Sunteți pe pagina 1din 6

2- ACTVITATEA JURISPRUDENTILOR: · Agere ( cum sa

te comporti în instanta); · Cavere ( redactarea actelor juridice); ·


Respondere ( consultatii juridice);
Cele mai vechi reguli de drept roman au fost cutumele,
obiceiurile, adica reguli nescrise care, aplicate în mod continuu
si îndelungat, au capatat forta juridica. Aproape singurele
izvoare de drept pîna dupa razboaiele punice, cutumelor li s-au
adaugat alte izvoare de drept. Legea, definita de Gaius ca fiind
„ceea ce poporul porunceste si rînduieste”, reprezinta o hotarîre
pe care poporul o ia în adunarile sale legislative, organizate fie
dupa criteriul averii, fie dupa cel al domiciliului. Edictul este un
program pe care magistratii îl afisau în for la intrarea lor în
functie si care cuprindea dispozitiile pe care acestia urmau sa le
ia cu privire la organizarea instantelor si la modul în care
întelegeau sa solutioneze pricinile dintre cetateni. Edictul era
perpetuu sau repentina, vetus sau novum. Dupa instaurarea
imperiului, activitatea pretorilor se restrânge, pierzându-si din
forta creatoare în fata vointei împaratului, concretizata în
constitutii, edicte, mandate, decrete, rescripte. Hotarârile
senatului nu erau izvoare de drept în epoca republicana, ele
dobândind aceasta calitate în timpul domniei împaratului
Hadrian (117-138 d. H.). Senatus consultele exprimau, în
realitate, tot vointa împaratului. Jurisprudenta reprezinta stiinta
dreptului creata de jurisprudenti si jurisconsulti, prin
interpretarea normelor juridice cuprinse în celelalte izvoare ale
dreptului privat roman sau prin completarea lacunelor acestor
reglementari.
CONCLUZII Izvoarele de drept roman – cutuma, legea, edictul
pretorilor, senatus consultele, constitutiile imperiale si
jurisprudenta – au evoluat în stânsa legatura cu schimbarile în
structura sociala si politica a Romei, fiecarei etape de dezvoltare
corespunzându-i o anumita ierarhie a acestora.
SOCRATE- Dintre numeroasele poziții paradoxale atribuite lui
Socrate în primele dialoguri ale lui Platon, două sunt probabil
cele mai strâns asociate cu filosoful. Primul este „paradoxul
prudențial”, care afirmă că nimeni nu acționează vreodată
contrar cunoștințelor sale despre ceea ce este mai bun pentru el
sau chiar contrar unei credințe care se consideră în același timp,
considerată toate lucrurile despre ceea ce este mai bun pentru el,
„paradoxul moral”, potrivit căruia nimeni nu face voluntar ceea
ce este nedrept. A vedea de ce Socrate ar fi deținut aceste
poziții, în ciuda conflictului lor evident cu bunul simț, ne va
permite să înțelegem mai bine o serie de probleme care se află în
centrul epistemologiei etice și psihologiei pe care le găsim în
primele dialoguri ale lui Platon și să aprofundăm înțelegerea
acestei filozofii. . Deoarece paradoxul moral depinde în mod
crucial de prudențial, ne vom concentra în acest capitol asupra
paradoxului prudențial și ne vom îndrepta către paradoxul moral
în capitolul următor.
Paradoxul prudențial
Cea mai cunoscută atribuire a paradoxului prudențial lui Socrate
în afara paginilor lui Platon poate fi găsită în Etica
Nicomacheană a lui Aristotel:
Unii spun că, dacă are cunoștințe despre cum să acționeze
corect, nu poate fi acratic; căci, după cum credea Socrate, ar fi
ciudat ca un om să aibă cunoștințe și totuși să permită altceva
să-l conducă și să-l tragă ca un sclav. Căci Socrate s-a opus în
totalitate acestui punct de vedere și a susținut că nu există
acrasie; căci el credea că nimeni cu credința corectă nu face ceea
ce este contrar celor mai bune, dar dacă un om o face, este prin
ignoranță.
ARISTOTEL- Etica nicomahică este o scriere ce aparține lui
Aristotel și apare ca fiind scrisă în jurul anului 350 î.Hr.
Lucrarea este structurată pe 10 cărți, având ca subiect virtutea.
Numele de Etica Nicomahică, provine de la numele fiului lui
Aristotel, Nicomahus, despre care se consideră că ar fi editat
cartea, având în vedere că aceasta fusese concepută de Aristotel
drept curs pentru discipolii săi.
Etica Nicomahica se aseamană în mare parte cu o altă scriere,
Etica Eudemică. Atât Etica Nicomahică cât și Etica Eudemică
încep cu discuția despre eudaimonia (fericire) și se încheie cu
discuția despre virtute și ceea ce necesită oamenii pentru a-și trăi
viața cel mai bine. Amândouă examinează condițiile în care
slăvirea sau blamarea sunt potrivite și ambele vorbesc despre
natura plăcerii și a prieteniei. În ciuda faptului că ambele lucrări
exprimă același punct de vedere, este evident că una dintre ele
reprezintă o versiune îmbunătațită a celeilalte, iar de multe ori
este considerat că Etica Nicomahică este versiunea îmbunătățită
a Eticii Eudemice.
Aristotel, prin Etica Nicomahică este un deschizător de drumuri,
până la el neamaifiind o abordare sistematică a eticii într-un
tratat.
Ideea principală cu care Aristotel își începe cartea este aceea că
există diferențe de opinie despre ceea ce este cel mai bine pentru
oameni și aceste diferențe trebuie rezolvate. Se pune intrebarea :
Care este binele?
Aristotel nu caută o listă de lucruri care sunt bune pentru că o
astfel de lista ar fi ușor de întocmit. Aristotel caută binele drept
binele cel mai înalt și consideră că acesta, oricare ar fi el, are trei
caracteristici: este dezirabil în sine, nu este dezirabil pentru un
alt lucru, și toate celelalte lucruri sunt dezirabile pentru el.
Nimeni nu trăiește pentru un alt scop decât cel al binelui cel mai
înalt pentru că eudaimon este cel mai înalt scop și toate
scopurile subordonate, cum ar fi sănătatea sau bunăstarea sunt
dorite pentru faptul că promovează binele și nu pentru ca sunt
ele însele binele.
3- KANT- EI încearcă să identifice maximele sau principiile
fundamentale de acţiune pe care ar trebui să le adoptăm.
Răspunsul său se conturează fără referire la o expunere presupus
obiectivă a binelui de tipul celor propuse de către curentele
perfectioniste asociate cu Platon, Aristotel sau cu etica creştină.
Poziţia lui nu se bazează nici pe afirmaţii legate de conceptiile
subiective ale binelui, de dorintele, preferinţele sau credintele
morale pe care le-am putea avea, aşa cum se întâmplă în cazul
utilitariştilor sau al comunitarienilor. Ca şi în metafizica sa, etica
lui Kant nu contine afirmatii legate de o realitate morală care
transcende experienta şi nici nu atribuie valoare morală
credintelor prezente .
El respinge atât cadrul realist sau teleologic de formare a
teoriilor dreptului natural şi ale virtutii, cât şi apelul la un
consens posibil al sentimentelor sau al credinţelor pe care se
bazează multi dintre filosofii secolului al XVIII-lea (şi chiar ai
secolului XX) .
Originalitatea lui Kant rezidă în formularea principiilor etice în
conformitate cu procedurile raţionale. Deşi Întemeierea
metafizicii moravurilor (lucrare de mici propoqii, faimoasă şi
dificilă) începe prin identificarea unei voinţe bune ca singurul
bun neconditionat, Kant neagă faptul că principiile acestei
vointe s-ar putea fixa prin referinta la binele obiectiv sau la
telos-ul spre care ele aspiră. În loc să considere un construct
determinat al binelui pe care să îl folosească in stabilirea a ceea
ce ar trebui să facem, Kant porneşte de la principiile eticii pentru
a stabili ce înseamnă vointa bună. Singura sa intrebare este una
minimală : ce maxime sau ce principii fundamentale ar putea fi
adoptate de către o pluralitate de agenti fără a porni de la ceva
specific legat de dorintele agentilor sau de relatiile lor sociale ?
Principiile care nu pot servi unei pluralităti de agenti trebuie
respinse : nici o maximă nu poate fi principiu moral dacă nu este
principiu moral pentru toti.
IMPERATIVUL ipotetic este un concept introdus în filozofie
de către Immanuel Kant și care exprimă o lege pe care rațiunea
însăși și-o dă. Kant distinge două tipuri de imperative ipotetice:
imperative ale abilității și preceptul prudenței. Reprezentarea
unui principiu obiectiv, întrucât este constrângător pentru voință,
se numește o poruncă (a rațiunii), și formula poruncii se numește
imperativ. Toate imperativele se exprimă printr-un "trebuie" și
indică prin acesta raportul unei legi obiective a rațiunii față de o
voința care nu este determinată necesar de această lege.
Imperativul categoric exprimă necesitatea practică a unei acțiuni
posibile considerată ca mijloc pentru a ajunge la altceva pe care-
l vrem[1].
Pe lângă imperativul ipotetic, Kant a dezvoltat și un imperativ
categoric (ge:Kategorischer Imperativ) , care, spre deosebire de
primul, exprimă o acțiune ca obiectiv necesară în sine,
independentă de orice alt scop. De exemplu, porunca „Să nu
ucizi” nu depinde de un anumit scop, spre deosebire de
exemplul de mai sus, care este legat de dorință[4]. Imperativul
categoric denotă ceva absolut, o lege care trebuie respectată
necondiționat și este justificată ca scop în sine. Prima formulare
a acestuia este: „Acționează numai conform acelei maxime prin
care poți vrea totodată ca ea să devină o lege universală”[5].
5- Justiţia este virtutea prin care fiecăruia i se acordă drepturile.
Ea se întemeiază pe respectarea drepturilor altuia. Instituţiile
judiciare fac dreptul şi impun respectarea acestuia în numele
legii şi al adevărului. Din punct de vedere moral şi filozofic
justiţia este, totuşi, un termen ambiguu, întrucât poate desemna
justiţia care există într-o societate (ca instituţie judiciară) sau
justiţia ca trăsătură de caracter a fiecărui individ, deci ca virtute
moral-etică. Diferenţa dintre cele două sensuri este evidentă.

S-ar putea să vă placă și