Poliomielita, adesea denumită și 

paralizie infantilă, este o boală infecțioasă virală acută, care se răspândește de la om la

om, de obicei pe cale fecal-orală. Termenul derivă din limba greacă poliós(πολιός), însemnând "gri", myelós (µυελός), se
referă la "măduva spinării", iar sufixul -itis, denotă inflamație.
Aproximativ 90% din infecțiile cu poliovirus cauzând poliomielită sunt asimptomatice, indivizii afectați pot arăta o gamă
largă a simptomelor, dacă poliovirusul intră în fluxul sangvin În aproximativ 1% dintre cazuri virusul pătrunde în sistemul
nervos central, infectând și distrugând preferențial neuronii motori, având ca efect slăbiciune musculară și paralizie flască. În
funcție de nervii implicați pot să apară diferite tipuri de paralizie. Poliomielita coloanei vertebrale este forma cea mai comună
caracterizată prin paralizie asimetrică, care de cele mai multe ori implică picioarele. Poliomielita bulbară are ca efect
slăbiciunea mușchilor care sunt inervați de nervi cranieni. Poliomielita Bulbospinală este o combinație de paralizie bulbară și
spinală.
Poliomielita a fost recunoscută ca o boală distinctă în 1840 de Jakob Heine. Agentul care o provoacă este poliovirusul, a
fost definit în 1908 de Karl Landsteiner. Deși epidemiile majore de poliomielită erau necunoscute până la sfârșitul secolului
al 19-lea, poliomielita a devenit una din cele mai temute boli de copilărie al secolului al 20-lea. Epidemiile de poliomielită au
mutilat mii de oameni, majoritatea copii mici, boala a cauzat paralizie și moarte în mare parte a istoriei umanității.
Poliomielita a existat pentru mii de ani în mod latent ca patogenie endemică până în anii 1880 când în Europa a început o
epidemie mare care s-a întins apoi și în Statele Unite ale Americii. Prin 1910, o mare parte a lumii a cunoscut o creștere
dramatică a cazurilor de poliomielită și epidemiile frecvente au devenit evenimente regulate, în principal în orașe, în timpul
lunilor de vară. Aceste epidemii care au lăsat mii de copii și adulți paralizați a dat un impuls pentru o "Mare Cursă", în
vederea dezvoltării unui vaccinpentru poliomielită. Dezvoltat în anii 1950, vaccinurile de poliomielită sunt creditate cu
reducerea numărului de cazuri de poliomielită la nivel mondial, de la mai multe sute de mii la aproximativ o mie de cazuri pe
an.[6] Eforturile de vaccinareîmbunătățită conduse de către Organizația Mondială a Sănătății, UNICEF, și Rotary
International, ar putea duce la nivel mondial la eradicarea bolii.

Clasificare
Efectele infecției cu virusul polio

Efect Proporția cazurilor[4]

Asimptomatic 90–95%

Boală ușoară 4–8%

Meningită neparalitică
1–2%
aseptică

Poliomielită paralitică 0.1–0.5%

— Poliomielită spinală 79% din cazurile cu paralizie

— Poliomielită
19% din cazurile cu paralizie
bulbospinală

— Poliomielită bulbară 2% din cazurile cu paralizie

Termenul "poliomielită" este utilizat pentru a identifica boala cauzată de oricare din cele trei serotipuri de poliovirus. Sunt
descrise două modele de bază de poliomelită: o boală minoră care nu implică sistemul nervos central (SNC), uneori numită
poliomielită abortivă și o boală majoră care implică SNC, care pot fi paralitică sau nonparalitică La cele mai multe persoane,
cu o sistem imunitar normal, o infecție cu virusul polio este asimptomatică. Rareori infecția produce simptome minore,
acestea pot include infecția tractului respirator superior (dureri de gât și febră), tulburări gastro-intestinale (greață,
vărsături, dureri abdominale, constipație sau mai rar, diaree), și boli asemănătoare gripei. Virusul pătrunde în sistemul
nervos central în circa 3% din infecții. Cei mai mulți pacienți cu implicarea SNC dezvoltă meningită aseptică nonparalitică, cu
simptome de dureri de cap, gât, spate, dureri abdominale și extremităților, febră, vărsături, letargie și iritabilitate. În jur de
unu din cinci, în 1000 de cazuri de boală progresează spre paralizie, în care mușchii devin slabi cu slăbirea controlului și, în
cele din urmă pacienții devin complet paralizați, această condiție este cunoscută sub numele de paralizie acută flască. În
funcție de locul paraliziei, poliomielita paralitică este clasificată ca:

 spinal,
 bulbar, sau
 bulbospinal.
Encefalita, o infecție a țesutului cerebral în sine, poate să apară în cazuri rare, și este de obicei limitată la sugari. Acesta
este caracterizată prin confuzie, modificări ale statusului mental, dureri de cap, febră, și mai puțin frecvent, criză și paralizie
spastică.[11]

Cauza
Poliovirus.

O imagine a poliovirusului prin microscop electronic

Poliomielita este cauzată de infecția cu un membru al genului enterovirus, cunoscut sub numele de poliovirus (PV). Acest
grup de virus ARN colonizează tractul gastro-intestinal în mod specific orofaringele și intestinul. Timpul de incubare (la
primele semne și simptome), variază de la trei la 35 de zile, cu o durată obișnuită de la șase la 20 de zile Poliovirusul
infectează și provoacă boli doar oamenilor. ]Structura virusului este foarte simplă, compusă dintr-un
singur genom ARN închis într-un înveliș proteic numit capsidă. În plus pentru protejarea materialului genetic al virusului,
proteinele capsidă permit poliovirusului să infecteze anumite tipuri de celule. Trei serotipuri de poliovirusul au fost
identificate: poliovirus de tip 1 (PV1), de tip 2 (PV2), și de tip 3 (PV3)- fiecare cu o proteină de capsidă ușor diferită de
celelalte] Toate trei sunt foarte virulenți și produc aceleași simptome.  PV1 este forma cea mai întâlnită, și cel mai asociată
cu paralizia.
Persoanele care sunt expuse la virus, fie prin infecție de imunizare cu vaccin polio, dezvoltă imunitate. La persoanele
imune, anticorpii IgAîmpotriva poliovirusului sunt prezente în amigdale și în tractul gastro-intestinal, și sunt capabili de a
bloca replicarea virusului; anticorpii IgG și IgM împotriva poliovirusului pote preveni răspândirea virusului la neuronii motori
al sistemului nervos central. Infecția sau vaccinarea cu unul din serotipurile poliovirusului nu oferă imunitate împotriva altor
serotipuri, și imunitate deplină necesită expunere la fiecare serotip. O afectiune rară, cu o prezentare similară este
poliomielita nonpoliovirus, care poate să apară de la infecții cu enterovirus si nonpoliovirus

Transmitere
Poliomielita este extrem de contagioasă pe cale oral-orală (sursa orofaringiene) și fecal-orală (sursă intestinală În zonele
endemice, polioviruși sălbatici pot infecta practic întreaga populație umană. Acesta este sezonieră în climat temperat, cu
vârful transmisiei vara și toamna.Aceste diferențe sezoniere sunt mult mai puțin pronunțate, în tropice Timpul dintre prima
expunere si primele simptome, cunoscute sub numele de perioada de incubație, este de obicei de 6-20 de zile, cu gama
maximă între 3-35 de zile. Particulele virale sunt excretate in fecale pentru mai multe săptămâni după infectarea inițială.[
Boala este transmisă în principal prin intermediul traseului fecal-oral, prin ingerarea de alimente sau apă contaminată.
Acesta este ocazional transmisă pe cale orală-orală  un mod vizibil mai ales în zonele cu salubritate și igienă
bună.Poliomielita este cea mai infecțioasă între șapte și zece zile înainte și după apariția simptomelor, dar transmiterea este
posibilă atâta timp cât virusul rămâne în salivă sau fecale. Factorii care cresc riscul de poliomelită sau afecteză gradul de
severitate al bolii includ imunodeficiența, malnutriția,tonsilectomia activitate fizică imediată după debutul de
paraliziei, leziunile mușchilor scheletici ca urmare a injecție vaccinului sau agenților terapeutici și sarcină.Deși virusul în
timpul sarcinii poate traversa placenta, fătul nu pare a fi afectat nici de infecția maternă și nici de vaccinarea
antipoliomielitică.Anticorpii materni trec, de asemenea, prin placentă, oferind imunitate pasivă, care protejează copilul de
infecție de poliomelită în primele luni de viață.Ca o măsură de precauție împotriva infecțiilor, piscinele publice au fost adesea
închise în zonele afectate în timpul epidemiilor de poliomielită.

Patofiziologie

Blocajul arterei lombare anterioare spinale din cauza poliomielitei

Poliovirusul intră în organism prin gură, infectând primele celule cu care vine în contact -faringele și mucoasa intestinală.
Reușește să intre prin legare la un receptor de tip receptor imunoglobulinăl, cunoscut sub numele de receptor pentru
poliovirus sau CD155, pe membrana celulelor.]Virusul deturnează apoi mecanismul propriu al celulei gazdă și
începe reproducerea. Poliovirusul se divide în interiorul celulelor gastro-intestinale, pentru aproximativ o săptămână, de
unde se răspândește la amigdale (în special la celulele foliculare dendritice cu rezidență în centre germinale tonsilare, în
țesutul limfoid intestinal, inclusiv celulele M ale plăcilor Payer, și adânc în colul uterin și ganglioni mezenterici limfatici, unde
se multiplică din belșug .Virusul este apoi absorbit în fluxul sanguine. Cunoscut sub numele de viremie, prezența virusului în
sânge permite ca aceasta să fie larg distribuit în întregul corp. Poliovirusul poate supraviețui înmulți în sânge și limfă pentru
perioade lungi de timp, uneori 17 săptămâni. Într-un procent mic de cazuri, se poate răspândi și reproduce în alte locuri,
cum ar fi tesutul adipos brun, țesuturi reticuloendoteliale și musculare. Această replicare susținută provoacă viremie gravă și
duce la dezvoltarea simptome minore, asemănătoare gripei. Rar, aceasta poate progresa și virusul poate invada sistemul
nervos central, provocând un răspuns inflamator local. În majoritatea cazurilor, acest lucru duce la o inflamare auto-limitativă
ale meningelor, straturile de țesut din jurul creierului, care este cunoscut sub numele de meningită aseptică
nonparalitică. Penetrarea sistemului nervos central oferă nu oferă niciun beneficiu cunoscut virusului și este destul de
probabil o deviere accidentală a unei infecții gastro-intestinale normale. ] Mecanismele prin care virusul polio se extinde la
nivelul SNC sunt greu de înțeles, dar se pare a fi în primul rând o șansă-eveniment, în mare măsură independentă de
vârstă, sex, sau poziția socio-economică a individului.
 Poliomielita paralitică

Denervarea țesutului mușchilor scheletici după infecția cu poliovirus poate duce la paralizie

În jur de 1% din infecții, extinderea poliovirusului de-a lungul anumitor căi de fibre nervoase, se replică de preferință și
distrug neuronii motori în măduva spinării, trunchi cerebral, sau în cortexul motor . Acest lucru duce la dezvoltarea
poliomielitei paralitice, la care diferitele forme (spinal, bulbar și bulbospinal) variază doar privind leziunile neuronale,
inflamațiile care apar, și regiunea afectată a sistemului nervos central. Distrugerea celulelor neuronale produc leziuni în
ganglioni spinali, acestea pot apărea în formațiune reticulară, nuclei vestibulari, vermis cerebelos, și nucleii
cereboși profunzi. Inflamația asociată cu distrugerea celulelor nervoase modifică de multe ori culoarea și aspectul materiei
cenușii din coloana vertebrală, făcând-o să apară roșiatică și umflată Alte modificări distructive asociate cu boala paralitică
apar în regiunea prozencefalonului (creierul anterior) , în special în hipotalamus și talamus.Mecanismele moleculare prin
care poliovirusul provoacă boala paralitică nu sunt încă pe deplin înțelese.
Poliomielita spinală

Localizarea neuronilor motor în celulele cornului anterior al coloanei vertebrale

Poliomielita spinală este cea mai comună formă de poliomielită paralitică, care se datorează invaziei virale ale neuronilor
motorii ale celulelor cornului anterior sau ale materiei cenușii din coloana vertebrală, care sunt responsabile pentru mișcare
a mușchilor, inclusiv a celor de trunchi, membre și mușchilor intercostali.
Invazia virusul provoacă inflamația celulelor nervoase, ceea ce duce la deteriorarea sau distrugerea neuronilor motori.
Atunci când neuronii spinali mor, are loc degenerarea walleriană, ceea ce duce la slăbiciunea mușchilor inervați anterior de
neuroni acum morți. Cu distrugerea celulelor nervoase, mușchii nu mai primesc semnale de la creier sau măduva spinării;
fără stimulare nervoasă, mușchii se atrofiază, devenind slabi, și slab controlabili și, în cele din urmă bolnavul va fi complet
paralizat Progresia la paralizie maximă este de rapidă (de la două până la patru zile), și este de obicei asociată cu febră și
dureri musculare. Reflexele tendinoase adânci sunt de asemenea afectate și de obicei sunt abolite sau diminuate; cu toate
acestea, capacitatea senzitivă ale membrelor paralizate nu este afectată. Gradul paraliziei spinale depinde de regiunea
afectată, care poate fi în zona cervicală, toracică, sau lombară. Virusul poate afecta mușchii de pe ambele părți ale corpului,
dar cel mai adesea paralizia este asimetrică. Poate fi afectat orice membru sau combinație de membre : un braț, un picior
sau ambele picioare sau ambele brațe. Paralizia este adesea mult mai severă proximal (în locul unde membrul se unește cu
organismul), decât distal (degetele de la mâini sau de la picioare).
 Poliomielita bulbară[

Localizarea și anatomia regiunii bulbare (cu portocaliu)

Poliomielita bulbară este responsabilă până la aproximativ 2% din cazurile de paralizie, care apare atunci, când
poliovirusul invadează și distruge nervii din regiunea bulbară a trunchiului cerebral. Regiunea bulbară este o cale a materiei
albe, care conectează cortexul cerebral la trunchiul cerebral. Distrugerea acestor nervi slăbește musculatura inervată de
nervii cranieni, producând simptome de encefalită și produce dificultăți de respirație, dificultăți de vorbire și de
înghițire.Nervii critici afectați sunt nervul glosofaringian, care controlează parțial de înghițirea și funcțiile în gât, mișcarea
limbii și gustul; nervul vag, care trimite semnale la inimă, intestine, și plămâni, și nervului accesoriu, care controlează
mișcările părții superioare a gâtului. Din cauza efectului la înghițire, secreții ale mucusului pot ajunge până la căile
respiratorii, cauzând sufocare. Alte semne si simptome includ slăbiciune facială, cauzate de distrugerea nervului
trigemen și nervului facial, care inervează obraji, canalele lacrimale, gingii, și mușchii feței, printre altele; vedere dublă;
dificultate de mestecat, și rată respiratorie anormală și ritm anormal de respirație, ceea ce poate duce la stop respirator. De
asemenea, sunt posibile și edemul pulmonar și șocul, care pot fi fatale.

Poliomielita bulbospinală]

Aproximativ 19% din toate cazurile de poliomielită paralitică au atât simptome bulbare cât și spinale, aceasta se
numește poliomielită respiratorie sau bulbospinală. Aici virusul afectează partea superioară a segmentului cervical al
coloanei vertebrale (vertebra cervicală C3 până la vertebra C5), și are loc paralizia diafragmei toracice. Nervii critici afectați
sunt nervul frenic, care acționează diafragma pentru a extinde plămânii, și cele care acționează mușchii necesari înghițirii.
Prin distrugerea acestor nervi, această formă de poliomielită afectează respirația, ceea ce face dificilă sau imposibilă
bolnavului respirația, fără sprijinul unui aparat respirator. Aceasta poate duce la paralizia brațelor și a picioarelor și poate
afecta, de asemenea, funcțiile de înghițire și ale inimii.

Diagnostic
Poliomielita paralitică se poate suspecta clinic în cazul persoanelor care se confruntă cu debut acut de paralizie flască la
una sau mai multe membre cu reflexe tendinoase abolite sau diminuate la nivelul membrelor afectate, care aparent nu pot fi
atribuite altor cauze, fără pierderi senzoriale sau cognitive.

Prevenire
Imunizare pasiva
Vaccin
Articol principal: Vaccin poliomielită.
Prognoză

Copil cu diformitate a piciorului drept din cauza poliomielitei

ÎnsănătoșireComplicații
Sindrom post-polio

Eradicare[IstoricNote și referințe
en

Un copil primind vaccin oral împotriva poliomielitei

 Tratament
Aproximativ 1% dintre copii sunt afectati de paralizie. Dintre acestia peste 1% sunt
afectati pe viatapost-poliomielita. Daca sunt afectati muschii respiratori, in absenta respiratiei
artificiale, poate surveni decesul. 
Nu exista tratament, dar intr-o oarecare masura se pot ameliora simptomele. Bolnavul
poate avea uneori nevoie de respiratie artificiala.
Profilaxie
Metoda de prevenire recomandata copiilor este vaccinarea cu vaccin antipoliomielitic. Sunt
disponibile doua feluri de vaccin contra poliomielitei:
- un vaccin cu germeni viu-atenuati, Sabin, care se administreaza pe cale orala
- un vaccin cu germeni omorati, Salk, cu administrare injectabila.
In Romania, vacinarea antipoliomielitica face parte din Programul National de vaccinari
obligatorii.