te comporti în instanta); · Cavere ( redactarea actelor juridice); ·
Respondere ( consultatii juridice); Cele mai vechi reguli de drept roman au fost cutumele, obiceiurile, adica reguli nescrise care, aplicate în mod continuu si îndelungat, au capatat forta juridica. Aproape singurele izvoare de drept pîna dupa razboaiele punice, cutumelor li s-au adaugat alte izvoare de drept. Legea, definita de Gaius ca fiind „ceea ce poporul porunceste si rînduieste”, reprezinta o hotarîre pe care poporul o ia în adunarile sale legislative, organizate fie dupa criteriul averii, fie dupa cel al domiciliului. Edictul este un program pe care magistratii îl afisau în for la intrarea lor în functie si care cuprindea dispozitiile pe care acestia urmau sa le ia cu privire la organizarea instantelor si la modul în care întelegeau sa solutioneze pricinile dintre cetateni. Edictul era perpetuu sau repentina, vetus sau novum. Dupa instaurarea imperiului, activitatea pretorilor se restrânge, pierzându-si din forta creatoare în fata vointei împaratului, concretizata în constitutii, edicte, mandate, decrete, rescripte. Hotarârile senatului nu erau izvoare de drept în epoca republicana, ele dobândind aceasta calitate în timpul domniei împaratului Hadrian (117-138 d. H.). Senatus consultele exprimau, în realitate, tot vointa împaratului. Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si jurisconsulti, prin interpretarea normelor juridice cuprinse în celelalte izvoare ale dreptului privat roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari. CONCLUZII Izvoarele de drept roman – cutuma, legea, edictul pretorilor, senatus consultele, constitutiile imperiale si jurisprudenta – au evoluat în stânsa legatura cu schimbarile în structura sociala si politica a Romei, fiecarei etape de dezvoltare corespunzându-i o anumita ierarhie a acestora. SOCRATE- Dintre numeroasele poziții paradoxale atribuite lui Socrate în primele dialoguri ale lui Platon, două sunt probabil cele mai strâns asociate cu filosoful. Primul este „paradoxul prudențial”, care afirmă că nimeni nu acționează vreodată contrar cunoștințelor sale despre ceea ce este mai bun pentru el sau chiar contrar unei credințe care se consideră în același timp, considerată toate lucrurile despre ceea ce este mai bun pentru el, „paradoxul moral”, potrivit căruia nimeni nu face voluntar ceea ce este nedrept. A vedea de ce Socrate ar fi deținut aceste poziții, în ciuda conflictului lor evident cu bunul simț, ne va permite să înțelegem mai bine o serie de probleme care se află în centrul epistemologiei etice și psihologiei pe care le găsim în primele dialoguri ale lui Platon și să aprofundăm înțelegerea acestei filozofii. . Deoarece paradoxul moral depinde în mod crucial de prudențial, ne vom concentra în acest capitol asupra paradoxului prudențial și ne vom îndrepta către paradoxul moral în capitolul următor. Paradoxul prudențial Cea mai cunoscută atribuire a paradoxului prudențial lui Socrate în afara paginilor lui Platon poate fi găsită în Etica Nicomacheană a lui Aristotel: Unii spun că, dacă are cunoștințe despre cum să acționeze corect, nu poate fi acratic; căci, după cum credea Socrate, ar fi ciudat ca un om să aibă cunoștințe și totuși să permită altceva să-l conducă și să-l tragă ca un sclav. Căci Socrate s-a opus în totalitate acestui punct de vedere și a susținut că nu există acrasie; căci el credea că nimeni cu credința corectă nu face ceea ce este contrar celor mai bune, dar dacă un om o face, este prin ignoranță. ARISTOTEL- Etica nicomahică este o scriere ce aparține lui Aristotel și apare ca fiind scrisă în jurul anului 350 î.Hr. Lucrarea este structurată pe 10 cărți, având ca subiect virtutea. Numele de Etica Nicomahică, provine de la numele fiului lui Aristotel, Nicomahus, despre care se consideră că ar fi editat cartea, având în vedere că aceasta fusese concepută de Aristotel drept curs pentru discipolii săi. Etica Nicomahica se aseamană în mare parte cu o altă scriere, Etica Eudemică. Atât Etica Nicomahică cât și Etica Eudemică încep cu discuția despre eudaimonia (fericire) și se încheie cu discuția despre virtute și ceea ce necesită oamenii pentru a-și trăi viața cel mai bine. Amândouă examinează condițiile în care slăvirea sau blamarea sunt potrivite și ambele vorbesc despre natura plăcerii și a prieteniei. În ciuda faptului că ambele lucrări exprimă același punct de vedere, este evident că una dintre ele reprezintă o versiune îmbunătațită a celeilalte, iar de multe ori este considerat că Etica Nicomahică este versiunea îmbunătățită a Eticii Eudemice. Aristotel, prin Etica Nicomahică este un deschizător de drumuri, până la el neamaifiind o abordare sistematică a eticii într-un tratat. Ideea principală cu care Aristotel își începe cartea este aceea că există diferențe de opinie despre ceea ce este cel mai bine pentru oameni și aceste diferențe trebuie rezolvate. Se pune intrebarea : Care este binele? Aristotel nu caută o listă de lucruri care sunt bune pentru că o astfel de lista ar fi ușor de întocmit. Aristotel caută binele drept binele cel mai înalt și consideră că acesta, oricare ar fi el, are trei caracteristici: este dezirabil în sine, nu este dezirabil pentru un alt lucru, și toate celelalte lucruri sunt dezirabile pentru el. Nimeni nu trăiește pentru un alt scop decât cel al binelui cel mai înalt pentru că eudaimon este cel mai înalt scop și toate scopurile subordonate, cum ar fi sănătatea sau bunăstarea sunt dorite pentru faptul că promovează binele și nu pentru ca sunt ele însele binele. 3- KANT- EI încearcă să identifice maximele sau principiile fundamentale de acţiune pe care ar trebui să le adoptăm. Răspunsul său se conturează fără referire la o expunere presupus obiectivă a binelui de tipul celor propuse de către curentele perfectioniste asociate cu Platon, Aristotel sau cu etica creştină. Poziţia lui nu se bazează nici pe afirmaţii legate de conceptiile subiective ale binelui, de dorintele, preferinţele sau credintele morale pe care le-am putea avea, aşa cum se întâmplă în cazul utilitariştilor sau al comunitarienilor. Ca şi în metafizica sa, etica lui Kant nu contine afirmatii legate de o realitate morală care transcende experienta şi nici nu atribuie valoare morală credintelor prezente . El respinge atât cadrul realist sau teleologic de formare a teoriilor dreptului natural şi ale virtutii, cât şi apelul la un consens posibil al sentimentelor sau al credinţelor pe care se bazează multi dintre filosofii secolului al XVIII-lea (şi chiar ai secolului XX) . Originalitatea lui Kant rezidă în formularea principiilor etice în conformitate cu procedurile raţionale. Deşi Întemeierea metafizicii moravurilor (lucrare de mici propoqii, faimoasă şi dificilă) începe prin identificarea unei voinţe bune ca singurul bun neconditionat, Kant neagă faptul că principiile acestei vointe s-ar putea fixa prin referinta la binele obiectiv sau la telos-ul spre care ele aspiră. În loc să considere un construct determinat al binelui pe care să îl folosească in stabilirea a ceea ce ar trebui să facem, Kant porneşte de la principiile eticii pentru a stabili ce înseamnă vointa bună. Singura sa intrebare este una minimală : ce maxime sau ce principii fundamentale ar putea fi adoptate de către o pluralitate de agenti fără a porni de la ceva specific legat de dorintele agentilor sau de relatiile lor sociale ? Principiile care nu pot servi unei pluralităti de agenti trebuie respinse : nici o maximă nu poate fi principiu moral dacă nu este principiu moral pentru toti. IMPERATIVUL ipotetic este un concept introdus în filozofie de către Immanuel Kant și care exprimă o lege pe care rațiunea însăși și-o dă. Kant distinge două tipuri de imperative ipotetice: imperative ale abilității și preceptul prudenței. Reprezentarea unui principiu obiectiv, întrucât este constrângător pentru voință, se numește o poruncă (a rațiunii), și formula poruncii se numește imperativ. Toate imperativele se exprimă printr-un "trebuie" și indică prin acesta raportul unei legi obiective a rațiunii față de o voința care nu este determinată necesar de această lege. Imperativul categoric exprimă necesitatea practică a unei acțiuni posibile considerată ca mijloc pentru a ajunge la altceva pe care- l vrem[1]. Pe lângă imperativul ipotetic, Kant a dezvoltat și un imperativ categoric (ge:Kategorischer Imperativ) , care, spre deosebire de primul, exprimă o acțiune ca obiectiv necesară în sine, independentă de orice alt scop. De exemplu, porunca „Să nu ucizi” nu depinde de un anumit scop, spre deosebire de exemplul de mai sus, care este legat de dorință[4]. Imperativul categoric denotă ceva absolut, o lege care trebuie respectată necondiționat și este justificată ca scop în sine. Prima formulare a acestuia este: „Acționează numai conform acelei maxime prin care poți vrea totodată ca ea să devină o lege universală”[5]. 5- Justiţia este virtutea prin care fiecăruia i se acordă drepturile. Ea se întemeiază pe respectarea drepturilor altuia. Instituţiile judiciare fac dreptul şi impun respectarea acestuia în numele legii şi al adevărului. Din punct de vedere moral şi filozofic justiţia este, totuşi, un termen ambiguu, întrucât poate desemna justiţia care există într-o societate (ca instituţie judiciară) sau justiţia ca trăsătură de caracter a fiecărui individ, deci ca virtute moral-etică. Diferenţa dintre cele două sensuri este evidentă.