Analizați 6 studii privind teoria atașamentului.

Teoria atașamentului are o importanță fundamentală pentru înțelegerea tulburărilor grave

ale personalității. În ceea privește geneza unei tulburări a personalității, este necesar să se ia în
considerație atât diferențele temperamentale prezentate la naștere determinate genetic, precum și
unul din factorii care contribuie la condiționarea calității interacțiunilor psiho-sociale cum ar fi
stilul de atașament. Variațiile gradului în care sunt prezente la naștere dimensiuni de
temperament precum căutarea noutății, evitarea monotoniei, agresivitatea contribuie la
influențarea tranzacțiilor între copil și aceia care îl îngrijesc, în definitiv a stilului de atașament.
Hay (1980) a precizat că un atașament sigur este o preachiziție fundamentală a învățării. Acest
cercetător a afirmat că până și urmarirea figurii de atașament are funcția de a facilita învățarea.
Atașamentul devine astfel o fază obligatorie a procesului de învățare, deci a dobândirii
caracterului, a doua dimensiune majoră a personalității achiziționată prin învățare. Concepțiile
bazate pe teoria atașamentului permit, pe baza analizei tipului de atașament, să se facă predicții
asupra principalelor caracteristici ale tulburării de personalitate ce se vor întâlni mai târziu în
viața adultă.
Supunem analizei studiile nr. 1 și nr 2 referitoare la atașamentului în cazul adopțiilor, a
separării copiilor de familie. Atunci când un copil este separat de mama biologică, se creează o
rană emoțională profundă, care poate dura o viață întreagă. Această separare poate duce la
incapacitatea de avea parte, în viitor, de relații sănătoase, împlinitoare cu alte persoane. Din
fericire, această traumă poate fi vindecată. Prin atașament parental se poate vindeca suferința
copilului adoptat. Dar până atunci, familia adoptatoare poate asista la conflicte dese, lupte pentru
putere, crize de furie, și per total, haos. Mintea copilului privește prezentul prin filtrul trecutului:
mama primară l-a părăsit. Involuntar, copilul se va “aștepta” ca acest scenariu să se repete și în
cazul familiei adoptive. Chiar dacă în mintea sa el va căuta și va spera la un loc de siguranță. Din
perspectiva copilului, dragostea a însemnat actul de abandon în sine. Și frica de abandon crește
din ce în ce mai mult în cazul în care sunt schimbați, destul de des, asistenții maternali. Cei care
au fost adoptați se vor manifesta prin comportamente de tipul „atracție și respingere”. Atunci
cand se lasă iubiți, devin neliniștiți, anxioși și vor acționa prin respingerea părinților. Apoi sunt
cuprinși de neliniștea că părinții s-ar putea să-i abandoneze, așa că vor căuta modalități să-i
atragă din nou. Iar repetarea acestor episoade le poate crea frustrari părinților. De aceea, ce poate
face un părinte care a adoptat un copil este să creeze experiențe de atașament parental, exact
atunci când copilul are comportamente dificile, de sfidare. Felul în care se răspunde la
comportamentul copilului determină și soluția. Uneori părinții consideră că aceste
comportamente înseamnă, de fapt, dorința copilului de a avea atenție, de a-i testa pe părinți, iar
greșeala celor din urmă, apare atunci cand răspunsul lor vine sub formă de disciplină sau de
pedeapsă. Reacția din partea copilului vine sub formă de protest, de criză de furie, de luptă de
putere. Părintele trebuie să răspundă la comportamentele de nesiguranță ale copilului creând
niște experiențe securizante prin atingere, contact vizual, prin vocea blânda, îmbrățișare. În acele
momente cuvintele vor avea un efect redus, iar uneori pot chiar înrăutăți situația.
Studiile 3, 4 și 5 prezintă diferite situații de atașament. Așa cum am precizat și în analiza
articolelor anterioare, abandonul reprezintă pentru copil prima mare traumă din viața lui.
Separarea copilului de familia biologică poate fi pe perioadă determinată sau nedeterminată. De
cele mai multe ori aceste decizii sunt luate pentru binele copilului prin scoaterea lui dintr-un
mediu nefavorabil. Copilul va începe sa se simtă nedorit, neiubit, iar aceste carențe afective pot
avea efecte negative pe perioade îndelungate, atât în dezvoltarea fizică și intelectuală, dar și la
vârsta adultă în relaționarea cu ceilalți.
Articolul despre literatura pentru copii arată că personajele masculine sunt predominante.
Personajele feminine erau întruchipate făcând doar anumite activități ce favorizau atașamentul
față de cei mici, spre deosebire de tați care erau întotdeauna plecați de acasă. Studiile au arătat că
femeile erau mult mai des asociate cuvintelor emoționale decât bărbații.
În cultura secolului trecut însă se părea ca nu mai este nevoie de tați. Ei erau adesea
excluși din familii, fiind prezentați ca nefolositori, reci, rigizi, autoritari, uneori chiar violenți și
periculoși. În reclamele cu copii erau aproape invizibili. În filme și în cărțile pentru copii, tații
erau responsabili cu veniturile familiei și cam atât. Odată cu mișcările de emancipare a femeii,
tatăl a devenit mai prezent în familie, poate în același timp în care femeile au coborât standardele
în ce privește așteptările legate de treburile casnice și îngrijirea copilului. Apoi, tații au devenit
cu timpul mai afectuoși, în ciuda stereotipurilor culturale, conform cărora ar trebui să fie bărbați,
adică insensibili, războinici și detașați. Tații le lasă copiilor mai multa libertate de a explora, în
vreme ce mamele promovează precauția. Tații sunt mai creativi și imprevizibili în interacțiune cu
copiii, în timp ce mamele sunt ocupate sa fie profesorii lor. Altfel spus, mama e ghidul, tatăl este
tovarășul de joacă perfect. Joaca tatălui cu bebelușii este mai mult de natură fizică și tactilă, în
timp ce joaca inițiată de mamă este mai mult verbală și vizuală (studiu de Michael Yogman si
Berry Brezelton). S-a constatat că două treimi dintre micuții până în doi ani și jumatate preferă
joaca mai animata a taților, în detrimentul jocului calm și echilibrat al mamelor. Cu alte cuvinte,
tații sunt mai amuzanți (Hildy Ross si Heather Taylor). În urma unor studii, soții John și Julie
Gottman au ajuns la concluzia că, dacă tații se implică în universul emoțional al copiilor lor la
vârsta de 4 ani, copiii vor fi mai competenți social la vârsta de 8 ani. Un alt studiu făcut în 1950
de psihologul Robert Sears, pe un eșantion de 300 de familii care aveau copii de 5 ani și reluat 26
de ani mai tarziu, a arătat că cel mai bun predictor pentru empatie a fost implicarea afectivă a
tatălui, indiferent dacă era vorba de băieți sau de fete. Dupa alți 10 ani, aceiași subiecți au fost
testați pentru a se vedea cine are cele mai bune relații sociale cu partenerul de viață, copiii și
comunitatea. Din nou, cei care se bucurasera de implicarea emotională a tatălui, au făcut
diferența. Concluzia acestor studii este că un copil se va descurca mai bine în viață, dacă tatal lui
este prezent, implicat, vesel, grijuliu și, mai presus de toate, cald și iubitor. Așa cum atașamentul
față de mamă constituie baza pentru percepții și sentimente în alte relații semnificative, tot astfel
și calitatea atașamentului față de tata constituie un model pentru relațiile ulterioare din viața unui
om: prieteni, profesori, parteneri, colegi de munca etc.
Trauma este consecința tuturor situațiilor negative din viața copilului. Prof. dr. Franz
Ruppert este de părere că teoria constelaţiilor familiale deschide noi căi de acces către
profunzimile sufletului uman unde se află resurse nebănuite de vindecare a durerilor noastre.
Simptomele apărute după experienţele traumatizante sunt numeroase şi blochează funcţionarea şi
evoluţia firească a persoanei afectate. Suferinţa nu atinge doar persoana rănită, ci şi pe cei din
apropierea ei, cei cu care aceasta se află în legătură emoţională.
Pentru noi, oamenii, sursa principală de sănătate sufletească sunt ceilalți oameni. Ei sunt
și principala cauză a chinurilor noastre sufletești. Cea mai mare provocare, aceea de a rămâne
sănătos, o reprezintă relațiile de atașament, întrucât atașamentele suflești produc dependențe
reciproce – sentimentele sunt împărtășite, bucuriile și suferințele sunt simțite în comun. Un
atașament sufletesc poate servi ca sursă de iubire și forță, dar poate duce și la mai multă suferință
și nefericire, decât la fericire și mulțumire. Simptomele rănilor psihice apar, pe de o parte, ca
urmări ale tulburarilor de atașament și, pe de altă parte, ca urmări ale traumelor. Atunci cand se
are în vedere posibilitatea de a transmite urmările traumelor pe calea atașamentelor, se pot intui
usor cauzele problemelor sufletești. Problemele psihice apar în sistemele relaționale, cu
dinamicile lor complexe de comunicare și interacțiune. Combinând conceptul de atașament cu
cel de traumă, putem formula ca o legitate: o mama care a suferit o trauma transmite
neconditionat într-o formă sau alta, această experiență copilului ei. Apoi, experienta traumatică
va continua să acționeze asupra mai multor generații. În acest mecanism de transfer sunt
implicați și tații cu traumatismele lor, și ei le transmit mai departe copiilor lor.
Articolul nr 6 ne prezintă situația în care copiii preiau din atribuțiile părinților, numită in limba
engleza ,,parentifications,,. Acest schimb de atribuții este întâlnit în familiile în care nu sunt
respectate rolurile firești ale părinților și ale copiilor. Copilul devine sprijin pentru unul dintre
părinți, atât emoțional, cât și instrumental, practic. De asemenea, de multe ori, transformarea este
prezentă în familiile cu tendințe înspre disfuncționalitate. Adulții se comportă în afara
responsabilității lor ca părinți, se decad din acest rol și implicit nu mai reprezintă figuri care
oferă siguranța copilului. Drept urmare, copilul preia parțial sau în totalitate rolul părinților,
încercând să iși substituie satisfacerea nevoilor din partea părinților iresponsabili. Nu în toate
cazurile copiii sau viitorii adulți se simt nedreptățiți sau afectați psihologic. Uneori, ei percep
parentificarea drept ceva firesc sau măcar nu ca ceva foarte grav, iar în unele cazuri chiar
neconștientizând-o. Copilul investit cu prea multa răspundere se poate manifesta în două
maniere: drept cârjă emoțională a părinților sau a altor membrii ai familiei sau drept ajutor în
întreținerea și susținerea fizică a familiei. Pe de-o parte, copilul îi servește în mod complet
inadecvat părintelui drept confident sau joacă rolul de mediator între membrii familiei aflați în
situații conflictuale. Pe de altă parte, i se poate pretinde explicit sau subtil sa își consoleze
părinții sau frații cu dificultăți emoționale.
Copilului îi este delegată responsabilitatea de a le asigura membrilor familiei satisfacerea
nevoilor emoționale, chiar dacă această responsabilitate depășește capacitățile sale de cuprindere
afectivă a unei alte persoane și de a-i oferi confort emoțional. Într-o altă ipostază, copilul trebuie
să îndeplinească anumite atribuții casnice care depasesc responsabilitatea sa de copil al familiei.
De exemplu, acesta trebuie să muncească și să contribuie la finanțele familiei, să facă de cele mai
multe ori cumpărăturile, să gătească, să spele hainele familiei, să aibă grijă de frați sau să
contribuie majoritar la educația acestora.
Atunci când este resimțită ca stresantă, maturizarea aceasta accelerată poate fi de multe
ori terenul fertil pentru dezvoltarea diverselor tulburări psihologice. Dacă nevoile psihice ale
copilului nu au fost împlinite înainte ca acesta să fie nevoit să preia rolul de adult, e posibil ca
dezvoltarea sa psihologică să fie marcată. Sentimentele sale față de părinți pot creste într-o
ambivalență afectivă, susținută atât de iubire, cât și de resentimente. Copilul își privește părinții
ca pe un simbol al autorității și siguranței, dar totodată se poate simți nedreptățit de aceștia,
conturându-se astfel sentimente de confuzie pentru el. Copilul își poate dezvolta identitatea
legată de rolul central de salvator, de îngrijitor emoțional al celorlalți. Ca adult, poate manifesta
dificultăți de relaționare, de stabilire a limitelor în relații sau reținere în a cere ajutor la rândul
său, de a-și exprima nevoile și de a fi îngrijit din punct de vedere psihologic de ceilalți. Mai mult,
poate juca la rândul său rolul de părinte care are aceleași așteptări disproporționate de la copiii
sai. Modelul pe care l-a avut în propria copilărie îi poate marca rolul de părinte, ajungând să îl
considere ca parte din firesc și să îl practice la rândul său, alimentând o moștenire vicioasă.
Nevoile de atașament sunt universale, iar conectarea emoțională este esențială pentru
supraviețuire, este de părere John Bowlby, dar și pentru colaboratorii săi care s-au aplecat asupra
acestui fenomen abia prin anii 1950. Era dificil să schimbe mentalitatea epocii sale care pleda
pentru distanțare și control în relații, decât pentru apropiere și dependență emoțională. Și totuși a
perseverat, crezând în ideile lui. Bowlby a fost motivat de observațiile asupra copiilor rămași
orfani după al doilea război mondial. El a constatat că, în ciuda faptului că acei copii erau
ingrijiți și li se împlineau nevoile fizice, erau apatici, pierdeau din greutate și erau foarte
deprimați. Unii dintre ei chiar mureau, fără să existe cauze fiziologice. J. Bowlby știa motivul
acestor drame, dar trebuia să-i convingă și pe « înțelepții » vremii de adevarul său. A reușit în
cele din urmă să testeze ceea ce numim astăzi « teoria atașamentului » mai ales prin  studiul lui
Harlow și Zimmerman. Ca efect imediat a obținut permisiunea ca în spitalele de copii, accesul
părinților să fie permis 2 ore pe saptamână. Era puțin dar era un pas uriaș, parcurs de la
prezumția că prezența părinților mai degrabă dăunează copiilor, decât să le facă bine.