acţiona conform opţiunii proprii, ceea ce
duce la imposibilitatea manifestării unei mari părţi a constituţiei lor genetice. Mediile sociale
reprezintă un potenţial sprijin pentru manifestarea diversităţii umane doar în cazul în care oamenii îşi
folosesc capacităţile pentru a releva aceste posibilităţi.
Adaptarea socială este un proces de integrare activă a persoanelor în microgrupurile şi macrogrupurile
în care trăieşte. Individul se integrează progresiv la diferite niveluri cu o structură din ce în ce mai
complexă. De la mediul familial la cel şcolar şi apoi profesional, omul suferă o serie de remodelări
succesive, trebuind să renunţe la anumite obiceiuri, atitudini, valori şi interese pentru a–şi însuşi în
permanentă altele noi, acceptate şi respectate de mediul social. Deşi influenţa relaţiilor interumane este
majoră, în adaptarea socială intervine şi influenţa altor factori de mediu. Adaptarea socială este în
strînsă legătură cu particularităţile psihice ale individului şi suferă influenţe importante atunci cînd
acestea sînt modificate de boală.

Evoluţia adaptării

La începuturile omenirii, adaptarea la mediu avea un caracter predominant fizic de tip luptă sau fugă şi
apela la reacţii fiziologice ce îi permiteau omului răspunsuri rapide la situaţiile cu care era confruntat.
Erorile în adaptare îl transformau în victimă. Pe parcursul evoluţiei, mecanismele biochimice şi
fiziologice ale adaptării au rămas aceleaşi dar omul modern reprezintă un sistem bio-psiho-social la
care predomină imperativele adaptării psihice la solicitările multiple ale mediului social.

Caracteristici ale mediului social actual:


1. migrarea rural - urban, de la est la vest şi de la sud la nord
2. transformările procesului educativ şi de instruire profesională datorită evoluţiei tehnico-
ştiinţiifice şi bombardamentului informaţional.
3. dinamismul şi fragilitatea relaţiilor sociale
4. diluarea tradiţiilor
5. degradarea vechilor modele.
Aceste caracteristici, la care se adaugă poluarea fizică şi chimică determină schimbări ale modului de
adaptare. Decalajul între rapiditatea schimbărilor din mediul extern şi ritmul lent al adaptării umane
generează solicitări permanente ale sistemului neuro-endocrin. Biologia modernă consideră drept un
criteriu de evaluare pozitivă gradul de adaptare la mediu; a fi adecvat include a fi adaptat, cu rezerva
de a putea să îţi coordonezi în fiecare moment funcţiile şi reacţiile cu cerinţele în permanentă
schimbare ale mediului.
5
Factori genetici

Stimuli + program bio-psihologic→ reacţii fiziologice, ←evenimente de viaţă
↑ psihologice, comportamentale
experienţe ↑ ↑
suport social stare de sănătate

Reacţii fiziologice: modificări cardio-vasculare, respiratorii, imunologice, endocrine, metabolice


Reacţii psihologice: anxietate, depresie, insatisfacţie, euforie, mînie
Reacţii comportamentale: agresivitate, abuz de alcool, absenteism, scăderea performanţelor.

STAREA DE STRES

Apare în cursul adaptării la condiţiile de mediu.


Cercetătorul Hans Selye distinge un sindrom general de adaptare. El îl considera drept un răspuns
nespecific al organismului la orice solicitare din partea mediului ce necesita o schimbare. Solicitarea
acţiona astfel ca agent stresor universal. Mai tîrziu, defineşte starea de stres ca pe o stare provocată de
un sindrom specific, care rezultă din totalitatea schimbărilor nespecifice apărute într-un sistem
biologic.
În perioada 1930-1945, Selye a descris reacţiile animalelor supuse în laborator unor stimuli nocivi sau
alarmanţi ca: bacterii, toxine, traume explicînd rolul glandei suprarenale în apariţia următoarelor trei
etape:
- faza de alarmă, în care erau mobilizate sistemele de apărare, sistemul nervos vegetativ simpatic
şi glandele suprarenale,
- faza de rezistenţă, în care aceste mecanisme îşi desfăşurau activitatea în mod optim,
- faza de epuizare, la finalul căreia capacitatea mecanismelor de apărare era depăşită, ajungîndu-
se la moarte.
Dar etapa de epuizare nu trebuie să fie întotdeauna ireversibilă, ea poate fi depăşită dacă
implică doar anumite organe.
De exemplu, alergarea rapidă şi de durată produce stres, mai ales la nivelul sistemului muscular
şi al celui cardiovascular. Pentru a ne putea adapta este nevoie de trecerea prin etapa de
încălzire, în care pregătim aceste sisteme pentru ce va urma. Urmează etapa în care se va
ajunge la o eficienţă maximă în activitatea lor şi apoi la epuizarea resurselor organismului, doar
6
la nivelul sistemelor implicate. După o perioadă de odihnă se va reveni la funcţionarea optimă a
lor.
Selye deosebeşte două tipuri esenţiale de stres:
• Eu-stresul, dat de o stimulare psiho-neuro-endocrină moderată ce menţine echilibrul şi induce o
adaptare selectivă.
• Dis-stresul, denumirea dată de Selye pentru starea la care ne referim atunci cînd în vorbirea
obişnuită menţionăm cuvîntul stres. Instaurarea sa este în funcţie de resursele psihologice şi
fiziologice ale persoanei iar rezultatul este o pierdere a homeostaziei organismului.

NECESITATEA INIŢIAL VITALĂ A RĂSPUNSULUI ŞI INEFICACITATEA LUI


ACTUALĂ

Toate modificările ce apar trebuie să îndeplinească două cerinţe vitale : să răspundă cît mai
adecvat fiecărui agent stresor şi să fie atît de complexe încît să asigure un răspuns, indiferent de
caracteristicile agenţilor stresori. E vorba de un mecanism care să ofere combinaţia de specificitate şi
generalitate necesară supravieţuirii.
Pentru fiinţele omeneşti din perioada diferenţierii speciei, situaţiile stresante erau acelea
percepute ca periculoase pentru bunăstarea fizică, atunci cînd integritatea organismului şi viaţa sa erau
ameninţate mai ales de factori din mediul fizic şi biologic. Răspunsul organismului uman, care are ca
scop supravieţuirea sa în condiţii periculoase, s-a structurat în perioada respectivă dar modul de
structurare poate avea eficienţă optimă în condiţiile vieţii sociale de azi doar în cazuri asemănătoare.
Acest răspuns consta din apariţia senzaţiei de alarmă, pericol, urmată de un proces rapid de gîndire,
prin care se evalua situaţia şi de punerea în acţiune a musculaturii membrelor, prin care să se facă faţă
situaţiei (membrele inferioare asigurau fuga iar cele superioare asigurau lupta), conform expresiei fight
or flight. Se necesita o cantitate mărită de energie pentru toate aceste procese, energie obţinută prin
creşterea marcată a cantităţii de glucoză din sînge şi creşterea irigării sanguine a musculaturii
membrelor.
Problemele apar atunci cînd această rezolvare cu totul remarcabilă, eficientă în condiţiile periculoase
ale existenţei oamenilor primitivi, devine cel puţin nepotrivită pentru majoritatea situaţiilor stresante la
care trebuie să facă faţă oamenii zilelor noastre. Acestea solicită mai mult inteligenţa decît
musculatura; pentru a face faţă tranzacţiilor financiare, conflictelor familiale, exploziei informaţionale,
disputelor ideologice etc., aceste reacţii moştenite, formate în cursul adaptării la viaţa în savane şi în
timpul instaurării agriculturii nu sunt numai nefolositoare ci chiar dăunătoare.

7
Creşterea tensiunii arteriale şi frecvenţei cardiace, paliditatea, transpiraţiile etc., cauzele sau
consecinţele proceselor prin care omul primitiv devenea capabil de luptă cu animalul sălbatic sau
reuşea să scape prin fugă, nu vor facilita astăzi abordarea eficientă a problemelor ivite în relaţiile cu un
superiorii, colegii, subordonaţii, cu poliţia, cu familia etc.
Indiferent de exigenţele în faţa cărora ne-am afla, comportarea organismului nostru aflat în stare de
stres este, întotdeauna, următoarea:
• la început, surpriza şi teama produse de o situaţie neobişnuită, provoacă o „reacţie de alarmă”,
• urmează evaluarea situaţiei pe baza percepţiilor şi a experienţei,
• după ce am învăţat cum să rezolvăm problema, urmează “perioada de rezistenţă” în care
organismul pare că s-a adaptat la situaţie şi se comportă relativ normal dar consumă o mare
cantitate energie pentru întreţinerea mecanismelor necesare,
• pînă la urmă, terminarea rezervelor noastre energetice duce la oboseală, adaptarea nu mai poate fi
menţinută şi survine “perioada de epuizare”.
Cele trei etape succesive seamănă, în mod evident, cu evoluţia omului: vîrsta copilăriei lipsite de
experienţă; încrederea în sine şi rezistenţa crescută de la maturitate, vulnerabilitatea de la batrîneţe,
urmată de epuizarea rezervelor şi moarte.
Cînd totalitatea reacţiilor noastre la o situaţie stresantă sînt nesatisfăcătoare sau în cazul în care acestea
se prelungesc prea mult, nereuşind să elimine sau să neutralizeze sursa stresantă, efectele lor se vor
întoarce ca un bumerang asupra organismului pe care au fost programate să-l protejeze. Din nefericire,
acesta este cazul într-o mare parte a situaţiilor stresante din societatea de azi, ce riscă să depăşească
limitele adaptabilităţii umane. Omul modern este obligat mai rar să se zbată la propriu pentru viaţa sa
dar sînt multe ocazii în care creierul nu sesizează acest lucru; în consecinţă, organismul reacţionează
total nepotrivit.
A fi chestionat pentru un nou serviciu, a fi criticat pe drept sau pe nedrept, a suferi o concediere, a
descoperi că poţi prezenta simptomele unei boli fatale, a încerca să rămîi într-o slujbă pentru care ştii
că nu eşti dotat, a avea responsabilitate pentru vieţile altora etc., toate aceste situaţii au trei lucruri în
comun:
• prezintă un pericol pentru bunăstarea fizică şi psihică (liniştea sufletească),
• generează frică, chiar teroare,
• cauzează reacţii caracteristice care nu pot reduce stresul ci, dimpotrivă, ajută la înrăutăţirea situaţiei
(gura uscată, inima palpitînd, mîinile tremurînde, transpiraţiile reci nu au cum să ajute).
Acest mecanism programat să ne aducă în starea potrivită pentru a ne apăra, a devenit acum destructiv
deoarece, cu cît suntem mai stresaţi cu atît vom fi mai tulburaţi psihic apoi mai puţin competenţi. Se va

8
ajunge la apariţia altor agenţi stresori şi la alte tulburări ş.a.m.d. În consecinţă, societatea modernă este
plină de oameni dependenţi fără speranţă de substanţe pe care le consumă în dorinţa de a reduce
simptomele atît de obişnuite în stres: tensiune psihică, încordare, anxietate, depresie, insomnie etc.

Starea de stres rezultată din adaptarea la condiţiile de mediu social

Procesul de adaptare la condiţii noi de mediu social produce adesea o stare de stres.
Incapacitatea de a menţine homeostazia organismului în timpul adaptării sociale se datorează, printre
altele, următoarelor cauze:
1. discrepanţa între nevoi şi posibilităţile de satisfacere a lor,
2. discrepanţa între abilităţile umane şi cerinţele mediului,
3. incompatibilitatea dintre rolurile pe care individul trebuie să le îndeplinească în diferite
sisteme sociale,
4. schimbări rapide ce nu pot fi controlate,
5. suprasolicitarea şi subsolicitare.

Stresul e starea de dezechilibru dată de suma răspunsurilor nespecifice la orice solicitare la care
organismul este supus de către condiţiile de mediu.
Stress-ul….nu este un stimul, un răspuns sau o variabilă ce intervine ci mai degrabă un termen
colectiv pentru un domeniu de studiu.( Lazarus, 1966)
Domeniul acesta se referă la orice eveniment în care solicitările mediului extern şi solicitările mediului
intern, singure sau împreună, depăşesc resursele adaptative ale unui individ uman, sistem social sau
organism. Aceste resurse adaptative sunt influenţate de caracteristici înnăscute, subsolicitări,
suprasolicitări sau management psihologic deficitar.

Alte concepte legate de stres


- Frustrarea se referă la un blocaj sau o întîrziere înspre atingerea unui anumit obiectiv; implică
ceva ce se întîmplă sau s-a întîmplat deja,
- Ameninţarea implică un rău de orice natură dar care nu s-a realizat încă. Persoana anticipează
răul pe baza unor indicii actuale.
Este importantă diferenţierea dintre cele două concepte, deoarece fiecare variantă necesită o formă
diferită de abordare. Ceea ce s-a întîmplat deja nu mai poate fi prevenit aşa că persoanei i se mai
permite doar să încerce să compenseze răul făcut, să îl tolereze sau să îl accepte, să renunţe la orice
implicare în ceea ce a pierdut. Un rău viitor poate fi prevenit sau persoana se poate pregăti pentru el
9
aşa încît ameninţarea oferă o avertizare ce invită persoana să ia măsuri preventive sau să facă tot ceea
ce se poate pentru a micşora efectele răului iminent.
- Conflictul implică prezenţa simultană a două scopuri incompatibile sau a două tendinţe de a
acţiona, ceea ce duce la apariţia inevitabilă în cadrul său a frustrării şi unei posibile ameninţări.
Prin aceste caracteristici, conflictul este esenţial în adaptarea umană, comportamentul şi
atitudinile necesare pentru a atinge un obiectiv fiind adesea contrarii celor necesare pentru
celălalt.

Conceptul de coping

Se referă la eforturile unui individ de a ţine sub control acele solicitări pe care le evaluează sau percepe
ca depăşindu-i resursele.
Conceptul de coping este văzut ca depinzînd de context, ca un efort de a face faţă unui stresor
particular, mai degrabă decît ca o manieră generală şi universală de abordare a tuturor agenţilor
stresori. Strategiile nu variază doar de la o situaţie la alta ci şi în cadrul aceluiaşi episod de stres.
Autorii deosebesc 2 tipuri esenţiale:
- copingul în care se insistă pe rezolvarea problemei. Se referă la eforturile de a îmbunătăţi
relaţiile problematice între persoană şi mediu său prin modificarea stării de lucruri,
- copingul în care se insistă pe aspectele emoţionale. Se referă la gînduri sau acţiuni al căror scop
este de minimiza impactul emoţional al stresului. Exemple: evitarea gîndurilor despre
problemă, refuzul de a recunoaşte că există vreo problemă, detaşarea de problemă de tip haz de
necaz, consumul de tranchilizante.
În general, pentru a face faţă stresului se folosesc combinaţii ale celor două tipuri în funcţie de
circumstanţe, alternative posibile şi personalitatea individului respectiv.
Eficacitatea unui anumit răspuns depinde punctele de vedere şi de judecata fiecăruia.
Însă, în mod tradiţional, modelele ce insistă pe aspectele emoţionale au fost considerate drept
patologice şi maladaptative. Aici se amintesc studiile ce au arătat că asemenea comportamente
de apărare au pus în pericol viaţa persoanelor respective. În acelaşi timp, refuzul de a evalua
situaţia poate avea o funcţie pozitivă atunci cînd împiedică o persoană să se simtă distrusă
complet de o situaţie ameninţătoare atunci cînd posibilităţile de a aborda direct problema sunt
limitate sau ineficace.
În consecinţă se poate spune că acest tip de coping poate fi dăunător cînd împiedică abordarea
directă a problemei dar poate fi şi extrem de folositor cînd determină menţinerea bunăstării

10
psihice, a integrării sau speranţei în circumstanţe capabile de a duce la dezintegrare
psihologică.(Lazarus, 1983)
Modelul promovat de Lazarus oferă individului rolul esenţial în perceperea şi copingul dezechilibrului.
În loc de a fi o victimă pasivă a elementelor din mediul extern sau a proceselor din propriul organism,
individul este văzut ca monitorizînd în mod activ relaţia sa cu mediul şi căutînd să îl menţină sau să îl
modifice.
Evaluarea continuă a resurselor şi strategiilor de coping este esenţială pentru procesul de adaptare.
Ceea ce iniţial a fost judecat drept agent stresor nu depinde doar de caracteristicile evaluate ca
dăunătoare ale acestui element din mediu ci şi de aprecierea posibilităţilor proprii şi a capacităţii
resuselor de care dispunem pentru a face faţă solicitărilor. În timpul desfăşurării etapelor din starea de
stres, persoana evaluează în mod continuu eficacitatea şi eficienţa eforturilor sale de coping iar aceste
aprecieri vor modifica evaluarea iniţială a agentului stresor. La final, evaluarea modului în care s-a
făcut faţă situaţiei se adaugă rezultatelor obiective obţinute şi împreună determină semnificaţia pe care
individul o va da întregului proces, de întărire sau slăbire a personalităţii sale.
Unul şi acelaşi agent stresor va determina evaluări diferite nu numai la persoane diferite ci şi la aceeaşi
persoană în circumstanţe diferite sau în etape diferite ale vieţii. Acest lucru se datorează tocmai
multitudinii şi diversităţii elementelor ce intervin în evaluare: modul în care este perceput mediul
extern, modul în care sunt percepute resursele de coping, tiparele de comportament, valorile,
credinţele; acestea scad sau cresc vulnerabilitatea la tipuri specifice de ameninţări sau provocări.

Relaţia dintre coping şi comportamentul adaptativ automat

Cînd o situaţie este nouă, răspunsurile tind să nu fie automate dar, dacă situaţia se repetă, este de
presupus că acestea se vor automatiza treptat tot mai mult, prin învăţare.
Nu toate procesele de adaptare pot fi asociate copingului. Acesta este un set de activităţi de adaptare
ce implică efort şi nu se referă la tot ceea ce intreprindem în relaţia noastră cu mediul.
Piaget considera că dezvoltarea inteligenţei este produsul proceselor de asimilare şi adaptare, apărute
în cadrul tranzacţiilor cu mediul. Efortul de adaptare va avea ca şi consecinţă stiluri automate de
percepere, gîndire şi acţiune.
Definiţia copingului trebuie să includă eforturile de a coordona solicitările stresante, indiferent de
rezultat. Eficacitatea unei strategii poate fi determinată doar de efectele ei în o situaţie dată şi de
efectele ei pe termen lung.

11
Există tendinţa de a considera copingul ce tinde să modifice în bine relaţia persoanei cu mediul drept
tipul cel mai dezirabil întotdeauna. Controlul asupra mediului apare atunci ca şi copingul ideal.
Problema care apare nu se referă la faptul că sursa de stres nu ar trebui eliminată ci la cel că nu toate
sursele de stres ale vieţii pot fi stăpînite. Exemplele ar fi dezastrele naturale, îmbătrînirea, boala,
conflictele abordate de psihopatologie şi psihiatrie, care sunt caracteristici ale vieţii. Copingul trebuie
văzut şi ca menţinerea self-esteem-ului în cazul unor situaţii iremediabile. Procesele prin care se
ajunge la suportarea anumitor dificultăţi inevitabile, la minimizarea, acceptarea sau ignorarea lor sînt la
fel de importante în cadrul arsenalului adaptativ al unei persoane ca şi cele care, prin strategii de
rezolvare a problemei, încearcă să stăpînească mediul.

STRESUL PSIHIC

Un om obişnuit este supus, în medie, acţiunii a circa 100 de agenţi stresori pe zi, cei mai importanţi
fiind aceia ce determină stres psihic printr-o agresiune directă asupra sistemului nervos. Stresul psihic
mai poate apare ca o reacţie de însoţire a unui stres fizic, atunci cînd acesta este evaluat drept o
ameninţare pentru integritatea organismului. Starea de stres, de orice natură ar fi ea, va genera în
ultimă instanţă un stres psihic.
Organismul fiind o unitate bio-psiho-socială, stresul sistemic devine un stres somato-psihic iar stresul
psihic este, în realitate, unul bio-psiho-fiziologic.

Circumstanţe generale în care ia naştere stresul psihic:


1. situaţii ce surprind individul nepregătit pentru a le face faţă, din diferite motive: lipsa
antrenamentului, incapacitate fizică sau intelectuală etc.,
2. situaţii în care miza pusă în joc este foarte mare, o alternativă avînd consecinţe pozitive iar cealaltă,
un efect nociv de durată,
3. situaţii în care gradul de angajare a individului depăşeşte capacităţile sale de adaptare.

Manifestări ce semnalează stresul psihic:

12
1. anxietatea. Apare cînd există frică de durere sau de pierdere a ceva sau cineva important, acestea
putînd fi reale sau imaginate dar posibile în viitor. Frica poate avea grade diferite de intensitate în
funcţie şi de controlul pe care îl avem asupra desfăşurării evenimentelor. Cum să ne comportăm ? În
principal trebuie să ne convingem că putem controla evenimentele din viaţa noastră, putem controla
ceea ce ni se întîmplă. Primul pas este acela de a privi cu curaj cauza problemei pentru a o examina sub
toate aspectele posibile; dacă problema este mai mult imaginară, ea se va atenua şi va dispare curînd
iar problema reală va fi evaluată mai bine. Apoi trebuie să înţelegem cauza vulnerabilităţii noastre şi să
ne dăm seama că vom supravieţui într-un fel sau în altul, să ne convingem că evoluţia noastră ca om va
putea continua.
2. depresie minoră. Este o experienţă destul de frecventă pentru majoritatea oamenilor, asociată cu
pierderea încrederii în sine. Indivizii se simt părăsiţi de puterile lor fizice şi psihice. Starea depresivă
necesită direcţionarea energiei în activităţi inofensive ce pot produce satisfacţii imediate: sport,
grădinărit, lectură, vizite etc. După stabilirea şi analizarea sursei de depresie, e necesară aşa-zisa
"descărcare" în modalităţi proprii fiecăruia.
3. mînia. Persoanele care îi chinuiesc pe ceilalţi prin reacţiile lor mînioase, violente (nu neapărat fizic)
şi nemulţumirea lor constantă, se pare că sînt foarte sensibile la stres iar acesta este modul lor de a se
desensibiliza. Astfel, ele consideră că întorc loviturile şi tracasarea pe care mediul extern le îndreaptă
spre ei. Mînia acoperă, în general, sentimente de tristeţe, durere, singurătate, abandonare.
Comportament favorabil :
- dezvoltarea sentimentelor de siguranţă şi încredere în sine,
- renunţarea la luptă şi competiţie cînd acestea nu sînt absolut necesare,
- încercarea de a rezolva problema,
- studierea cu mai multă atenţie a situaţiilor şi tipului de persoane care agasează; încercarea de evitare
a lor,
- canalizarea energiei pe o direcţie profitabilă,
- renunţarea la ripostă şi părăsirea contextului cauzator.

Termeni folosiţi în mod curent pentru a desemna starea de stres

- ameninţare - anticiparea unui pericol,


- frustrare - apare cînd există obstacole în satisfacerea unei nevoi considerată ca fiind legitimă şi
importantă,
- conflict - apare cînd există două sau mai multe solicitări cu motivaţii opuse, realizînd o adevărată
competiţie între ele,
13
- suprasolicitarea intelectuală - apare cînd solicitările depăşesc capacitatea intelectuală,
- subsolicitarea - apare cînd solicitările din mediu nu satisfac nevoi psihologice fundamentale (de
activitate, de informaţie, etc.),
- remanenţa unor stări afective negative - persistenţa îndelungată a acestora în urma unor evenimente
(pierderea unor persoane foarte apropiate, eşec profesional sau de orice altă natură etc.) sau reapariţia
lor în urma unor vise, asociaţii de idei etc.

Majoritatea indivizilor dau importanţă doar stresului psihic dat de suprasolicitare şi nu conştientizează
cauza celui dat de subsolicitare. Fiecare persoană are o nevoie înăscută de afirmare a posibilităţilor
sale, care să-i pună în valoare capacităţile, nevoie ce poate fi satisfăcută doar printr-o activitate care să-
i solicite adecvat acele posibilităţi.

CLASIFICAREA AGENŢILOR STRESORI CE PROVOACĂ


STRES PSIHIC

I. Clasificare după durata de timp în care acţionează:


1. stresori cu acţiune acută, de durată limitată,
2. secvenţe de stresori sau serii de stresori ce acţionează pe perioade mai lungi de timp ca urmare
a acţiunii unui agent iniţial,
3. stresori cronici cu acţiune intermitentă,
4. stresori stresori cronici, care acţionează încontinuu pe perioade lungi de timp.

II. Clasificare după natura agentului stresor:


1. Agenţi stresori de natură fizică: zgomote, vibraţii, radiaţii, lumină, căldură. Ei provin din mediul
exterior şi generează, prin impactul energiei pe care o conţin asupra organismului, reacţii cu caracter
general dar şi cu afectarea intensă a psihicului, mai ales dacă individul este conştient de primejdia în
care se află. Luminile fluorescente, temperaturile extreme, variaţiile de presiune şi de umiditate,
zgomotul continuu şi vibraţiile, percepute prea rar, au o acţiune nefavorabilă de care adeseori nu ne
dăm seama.
2. Agenţi stresori de natură chimică: sînt toate substanţele care au o acţiune nocivă prin structura
sau concentraţia lor, stresul psihic apărînd rapid dacă este perceput pericolul. Ca urmare a dezvoltării
extraordinare a activităţilor industriale şi transportului rutier gradul de poluare chimică a aerului creşte
zilnic, cu consecinţe grave asupra cantităţii de oxigen pe care o introducem în organism prin procesul
de inspiraţie. Sistemul nervos este afectat în mod deosebit de scăderea oxigenării.
14
3. Agenţi stresori de natură biologică; toţi factorii ce provoacă apariţia bolilor cu efecte asupra
întregului organism, produc implicit şi stres psihic, deoarece orice boală constituie prin ea însăşi o
sursă importantă de nelinişte pentru majoritatea indivizilor.
4. Agenţi stresori de natură psihologică: sînt toţi factorii de natură socio-culturală, ce s-au format în
cadrul relaţiilor interumane. Exemple :
a) conflicte familiale:
- ale copilului cu - părinţii, datorită dezinteresului sau excesului de autoritate
- ceilalţi fraţi, datorită intereselor divergente sau concurenţei afective
- ale soţilor cu privire la : exercitarea autorităţii, probleme materiale, educaţia şi îngrijirea copiilor,
dezacord asupra preferinţelor, nepotrivirea temperamentală, despărţiri temporare, conflicte cu părinţii
şi socrii, prejudicii sau pierderi, boli ale membrilor familiei, decese în familie, divorţ.
b) conflicte de natură profesională : activitate excesivă; lipsa relaxării; raporturi inadecvate cu
superiori, subalterni, colegi; responsabilităţi mari; ambiţii peste posibilităţi; insuccese.
c) conflicte de natură socială : probleme materiale (lipsa locuinţei); criza de timp;
privarea de libertate; accidente; terorism; şomaj; programe T.V. cu conţinut şocant;
consumul de droguri, exigenţele unor secte religioase.
d) conflicte în sfera vieţii intime : complexe de inferioritate fizică; tulburări de dinamică sexuală; nevoi
biologice nesatisfăcute; viaţă extraprofesională plictisitoare.
e) probleme legate de sănătate: frica faţă de unele boli; frica de moarte; abuzul de medicamente;
spitalizarea; contactul cu personal medical nepăsător faţă de nevoile psihologice ale bolnavului.
f) schimbări ale modului de viaţă :
- importante: căsătorie, divorţ, boli grave, evenimente profesionale deosebite, emigrarea,
- de importanţă redusă: schimbarea domiciliului sau a unor obiceiuri, deplasare în concediu sau în
interes de serviciu,
5) calamităţi naturale

EVENIMENTELE STRESANTE ALE VIEŢII

La începutul anilor '70, doi cercetători americani, T. Holmes şi R. Rahe au stabilit o scală a
evenimentelor stresante; de atunci, aceasta a fost modificată, adaptată şi este încă foarte folosită. Ei au
încercat să determine printr-un test gradul de tensiune la care au fost supuşi indivizii. Rezultatele
corelate au arătat că în cazul unor schimbări minore de viaţă au apărut afecţiuni diverse la 37% din
persoanele examinate; schimbările de importanţă medie au fost asociate cu boala în 51% din cazuri iar
în cele cu semnificaţie majoră au apărut afecţiuni la 79% din persoane.
15
Scala Holmes adaptată pentru tineri
Evenimentul punctaj
- moartea soţului 100
- maternitate nedorită 92
- moartea unui părinte 80
- moartea unei alte
rude apropiate 70
- divorţul 73
- moartea unui prieten intim 65
- divorţul părinţilor 63
- închisoarea 61
- boală sau accident 60
- exmatricularea 58
- căsătoria 55
- concedierea 50
- pierderea sursei de venituri 48
- dificultăţi în relaţiile
sexuale 45
- conflict cu o persoană
importantă 40
- examen 39
- îndrăgostire 36
- obligaţii şcolare deosebite 31
- primul trimestru de şcoală 28
- conflict cu un profesor 27
- note sub aşteptări 25
- schimbarea şcolii 24
- modificări ale perioadelor
de odihnă 21
- modificări ale obişnuinţelor
alimentare 19
- încălcări ale unor legi minore 15
Dacă scorul depăşeşte 150 de puncte, există şanse de 50% pentru o îmbolnăvire.
16
Dacă scorul nu depăşeşte 150 de puncte, există şanse de 30% pentru o îmbolnăvire.

Chestionar de stres (conform Iamandescu)


bazat pe scala Holmes şi Rahe
Evenimentul punctaj
- decesul unuia din soţi sau al unui copil … 100
- pierderea credinţei religioase … 100
- divorţ 75
- separarea soţilor 65
- închisoare 65
- pierderea prestigiului în societate . 60
- decesul unei rude apropiate 60
- pierderea încrederii în sine 60
- boală sau accident 50
- căsătorie 50
- pierderea locului de muncă . 50
- reîmpăcarea soţilor 50
- pensionare 45
- boala unui membru al familiei 45
- graviditate 40
- dificultăţi sexuale 40
- creşterea numărului de membri ai familiei 40
- modificări ale vieţii profesionale 40
- schimbarea domiciliului 40
- modificarea stării financiare 35
- decesul unui prieten apropiat 35
- schimbarea profesiei 35
- creşterea frecvenţei certurilor în cuplu 35
- preluarea unei răspunderi financiare majore 30
- modificarea responsabilităţilor la serviciu 30
- părăsirea căminului de către copii 30
- certuri cu rudele 30
- realizări personale deosebite 30
- modificarea condiţiilor de viaţă 25
17
- probleme cu şeful direct 25
- modificarea condiţiilor de lucru 20
- modificarea programului şi condiţiilor de somn 15
- concediu 15
- sărbători 15
Criterii generale de evaluare a rezultatelor:
- 0 -150 de puncte: fără probleme deosebite
- 151 - 200 de puncte: uşoară criză de viaţă
- 201 - 300 de puncte: criză medie de viaţă
- peste 300 de puncte: criză majoră de viaţă
În societatea modernă, relaţiile sociale de la locul de muncă (pentru adulţi) şi de la şcoală (pentru
tineri) sînt, pentru marea majoritate, principalele surse de stres psihic.

Proliferarea stresului psihic în societatea contemporană

De-a lungul întregii evoluţii umane, stresul psihic a caracterizat, într-o anumită măsură, viaţa de zi cu
zi a tuturor claselor sociale. Astăzi, el a devenit o caracteristică definitorie a societăţii, datorită
tendinţei de epuizare a capacităţilor de adaptare fizică, psihică şi socială a omului la cerinţele mereu
crescînde ale mediului său social. Principalii factori favorizanţi ai acestei situaţii sînt:
1. urbanizarea, ce determină poluarea mediului fizic şi biologic (zgomot, vibraţii, gaze industriale şi
de eşapament, reducerea masei verzi etc.), despărţirea de natură şi instalarea în blocurile - cuşti de
beton, violenţa, sentimentul de înstrăinare etc.
2. adîncirea inegalităţilor sociale.Categoriile sociale aflate la extreme sînt cele mai vulnerabile:
- cei săraci nu îşi pot satisface nici măcar nevoile materiale, avînd, astfel, posibilităţi mult mai
scăzute de satisfacere a celor spirituale,
- cei cu resurse materiale asigurate vor căuta mereu activităţi care să-i scape de plictiseală, fiind
mulţumiţi foarte rar deoarece ştiu că-şi pot permite şi mai mult,
- persoanele ce dispun de mari sume de bani şi riscă foarte mult sînt supuse unui stres deosebit.
3. regimul de viaţă dezechilibrat prin: sedentarism; supraalimentaţie; pregătire profesională
unilaterală; satisfacere inadecvată a nevoilor de relaxare, recreere, a celor afective, sexuale etc.
4. suprasolicitarea profesională apărută prin: prelungirea duratei de şcolarizare; creşterea cantităţii de
informaţii necesare unei activităţi profesionale eficiente; creşterea numărului de profesii în care există
răspundere pentru viaţa, sănătatea şi integritatea altora.

18
5. impunerea prin mijloacele mass-media a unor atitudini, conduite şi comportamente ce favorizează
dezechilibrul psihic.
6. televiziunea ce oferă, în general, emisiuni anticulturale, filme saturate de violenţă sau care oferă
evadarea din viaţa reală. Urmărirea programelor TV ca mijloc principal de petrecere a timpului
împiedică realizarea unor relaţii interpersonale satisfăcătoare şi favorizează izolarea, inactivitatea,
obezitatea.
7. automatizarea şi cibernetizarea determină predominarea muncii automate, monotone cu posibilităţi
reduse de exprimare a propriilor aptitudini, aceasta ducînd la scăderea motivaţiei şi a satisfacţiilor
profesionale.
8. dezumanizarea unor servicii sociale, în principal a celor medicale, omul fiind considerat un obiect,
fără emoţii şi sentimente.

CELE MAI IMPORTANTE SITUAŢII CU POTENŢIAL STRESOGEN

A. Examenele implică apariţia mai multor agenţi stresori:


- teama de eşec sau de rezultat nesatisfăcător,
- starea de nesuportat din ziua premergătoare examenului şi, mai ales, cea dinaintea deschiderii
plicului cu subiecte,
- evaluarea urmărilor examenului pe plan şcolar şi profesional, a ecoului în familie şi în grupurile de
prieteni, a consecinţelor pentru încrederea în sine,
- suprasolicitarea intelectuală din timpul examenului,
- perioada de aşteptare pînă la aflarea rezultatului.
Necesitatea absolută a unui rezultat pozitiv, suprasolicitarea fizică şi psihică din timpul pregătirii
favorizează apariţia stresului psihic.
B. Locul de muncă.
Stresul profesional îşi datorează apariţia combinării acţiunii agenţilor stresori fizici şi chimici cu cei de
natură psihologică, ce pot avea grade foarte variabile de intensitate. Consecinţele lor variază de la
monotonie şi automatisme pînă la punerea vieţii în pericol (poliţişti, mineri, aviatori etc.). Apariţia
stresului este influenţată atît de conţinutul şi natura muncii, de condiţiile de muncă şi de organizarea
muncii cît şi de aptitudinile, motivaţia şi condiţiile de viaţă ale persoanei în cauză. Rezultatul activităţii
profesionale poate fi performanţa, satisfacţia sau stresul psihic.
Stresul psihic profesional

19
Apare în anumite condiţii favorizante: competiţia pentru obţinerea unui anumit loc de muncă,
creşterea nivelului de pregătire şi necesitatea unei pregătiri continue, creşterea numărului şi nivelului
obiectivelor şi sarcinilor. Sursele sînt extrem de numeroase:
1. surse de natură psihologică:
- stagnarea, absenţa speranţei de avansare,
- existenţa unor termene limită pentru anumite acivităţi,
- sarcini de serviciu ce depăşesc posibilităţile persoanei,
- colaboratori indolenţi,
- opinii diferite de cele ale şefului.
2. surse de natură fizică şi chimică :
- zgomotul nu are efecte numai asupra auzului ci şi asupra sistemelor cardio-vascular, digestiv şi
nervos, determină iritabilitate ce favorizează accidentele de muncă şi conflictele sociale,
- vibraţiile provoacă tulburări vasculare şi nervoase, ale funcţionării organelor interne şi influenţează
negativ coordonarea nervoasă,
- iluminatul deficitar determină cefalee, ameţeli, suprasolicitarea ochilor şi favorizează apariţia oboselii
neuropsihice,
- temperaturile ridicate determină modificări cardiovasculare şi ale echilibrului între lichide şi sărurile
minerale (deshidratare), necesitînd un efort deosebit pentru menţinerea homeostaziei,
- creşterea cantităţii de dioxid de carbon determină iritabilitate, disconfort, scăderea capacităţii de
memorizare, lentoare în procesul gîndirii,
- toate substanţele chimice pot avea efecte nocive în anumite concentraţii sau prin contact îndelungat.
Dacă aceşti factori se corelează cu sarcini de muncă dificile şi cu o capacitate fizică şi psihică
deficitară, caracterul stresant al muncii de intensifică.
3. surse ce ţin de organizare:
- volumul mare şi ritmul rapid de muncă cresc mult eliberarea de adrenalină şi noradrenalină, ce
determină o stare de agitaţie şi iritare,
- munca la banda rulantă determină creşterea frecvenţei cardiace, a încordării psihice, a plictiselii, a
deprimării, tulburări de somn şi disfuncţii gastro-intestinale,
- orarul prelungit de lucru determină creşteri ale adrenalinei, nervozitate şi oboseală,
- abuzul de tutun şi alcool se asociază frecvent cu responsabilitatea profesională deosebită,
- schimbarea frecventă a locului de muncă are o influenţă negativă prin obligativitatea însuşirii noului,
un efort cu efecte comparabile acelora date de rutină şi automatism,

20
- munca în schimburi, determină o contradicţie între ritmurile biologice proprii şi solicitările impuse de
activităţile nocturne, afectînd temperatura corporală, metabolismul, glicemia, refacerea organismului,
eficienţa.

C. Suprasolicitarea
Apare nu numai în activităţi intelectuale ci şi în marea majoritate a activităţilor complexe desfăşurate
în societatea modernă. Un rol împortant în stresul cauzat de aceasta este jucat de motivaţie; dacă
activitatea se realizează din interes, pasiune există puţine şanse de apariţie dar dacă activitatea este
impusă din exterior şi neacceptată, conştient sau inconştient, de persoana respectivă, ea va favoriza
instalarea stresului psihic. Consecinţele sînt :
- oboseala fizică şi nervoasă cu indispoziţie, scăderea marcată a atenţiei, apariţia greşelilor etc.
- surmenajul cu scăderea marcată a interesului şi randament scăzut,
- epuizare nervoasă cu nelinişte, iritabilitate, astenie fizică şi psihică, cefalee, ameţeli etc.
D. Aglomeraţia urbană
Ea adaugă poluării chimice a apei, aerului şi solului
- poluare fizică prin zgomote şi vibraţii,
- poluare biologică prin răspîndirea mult mai rapidă a microorganismelor,
- contactul cu un număr foarte mare de persoane necunoscute.
Cercetările au arătat o legătură clară între aglomeraţia urbană şi creşterea numărului de bolnavi
prezentînd hipertensiune arterială, boli hepatice şi ale sistemului nervos vegetativ.
E. Şomajul
Este una din cele mai importante surse de stres. Un studiu american arată că, atunci cînd rata şomajului
creşte cu 1% se produc următoarele:
- numărul internărilor în spitalele de psihiatrie creşte cu 4,3% în cazul bărbaţilor şi cu 2,3% în cazul
femeilor,
- numărul sinuciderilor creşte cu 4,1%,
- numărul crimelor creşte cu 5,7%,
- numărul arestărilor creşte cu 4%,
- după 6 ani decesele prin afecţiuni cardiace, ciroză hepatică etc.cresc cu 2%.
F. Mediul psihosocial
Factorii psihosociali influenţează stare de sănătate, calitatea vieţii, confortul fizic şi psihic la nivel
individual şi social. Stresul apare nu numai dacă cerinţele mediului depăşesc capacitatea individului
dar şi atunci cînd resursele acestuia nu sînt solicitate la nivel optim de către mediu. Nevoile de
afirmare, de exprimare pot deveni acute ; astfel substimularea şi subsolicitarea (prin stimuli repetitivi
21
şi uniformi, monotonie, izolare socială, comunicare şi cooperare reduse, lipsa informaţiilor) produc
efecte comparabile cu suprasolicitarea. Menţinerea unei activităţi psihice şi fizice normale şi eficiente
necesită o stimulare externă optimă, diferită de la individ la individ. S-a demonstrat că extravertitul
resimte subsolicitarea mai acut decît intravertitul.
Se consideră că şi accidentele rutiere se datorează în mare măsură stresului psihosocial prin
suprastimulare, conflicte maritale şi profesionale, dificultăţi economice ce duc la consumul de droguri
şi alcool.

Etape speciale de viaţă ce favorizează apariţia stresului psihic


a. Copilăria. Majoritatea copiilor sînt vulnerabili, impresionabili, neajutoraţi şi predispuşi la tulburări
ca urmare a unor situaţii stresante: neglijarea lor de către părinţi, o atmosferă familială tensionată,
dizarmonia familială de natură afectivă sau financiară. Disciplina excesivă, impusă de unii părinţi ca şi
libertatea nesupravegheată pe care o permit alţii sînt la fel de periculoase.
b. Adolescenţa. Pînă la adolescenţă, crizele posibile în existenţa fiecărui individ depind mai mult de
alte persoane decît de acesta. Ajunsă în această etapă a vieţii, fiecare persoană simte nevoia să
experimenteze, să încerce roluri şi ideologii diferite pentru a le descoperi pe cele ce i se potrivesc cel
mai bine. Tinerii sînt supuşi unor situaţii foarte stresante cauzate de:
- slaba organizare a timpului; obligaţiile şcolare necesită mult timp, ceea ce poate duce la oboseală
cronică a elevilor care, în marea majoritate, nu ştiu să-şi organizeze munca prin stabilirea de priorităţi,
- lipsa de echilibrare între muncă şi distracţie; pentru a-şi îndeplini obligaţiile, mulţi tineri renunţă la
distracţii, la relaxarea de orice natură, la odihnă şi astfel problemele se cronicizează,
- gălăgia şi aglomeraţia la domiciliu, mai ales la cei din internate şi cămine şi la cei cu familie
numeroasă,
- teama de respingere sau de eşec; învăţatul şi examinările sînt agenţi stresori foarte importanţi iar
elevii şi studenţii competitivi se hărţuiesc adesea în cursa nemiloasă pentru primele locuri,
- nevoia de integrare în noul mediu; mulţi tineri din primul an de liceu sau de facultate sînt plecaţi
pentru prima oară de acasă şi pentru a fi acceptaţi de grupurile gata formate sînt nevoiţi să adopte un
comportament adesea contrar educaţiei şi concepţiilor lor,
- teama privind viitorul; o problemă importantă pentru covîrşitoarea majoritate a tinerilor este găsirea
unui loc de muncă după bacalaureat sau licenţă sau posibilitatea continuării studiilor. În vremurile de
dificultate economică, chiar şi elevii şi studenţii talentaţi îşi văd viitorul în culori sumbre.

MECANISMUL DE REACŢIE LA ACŢIUNEA AGENŢILOR STRESORI

22
Agenţii stresori acţionează asupra organelor de simţ, ce trimit informaţiile pînă la scoarţa cerebrală.
Aceasta le va da o semnificaţie şi va elabora comenzi adresate etajelor inferioare ale sistemului nervos,
care coordonează reacţiile de răspuns. În stresul psihic este pus în alarmă întregul sistem nervos
central, cu precădere:
A. Structuri ale encefalului :
- lobii frontali, cu rol în manifestările emoţionale, în luarea de decizii,
- hipoatalamusul ce reglează toate funcţiile vegetative (vitale dar inconştiente): respiraţia, digestia,
reglarea temperaturii, circulaţia sanguină, sexualitatea etc.
- sistemul limbic ce reglează comportamentul,
- sistemul reticulat activator ascendent ce activează scoarţa cerebrală.
Dacă stimulul este perceput ca ameninţător, se vor declanşa procese ce vizează reducerea sau
eliminarea lui, "procese de ajustare". Ele implică capacitatea creierului de a găsi soluţii la problemele
ivite şi de a învăţa aceste soluţii pentru a preveni şi reduce situaţiile stresante. Există 3 categorii de
ajustare:
- ajustare focalizată asupra problemei, ce constă în acţiuni directe, dirijate spre eliminarea agenţilor
stresori sau modificarea intensităţii lor,
- ajustare focalizată asupra emoţiei, ce constă în acţiuni indirecte, dirijate spre controlarea
răspunsurilor emoţionale la stresori,
- modificarea modului de a privi problema, aşa încît ea să pară mai puţin ameninţătoare
B. Sistemul nervos vegetativ (SNV)
Are o componentă simpatică cu rol principal în situaţiile deosebite, stresante şi una parasimpatică,
responabilă de coordonarea funcţiilor vegetative în situaţii obişnuite. SNV simpatic realizează
creşterea tensiunii arteriale, a pulsului, scăderea fluxului sanguin în piele, rinichi şi creşterea lui în
creier şi muşchi (organe a căror activitate trebuie intensificată), diminuarea funcţiilor digestive,
dilatarea pupilelor. Aceste modificări adaptative favorizează rezolvarea situaţiilor stresante de scurtă
durată.
După dispariţia sau îndepărtarea cauzei, acţiunea simpaticului diminuă şi devine dominantă cea a
parasimpaticului.
C. Sistemul endocrin.
Principalii hormoni implicaţi în răspunsul organismului la acţiunea agenţilor stresori sînt:
1. Catecholaminele : adrenalina şi noradrenalina, secretate de glanda suprarenală în zona sa de mijloc,
numită medulosuprarenală. Ele participă la realizarea majorităţii trăirilor emoţionale, nu numai la cele
cauzate de stres. Declanşarea secreţiei lor în stres este cauzată de SNV simpatic şi urmează acţiunii
acestuia. Sînt secretate în cantitate mare în: stările de vigilenţă şi încordare a atenţiei (activitate
23
intelectuală intensă), înaintea unor eforturi fizice prelungite, înaintea şi în timpul unor concentrări
nervoase deosebite, în stările afective explozive sau în cele plăcute, cu valoare de eustres.
Răspunsul SNV simpatic la acţiunea unui agent stresor este rapid şI localizat, limitat la anumite
organe, în schimb, reacţia catecholaminică este mai lentă şi mai generalizată.
Efectele catecholaminelor:
- acţiune pe sistemul cardiovascular: va creşte forţa de contracţie a inimii şi cantitatea de sînge
expulzată de aceasta, se determină constricţia arterelor mici şi mijlocii, urmată de creşterea tensiunii
arteriale iar adrenalina provoacă dilataţia arterelor din muşchii membrelor şi a arterelor inimii (artere
coronare),
- acţiune pe muşchii organelor interne: adrenalina relaxează musculatura digestivă, a bronhiolelor din
plămîni, a uterului şi vezicii urinare, contractă muşchii de la baza firului de păr (se zburleşte părul),
dilată pupila,
- acţiune metabolică: adrenalina creşte glicemia (sursa de energie), ambele reduc grăsimile (lipidele)
din depozitele adipoase ale organismului, cresc capacitatea de transformare a substanţelor în energie,
- acţiune asupra sîngelui: creşte numărul celulelor sanguine şi capacitatea de coagulare,
- acţiune pe SNC: ambele determină o stare de alertă; se consideră că adrenalina dă o senzaţie mai
puternică de frică. Cresc performanţele intelectuale şi fizice.
- acţiune pe glandele endocrine: stimulează sinteza altor hormoni dar o scad pe cea de insulină.

Adrenalina creşte mai mult în stările de stres cu concentrarea atenţiei şi, poate, în stările afective
dominate de frică, în stres mental, situaţii noi greu de stăpînit, la bărbaţi şi la acele femei ce realizează
în mod regulat activităţi tradiţional masculine. Noradrenalina creşte mai mult în furia neexteriorizată,
în stările ce provoacă reacţii agresive, în efortul prelungit şi intens, în situaţiile noi dar controlabile, în
expunerea la frig. Eliberarea de adrenalină ar predomina în faza de alarmă iar cea de noradrenalină în
fazele de adaptare.
Dopamina creşte în solicitările fizice maxime.
S-au descris situaţii reale sau înscenate în laborator, care produc la om creşteri de 3 - 5 ori ale
nivelului de adrenalină şi noradrenalină: zborurile, examinările studenţeşti şi cele medicale, internările
în spital, izolarea în întuneric şi cea de durată, lipsa de oxigen etc.
Factori stresanţi ce determină creşterea nivelului de adrenalină în sînge: puncţie venoasă, tratamentele
dentare, vorbitul în public, filme emoţionante, examene. Factori ce determină creşterea noradrenalinei:
intrarea în apă rece sau fierbinte, efortul fizic, conducerea auto, schimbările de postură.
2. Hormonii corticosteroizi secretaţi în corticosuprarenală sub influenţa ACTH-ului, hormon hipofizar.
Cel mai important este cortizolul sau hidrocortizonul, secretat în cantitate mai mare în:
24
- stările de disconfort fizic şi psihic (testări psihologice, pilotat, conducere auto),
- stările de după abandonarea luptei sau a activităţii,
- stările de aşteptare şi teamă, înainte de activităţi ce implică efort fizic şi psihic intens, durere fizică,
- situaţiile complet noi în care ajungem brusc.
Se consideră că secreţia acestor hormoni creşte cînd comportamentul animal nu este îndreptat spre
luptă sau fugă ci spre supunerea însoţită de frustrare. Ei inhibă, mai curînd decît stimulează
mecanismele de apărare în stres (cele imunologice, endocrine etc., ce luptă împotriva dereglărilor
metabolice, infecţiei, durerii, anxietăţii).
Efecte: transpiraţii, roşeaţa feţei şI gîtului, creşterea tensiunii arteriale, favorizarea vulnerabilităţii la
infecţii, stări de confuzie, scăderea apetitului sexual etc. Aceste modificări nu produc alterări
permanente ale structurii şi funcţiei organelor; boala apare sau nu în funcţie de sensibilitatea organelor
implicate.
Mai nocivă este scăderea secreţiei de cortizol din stresul cronic sau după stresuri repetate, ce determină
scăderea glicemiei, modificări de personalitate, scăderea sesibilităţii unor organe etc. Într-un stres
psihic de peste 3 - 6 săptămîni, secreţia de cortizol, crescută iniţial se normalizează iar secreţia de
catecholamine persistă mai mult timp.
3. Beta-endorfinele. Ele au un rol esenţial în atenuarea stresului generat de durerile atroce. Creşte
secreţia lor în stresul psihic cauzat de durere şi în timpul unor activităţi fizice. În organism se
produc substanţe specifice, opioide endogene (cu efecte asemănătoare opiumului) ce produc
analgezia şi euforia paradoxală din stresul fizic şi psihic.

MODUL ÎN CARE STRESUL AFECTEAZĂ ORGANISMUL

Răspunsul adecvat la o situaţie stresantă constă în "lupta" pentru modificarea ei sau în fuga de
ea, conform expresiei originale în limba engleză "fight or flight". Dacă organismul e capabil să se
relaxeze şi să revină la starea iniţială, de echilibru, după ce situaţia stresantă a dispărut, nu se vor
produce modificări ale stării de sănătate. Cu totul altceva se întîmplă dacă, înainte de revenirea la
normal, apare o nouă situaţie stresantă sau dacă agentul stresor este de natură psihologică şi nu poate fi
anihilat prea uşor în timp util. În acest caz, funcţionarea organismului este perturbată, mai ales prin
intermediul acţiunii unor hormoni. Tensiunea arterială şi pulsul au valori crescute timp îndelungat iar
sistemul imun este afectat şi astfel scade rezistenţa la îmbolnăviri. Ca urmare, pot apare simptome
multiple dar nu grave la început, fără ca unii dintre noi să îşi dea seama de stresul la care sînt supuşi.
Există cîteva semnale de avertisment, atunci cînd nu ne dăm seama de acţiunea unui agent stresor:
- incapacitatea de relaxare,
25
- anxietate sau stare de tensiune psihică cu durata de peste 3-4 zile,
- răspunsuri violente la probleme minore,
- incapacitate de concentrare,
- plictiseală frecventă sau îndelungată,
- oboseală persistentă,
- tulburări de somn,
- cefalee şi migrenă,
- dureri musculare la nivelul gîtului şi umerilor,
- dureri de spate,
- atacuri de astm şi alergie,
- palpitaţii (sînt resimţite bătăile inimii),
- răceli repetate,
- neglijenţă şi neîndemînare apărute brusc,
- mîini şi picioare reci,
- pierderea poftei de mîncare sau creşterea exagerată a acesteia (bulimie),
- greţuri sau vărsături,
- dureri de stomac şi indigestie,
- diaree sau constipaţie,
- tulburări menstruale,
- probleme sexuale,
- nevoia unui consum crescut de alcool,
- nevoia consumului de droguri.

Interacţiunea dintre agenţi stresori şi psihicul uman

În general, agenţi stresori sînt multipli şi interacţionează între ei, realizînd o situaţie cu
potenţial stresant. Aceasta poate sau nu determina instalarea stresului psihic, în funcţie de gradul în
care reuşeşte să perturbe echilibrul psihic al individului. Acest echillibru este realizat doar în absenţa
bolii şi prin satisfacerea unor nevoi esenţiale:
- nevoia de participare afectivă, de implicare emoţională,
- nevoia de securitate (păstrarea integrităţii fizice şi psihice, a statutului social, a confortului etc.),
- nevoia de noutate (lărgirea orizontului socio-cultural).
Odată apărută situaţia cu potenţial stresant, individul o apreciază (în mod corect sau greşit) şi, dacă
stabileşte nocivitatea ei, va apare sentimentul de teamă şi tendinţa de a acţiona. În evaluarea stresului,
26
un rol important este jucat de atitudinea individului faţă de rolul propriu în coordonarea vieţii sale.
Indivizii caracterizaţi de convingerea că factori externi le controlează existenţa, au tendinţa să se
considere victime ale mediului social. Ei nu îşi utilizează posibilităţile pentru a face faţă situaţiilor
stresante, consideră că nu se pot împotrivi destinului. Cei caracterizaţi de convingerea că îşi
controlează propria existenţă vor încerca să facă faţă cît mai bine problemelor, se vor mobiliza pentru a
se coordona şi chiar pentru a modifica mediul în care trăiesc.
Adaptarea la o situaţie stresantă presupune:
1. luarea unei decizii - alegerea dintre două sau mai multe posibilităţi de acţiune; chiar acest fapt poate
deveni adesea sursă de stres,
2. instalarea unuia din următoarele comportamente:
- iniţierea unei activităţi conştiente de rezolvare a situaţiei - "lupta",
- evitarea, refuzul de a accepta confruntarea cu situaţia respectivă şi efectele sale negative - "fuga",
- reacţii ineficiente - "panica",
- suportarea situaţiei aşa cum este ea şi expunerea la toate consecinţele negative ale acesteia -
"sacrificarea",
- absenţa oricărei acţiuni, creşterea tensiunii psihice şi a consumului de energie atunci cînd se
anticipează pericolul - "blocarea" (a îngheţa de frică),
- diminuarea sentimentului negativ fie conştient prin mijloace paleative (alcool, sedative, droguri,
terapii de relaxare) fie inconştient prin mecanisme psihice.
Atitudinile active, lupta şi fuga, se consideră că sînt superioare atitudinilor defensive, ce determină o
evaluare deformată a realităţii şi un comportament automat, rigid, fals protector. Atitudinile active
reuşesc să menţină distresul în limite acceptabile, tolerabile de către organism, să menţină încrederea
în sine şi relaţiile interumane, ducînd la transformarea condiţiilor nefavorabile din mediu.
Există două componente majore ale reacţiei la acţiunea agenţilor stresori: efortul şi starea de distres, în
funcţie de predominanţa unui dintre ei, apărînd următoarele posibilităţi:
- predomină efortul: cresc doar A şi NA, determinînd ajustarea rapidă, hotărîtă, angajată, cu controlul
situaţiei,
- predomină distresul: creşte predominant cortizolul, ajungîndu-se la insatisfacţie, nesiguranţă,
pasivitate, anxietate şi, în mod frecvent, scăderea performanţei.
- efort însoţit de distres: cresc ambele tipuri de hormoni, performanţa poate rămîne crescută dar sînt
posibile modificări ale funcţionalităţii organismului.

EMOŢIILE ŞI STRESUL

27
Trăirea şi perceperea subiectivă a stresului psihic se manifestă prin exprimări emoţionale.
Atitudinea emoţională faţă de agenţi stresori este caracteristica principală a stresului psihic. Reacţiile
caracterizate prin modificări considerabile ale funcţionalităţii organismului, determinate de agenţi
stresori ce nu determină manifestări emoţionale, trebuie incluse în noţiunea de stres fizic. Emoţiile
apar imediat după acţiunea agenţilor stresori şi se caracterizează prin modificări nervoase, endocrine şi
ale funcţionării organelor interne de intensitate redusă sau moderată.
Stresul emoţional este echivalent cu stresul psihic, ajungîndu-se la dereglarea homeostaziei prin
modificări hormonale considerabile.
Emoţiile, în afară de funcţia lor adaptativă sau defensivă, participă la reglarea funcţiilor mentale cu
facilitarea performanţelor dar emoţiile intense şi hiperemotivitatea reprezintă un important factor
patogen. În ajustarea stresului, cele mai eficace metode sînt acelea îndreptate spre rezolvarea
conflictelor şi spre modificările mediului stresogen, alături de promovarea emoţiilor pozitive şi nu
acelea de moderare a emoţiilor prin relaxare şi negare, obţinute prin consumul de preparate
medicamentoase, alcool, alte droguri etc.
Într-o afecţiune cronică, un mare număr de agenţi stresori pot avea consecinţe nefaste. De exemplu, un
stres psihic intens poate provoca la un bolnav cardiac un edem pulmonar acut sau un infarct miocardic,
posibil letale. Chiar eu-stresul poate avea în aceste condiţii acelaşi efect; studiile au arătat că reacţia
hormonilor de stres este asemănătoare atît la un individ supus unui examen cît şi la unul cuprins de o
bucurie explozivă. Cu toate acestea, eu-stresul, are efecte benefice deosebite asupra multor funcţii ale
organismului, efecte demonstrate prin experimente şi cercetări amănunţite.

SE POATE ADAPTA INDIVIDUL LA STRESUL CONTINUU ?

În general, oameni cred că ne putem adapta corespunzător la acţiunea agenţilor stresori


constanţi de la locul de muncă sau din familie dar se ignoră energia consumată în efortul continuu de
adaptare.
Clasificarea etapelor de adaptare la un agent stresor cu acţiune îndelungată, conform lui Hans
Selye:
- etapa de alarmă, în care au loc primele modificări ale funcţionalităţii organismului,
- etapa de rezistenţă, în care sînt aruncate în luptă toate forţele fizice şi psihice,
- etapa de epuizare- dacă stresorul nu dispare, organismul nu mai are forţa să reziste, ajungîndu-se
chiar la moarte.
Cu primele două etape ne întîlnim de nenumărate ori în decursul existenţei, altfel nu ne-am
putea adapta la toate activităţile şi solicitările cărora omul trebuie să le facă faţă.
28
Capacitatea de a face faţă situaţiei stresante este limitată şi, dacă organismul nu are posibilitatea
de a reveni la starea de echilibru, efectele reacţiei se vor menţine, vor deveni dăunătoare şI vor putea
duce la tulburări diverse, de la stare generală afectată la afecţiuni organice. Atît bolile acute cît, mai
ales, cele cronice sînt aproape în totalitate cauzate de mai mulţi factori, grupaţi în:
- factori interni (intrinseci) ce ţin de particularităţile genetice (moştenite), congenitale (înnăscute) sau
dobîndite ale organelor şi ale organismului în totalitate,
- factori externi (extrinseci) aparţinînd mediului fizic, biologic şi social.
De exemplu, boala coronariană, în apariţia căreia se asociază : caracteristici genetice predispozante,
factori comportamentali (sedentarism, fumat, alimentaţie bogată în grăsimi animale) şi stresul psihic.
La rîndul ei, boala reprezintă o nouă sursă de stres; conştientizarea bolii cu anticiparea suferinţei fizice
şi apoi trăirea directă a acesteia, evaluarea consecinţelor ei fizice şi sociale crează la orice persoană
premisele unor stresuri majore şi de lungă durată. Tipul de personalitate al individului şi situaţia sa
concretă în momentul declanşării bolii, influenţează mult perceperea ei.

MEDICINA PSIHOSOMATICĂ

Studiază aspecte ale patologiei generale, aflate în relaţie cu viaţa psihică conştientă şi
inconştientă.Toate ştiinţele despre om trebuie să ţină seama de unitatea indisolubilă între psihicul şi
corpul acestuia, cu atît mai mult medicina; acest lucru a făcut necesară apariţia unei noi orientări în
medicină, acum cîteva zeci de ani.
Temenul de "psihosomatic" se foloseşte pentru a desemna o tulburare ce se exprimă şi fiziologic (în
funcţionarea organismului) şi psihologic.
Cercetările din domeniu medicinei psihosomatice au arătat că diversele emoţii influenţează anumite
organe sau funcţii ale organismului. Modul în care organismul va reacţiona la o stare prelungită de
stres şi modul în care această reacţie va duce la o anumită afecţiune somatică este determinat de
‘vulnerabilitatea’ de organ. Un organ devine vulnerabil prin acţiunea concertată a unor factori extrem
de diverşi : genetici ereditari sau dobîndiţi, afecţiuni acute şi cronice, alimentaţie, condiţii sociale,
educaţie, mediu cultural, mediu familial, activitate sexuală etc.
De exemplu: Dacă sînt reprimate, tendinţa la agresivitate sau mînia provoacă o stare de excitaţie a
sistemului muscular şi circulator şi hiperfuncţia glandelor tiroidă şi suprarenală; de aici, apariţia unor
contracţii musculare mai mult sau mai puţin dureroase, palpitaţii cardiace, creşterea tensiunii arteriale,
iritabilitate, hipoglicemie. Dacă individul încearcă să anihileze sursa stresantă cu ajutorul persoanelor
din jurul său, organele ce asigură supravieţuirea organismului şi relaţiile sexuale vor deveni mai
sensibile (apar spasme şi dureri gastrice şi intestinale, ulcer, crize de astm, impotenţă şi frigiditate).
29
1.
Stresul psihic şi bolile aparatului respirator
În cursul oricărui stres psihic există modificări ale respiraţiei externe (inspiraţie şi expiraţie) şi
ale respiraţiei interne (folosirea oxigenului la nivel celular). Un agent stresor apărut brusc poate
determina: apnee (întreruperea respiraţiei), ţipăt, sughiţ, tuse.
Stările de anxietate sau de tensiune prelungită sînt însoţite de polipnee superficială, adică respiraţii
frecvente, cu o eficienţă redusă. Stresul psihic de durată este însoţit de oftaturi periodice; acestea sînt
inspiraţii şi expiraţii forţate. Rîsul şi plînsul sînt atît expresii emoţionale cît şi acte fiziologice
complexe, cu componentă respiratorie şi pot apare involuntar în cadrul unor stări de stres psihic.
Manifestările caracteristice în stres sînt:: dispneea (respiraţia dificilă), tusea fără expectoraţie, blocajul
nazal (nas înfundat), accesele de strănut.
Principalele afecţiuni organice favorizate de stres: astm bronşic, tuberculoza pulmonară, bronşita
cronică, emfizemul pulmonar cronic.

MODUL ÎN CARE STRESUL AFECTEAZĂ ORGANISMUL

Răspunsul adecvat la o situaţie stresantă constă în "lupta" pentru modificarea ei sau în fuga de
ea, conform expresiei originale în limba engleză "fight or flight". Dacă organismul e capabil să se
relaxeze şi să revină la starea iniţială, de echilibru, după ce situaţia stresantă a dispărut, nu se vor
produce modificări ale stării de sănătate. Cu totul altceva se întîmplă dacă, înainte de revenirea la
normal, apare o nouă situaţie stresantă sau dacă agentul stresor este de natură psihologică şi nu poate fi
anihilat prea uşor în timp util. În acest caz, funcţionarea organismului este perturbată, mai ales prin
intermediul acţiunii unor hormoni. Tensiunea arterială şi pulsul au valori crescute timp îndelungat iar
sistemul imun este afectat şi astfel scade rezistenţa la îmbolnăviri. Ca urmare, pot apare simptome
multiple dar nu grave la început, fără ca unii dintre noi să îşi dea seama de stresul la care sînt supuşi.
Există cîteva semnale de avertisment, atunci cînd nu ne dăm seama de acţiunea unui agent stresor:
- incapacitatea de relaxare,
- anxietate sau stare de tensiune psihică cu durata de peste 3-4 zile,
- răspunsuri violente la probleme minore,
- incapacitate de concentrare,
- plictiseală frecventă sau îndelungată,
- oboseală persistentă,
- tulburări de somn,
- cefalee şi migrenă,
30
- dureri musculare la nivelul gîtului şi umerilor,
- dureri de spate,
- atacuri de astm şi alergie,
- palpitaţii (sînt resimţite bătăile inimii),
- răceli repetate,
- neglijenţă şi neîndemînare apărute brusc,
- mîini şi picioare reci,
- pierderea poftei de mîncare sau creşterea exagerată a acesteia (bulimie),
- greţuri sau vărsături,
- dureri de stomac şi indigestie,
- diaree sau constipaţie,
- tulburări menstruale,
- probleme sexuale,
- nevoia unui consum crescut de alcool,
- nevoia consumului de droguri.

Interacţiunea dintre agenţi stresori şi psihicul uman

În general, agenţi stresori sînt multipli şi interacţionează între ei, realizînd o situaţie cu
potenţial stresant. Aceasta poate sau nu determina instalarea stresului psihic, în funcţie de gradul în
care reuşeşte să perturbe echilibrul psihic al individului. Acest echillibru este realizat doar în absenţa
bolii şi prin satisfacerea unor nevoi esenţiale:
- nevoia de participare afectivă, de implicare emoţională,
- nevoia de securitate (păstrarea integrităţii fizice şi psihice, a statutului social, a confortului etc.),
- nevoia de noutate (lărgirea orizontului socio-cultural).
Odată apărută situaţia cu potenţial stresant, individul o apreciază (în mod corect sau greşit) şi, dacă
stabileşte nocivitatea ei, va apare sentimentul de teamă şi tendinţa de a acţiona. În evaluarea stresului,
un rol important este jucat de atitudinea individului faţă de rolul propriu în coordonarea vieţii sale.
Indivizii caracterizaţi de convingerea că factori externi le controlează existenţa, au tendinţa să se
considere victime ale mediului social. Ei nu îşi utilizează posibilităţile pentru a face faţă situaţiilor
stresante, consideră că nu se pot împotrivi destinului. Cei caracterizaţi de convingerea că îşi
controlează propria existenţă vor încerca să facă faţă cît mai bine problemelor, se vor mobiliza pentru a
se coordona şi chiar pentru a modifica mediul în care trăiesc.
Adaptarea la o situaţie stresantă presupune:
31
1. luarea unei decizii - alegerea dintre două sau mai multe posibilităţi de acţiune; chiar acest fapt poate
deveni adesea sursă de stres,
2. instalarea unuia din următoarele comportamente:
- iniţierea unei activităţi conştiente de rezolvare a situaţiei - "lupta",
- evitarea, refuzul de a accepta confruntarea cu situaţia respectivă şi efectele sale negative - "fuga",
- reacţii ineficiente - "panica",
- suportarea situaţiei aşa cum este ea şi expunerea la toate consecinţele negative ale acesteia -
"sacrificarea",
- absenţa oricărei acţiuni, creşterea tensiunii psihice şi a consumului de energie atunci cînd se
anticipează pericolul - "blocarea" (a îngheţa de frică),
- diminuarea sentimentului negativ fie conştient prin mijloace paleative (alcool, sedative, droguri,
terapii de relaxare) fie inconştient prin mecanisme psihice.
Atitudinile active, lupta şi fuga, se consideră că sînt superioare atitudinilor defensive, ce determină o
evaluare deformată a realităţii şi un comportament automat, rigid, fals protector. Atitudinile active
reuşesc să menţină distresul în limite acceptabile, tolerabile de către organism, să menţină încrederea
în sine şi relaţiile interumane, ducînd la transformarea condiţiilor nefavorabile din mediu.
Există două componente majore ale reacţiei la acţiunea agenţilor stresori: efortul şi starea de distres, în
funcţie de predominanţa unui dintre ei, apărînd următoarele posibilităţi:
- predomină efortul: cresc doar A şi NA, determinînd ajustarea rapidă, hotărîtă, angajată, cu controlul
situaţiei,
- predomină distresul: creşte predominant cortizolul, ajungîndu-se la insatisfacţie, nesiguranţă,
pasivitate, anxietate şi, în mod frecvent, scăderea performanţei.
- efort însoţit de distres: cresc ambele tipuri de hormoni, performanţa poate rămîne crescută dar sînt
posibile modificări ale funcţionalităţii organismului.

SE POATE ADAPTA INDIVIDUL LA STRESUL CONTINUU ?

În general, oameni cred că ne putem adapta corespunzător la acţiunea agenţilor stresori


constanţi de la locul de muncă sau din familie dar se ignoră energia consumată în efortul continuu de
adaptare.
Clasificarea etapelor de adaptare la un agent stresor cu acţiune îndelungată, conform lui Hans
Selye:
- etapa de alarmă, în care au loc primele modificări ale funcţionalităţii organismului,
- etapa de rezistenţă, în care sînt aruncate în luptă toate forţele fizice şi psihice,
32
- etapa de epuizare- dacă stresorul nu dispare, organismul nu mai are forţa să reziste, ajungîndu-se
chiar la moarte.
Cu primele două etape ne întîlnim de nenumărate ori în decursul existenţei, altfel nu ne-am
putea adapta la toate activităţile şi solicitările cărora omul trebuie să le facă faţă.
Capacitatea de a face faţă situaţiei stresante este limitată şi, dacă organismul nu are posibilitatea
de a reveni la starea de echilibru, efectele reacţiei se vor menţine, vor deveni dăunătoare şI vor putea
duce la tulburări diverse, de la stare generală afectată la afecţiuni organice. Atît bolile acute cît, mai
ales, cele cronice sînt aproape în totalitate cauzate de mai mulţi factori, grupaţi în:
- factori interni (intrinseci) ce ţin de particularităţile genetice (moştenite), congenitale (înnăscute) sau
dobîndite ale organelor şi ale organismului în totalitate,
- factori externi (extrinseci) aparţinînd mediului fizic, biologic şi social.
De exemplu, boala coronariană, în apariţia căreia se asociază : caracteristici genetice predispozante,
factori comportamentali (sedentarism, fumat, alimentaţie bogată în grăsimi animale) şi stresul psihic.
La rîndul ei, boala reprezintă o nouă sursă de stres; conştientizarea bolii cu anticiparea suferinţei fizice
şi apoi trăirea directă a acesteia, evaluarea consecinţelor ei fizice şi sociale crează la orice persoană
premisele unor stresuri majore şi de lungă durată. Tipul de personalitate al individului şi situaţia sa
concretă în momentul declanşării bolii, influenţează mult perceperea ei.

Personalitatea şi stresul
Unii oameni par a avea atracţie pentru situaţiile stresante, prezentînd o vulnerabilitate crescută. Se
consideră că efectele agenţilor stresori depind atît de propriile lor caracteristici cît şi de răspunsurile
emoţionale şi capacitatea de adaptare a persoanei asupra căreia acţionează. Vulnerabilitatea la stres se
formează de-a lungul întregii vieţi, în funcţie de traumele psiho-afective şi de modul în care persoana a
reuşit să le domine. Un rol împortant în creşterea rezistenţei la acţiune factorilor ce provoacă stresul
psihic îl joacă familia, prietenii, colaboratorii apropiaţi, ce alcătuiesc aşa-numitul "suport social".
Trăsături ce pot fi considerate semne ale unei vulnerabilităţi crescute:
- rigiditate, încăpăţînare,
- tendinţe pronunţate de egoism, de autoafirmare,
- impulsivitate, emotivitate crescută,
- agresivitate, înclinaţie spre violenţă, tendinţă la obsesii şi temeri fără obiect, predispoziţie spre
suspiciune.
Extravertitul tipic se caracterizează prin contacte sociale frecvente, sinceritate, necenzurarea pornirilor
şi prin trăsături de temperament ca impulsivitatea, tendinţa la agresivitate, ce-l vor face să suporte mai
greu unele situaţii stresante.
33
Introvertitul tipic are trăsături opuse, este liniştit, retras, îşi controlează exteriorizarea emoţiilor şi
sentimentelor, păstrînd distanţă faţă de majoritatea celor cu care intră în contact. Prezintă predispoziţie
spre depresie psihică şi o vulnerabilitate crescută la stresul psihic, datorită frămîntărilor de durată după
acţiunea unui agent stresor oarecare.
Se consideră că, în condiţii de competiţie, introvertiţii intră mai uşor în stres psihic atît din cauza stării
de tensiune şi anxietate persistentă după acţiunea agent stresor, cît şi datorită unei capacităţi mai reduse
de a stabili contacte interpersonale eficiente.

Mult utilizată în practică este clasificarea lui Meyer şi Rosenman :


- tipul A de personalitate - se caracterizează prin grabă, agresivitate, excitabilitate crescută, tendinţa de
a găsi cauza greşelilor în exterior. Persoanele aparţinînd acestui tip sînt angajate într-o luptă relativ
continuă şi excesivă, pentru a obţine multe lucruri într-o perioadă relativ scurtă de timp.
- tipul B de personalitate - persoanele aparţinînd acestui tip sînt contemplative, relaxate, calme, cu
excitabilitate scăzută.
Comportamentul de tip A apare cînd subiectul percepe evenimentele cu potenţial stresant pe care nu
le poate controla ca fiind mult mai grave decît acestea sînt de fapt. El este mai frecvent printre bolnavii
cu cardiopatie ischemică şi infarct miocardic.

MEDICINA PSIHOSOMATICĂ

Studiază aspecte ale patologiei generale, aflate în relaţie cu viaţa psihică conştientă şi
inconştientă.Toate ştiinţele despre om trebuie să ţină seama de unitatea indisolubilă între psihicul şi
corpul acestuia, cu atît mai mult medicina; acest lucru a făcut necesară apariţia unei noi orientări în
medicină, acum cîteva zeci de ani.
Temenul de "psihosomatic" se foloseşte pentru a desemna o tulburare ce se exprimă şi fiziologic (în
funcţionarea organismului) şi psihologic.
Cercetările din domeniu medicinei psihosomatice au arătat că diversele emoţii influenţează anumite
organe sau funcţii ale organismului. Modul în care organismul va reacţiona la o stare prelungită de
stres şi modul în care această reacţie va duce la o anumită afecţiune somatică este determinat de
‘vulnerabilitatea’ de organ. Un organ devine vulnerabil prin acţiunea concertată a unor factori extrem
de diverşi : genetici ereditari sau dobîndiţi, afecţiuni acute şi cronice, alimentaţie, condiţii sociale,
educaţie, mediu cultural, mediu familial, activitate sexuală etc.
De exemplu: Dacă sînt reprimate, tendinţa la agresivitate sau mînia provoacă o stare de excitaţie a
sistemului muscular şi circulator şi hiperfuncţia glandelor tiroidă şi suprarenală; de aici, apariţia unor
34
contracţii musculare mai mult sau mai puţin dureroase, palpitaţii cardiace, creşterea tensiunii arteriale,
iritabilitate, hipoglicemie. Dacă individul încearcă să anihileze sursa stresantă cu ajutorul persoanelor
din jurul său, organele ce asigură supravieţuirea organismului şi relaţiile sexuale vor deveni mai
sensibile (apar spasme şi dureri gastrice şi intestinale, ulcer, crize de astm, impotenţă şi frigiditate).

1. Stresul psihic şi bolile aparatului respirato


Respiraţia reflectă şi relevă procesele emoţionale şi afective. În cursul oricărui stres psihic
există modificări ale respiraţiei externe (inspiraţie şi expiraţie) şi ale respiraţiei interne (folosirea
oxigenului la nivel celular). Un agent stresor apărut brusc poate determina: apnee (întreruperea
respiraţiei), ţipăt, sughiţ, tuse.
Stările de anxietate sau de tensiune prelungită sînt însoţite de polipnee superficială, adică respiraţii
frecvente, cu o eficienţă redusă. Stresul psihic de durată este însoţit de oftaturi periodice; acestea sînt
inspiraţii şi expiraţii forţate. Rîsul şi plînsul sînt atît expresii emoţionale cît şi acte fiziologice
complexe, cu componentă respiratorie şi pot apare involuntar în cadrul unor stări de stres psihic.
Manifestările caracteristice în stres sînt:: dispneea (respiraţia dificilă), tusea fără expectoraţie, blocajul
nazal (nas înfundat), accesele de strănut.
Principalele afecţiuni organice favorizate de stres: astm bronşic, tuberculoza pulmonară, bronşita
cronică, emfizemul pulmonar cronic.
Tuberculoza. Rezistenţa organismului implică relaţia dintre caracteristicile personale şi stress, pe de o
parte şi reacţia sistemului imunitar, pe de altă parte. Aproape orice adult a fost invadat de bacilii de
tuberculoză în decursul vieţii, reacţionînd la tuberculină dar numai 5-10% prezintă simptome. Se
consideră că durata mare a unor stări emoţionale profunde ar avea o importantă contribuţie.
Declanşarea bolii este influenţată de un conflict de durată, dezamăgiri sau frică permanentă, o
personalitate neechilibrată.

2. Stresul şi bolile sistemului cardio-vascular


Activitatea sistemului cardio-vascular este reglată printr-o multitudine de legături nervoase complexe.
Dezechilibrul neuro-vegetativ la care sînt supuse persoanele anxioase duce la tulburări cardiace
funcţionale.
În condiţiile unei fucţionări normale a aparatului cardio-vascular, stările de stres psihic de importanţă
minoră sau de durată scurtă sînt însoţite doar de manifestări fiziologice, în limite normale. Repetarea
acţiunii agentului stresor poate favoriza apariţia unor boli organice, prin intermediul hipertensiunii
arteriale şi al aterosclerozei. În condiţiile unei funcţionări anormale a acestui sistem, stresul psihic
poate genera accidente grave sau chiar fatale (chiar eustres-ul provocat de bucurie).
35
Manifestări posibile:
- creşterea frecvenţei cardiace (tahicardie),
- scăderea frecvenţei cardiace (bradicardie),
- extrasistole (contracţii cardiace anormale, ce pot fi simţite) cu posibile consecinţe grave la bolnavii
coronarieni,
- dureri în zona inimii (precordiale), retrosternale, avînd o semnificaţie gravă la cardiaci şi mai puţin
gravă la cei cu tulburări psihice minore (nevroze),
- variaţii ale tensiunii arteriale: în timpul stării de stres, ea creşte la persoanele sănătoase şi scade în
stările de astenie,
- lipotimii (leşinuri),
- palpitaţii (se percep contracţiile cardiace),
Principalele afecţiuni: tulburări funcţionale ale inimii, cardiopatia ischemică (boala coronariană) ce se
manifestă prin angină pectorală, infarct miocardic sau moarte subită; insuficienţă cardiacă;
hipertensiune arterială (HTA); hipotensiune.
a) În cadrul tulburărilor funcţionale este inclusă nevroza cardiacă cu palpitaţii, anxietate, senzaţia de
presiune, teamă de moarte, deprimare, hiperventilaţie, teama de sufocare.
b) Cardiopatia ischemică (boala ischemică coronariană).
Din anii ’60 se foloseşte termenul de personalitate de risc, ce include trăsături de personalitate :
trăsături emoţionale labile, comportament rigid, aspiraţii înalte la o persoană care manifestă şi
sentimente de inferioritate. Pe acest fond se adaugă factorilor organici de risc: nivel crescut al
colesterolului, hipertensiune, obezitate, diabet zaharat.
Există anumite caracteristici comportamentale ce predispun la instalarea bolii cardiace coronariene,
crescînd de cîteva ori riscul apariţiei: graba şi nerăbdarea, implicarea intensă în muncă,
competitivitatea, hiperactivitatea, ostilitatea, ambiţia, agresivitatea, impulsivitatea, autoritarismul,
hiperreactivitatea emoţională, dificultatea de a se relaxa. Indivizii cu aceste caracteristici, dacă ele se
manifestată întotdeauna şi în mod exagerat, caută situaţiile stresante, sînt mai vulnerabili la
consecinţele acestora sau se simt mereu stresaţi, creînd, la rîndul lor, alte situaţii stresante la locul de
muncă şi în familie. În situaţiile greu controlabile, stresul psihic accentuează aceste trăsături de
comportament. Persoanele cu risc încearcă să rezolve situaţiile conflictuale ce apar datorită
suprasolicitării implicîndu-se şi mai mult în activităţile lor. Dacă la această stare de stress cronic se
adaugă abuzul de alimente cu colesterol, de tutun şi alcool, persoana are un comportament încărcat de
riscuri.

b) Hipertensiunea arterială.
36
Cercetări din anii 50 au arătat că hipertensiunea se leagă de dorinţa de a exprima în exterior ostilitatea
în timp ce este impus din afară un comportament pasiv şi adaptat. Persoanele respective caută să fie
supra-adaptate, maleabile, eficiente, pentru a rezolva conflictele. Se adaugă o percepţie alterată a
conflictului şi a stressului.
Studii realizate de Baer şi colaboratorii săi au urmărit interacţiunea din cadrul conflictelor în familiile
cu taţi hipertensivi. Aici, copiii învaţă căi puţin eficiente de a interacţiona cu ceilalţi şi de a rezolva
problemele, deoarece este predominantă comunicarea negativă, evitarea unui răspuns şi a contactului
vizual. Modelul familial de interacţiune este marcat şi de un fel de interdicţie a comunicării verbale:
prefăcătoria, supravegherea şi controlul activităţilor. Toate acestea au un efect dezastruos pentru copiii
şi tinerii dornici de explorare şi comunicare.

3. Stresul psihic şi boala canceroasă


Încă din antichitate, s-a presupus că unele tipuri de personalitate şi traumele psihice predispun
la cancer. Ca un mecanism posibil în această boală, cu cauze atît de complexe şi de controversate, se
invocă influenţa negativă asupra reactivităţii imunitare prin activitatea corticosuprarenală caracteristică
în stresul psihosocial. S-a constat că o parte din persoanele suferind de cancer prezentaseră înainte
rigiditate; depresie; inhibarea exprimării emoţionale sau, dimpotrivă, manifestări emoţionale
explozive; tulburări sexuale; ataşament marcat faţă de unul din părinţi. Trecutul bolnavilor arată destul
de frecvent: pierderea unei persoane foarte importante, incapacitatea de a exprima stările şi emoţiile
ostile, ataşamentul emoţional deosebit pentru unul din părinţi.

4. Stresul psihic şi bolile digestive


Se pare că există o afectare a sistemului digestiv în situaţiile conflictuale, în care nevoile şi
dorinţele legate de afecţiune, răsplată, dependenţă nu sînt satisfăcute. Emoţiile implicate aici sînt
centrate pe dorinţa de siguranţă şi protecţie; pentru obţinerea acestora, persoana adoptă o cale regresivă
cu un comportament infantil. Hrana reprezintă forma elementară de posesie în scopul asigurării
existenţei iar digestia este prima formă de management a unui lucru dobîndit. Se consideră că
următorii factori emoţionali devin generatori ai simptomelor gastro-intestinale:
- dificultate în apucarea şi stăpînirea lucrurilor duce la stomatită şi afecţiuni ale
gingiilor
- dificultate de a accepta lucrurile neplăcute duce la tulburări de deglutiţie
- dezgustul şi repulsia duc la anorexie, greaţă, vomă
- dificultatea de a păstra în posesie duce la dureri gastrice, hipermotilitate, ulcer
- incapacitatea de a finaliza duce la enterocolită, colon iritabil
37
- incapacitatea de a se despărţi de ceva duce la constipaţie cronică
- dorinţa de a scăpa de ceva duce la diaree cronică.
a)Ulcerul gastric şi duodenal. Funcţiile gastro-intestinale, motricitatea şi secreţia sînt legate de
activitatea proceselor nervoase superioare şi de starea emoţională dominantă. Agresivitatea şi
resentimentele accelerează trecerea hranei prin stomac iar anxietatea şi emoţiile puternice produc
spasm piloric şi o încetinesc. Anxietatea, gîndurile depresive scad secreţia de HCl, motilitatea şi fluxul
sanguin la nivel gastric. Anxietatea cronică şi stările conflictuale, ce produc reacţii ostile şi tendinţe
agresive, cresc secreţia gastrică şi determină, în timp, alterări ale mucoasei. O mucoasă care a suferit
modificări de gastrită devine vulnerabilă la leziuni şi se poate ajunge la ulcer. Simptomele sînt descrise
ca senzaţie de gol în stomac dimineaţa, dureri, zgomote pînă la senzaţia de arsură.
Se consideră că stresul psihic nu intervine direct în geneza ulcerului dar crizele, condiţiile
nefavorabile de muncă, nivelul scăzut de trai sînt factori predispozanţi. Apare la persoanele predispuse
să reacţioneze prin tulburări somatice la acest nivel, pe baza structurii personalităţii şi a experienţei lor
de viaţă.
b) Constipaţia cronică. Este o tulburare foarte frecventă, mai ales în populaţia de sex feminin. Apare
de obicei la persoane anxioase şi deprimate. Freud propune aici triada încăpăţînare, disciplină şi
cumpătare care pot ajunge la extremele lor intoleranţa, pedanteria şi zgîrcenia. Uneori constipaţia apare
ca o compensaţie a generozităţii, afectînd persoane foarte bune, gata de sacrificii.
c) Diareea emoţională. Este asociată cu hipermotilitatea intestinului gros şi constă în diaree ce
alternează cu constipaţia. Personalitatea este marcată de frica de autoritate şi de un sentiment de
dependenţă neajutorată. Impresia de a fi supus unor cerinţe excesive, alăturată de sentimentul de
slăbiciune sînt supracompensate de o dorinţă exagerată de preţuire şi succes.
d) Colita ulceroasă. Apare la persoane ce provin din familii în care sentimentele sînt rar discutate, au
un slab self-esteem şi sînt suprasensibili la eşec.

Tulburări ale comportamentului alimentar


a) supra-alimentarea şi obezitatea. Consumul de alimente este mai mare decît necesarul iar persoanele
au un metabolism bazal mai scăzut. Se consideră că pofta de mîncare este influenţată mai mult de
stimuli externi ce provoacă neplăcere şi nelinişte, decît de cei interni fiziologici. Atunci cînd sînt
confruntaţi cu conflicte şi probleme personale, regresează către trăsături infantile pentru a–şi depăşi
stările de jenă şi neplăcere. Există patru mari grupe de obezi :
- consumatorul pofticios, ce începe brusc să se alimenteze cu cantităţi enorme pînă cînd se satură
- consumatorul ce nu se poate opri, ce se alimentează încontinuu în timpul zilei

38
- cel ce nu se satură, nu simte tot timpul senzaţia de foame ci nu se poate opri atunci cînd încep să se
alimenteze
- consumatorul nocturn.
b) anorexia nervoasă. Se caracterizează prin refuzul total de a se alimenta, pînă se ajunge la pierderea a
20-40% din greutatea iniţială. Rata mortalităţii este de cca. 10%. Manifestări : pierderea în greutate,
amenoree secundară, vomismente, constipaţie, abuz de laxative şi diuretice.

5. Stresul psihic şi diabetul


Cannon demonstrase că stresul psihic poate duce la creşterea glicemiei prin creşterea stimulării
simpatice şi adrenergice.
Se presupune că stresul psihic accelerează şi accentuează apariţia simptomelor din prediabet. La
bolnavii de diabet juvenil (apare la copii şi tineri), factorii psihici au efecte asupra desfăşurării bolii şi
succesului tratamentului deoarece ei sînt mai sensibili şi mai vulnerabili sub efectul factorilor stresanţi.

6. Stresul psihic şi bolile dematologice


Trebuie subliniat că pielea şi sistemul nervos provin din aceeaşi structură embrionară,
ectodermul. Pielea este unul din cele mai importante organe prin care se manifestă reacţia de răspuns la
acţiunea factorilor emoţionali : paloare, înroşire, transpiraţii, mîncărimi. Pot apare :
a) pruritul; persoanele care reacţionează la tensiunea emoţională prin iritabilitate, anxietate, agitaţie
prezintă mai des senzaţia de mîncărime şi arsură a pielii.
b) urticaria; apare mai ales la cei cu atitudini pasive în relaţiile interumane, toleranţă scăzută la
anxietate, vulnerabilitate sentimentală,
Au loc deteriorări ale stării pacientului cu psoriazis în situaţii de stres cauzate de teama de pierdere
sau de ameninţarea securităţii şi sănătăţii.

7. Stresul psihic şi bolile endocrine


În stresul psihic producţia de hormoni scade sub nivelul normal şi se modifică şi ritmul zilnic al
secreţiei. Cele mai sensibile glande sînt :
a) cele sexuale; se ajunge la amenoreea de stres şi la scăderea apetitului sexual la ambele sexe.
Testosteronul creşte în stresul ce determină reacţii agresive.
b) tiroida; tulburările în secreţia hormonilor tiroidieni determină apariţia bolii Basedow,
hipotiroidismul; uneori acest lucru se întîmplă după mult timp de la acţiunea agentului stresor.
Hipertiroidismul se declanşează ca rezultat al unei emoţii puternice sau al unor situaţii de criză.

39
c) hipofiza; secretă în cantitate mai mare hormonul somatotrop (STH) în efortul fizic, hipoglicemie
şi mai ales în emoţiile date de situaţii apărute brusc şi stresurile mixte (fizice şi psihice combinate).
El favorizează apariţia diabetului la cei predispuşi şi a aterosclerozei.

8. Stresul psihic şi sistemul locomotor


Există conceptul de "nevroză reumatismală", fiecare formă de reumatism avînd o
componentă nevrotică. Persoanele se caracterizează prin mod rigid de comportament, prin tendinţa de
a-şi stăpîni manifestările emoţionale. Impulsurile agresive reprimate vor determina încordare
musculară şi durere localizată sau generalizată.
Stresul favorizează apariţia de tulburări la nivelul sistemelor osos şi muscular.
- regiunea cefei este afectată în eforturile epuizante, ea fiind legată de tenacitate, de încăpăţînarea de
atinge un obiectiv odată ce a fost stabilit. Durerea de la acest nivel este expresia tensiunii interioare şi a
incapacităţii de a se relaxa.
- regiunea toracică este legată de depresie psihică, de anxietate. Un spate încovoiat la adolescenţi poate
apare deoarece aceştia nu se simt capabili să facă faţă psihic solicitărilor apărute ca urmare a
maturizării lor fizice precoce.
- regiunea lombară este legată de eforturile existenţei zilnice. Durerea lombară cronică este adesea
expresia unei tensiuni psihice. Poate fi interpretată şi ca o manifestare a frustrării cauzate de
dezamăgiri în relaţiile interpersonale.

10. Stresul psihic şi obezitatea


Emoţiile cu rol semnificativ în apariţia acestei afecţiuni se manifestă în legătură cu nevoia
esenţială de protecţie şi securitate, pe care multe persoane încearcă să o obţină prin regresie la un
comportament de tip infantil.
Hrana reprezintă o formă elementară de proprietate, ce asigură existenţa individului.
Mîncarea poate "umple o lipsă ", poate calma anxietatea şi sentimentele de vinovăţie. Cînd alte nevoi
nu pot fi satisfăcute, mecanismele de apărare ale organismului determină creşterea senzaţiei de foame,
amplificîndu-se astfel o nevoie ce poate fi satisfăcută mai uşor. Se ajunge la refugiul în mîncare, mai
ales la persoanele caracterizate prin pasivitate, incapacitate de autocontrol şi de exprimare.
Dorinţa de ispăşire se poate manifesta prin refuzul de a mînca; vinovăţia sau sfidarea prin vomă.

40