Tema 1.

Elemente introductive privind economia întreprinderii

1.1. Economia întreprinderii vis-à-vis teoria microeconomică
1.2. Relaţia economie naţională - întreprindere
1.3. Obiectul şi domeniile de abordare ale economiei întreprinderii

1.1. Economia întreprinderii vis-à-vis teoria microeconomică

Ştiinţa economică actuală apare sub forma unui ansamblu teoretic bine construit. Ea
conţine o serie de legi robuste care permit formularea unor răspunsuri clare, simple şi pertinente
pentru un număr mare de probleme legate de activitatea umană. Teoria economică este astăzi
dominată de paradigma neoclasică, iar metodologia sa constă în a construi modele explicative
care evidenţiază relaţiile existente între variabilele economice esenţiale. Concluziile analizei
neoclasice sunt clare şi, în general, pot fi confruntate cu faptele reale cu ajutorul tehnicilor
econometrice. În plus, una dintre forţele dovedite ale modelului neoclasic rezidă în capacitatea sa
de a asimila concepte novatoare provenind din alte discipline, cum ar fi psihologia, sociologia,
statistica ori teoria jocurilor.
Teoria microeconomică neoclasică tradiţională, ale cărei baze au fost elaborate la sfarşitul
sec. XIX, a explicat în mare parte comportamentele firmelor şi indivizilor, aşa cum sunt
observate ele în lumea reală. Către finele anilor ’60 s-au făcut însă auzite voci care subliniau
punctele slabe din teoria tradiţională a firmei, aparent incapabilă să explice anumite fenomene
economice cum ar fi luarea deciziilor în situaţie de informare imperfectă, organizarea internă a
firmei, natura incitaţiilor şi formarea contractelor, interacţiunile strategice şi strategiile de
diferenţiere.
Aceasta a determinat apariţia unei noi discipline care ar acoperi limitele teoriei
microeconomice – economia întreprinderii. Atat microeconomia, cât şi economia întreprinderii
au ca obiect de cercetare intreprinderea, şi de aceea de multe ori sunt confundate.
Dintre criticile aduse teoriei microeconomice se disting două remarci generalizatoare:
I – gradul prea mare de abstractizare. In această ordine de idei, microeconomia nu ia in
considerare toată complexitatea activităţii intreprinderii, toate structurile şi comportamentele
sale.
Chiar neoclasicii afirmă că orice asemănare intre abstracţiunile lor şi o firmă reală este o
pură coincidenţă, deoarece obiectul microeconomiei nu este acela de a explica practicile gestiunii
intreprinderii, ci acela de a furniza o schemă generală care ar explica raţionalitatea alegerilor
economice in sfera producţiei şi a consumului. Numai că datorită modelelor sale abstracte, teoria
microeconomică nu poate servi intocmai sau intotdeauna ca model aplicabil la gestiunea unei
firme.
 In general, teoria microeconomică simplifică la extrem realitatea, reţinand in problemele
studiate doar cateva variabile simple. Cu toate acestea ea ajunge la rezultate matematice precise,
cu caracter teoretic, care se inregistrează in rezultatele mai generale ce privesc echilibrele
generale şi parţiale ale pieţei. Aceste rezultate nu pot fi nici respinse, dar nici confirmate de
faptele reale, de aceea unii autori le consideră lipsite de valoare ştiinţifică. Din alt punct de
vedere, fără abstractizarea microeconomică şi studierea realităţii simplificate nu poate fi
inţeleasă viaţa economică in ansamblul ei. Nu trebuie de trecut cu vederea faptul că o serie de
principii şi modele elementare, ce constituie nucleul analizei microeconomice tradiţionale
asigură in continuare baza explicativă a majorităţii deciziilor luate de firmă şi orientează acţiunea
instanţelor de reglementare a pieţelor.
Economia firmei, insă, părăseşte maniera formalizată de explicare a logicii afacerilor
adoptată de neoclasici şi reuşeşte să elaboreze contramodele viabile, mult mai aproape de
realitatea economică.
II – irealismul ipotezelor de comportament atat al consumatorului, cat şi al
producătorului.
Atat primul, cat şi celălalt nu pot şi nici nu vor să efectueze calcule de optimizare a
activităţii lor, fie din insuficienţă de informaţie, fie din lipsa sau incorectitudinea ei. In
majoritatea cazurilor se urmăresc alte scopuri decat maximizarea satisfacţiei sau a timpului. De
exemplu, obţinerea de noi clienţi, economisirea timpului, specula etc.
Economia firmei are un caracter concret, fiind strans legată de necesităţile producţiei şi
ale pieţei, iar soluţiile propuse pot servi pentru rezolvarea diferitor probleme de eficienţă
economică, de organizare şi gestiune a firmelor. Ştiinţa economia firmei este intr-o continuă
mişcare şi restructurare datorită faptului că strategiile şi structurile intreprinderilor se schimbă
foarte rapid: au loc crize economice, tehnologiile şi pieţele evoluează, apar noi metode şi tehnici
de organizare şi conducere, se modifică concepţiile şi curentele economice, politice şi juridice.
Progresele realizate de disciplina economia întreprinderii impresionează prin capacitatea
lor de a explica pană la cele mai mici detalii şi in contexte dintre cele mai diverse modul in care
funcţionează întreprinderile.

1.2. Relatiile economie nationala - întreprindere

Sistemul economic se afla într-o continua transformare, calitativa si cantitativa. Stiintele
economice explica desfasurarea proceselor economico-sociale si formuleaza concepte care
sistematizeaza teoretic si continuu realitatea aflata în miscare. Reconsiderând sistemul stiintelor
economice, marele economist român Nicolae Georgescu Rongen sustine ca omenirea se
îndreapta spre o societate economica, dar în acest drum paradigme cum ar fi „economia
standard” încep sa fie puse sub semnul întrebarii, deoarece „anomaliile” se înmulțesc.
Demersurile sale stiintifice vizeaza reconstructia din temelii a teoriei si practicii economice, ca
urmare a schimbarilor calitative si a consumului ireversibil de energie, ceea ce impune gestiunea
eficienta a resurselor si protectia mediului.
Stiintele economice au ca obiect de studiu gestiunea eficienta a resurselor
insuficiente (limitate). Marea varietate a resurselor este abordata diferit la nivelul economiei
nationale de cel al întreprinderilor economice. Dar, functionarea armonioasa a economiei
nationale depinde de functionarea întreprinderilor care o compun, între acestea existând legaturi
de interdependenta si conditionare reciproca.
La nivelul economiei nationale (nivelul macroeconomic), ansamblul activitatilor
economico-sociale privite în unitatea si interdependenta lor dinamica se desfasoara în cadrul
national, statul istoriceste constituit. În acest cadru apare o forma specifica a diviziunii si
cooperarii muncii în interiorul unei tari, ca urmare a actiunii conjugate a factorilor interni
(naturali, sociali, politici si economici), dar si a interactiunii lor dinamice cu factorii externi
rezultati din diviziunea si cooperarea din economia mondiala. În cadrul economiei nationale
sistemul activitatilor economico-sociale este structurat pe sectoare economice (primar, secundar,
tertiar, quaternar), pe tipurile de agenti economici (conform clasificarii lor în sistemul conturilor
nationale), pe ramuri si subramuri de activitate si pe trepte de agregare verticala (micro, mezo si
macroeconomica).
La nivelul microeconomic apar numerosi agenti (indivizi) care actioneaza fiecare cu o
anumita autonomie, dar în interiorul unui cadru institutional complex care organizeaza
interdependentele din ei. Activitatea economica a indivizilor este pe de o parte profesionala, iar
pe de alta parte privata. Activitatea profesionala se situeaza cel mai adesea în cadrul
întreprinderilor, având ca obiect productia de bunuri si servicii. Activitatea privata are loc, în
general, în cadrul familiei si implica consumul de bunuri pentru satisfacerea directa a nevoilor.
Agentii economici sunt indivizi, grupe de indivizi sau organizatii care constituie entitati
de baza ce actioneaza în economie. Fiecarui agent îi corespunde un centru de decizie autonom.
Agentii pot fi producatori, care transforma unele bunuri în alte bunuri si sunt denumiti adesea
întreprinderi sau firme, sau agenti consumatori. În cursul de “Economia întreprinderii”, când ne
vom referi la agenti economici avem în vedere numai agentii producatori de bunuri si servicii.
Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic sa ia decizii în procesul de productie
cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinatii si utilizari alternative. În acest proces
de decizie functioneaza principiul rationalitatii sau al eficientei economice, conform caruia
fiecare agent economic urmareste sa determine acel nivel al productiei care îi maximizeaza
câstigul (profitul), sau, ceea ce este echivalent, sa minimizeze costurile sau sa realizeze un profit
maxim pentru un nivel dat al productiei .
Producerea bunurilor materiale ca si a serviciilor, desfacerea si utilizarea lor se
realizeaza, deci, de catre agentii economici producatori. Se pun, în mod firesc, întrebarile:
a) care din acesti agenti economici pot fi numiti „întreprindere” si
b) ce probleme si activitati specifice îi caracterizeaza?
În ce priveste prima întrebare, abordarea vizeaza masura în care pot primi denumirea de
unitate de productie gospodariile populatiei si diversele unitati ale administratiei. Unii autori
utilizeaza si pentru acestea notiunea de agent economic, în general, altii le alatura unitatilor
productive. În acest sens este de remarcat opinia economistului american Hal R. Varian care
porneste de la modul cum este organizata o întreprindere. Într-o economie de piata, capitalista,
întreprinderile apartin indivizilor. Ele sunt entitati legale. Fundamental, proprietarii întreprinderii
sunt responsabili de comportamentul lor si sunt cei care încaseaza beneficiile si suporta costurile.
Întreprinderile pot fi organizate sub forma individuala, parteneriat si societate. Vorbim de
organizare individuala, când o întreprindere apartine unui singur individ si de parteneriat când
apartine mai multor indivizi. Când o întreprindere este organizata sub forma de societate, aceasta
apartine mai multor indivizi, dar dispune de o existent legala diferita de cea a proprietarilor sai.
Un parteneriat dureaza atât timp cât partenerii sunt în viata si sunt de acord sa mentina
colaborarea, în timp ce o societate poate avea o viata mai lunga decât a oricarui proprietar.
Proprietarii diverselor întreprinderi pot urmari obiective diferite în gestiunea întreprinderii. În
cazul întreprinderilor individuale sau parteneriale, proprietarii joaca un rol direct în gestiunea
efectiva a activitatii si ei pot realiza direct obiectivele lor. În general, ei sunt interesati sa
maximizeze profitul, dar pot avea si alte obiective. În cazul unei societati, proprietarii nu sunt de
regula si gestionari. Exista, deci, o anumita separare între proprietate si gestiune. Proprietarii
societatii trebuie sa-si defineasca obiectivele, iar gestionarii le vor îndeplini. Si în acest caz
obiectivul cel mai frecvent este maximizarea profitului.
Acest obiectiv, daca este interpretat corect, determina pe gestionari sa ia decizii care sunt
în interesul proprietarilor, care exercita însa un control specific în cadrul adunarilor generale si
prin consiliile de administratie.
Raspunsul la cea de a doua întrebare este important pentru delimitarea economiei
întreprinderii de alte discipline care studiaza si ele întreprinderea. Întreprinderea este, deci, o
unitate economica organizata în care se produc bunuri materiale si servicii.
Aceasta definitie nu permite înca stabilirea obiectului de studiu al disciplinei „Economia
întreprinderii”, ci numai domeniul de activitate, care este mult prea complicat pentru a fi studiat
de o singura disciplina. Economia întreprinderii porneste de la anumite abstractizari si se ocupa
doar de o parte a acestui domeniu de activitate complex.
Relatia dintre conceptul de economie si conceptul de întreprindere exprima faptul
ca întreprinderea este componenta fundamentala a economiei nationale, celula sa de baza.
De aceea se impune cunoasterea relatiilor profunde dintre economie si întreprindere, în
vederea determinarii raporturilor care permit functionarea lor.
Economia întreprinderii abordeaza relatiile macro-micro în sensul desfasurarii
proceselor generale de producere a bunurilor si serviciilor, administratiei si consumului .
Abordarile economie-întreprindere în plan macroeconomic au în vedere continutul
proceselor si fenomenelor economice care permit explicarea ratiunilor de dezvoltare a
întreprinderii; analiza raporturilor de forta dintre agentii economici implicati în functionarea
întreprinderii, prezenti pe piata; cunoasterea strategiilor la nivel macro pentru mai buna
fundamentare a strategiilor la nivel de întreprindere.
Abordarile în plan microeconomic vizeaza armonizarea diferitelor laturi ale activitatii
întreprinderii în vederea realizarii obiectivelor sale fundamentale, în contextual macroeconomic
dat.
Studiul raporturilor macro-micro permite fundamentarea stiintifica a deciziilor
privind alocarea eficienta a resurselor la nivelul întreprinderii, mai buna selectare a
pietelor si cunoasterea tipului de concurenta, adaptarea întreprinderii la mediul economic
si influentarea acestuia.
Diversitatea agentilor economici care actioneaza pe piata face ca delimitarea domeniului
de activitate al economiei întreprinderii sa fie complexa si activitatea acesteia sa fie studiata de
mai multe discipline, din unghiuri de vedere diferite.

1.3. Obiectul si domeniile de abordare ale economiei întreprinderii

Economia întreprinderii este o disciplina teoretico-aplicativa care asigura cunostinte
fundamentale despre procesele economice care au loc la nivel microeconomic, dar
directioneaza abordarile spre domeniul economicoorganizatoric.
Alte discipline completeaza studiul complex al întreprinderii, cum ar fi: managementul,
dreptul, sociologia, contabilitatea, statistica, tehnologiile etc.
Orice stiinta are anumite caracteristici si sarcini care îi definesc sfera de cuprindere.
Economia întreprinderii ca stiinta cauta raspuns la o serie de întrebari si are în vedere
relatiile acesteia cu piata. Stiintele teoretice stabilesc principiile generale, stiintele tehnice
trateaza fenomenele si relatiile ce au loc în procesele tehnologice.
 Economia întreprinderii face parte din grupa stiintelor economice care se ocupa cu
relatiile si procesele ce au loc în subsistemul tehnico-productiv si subsistemul informational
-decizional al întreprinderii.
Aceasta disciplina trateaza întreprinderea privita sub toate aspectele: de la forma juridica
de functionare, trecând prin analiza comportamentului întreprinderii ca age nt economic în
economia de piata, pâna la analiza relatiilor stabilite în procesul complex productiv,
organizatoric, uman etc. Economia întreprinderii nu se va ocupa de aspectele specifice legate de
functionarea întreprinderilor industriale, agricole etc., ci abordeaza ceea ce este comun
întreprinderilor, indiferent de ramura sau domeniul de care apartin.
Economia întreprinderii este o stiinta interdisciplinara, în legatura directa cu alte stiinte
(discipline) economice si stiinte conexe (management, marketing, drept, economia muncii,
contabilitate, finante etc.).
Ca disciplina teoretica, economia întreprinderii foloseste abstractizarea, inductia,
deductia, modelarea economica etc. Prin modelarea proceselor si fenomenelor economice,
economia întreprinderii exprima relatiile cantitative dintre marimi, construieste si verifica
modelele.
Economia întreprinderii, ca disciplina aplicativa, se bazeaza pe aplicarea principiului
fundamental al maximizarii profitului în unitatile economice constituite în acest scop,
utilizând întregul arsenal de instrumente ale calculului economic pentru fundamentarea si
verificarea practica a afirmatiilor teoretice, legitatilor economice formulate de disciplinele
teoretice generale referitoare la acest domeniu al realitatii care este întreprinderea.
Întrucât orice actiune umana presupune un scop, un obiectiv, întreprinderea trebuie sa-si
alega obiectivele pe care doreste sa le atinga, sa ia deciziile necesare realizarii lor si sa transpuna
aceste decizii în actiuni concrete. Aceste obiective se fundamenteaza pe norme si motivatii ce tin
de scopul activitatii întreprinderii si de politicile macroeconomice. Economia întreprinderii
propune demersurile teoretice si instrumentele specifice care sa ajute la orientarea mersului
întreprinderii spre telurile formulate, în concordanta cu evolutia mediului economic.
Într-o formulare globala, obiectul de studiu al economiei întreprinderii este
microeconomia, înteleasa prin modul de manifestare a comportamentului agentilor
economici , într-un anumit cadru institutional care faciliteaza legaturile dintre acestia în
economia nationala.
Sarcina economiei întreprinderii este descrierea şi explicarea fenomenelor şi problemelor
apărute în întreprindere; descoperirea, studierea şi explicarea legilor dezvoltării şi funcţionării
unei întreprinderi, dar care sunt comune tuturor entităților economice, indiferent de forma
juridică de organizare sau de forma de proprietate.
 Scopul practic al economiei întreprinderii este acela de a elabora bazele teoretico-
aplicative ale economiei, organizării şi gestiunii activităţii unei întreprinderi; adică a unui sistem
de reguli, principii, legi, metode, tehnici, proceduri şi măsuri care se sprijină pe logica obiectivă
a dezvoltării activităţii economice a întreprinderilor şi asigură ritmul optim de creştere a
eficienţei economice a acestora.
Domeniul general de abordare al stiintelor economice despre întreprindere cuprinde
trei parti:
1. Tehnici si sisteme de calcul economic, care constituie obiect de studiu pentru stiinte ca
statistica, planificarea, contabilitatea etc.;
2. Economia întreprinderii;
3. Economiile de ramura.
Sarcina economiei întreprinderii este descrierea si explicarea fenomenelor si problemelor
aparute în întreprindere, dar care sunt comune tuturor întreprinderilor, indiferent de ramura
economica de care apartin, indiferent de forma juridica de organizare si de forma de proprietate.
Economia întreprinderii are doua componente structurale:
A. Teoria economiei întreprinderii;
B. Politica economica a întreprinderii.
Teoria economiei întreprinderii studiaza stabilirea raporturilor functionale dintre
componentele structurale ale întreprinderii, modul de desfasurare a fenomenelor economice,
relatiile cauza-efect ale proceselor economice si identifica legat urile cauzale.
Politica economica foloseste principii si instrumente din teoria macro si le aplica sub
forma unor seturi de politici (financiare si de credit, fiscale, de control al ofertei, de exploatare
etc.) la cazuri concrete pentru a determina un anumit curs al desfasurarii evenimentelor în scopul
atingerii anumitor obiective ale întreprinderii.
Economiile de ramura studiaza problematica întreprinderilor determinata de specificul
diferitelor ramuri, care nu este comuna tuturor întreprinderilor. Datorita particularitatilor
industriei, agriculturii, comertului, serviciilor etc. s-au constituit discipline distincte care
abordeaza specificul conducerii, organizarii si planificarii activitatii întreprinderilor ce fac parte
din acest ramuri.
Unii economisti nu sustin acest mod de abordare si considera ca este necesara fie numai o
abordare generala, fie o abordare numai a întreprinderilor care fac parte dintr-o ramura sau alta
(industrie, agricultura etc.).
Economia întreprinderii asigura cunostintele de baza privind întreprinderea
necesare aprofundarii unor domenii distincte ale stiintelor economice si a practicii
manageriale. Întelegerea mecanismelor, proceselor economice si a tehnicilor de calcul
tratate la discipline, ca: finantele întreprinderii, contabilitatea de gestiune, statistica,
management, marketing etc., este facilitata si amplificata de cunoasterea întreprinderii ca
un ansamblu unitar de structuri si procese în continua transformare si adaptare la
exigentele pietei concurentiale, în interdependenta cu evolutiile macroeconomice.

Cuvinte cheie:
 macroeconomie;
 microeconomie;
 producție;
 repartiție;
 schimb;
 consum
 principiul rationalitatii sau al eficientei economice;
 economia întreprinderii ca disciplina teoretica;
 sarcină;
 obiectiv;
 scop;
 finalitate;
 politică economică;
 economii de ramură.

Întrebari:
1. Care este diferența dintre economia întreprinderii și microeconomie?
2. În ce constau relațiile dintre economia națională și întreprinderi?
3. Care este esența principiului raționalității sau al eficienței economice si cum se realizează la
nivelul întreprinderii?
4. Care este conținutul și obiectul de studiu al economiei întreprinderii ca știință și disciplină
aplicativă?
5. Care sunt domeniile de abordare ale științelor economice de ramură?