CUTEZĂTOR, Nr. 9

Nr.
9, noiembrie, 2020
Revista cultural-literară
________________________________________________________________________________________
Revista cultural-literară “Cutezător” aparține Federației EURO EDUCATION,

organizație acreditată de UNIUNEA EUROPEANĂ
________________________________________________________________________________________
REDACȚIA:
• Director fondator: Gheorghe Bucălăete
• Director tehnic: Ioan Constantinescu-Motru
• Director marketing: Alexandru-Eusebiu Ciobanu
• Redactor-șef: Lăcrimioara Iva
__________________________________________________________
CONTACT:
• Adresa: Alimpești, Nr. 88, Gorj
• Email: catalinp11@yahoo.com sau cutezator2015@gmail.com
• Telefon: 0760987321
__________________________________________________________
© Editura eParadigme
Cutezător (Online) = ISSN 2501-3033 ISSN–L 2501-3033
nr.9, noiembrie, 2020

Declarația Patriarhiei Române s-a dat în contextul intervenției televizate a lui
Raed Arafat, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență: „E extrem de necesar.
Riscul major nu e doar participarea, e pe durata transportului spre localitate sau
înapoi acasă. Dacă se stă în autobuz ore întregi, e suficientă o persoană infectată ca
să îi infecteze pe toți. Sărbătorile religioase se fac, dar participanți sunt doar cei care
au reședința sau domiciliului în localitatea respectivă.”
„Înțelegem, desigur, că noile măsuri ale autorităților sunt justificate exclusiv de
creșterea alarmantă a numărului de pacienți cu Covid, de necesara prevenire și
diminuare a îmbolnăvirilor ce pot conduce sau au condus deja la excedarea secțiilor
ATI din spitale”, a tranmis Vasile Bănescu.
„Măsurile ce se impun ca strict necesare trebuie justificate în mod onest de

rațiuni sanitare foarte limpezi, precum și de probe indubitabile legate de
respectarea sau nerespectarea regulilor în anumite locuri sau instituții”.
„Bisericile sunt prin natura lor spații ale decenței, curățeniei și ordinii, nu ale
dezordinii. Desigur, regulile stricte referitoare la igienă, la purtarea măștii în
anumite momente și la păstrarea distanței de 1,5 m între persoane se impun
inclusiv în spațiile liturgice și trebuie riguros respectate. Ceea ce în toată
perioada de până acum s-a făcut în mod exemplar în cadrul tuturor cultelor
religioase din România”.

Scrisorile cerului
Victoria Guțu
1.
Copila mea,
Îţi scrie mama,
Scriu cu o tulpină de lăcrimioară pe retina de câmp a sufletului tău tânăr şi încă crud,
scriu cu nimburi albe de înger,le prind pe creştetul tău inocent şi firav, sperând că într-
o zi, vei reuşi să culegi un buchet imens de scrisori cu iz de primăvară. Sunt nişte
epistole stoarse prin filtrul de lapte al norilor, sunt stropi de dragoste maternă distilate
prin inima cerului. Într-o zi, vei compune din ele o ploaie torenţială, adăpând sufletul
tău atât de însetat de armonie, împărțind câte un ulcior de frumos fiecărei inimi care
vrea să bea un ocean dulce, deghizat într-o scoică cu perle de artă în ea. Îți trimit
această scrisoare printr-un alb porumbel al păcii, care să-ți înalțe sufletul până la mine.
El îți va acoperi viața cu o aripă ușoară, adormindu-ți durerile și trezindu-ți speranțele
timide, care se jenează să ridice capul său de ghiocel de sub stratul de gheață hiemală.
Primește, draga mea, această primă scrisoare și bucură-te că ai pe cineva în cer!!!
*
Măicuța mea,
Ah! Timpul, ca un dulgher mi-a lucrat în lemn inima. Astăzi, citindu-ți scrisoarea, am
simțit-o transformându-se în vioară (deși lemnul, creat a fost pentru înflorire).
Mi-a fost dor de tine, cum îi e dor unei frunze de rădăcină, cum îi e dor unui cer de
spectrul curcubeului, aidoma păsării ce-și visa cerul din colivia îngrăditoare. Anume
dorul de tine mi-a dat arcușul ce-mi va mângâia strunele lăuntrice. Îți mulțumesc
pentru răvașul împliat în visul meu la copilărie. Am și uitat cum e să vorbesc cu
mama. Scriu transparent, transformându-mi cerneala într-o lacrimă la capăt de penel.
Acum, voi învăța dinnou să eclozez cuvintele de sub scoarța inimii.. Îți voi da
întrebări infantile, necoapte încă, întrebări cu tâmpla căruntă de așteptarea răspunsului
tău, întrebări ce dospesc în mine ca pâinea într-un bob de grâu.
Astăzi, am văzut porumbelul păcii, ciugulind fărâme de stele din palmele cerului, l-am
văzut plămădind pe ramul tânăr (și crud) al inimii un cuib din strune de vioară. Hai să
așteptăm, a zis, până când vei putea culege fructele mieroase, coapte de dogoarea
maturității. ce zici, măicuță, vom aștepta? vom avea atâta răbdare?
2.
Copila mea,
Pâinea devine mai gustoasă numai dacă aluatul așteaptă și rabdă. Știu, câteodată
așteptările sting stelele ce abia urmau să se nască, ele alungă cocorii din toamne, iar pe
arcușul viorii, așteptarea așterne tăceri. Dar ai observat, că nici o floare nu plânge pe
timp de secetă? Ea rabdă…rabdă și tu ca ea, pleacă capul, ca un fir umil de iarbă,
călcat de impertinența lumii. Învață răbdarea pietrei, care se șlefuiește doar în bătălia
cu valurile mării, doar prin asaltarea stropilor de ploaie, care o poate găuri. Multe
lacrimi cerești trebuie să se reverse până când piatra va deveni perfectă. Învață
răbdarea butașului de vie, care se maturează în vinul euharistic.
Învață răbdarea unei bucăți de lut, care se transformă în porţelan, fiind lovită drastic
de către un olar.
Arsă de focul dorului, îngheţată de gerul maliţios al tristeţii, modelată până la starea
perfectă. Lutul nu bănuiește că va sta undeva în vitraliu şi toţi îl vor admira pentru
gingăşia pastelată a sufletului său, pentru formele ireproşabile, pentru decoraţiunile
colorate, pentru inocenţă şi eleganţă.
Doar răbdarea smerită, în deplina ei tăcere, aduce lutul pe masa, unde o inimă
însingurată bea ceai cu Dumnezeu.
căci cine se va smeri pe sine, va fi înălțat, iar cine se va înălța pe sine, va fi smerit.
Unii oameni sunt aidoma felinarelor cu false lumini, în toată nimicnicia lor, ei pretind
că sunt stele. Însă eu știu că lumina de după sternul tău e adevărată.

*
Măicuța mea,
Vreau atât de mult să mătur cu nuiele de lumină întunericul din mine, să-l determin să
se târască în coate din calea visului meu, atât de multe aș vrea să realizez, dar de
fiecare dată îmi mototolesc visele ca pe niște foi maculate și le ard în focul uitării…
doar scrumul rămâne din ele, ce să fac, măicuță pentru ca aceste aspirații să
regenereze aidoma păsării Phoenix? Cum poate o buturugă să prindă rădăcini? Nu
vreau să renunț la vis, doar pentru că toți oamenii trăiesc în clișee. Le este mai simplu
să se topească în mulțimea pietrelor colorate cu vopsea decojită, decât să descopere
perfecțiunea sufetului-diamant. Se iscă în mine o mare împotrivire când neinițiații ce
pretind a fi giuvaieri, încearcă să-mi acopere strălucirea cu fadă acuarelă. Ajută-mă,
măicuță, să-mi redescoper diamantul de sub stratul gros de fard și să-mi urmez propria
mea cale, calea spre viitorul ce nu cunoaște monotonie.
3.
Copila mea,
Multe visuri albe, maculate fiind, au fost aruncate în lada de gunoi a neîmplinirii, doar
pentru că aspirațiile altora aveau o nuanță gri.
Visurile se împlinesc, doar că nu le pune în ladă, nu le lăsa să putrezească sub
ignoranța lumii triviale, nu-ți duce visurile la gunoi nu-i asculta pe cei ce-ți frâng
aripile, lăsându-te să sângerezi disperarea (din rănile unde au fost cândva aripi). Ei
sunt doar călăi ai aspirațiilor, abia așteptând să le pună sub ghilotină, să le
schingiuiască, numai pentru a se afirma pe seama ta, pentru ca nu cumva tu să
cucerești o stea mai depărtată, un pisc mai înalt. Iar tu, draga mea, nu semna sentința
la eșec (pentru că o hartă cu mintea plată nu va descrie niciodată profunzimea globului
pământesc, iar o machetă a sistemului solar nu va reprezenta niciodată dimensiunile
lui imense). Doar tu, copila mea, știi ritmul în care se rotesc planetele dorințelor în
Universul tău. Eu voi fi, pe viață, Calea ta Lactee, și dacă-ți va fi sete de laptele
copilăriei, în care germinează cele mai incredibile visuri, să știi că sunt cu tine. Te
privesc cu ochii mei de cer și sădesc în cugetul tău lumini, germinând soare. Împeună,
vom transforma orice vis în realitate. Visul tău de azi este prima treaptă spre realitatea
de mâine, prin ferma intenție de ascensiune. Trebuie să alegi astăzi ceea ce ai vrea să
devii în viitorul îndepărtat. Va trebui să mergi pe poteci înguste presărate cu trandafiri
ce-ți vor răni tălpile cu spinii, deși corolei îi va fi milă de ele. Vei escalada munți cu
fruntea izbită de stele. În acest moment, însă, nu uita poalele de la care ai pornit. Vei
întâlni pe calea succesului, pietre de poticnire, dar nu înceta să despici pietrele cu
toiagul credinței, ca să trezești izvoarele din somnul încremenit. Poate că vei întâlni pe
cale, lanuri de aur, lanuri în care holdele dau glas virtuților înrădăcinate în suflet.
Ferește-te, însă de neghina ce vrea să-ți întunece noblețea luminoasă a spicelor.
Frângând pâinea Vieții, despică neghina cu o muchie de cuțit și nu te lăsa absorbită de
întuneric.
Dogorită de suferință de vei fi, odihnește-ți aritmia inimii purpurii, la izvorul lacrimii.
*
Măicuța mea,
Uneori mă bucur de darul lacrimii, doar pulsul ei vibrant în colțul ochiului, poate
subția sufletul până la starea de strună cântătoare. Lacrima duce cu sine pietre de pe
suflet, deaceea le sunt recunoscătoare pe veci.
Lacrimile mele nu reprezintă sângele conștiinței lezate de răutate, nu mai plâng de
inferioritate, sau de mânie ci doar prind curajul unui fulg ce merge la luptă cu soarele.
Uneori dorul sapă fântânile ochilor. Atunci plâng de dorul casei albastre în care
locuiești. Când plânsul e eliberator, cerurile parcă s-ar elibera de furtunile din cearcăn,
se înseninează cerurile din mine, bucuria își găsește albia, mărgăritarele își revăd
mamele-scoici după revenirea pe țărm. Lacrima mea, uneori se îngemănează cu tine,
măicuța mea.
Gândim în unison, ești inima mea geamănă, inima-oglindă. Eu sunt doar un licurici,
păstrând în interior lumina-mamă, o efelidă pe obrazul soarelui, captând milioane de
raze și păstrându-le în amintire. Tu ești cerul meu-iar eu, un lac reflectând imensitatea
uranică, o simplă fotografie de pe matricea eterului. Acum știu că dacă îmi e dor de
tine, pot privi în inima mea și te voi vedea acolo. Dar totuși, te rog, mai scrie-mi… cu
pensula visului pe foaia imaculată a inimii, sau cu o rază de lună la un capăt de cer, cu
un nimb cuminte de păpădie sau…simplu, cu mina luminoasă a sufletului tău, trecut în
eternitate, scrie-mi, căci fără tine, se golesc toate plinurile, se dărâmă fericirea, ca un
castel de nisip, cerul a cade în fântână, iar pasărea inimii răgușește, nu-mi lăsa,
măicuță, cuibul fără cântec…
4.
Copila mea,
Dacă cerul vieţii tale a devenit sur, dacă disperarea a supt din venele lui tot seninul,
lansează către boltă, un aerostat albastru, pictat cu micile bucurii cotidiene, înmoaie
pensula în curcubeul visului, lăsându-l să plonjeze rebel prin necuprins, fie ca măcar
pe un colţ de cer să rămână un minuscul strop de senin. Dacă nu-ți stă în putere să
alungi norii, învață să iubești ploaia, fii recunoscătoare fulgerului, care, în pofida
violenței intrinsece, îți luminează viața.

Cu toate că ești îndrăgostită de curcubeu, bucurându-te de apariția lui ca de cele șapte
minuni ale lumii, refractate-n spectru, îndrăgește și lacrimile norilor, duse în cearcăn
ca niște cărtușe de plumb, dar, oare nu există nimic sublim într-o lacrimă? Lacrima nu
trebuie luată drept măr adamic, rostogolit din vârful vestejit al păcatului, cu dorința ei
străvezie de a strivi curcubeul-zâmbet. Lacrima este un dar, suferința-un dat, aducând
rodul mântuitor al răbdării. Învață să te bucuri de o lacrimă a cerului, pentru că doar
datorită ei, poți vedea curcubeul, doar datorită ploii, vei putea vedea cine își împarte
cu tine umbrela. Re-colorează-ţi doar viitorul, şi ţine minte, acuarela, penelul şi
talentul…sunt în mâinile tale…
*
Măicuța mea,
Nu pot să găsesc lira curcubeului, arcuită cu o lacrimă între două tărâmuri de lumină,
probabil curcubeul meu ontic și-a uitat culorile în paleta creatorului și nu au rămas
decât lacrimi, stropi de cerneală, din călimara suferinței, decolorați până la straveziu.
Nu am în mâini decât un creion simplu, tocit de dureri, mina lui e pe sfârșite,
repictează-mă tu, măicuță, căci fără tine, în lumea mea nu există culori… se pare că
toate nuanțele au murit pe vârful pensulei.
Dar tu, mamă, pictează-mi buzele cu o roșie floare de trandafir,
Vopsește-mi părul în frunzele toamnei roșcate,
Desenează-mi sufletul cu o rază, la capătul căreia să răsară soarele.
Colorează-mi ochii cu pensula verde a ierbii, ce-și ridică creștetul de sub zăpadă.
Imprimă pe fruntea mea cerul întreg, ștergând cu radiera visului toți norii.
Sădește sub pleoapele mele obosite de înfrângeri un buchet de albăstrele
Pune în palmele mele o floare de cicoare, desfăcându-și corola de minuni
Rescrie-mă cu geana arcuită a curcubeului, să-mi coloreze viața cu spectrul conceput
în inima cerului.
5.
Copila mea,
Nu mai trăi cu decepțiile zilei de ieri, ca nu cumva ele să devină împlinirea acumului.
lasă-ți trecutul în propriul său cocon, evadează din el în chip de fluture. Doar că ar
trebui să-ți dau o lecție de zbor, ca în grația ta, să nu-ți arzi de soare gingășia
înnăscută. Ai grijă să nu zbori prea sus, dealtfel îți vei arde de rugul mândriei și al
slavei deșarte inima de mătase, zvâcnind în aripi a aritmie. Niciodată să nu privești în
urmă, acolo unde trecutul, ca o plantă carnivoră vrea să te devoreze. Privește doar
înainte, precum și la cei ce zboară înaintea ta, urmează-l pe cel mai bun, pe cel ce îți
poate oferi un model de plonjare. Dar nu uita, dacă vezi un suflet plângând de
neputință, undeva, în urma ta, ridică-l pe aripa ta. Atunci vei fi răsplătită cu un zbor
mult mai înalt. Zbori, fluture din cocon, sparge limitele, fii așa cum nimeni nu te-a
mai cunoscut. Cu toată fragilitatea înnăscută, îndrăznește să cucerești înaltul! ține
minte că zborul alb nu se naște din aripile înnodate pe spate a cocoașă, ci mai degrabă
din conștiința de a fi fluture, care evadând din captivitate, recompune cerul. Învață
lecția de zbor, trezind libertatea din sufletul tău. Libertatea adevărată a fluturelui,
începe încă în temnița trupului de omidă atunci când până și târârea e o formă de
curaj.
*
Măicuța mea,
Uneori mă simt prizoniera suferinței ce ricică sufletului cetăți. Atunci îmi caut
libertatea în lacrima de ploaie ce asaltează piatra, tropotind cu tălpile goale. pe aripile
vântului, scos din vistieriile ascunse ale Dumnezeirii. Caut libertatea în izvorul ce
mângâie pământul cu mâini din ce în ce mai lungi, până și în floarea răsădită, care,
deși își are patria în alte pământuri, crește acolo unde a regenerat, în macul rebel ce
îndrăznește să dea glas purpurii pentru a se deosebi din mulțime. Caut libertatea peste
tot, dar o găsesc în mine însămi. Libertatea supremă vine doar atunci când mă detașez
de toate, atunci când nu-mi ancorez picioarele în ape tulburi.
Alteori tânjesc după libertatea cuvântului, am buzele legate într-un nod de trandafir,
închid cuvuntele în corolă ca să nu risipesc polenul în clepsidra de vânt. Tăcerile sunt
strigăte crescând spice până la cer și înapoi, sunt murmurări necurmate de liniștea
asurzitoare. Nu vreau să încătușez cuvintele, ci le pun pe spate zborul, pentru că nu-mi
e rușine de îngemănarea aripilor. Mi se face milă de neecloziuni, atunci sparg găoacea
dură și îmi eliberez cuvintele din cuiburi.
6.
Copila mea,
Azi scriu transparent, dar nu și invizibil. Auzi-mi șoapta ploii, ce deghizează tunetul.
Tunetul e dreptul ploii la voce, pe care surdul nu o aude, în pofida dorinței sale.
Murmurul- o formă de libertate extremistă a stropilor, alergând pe buze asfaltate de
tăceri. Miile de cuvinte nu fac decât să descrie perfecțiunea asurzitoare a tăcerii. Din
toate limbile existente pe pământ, cea mai frumoasă e limba tăcerii cu aromă de
liniște, de isihie, de rugăciune, pe care doar Dumnezeu o poate auzi. Se pare că
retrăiești timpurile babiloniene , când toate cuvintele s-au amestecat. Câteodată omul
vorbește tăcând și tace, vorbind. Atunci doar liniștea e cea ce vorbește. Inimile
furtunoase produc prea mult zgomot, astfel încât ecourile se parg de zidul
dintre suflete, mințile goale produc prea mult vacarm, strigând pe piețe. Doar
înțelepciunea tace. Aș vrea mult, copila mea, să te văd înțeleaptă. Dacă cuvântul tău e
în stare să aducă în falia inimii cutremurul, mai bine nu-l erupe din crater, ci acoperă
propriul tău vulcan cu o rugăciune aducătoare de pace. Atunci toate stihiile se vor
potoli. Nu mai demonstra nimănui că ai dreptate cu prețul răzvrătirii. Uneori pacea e
mai presus de dreptate.
*
Măicuța mea,
Dreptatea… a zburat, măicuță din lumea telurică. Nevinovatul plătește bir în rând cu
trădătorul. Dureros e sărutul iscariotean, atunci când arginții din pungă, capătă două
fețe, sinceritatea e luată drept naivitate, credința drept retard, iar prietenia drept
neatenție. Nu mai există prietenii durabile, nu mai există aripi pereche. Fiecare poartă
povara zborului pe o singură aripă. Ah, de ar învăța oamenii prietenia de la paginile
foii, care nu pot exista independent, fărâmitură cu fărâmitură, oamenii ar deveni pâine.
Dacă am lua exemplu de la ocean, care rămâne a ființa doar prin comuniunea
imbatabilă a stropilor.dacă am lua exemplu de la stele, care, doar reunindu-se,
alcătuiesc o constelație… Dar, din păcate, oamenii au alte modele, alergând după
nonvalori. Unii oameni au plinurile golite de sens. Ei doar își ambalează cu aur
cioturile adamice, spre a epata cu aparențele, nu și prin conținuturi. Mi-aș dori ca
oamenii să-și topească veacul glaciar cu sufletul-soare. Mi-aș dori ca toți să
zâmbească cu toată porfira inimii, cu tot azurul ochilor, nu doar cu buzele rujate. Mi-
aș dori ca privirea să exprime zbor, nu doar arcuirea genelor false. Eu totuși, măicuță,
cred că binele va coborî talerul Femidei. Nu am cum schimba lumea de una singură.
Pot doar să-mi schimb atitudinea, iar în loc să duc lacrima în chip de piatră până în
vârful dealului(aidoma lui Sisif), aleg să o duc la moară. Îți promit, măicuță,să fiu mai
bună, să o inimă curată, albă aidoma crinului despătimit de mac.
7.
Copila mea,
Judecata nu e în mâinile noastre, ci în mâinile bunului Dumnezeu. Tu, draga mea, nu
judeca și nu privi oamenii de pe vârf de munte, chiar dacă poți atinge cerul cu propria
tâmplă. Caută înălțarea în genunchii înfrânți, caută zborul în capul plecat și pe
spinarea dezaripată. Câtă smerenie păsării, ce având aripi, caută prin iarbă fărâme de
lumină! Fii porumbelul ploii, în care Duhul Sfânt se sălășluiește, fii blândă și
transparentă, nu te abate niciodată de pe calea pluvială. Deși a cunoscut înaltul, ploaia
tot pe pământ cade. Cât de înalt n-ar fi copacul, frunzele se lasă în jos. Impenetrabila
realitate este că o singură clipă desparte vara de toamnă.

Ornicul inimii, bătând în gol a pendul, anesteziază clipa ca să nu mai simtă cum trece
din viață. Secunda lasă pe cercul infinit, o urmă de sare, cale spre nicăieri, revenirea la
ieri, prin noua zi de azi, prin ochiului orb, cerșind iertare pentru dârele saline lăsate de
lacrima neobservată. Clipa devenită lacrimă nu va reveni niciodată în albia ochiului,
aidoma apei Iordanului. Ea va rămâne doar încondeiată în călimara trecutului, scriind
cu apă în cartea Vieții.
*
Măicuța mea,
Mă doare secunda sângerând dorul de tine. Am bandajat-o de multe ori pentru a
estompa hemoragia veacului. Însă nu există pansament timpului. Rămân pe suflet
cicatrici. Rană pe rană s-ar putea vindeca.
Apa vremii nu-ți poate șterge amintirea, dar poate spăla sângele scurs din rană.
Timpul ți-a răpit ultima bătaie a inimii în chip de clopot, ultima suflare în chip de
vânt. A adus visul meu la primăveri, în iernile cărunte alelui Bacovia, lăsându-mă să
respir a iarnă
Acel decembrie de plumb bacovian, cu acel alb decor funerar și-a descătușat lupii de
zăpadă, strivindu-te între incisivi. A lăsat pe geam o pereche de flori de ger și lacrimi
pereche după cortinele albastre ale ochilor, trase astfel încât doar eu să te pot citi în
oglinda lacului. De ce în oglindă? Pentru că mă simt a fi reflectarea ta dedublată.
Iar sufletul tău a rămas duminică albă strânsă ân cotorul calendarului hibernal al
gândurilor mele. De acolo, nimeni nu te va puta rupe în veac.
8.
Copila mea,
Timpul pe nimeni nu cruță. știi de ce? Dacă nu ar fi rănile sângerând, nu ar exista mir
de uns pe rana. Timpul poate fura clipa de azi, poate fura ziua de mâine, dar nu poate
fura amintirile- fotografii de pe matricea trecutului. Când îți e prea frig de-atâta iarnă,
încălzește-te la flacăra lumânării topite până la o lacrimă de ceară și mir. Această
lacrimă devine pentru tine ziditoare. Din ea, parcă renasc faguri plini-ochi cu mici
bucurii, trăite și văzute în visul unei albini, care aduce rodul muncii sale. Dar știi tu,
draga mea, că și acei fulgi incisivi, care te-au rănit cu gerul-spin, pot deveni albe flori
pe geam, flori din care albina visului se hrănește. Dacă ți s-a dat floare și fagur,
umple-l doar cu miere, poți face asta, știu bine. Nu uita de menirea ta de creator, nu
trăi doar în visul copilăriei. Mierea târzie e mai dulce. Nu poți transforma lacrima de
ceară în polenul tânăr al florii, așa precum nu poți copilăria la răscrucea dintre ani, nu
poți retrăi trecutul la momentul prezent. Resemnează-te, nu mai lupta cu morile de
apă. Nu fă munca lui Sisif, nu-ți mai duce lacrima la deal, te rog să o duci la moară.

*
Măicuța mea,
Lacrima mea e de sticlă, își sparge tâmpla de asfalt atunci când merge la asalt.
Lacrima mea e ca stropul de ploaie ce deghizează tunetul. Furtuna e dreptul lacrimii
mele la voce, pe care timpanele astupate nu o pot auzi, o formă de libertate extremistă
a stropilor, alergând pe buzele asfaltate de tăceri. Câteodată, omul vorbește tăcând și
tace vorbind. Inimile furtunoase produc atâta zgomot, încât ecourile se sparg în
cioburi de zidurile dintre suflete. Mințile goale produc prea mult vacarm, strigă pe
piețe. Iar înțelepciunea tace și ascultă. Mă doare, măicuță când vânturile iscate pe
aripa mea de fluture nu răsună în chimvale. Aș avea prea multe de spus. Ceea ce nu-i
pot zice altcuiva, ție îți vorbesc. Îți vorbesc murmurând a izvorul smuls din rădăcină,
izvor fără piatra-mamă. Asta sunt fără tine… Iar cu tine sunt stejar pulsând în ghindă,
sunt mărul întors în sămânță. Mi-am uitat freamătul în lemnul crucii tale.
9.
Copila mea,
Uneori ai buze legate într-un nod de trandafir, închizi cuvintele-n corolă ca să nu
risipeștipolenul în clepsidra de vânt. Tăcerile tale sunt pentru mine strigăte, crescând
spice până la cer și înapoi, sunt murmurări necurmate de liniștea asurzitoare. De ce
încătușezi Cuvântul? Îți e cumva prea greu să-i pui pe spate zborul? Sau rușine îți e de
îngemănarea aripilor? Sau îți e milă de neecloziuni? Chiar contează cuvintele altora
mai mult decât tăcerile tale? știu că au rămas prea puține zboruri pentru penițe (și tot
mai multe pene pentru perne). Călimara și-a uitat cerneala într-un izvor de adăpat
turma. Dar eu știu că tu nu te vei topi în mulțime aidoma multor diamante care își
autopoleiesc strălucirea cu un roșu fad și inexpresiv doar pentru a se dedubla, pentru a
fi ca toți. Tu însă, copila mea, decojește-ți falsitățile ca să rămâi veritabil diamant,
unic în felul tău de a fi, de a gândi. Gândul tău- porumbel în cârdul de corbi, miel în
haita de lupi. Rămâi a fi ceea ce ești, lasă amprenta inimii tale pe o pagină nescrisă,
spărgând felinarele cu soarele din tine.
(Roman epistolar în lucru. Drepturile de autor sunt rezervate)

Arta de-a pune diamante în pomul vieții
de Iva Lacrimioara
În sufletul poetei Mihaela CD, unii cititori intră desculți,
pășesc tăcut și își țin respirația. Aceștia sunt cititorii care… din
timiditate și din prea mult respect, nu ating ci doar privesc
”văpăile de simțiri” ale poetei.
Alți cititori își iau aripi și zboară tiptil, în vârf de aripă, din
teama de-a nu strivi corola de amintiri a poetei.
Mai există și cititorii care au ales să fie față în față cu ei înșiși
pentru că, este fascinant să te uiți în sufletul unui poet, ca într-o
oglindă și…să te recunoști.
Mihaela CD își lasă poarta sufletului deschisă mereu. Când îi vom trece pragul, vom
aprinde în noi ”cărbuni de jăratic” și vom degusta ”credințe, rugi, dorințe și speranțe.”
Poeta pictează iubirea și nu o face oricum, o face cu har și suflet curat.
Ați încercat vreodată să spuneți în cuvinte ce este iubirea? Greu, nu? Mihaela CD
descrie iubirea cu ușurință. Cum reușește? ” Se așează sub un copac de flori pentru a-i
mărturisi dorul ce-o apasă”; ”strânge firimituri de licurici”; din ”petalele ultimului
sărut face un superb colier”; ”încondeiază trăirile ce-o ard și aleargă în galop pentru a
le scrie”; ”plânge ce n-a fost să fie”…
Pentru a descoperi labirintul inimii Mihaelei CD, trebuie să-i pătrunzi în suflet cu ”o
vioară al cărei arcuș să alunece-n alint”.
”Pictura este o poezie care se vede și nu se aude, iar poezia este o pictură care se aude
și nu se vede.” – Leonardo da Vinci
Demne de laudă sunt creațiile artistului Mircea Rustiuc. Picturile acestuia sunt poezii,
poeziile Mihaelei CD sunt picturi! O fascinantă întâlnire între doi artiști care prin
crețiile lor reușesc să păstreze în lume… sentimentul de uimire, oferind materialul
necesar pentru a face visele vizibile!
“Măsura iubirii este să iubești fără măsură „- SANT’AGOSTINO
Mihaela CD iubește fără măsură: ”își pune inima în palma iubitului și-l lasă
să plece cu ea”; ”întreține firul bucuriei țesut de mama și bunica ei iar la acel fir a
cusut o fiică”; ”în pomul vieții pune diamante”; ”din scoiclile tandrelor desfătări îi
face salbă…verii aburinde”…

Cuvântul „nostalgie” provine din greaca veche. În greacă, nóstos înseamnă întoarcere
iar Álgos înseamnă suferință. Nostalgia este, prin urmare, suferința cauzată de dorința
de a reveni.
Mihaela CD are nostalgie pentru timpul petrecut pe plaja aurie, acolo unde ”din
pietricele i-a fost desenată iubirea”; îi este dor ”să se plimbe prin ploi și să culeagă
cireșele iubirii”;”revede auritele holde cochete”, ”îi este drag să își aducă aminte de
toridele veri cu ploaia de mătase”…
În”Focul din noi” a versului șoptire este intensă. Fiecare poezie ”emoții-nflăcărate-n
ea exprimă și-mparte sentimente un miliard!”
”Trecutul este ca o lumânare așezată la o distanță inadecvată: prea aproape ca să te
facă liniștit, prea departe pentru a te mângâia.”-Amy Bloom
Mihaela Cd cum se liniștește? De unde găsește forța de a-și controla focul interior, de
a-i întreține flacăra?
Cum își înnobilează simțirea?
Face ”sculpturi din iz de amor ars”; ”brodează prin măgăloase cusături/Tânărul duet
de o eleganță răpitoare”;
”își mărturisește iubirea pe floral altar”; ”simte vibrația de suflete pereche”; ”valsează
în doi prin gânduri călătoare”; ”scrie iubirii o scrisoare/ Parfumată cu nuanțe verzulii
de extaz”…
Mulți dintre dragii Mihaelei CD și-au schimbat domiciliul, mulți dintre aceștia
locuiesc într-o altă dimensiune, într-un alt timp…, însă poeta reușește să le transmită
mesaje, curier fiindu-i inima, sufletul…
Tatălui îi transmite: ”Fără tine nu-i râs, nici bucurie/Ne mințim că ne-am vindecat/
Plânge-n cui pălăria-ți fumurie/Și-n inimă strigă dorul ferecat.”/
Poeta ”pe cerul veșnic al tatălui, pictează un nor pufos de dor și de iubire. ”Ascultă
vocea tatălui pe-a sufletului patefon și-ncearcă să intersecteze razele sale pline de
bunătate.”
Multe dintre poeziile din această carte sunt poezii care reflectă dragostea și respectul
Mihaelei CD pentru cele două mame ale sale: mama biologică-ființa care i-a dat viață
și mama de suflet- ființa care i-a dat viață soțului ei.
”Focul din noi”este dedicată cu infinită dragoste, măicuței sale iubite, mamei sale
biologice care este încă în viață și fără de care, după spusele poetei, aceasta nu ar fi
fost nimic.
Chipul blând al mamei de suflet a poetei, stă într-o ramă. Pentru Mihaela CD
fotografia mamei soțului ei… a devenit o icoană, o imagine sacră care-i umple sufletul
cu arome de smirnă și tămâie.
Mihaela CD are o mamă-înger și un înger-mamă, două mame care i-au croit aripi și
apoi, au învățat-o zborul! ”Focul din noi” este un fâlfâit de iubire, atașament, dulceață,
atenție, instinct, strălucire, forță, fragilitate, frică, sincronizare, zâmbet…
Vă prezint câteva dintre îndemnurile poetei, îndemnuri de care ar trebui să ținem
seama: ”să-i vizităm pe părinți, să-i respectăm ca pe sfinți”; ”ascultă marea cu al său
cântat/ Cinstindu-ți jurămintele spuse”/; ”Să n-ai în veci păreri de rău,/Decât pentru ce
n-ai trăit”/; ”Nu-i cere astăzi vremii amânare/ Trăiește, nu e timp de împrumut!”/; ”Să
îmbrăcăm a vieții croială/ Dăruind la rându-ne un gând”/
Potrivit unui clasament special, cel mai scump cadou din lume este Taj Mahal.
Domnitorul Shah Jahan a construit această capodoperă în memoria iubitei sale soții
Mumtaz Mahal. Întregul complex a fost finalizat în 22 de ani l, cu o forță de muncă de
20.000 de lucrători. Un alt cadou celebru a fost cel pe care Richard Burton i l-a făcut
lui Liz Taylor la 40 de ani. Un diamant în formă de lacrimă, având 68 de carate și
estimat la aproximativ 1,05 milioane de dolari(la valorile din 1972).
Aceste două cadouri sunt nesemnificative față de cadoul numit viață, un cadou divin a
cărei valoare este inestimabilă!
”Focul din noi” este un omagiu adus vieții din exteriorul și din interiorul nostru, o
rugăciune de mulțumire adresată lui Dumnezeu.
”Primită-n dar divin e chiar ziua de azi/ Să cântăm viața cât îi suntem soliștii”/
”Din ziua în care ne-am născut/ Primim o Sfântă binecuvântare/
Pe calea vieții să avem un scut/ Lumina vie să ne fie încântare!”/
Din fericirea care-i ește șezătoare, Mihaela CD ne împarte tuturor pic cu pic” iar
”Gânduri, vise, fantezii/Așteaptă să fie explorate”/
”A face poezie înseamnă a atinge corzile inimii și a face muzică cu ele.”
Dennis Gabor
Mihaela CD este o virtuoasă! ”Focul din noi”este dovada! Aplauze!

Destrămate dogme
Adelina Fleva
1
coseşte Doamne iarba de pe mine
azi ca şi ieri ocnaş mă simt încarcerat în viaţă
mai am de ispăşit pedeapsa încă
şi car în transparenta mea făptură
o suferinţă dulce ca un izvor zidit în stâncă
şi pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne
i-ajung pe undeva la subsuoară
mi-s pletele murdare de păcate
un schit sunt de sudalme şi ocară
şi-aş vrea să mor o candelă curată
să-mi lumineze ultima suflare
Tu iartă-mă de viaţă pentru mine
doar viermii mai au trainică valoare
(aşteaptă viermii trufandale Doamne
probabil le amiroase a pucioasă
dar viaţa mea ruină încă vie
palpită jalnic pe sub haina roasă)
coseşte Doamne iarba de pe mine
mi-am luat sicriu şi l-am plătit în rate
nu m-a costat prea mult am dat pe acesta
lunar (prin respirarea mea concavă)
întâiul adevăr şi întâia-mi libertate
2
trăsnet cu miros de cer si alge

dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată
în trăsnet cu miros de cer şi alge
îmi explodează venele la tâmple
şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge
(eu te voi alăpta cu fericire nesihastră
lângă altarul unui nuc cu frunze roze
să-ţi pară îndoielile de-acuma
că sunt doar veritabile neopsihoze)
dar strânge-mă la piept cu disperare
mi-e aşteptarea carne însetată
te rog frumos să stingi şi-apoi să laşi lumina dreaptă
să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată
3
Destrămate dogme
.
mă vrea sicriul foamea dintre scânduri
se-aude scheunând în depărtare
şi-mi zgârie timpanele bolnave
de-atâtea împăcări cu şerpii şi de-atâta uitare
căci singură-s cu demonii din mine
şi-am ruginit de-atâta nedreptate
aş vrea să mă-nfrăţesc cu orhideele abstracte
să nu-mi mai simt noianul de păcate
(dac-aş avea din nou piroane în palme
în loc de destrămate dogme
mi-ar râde ochii către Tine
n-aş sta cu uşile închise
de frica morţii care vine)
mi-e trupul lut arid dar fă să crească
un lan de grâu din el cu spice pline
de rugăciuni curate apoi vino
şi scoate Doamne demonii din mine
4
Atât de albastru
.
prima ta muşcătură mi-a ucis pudoarea m-am întins ca o lebădă
pe canapeaua din sufragerie
(visam că mă aflu printre nuferi şi ţin între aripi întreg universul)
cu ochii sprijinind tavanul
mi-am cusut palmele sfâşiate de prejudecăţi
ca să nu le mai vad să nu le mai aud strigătul
în timp ce-ţi întindeam cheia de la intrarea în ape
iar de pe buze ţi-am cules urzici
care mi-au biciuit inima până la sânge
şi apoi până la rădăcinile copacului
care-mi surâdea prin fereastră ca printr-o Biblie întredeschisă
pentru că mă ustură mângâierile tale am atâta nevoie să plouă
că invoc norul din glastră să-şi reverse nemărginirea
pe care n-o mai ştiu de acum două mii de ani de
când te-am cunoscut atât de albastru şi atât de sălbatic în mine
5
Mi-e sufletul
.
mi-e sufletul de-acum drumeţ pribeag
privirea mi s-a încleiat pe-un ram
iar corbii cu sutanele macabre
îmi croncăne prohodul pe la geam
şi Doamne ce duhoare se desprinde
din trupul care zace în sicriu
acum că sunt o mână de ţărână
mi-e dor de învelişul Tău cel viu
aş vrea să ţip buchete de proteste
un glas de valuri sparte mă îngână
(mi-e dor de vina ta
și judecata aspră a ta
în trup şi în plete)
dar peste ele viermii stau pe-o rână
şi Doamne ce duhoare se desprinde

Venera
CHIRILA REBECA -CLAUDIA
Chirilă Rebeca-Claudia s-a născut în Oradea, România. A urmat facultatea de Litere

din Oradea, având ca urmare marea pasiunea pentru literatură și artă. Dragostea față
de poezie a existat mereu, însă după aprofundarea acestui stil literar în facultate,
pasiunea față de poezie a prins rădăcini adânci în mintea și inima scriitoarei.
Atracția spre scris se conturează prin înscrierea la cursul opțional de Creative writing
în timpul facultății, dezvoltând abilități de scriere expresivă. Poezia de tip haiku, fiind
primul tip de poezie pe care a trebuit să se axeze. Au urmat apoi scrieri fantastice și
proză scurtă, însă autoarea revine la prima dragoste, poezia.
Debutul literar în materie de proză a avut loc în Revista de sociolingivstică cu studiul
„Marin Preda” în 2018, iar debutul poetic a fost realizat în revista „Poezii pentru
sufletul meu”, Nr.3/ 2020 cu titulurile: „Ins”, „Venera”, „Pluto”, „Nicăieri”.
În materie de hobby-uri este atrasă de lectură, arta sub orice formă, limbi străine,
documentare istorice și psihologie.
„Primul meu refugiu a fost cititul, iar mai apoi scrisul. Factorii externi și viața de zi cu
zi, au condus la refugiul meu în poezie. Scriu ce simt și ce gândesc. Versurile vin pe
rând, iar eu aștept să se adune pentru a le putea așterne pe hârtie”.
Literatura reprezintă un tărâm magic pentru aceasta, îmbogățind abilitățile vieții
cotidiene. Poezia este pentru ea o formă de limbaj simplu, însă încărcat cu
semnificații, este menită să elibereze omul.
În prezent autoarea lucrează la două proiecte literare: publicarea unui studiu despre
mitul labirintului în secolul XX în Antologia Universum, antologie de literatură

contemporană și publicarea unor poeme în revista „Poezii pentru sufletul meu”,
Nr.4/2020.
1
Deșert
a trecut și vara asta
iar nu ne-a găsit împreunați
eu eram pe Marte și tu pe Pământ
erai doar un muritor ca restul
un praf într-un deșert.
fără vreun amestec cu viața
eram cerșetori de vise
efemeri în lume.
2
Ins
ți-aș fi trimis și dragoste și ură
căci te-am adorat.
am căutat prin indivizi,
un suflet cum ești tu!
îmi erai muză, dor și apus.
3
Nicăieri
iubite-aș platonic ca până acum!
tu nu ești a nimănui și nu vei fi cândva
ești de speriat.
eu nici măcăr trecut n-am fost și nu voi fi
sunt între nicăieri și niciodată,
suflet frumos și pur.
4
Pluto
ascultă-mi pașii
cum se depărtează de tine
rămas bun lirism uitat.
te regăseam adesea printre stele,
s-a pus praful pe întregul cosmos
galaxiile s-au îndepărtat.
am mai rămas doar eu…
eu și Pluto-n depărtare
fără de strofe, refren ori muză.
5
Venera
te-am venerat până la stele
tu n-ai știut și m-ai lăsat…
rog cerul să reverse ploaia
ca într-un film de prost augur.
norii să-mi inunde viața
să băltim deasupra lumii,
tu să dispari încet spre mal.
6
Excesul
am consumat suflete tinere,
gingașe, fără probleme sau prejudecăți.
ce zile…ce seri!
preferam să petrec aceste zile ploioase cu tine
tu iubești ploaia – aduci turbulențe ca ea.
ne vom reunim într-o altă viață,
mai puțin complicată.
7
Mai stai
îmi ești în minte, în suflet, în gând
te simt, te aud , te chem…
eu sunt totul sau poate nimic.
parcă te pierd, pururea gând
pleci când noaptea vine și ne găsește reci.
Mihaela CD

Drumuri suspendate-n toamne
ALEX ANDRU
Alexandru Dospinescu, pseudonim literar Alex Andru, din Laval, Canada, are 64 de
ani și este canadian de origine română. Compune poezii încă din anii de școală de pe
vremea când locuia în Romania, la București. În urmă cu foarte mulți ani , se mută cu
familia sa în Canada, în orașul Laval din provincia Québec, unde își continuă
activitatea literară.
Publicaţii:
În noiembrie 2018 publică în revista on line ”Poezii pentru sufletul meu” la care este
și colaborator senior făcând parte din grupul celor 5 autori care au pus bazele revistei
virtuale.
În anul 2019 a publicat în revista tipărită ,,Candela de Montréal’’, revistă de literatură
și cultură generală, bilingvă, fondată în 1997, de dl Victor Roșca.
În noiembrie 2019 publică în revista tipărită ” Poezii pentru sufletul meu’’, revista de
literatură, artă și cultură a românilor de pretutindeni, publicaţie trimestrială, editura

,,Globart Universum’’Montreal, Canada, Editor dl Johnny Ciatlos-Deak.
În acelasi an 2019 publică poezii în Ziarul ,,Unirea’’, din Montréal, publicaţie lunară,
Senior editor, dl. Ion Anton Datcu.
În vara anului 2020 publică Volumul de poezii: ,,Ieșirea din sertare’’, la editura Siono,
din București, volum care în prezent se află în așteptarea lansării oficiale la Montreal.
Activitate:
– Participa la Cenaclul epigramiștilor „Păstorel Teodoreanu” din Montréal , cenaclu
condus de memorialistul dl. Ion Anton Datcu -președinte;
– Participă la Cenaclul ,,Mihai Eminescu”, Montréal, Canada, al ACSR (Asociația
Canadiană a Scriitorilor Români) dl Leonard Ionut Voicu-presedinte;
– Participă la Cenaclul ,, Destine Literare’’ (online) al ASRAN ( Asociaţia Scriitorilor
Români din America de Nord), președinte, dl Alexandru Cetăţeanu;
-Participă la diverse evenimente culturale ale Asociației românilor din Canada, ARC,
unde recită poezii.
Membru al ARC (Asociaţia Română din Canada)
1 poeţii-
Aici De multe ori în sens contrar.
Am să m-ascund Iar setea o voi potoli
În nopţile de mâine, Bând din izvorul fericirii,
Purtând și ultimul meu gând Căușul palmelor când voi goli,
Cu mâna sprijinită pe destine. De arșiţa supusă verii.
Mă voi prelinge printre brume Am să m-ascund discret
Alunecând într-un alt timp, În nopţile de mâine,
Strângând uitate petice de lume- Eu slovelor fidel poet
Acompaniator pe muntele Olimp. Aici, în ţări străine.
Lăsa-voi umbletu-n odihnă 2
Privind încrezător spre viitor, Bunici
Și-mi voi așterne sufletului tihnă
Mai sunt bunici
Trecând mereu surâzător.
Care trudesc
Pe-aceeași punte-a vieţii Și viaţa poartă în opinci-
Dorită-n echilibru doar, Nicicând nu obosesc.
Atunci când trec pe ea
Blajini, prin spaţiul mioritic Printre domni și multe doamne
Trudesc discret, Este-un râu care desparte,
Pentru nimic- Mai aproape, mai departe
În strai n-au pus secret. Drumuri suspendate-n toamne.
Și poartă roata conjugare Pasul nostru ostenește
Făcută tot din lemn, Străbătând grădina vieţii
La boi, eternă înjugare Și-n lumina dimineţii,
Cu-același, hăis, îndemn. Om cu om, se întâlnește.
Ne sunt bunici, Adunând rele și bune-
Cei care-au mai rămas O privire veșnic nouă,
Tot priponiţi pe-aici, Ce mi-o lasă mie, vouă
În milenar răspas. În oglindă, viaţa pune.
Privindu-ne în ochi Pe cărări nebănuite
N-așteaptă nici o mângâiere, Trece astăzi amintirea
Doar să descânte de deochi Și se bucură privirea,
Că i-am uitat în vreme. De imagini tăinuite.
Plecaţi prin alte lumi, Iar în suflete coboară,
Pământul lor e-acasă- Dorul fără de prihană
Noi, suntem azi postumi, Căutând mereu în goană,
Ei, încă merg la coasă. Dragostea, din altă vară.
3
Dragostea, din altă vară
Mihaela CD

Mirosul albei zile de mâine
Olivia Marta Gaidos

1. De ce plângi, eu?
De ce plângi, eu? Uitat.
De ce miros tristețe, 2.
Văd gri De ce nu-mi vii?
Și aud rece?
Te simt în marea nemișcare
Nu pot simți dulce
Ca o nălucă, alinare
Când amarul
Îmi este dragostea ce te așteaptă
Îmi pătrunde
Până-n sfârșit de mare-albastră.
În gândire,
Nu știu de unde ai venit
Mă cuprinde.
În inima-mi te-ai alipit,
De ce plângi, eu?
Cu drag te-am așezat pe cerul
Îmi spun,
Zilei de mâine, ca tot gerul
Dar răspunsul
De azi și ieri să se topească
E greu de evitat,
Sub dulce-alură îngerească.
Ca un uragan
Nu vreau s-aștept în van sosirea
Deșănțat.
Ta împreună cu iubirea,
De ce plângi, eu!
Eu nu aștept, ci dăruiesc
Îmi răspund.
Tot ce în sufletu-mi primesc.
E răspunsul
La întrebarea
3. E atâta liniște
Doar iubirea Încât îmi pot auzi nașterea gândurilor,
Somnul eului,
Cu haină de catifea
Trecerea timpului,
Se îmbracă inima,
Cântecul ideilor,
Roșu-nchis, iubirea cântă,
Pulsul sufletului,
Fiecare zi e-o nuntă.
Pașii imaginației dansând
Te invită să trăiești
Pe muzica liniștii mele.
Clipe calde, din povești,
Să dansezi un vals în doi, 5.
Să curgă lacrimi șiroi, Mirosul albei zile de mâine
Rele, bune, să se-adune
Într-o zi îmi vor crește aripi de fluture.
În a inimii minune,
Mă voi contopi cu ziua de mâine.
Nu se-oprească-n veci cântatul,
Mirosul ei de zi albă mă va transforma
Să curgă mereu oftatul
în înger.
După clipă fericită,
Neaua pură îmi va fi pat iar albul
După viață împlinită!
sufletului hrană.
4. Nu voi duce lipsă de nimic, universul
Liniște Mă va încălzi
Și voi putea călători din inimă în inimă.

Liliana Ghiță Boian: Epopeea dacică – istorie, cultură și civilizație
Mihai-Claudiu Dumitrache
Uneori, îngerul păzitor al fiecăruia dintre noi, și mai ales îngerul creator din arealul
nostru lirico- epic, ne trimite aripile sale uriașe cu deschidere largă spre Dumnezeire
inspirația divină pentru a așterne pe răbojul contemporaneității trecutul poporului
nostru înveșmântat în straiele străbune ale geto-dacilor…
Uneori, Dumnezeu ne găsește într-un mod absolut miraculos dintr-o pleiadă de

oameni care trăiesc la polii opuși ai umanității –geografic vorbind- și ne transmite prin
mesaje de dincolo de relitatea cotidiană informații despre noi, strămoșii poporului
dac…
Căci, cum altfel se poate explica ca eu, locuitoarea orașului Drăgănești- Olt unde
există singurul sat neolitic reconstituit din Europa- sat care dovedește existența dacilor
în acest teritoriu la sud de Carpați, să fiu desemnată de către poeta Mariana Moga
organizatoarea Taberei Culturale „De Amicitiae” să fac o recenzie pentru cartea
domnului Sergiu Botezatu despre epopeea strămoșilor neamului românesc intitulată
DACIADA-GETICA-DAVA?
Această tematică, această preocupare de a pune în evidență trecutul istoric daco-getic

al poporului român îmbracă abordări diferite:
Reconstituirea primului sat dac din neolitic din Europa
Iniţiatorul proiectului și realizatorul reconstituirii satului neolitic este profesorul

Traian Zorzoliu, colegul meu de breaslă culturală între anii 2001-2015, directorul
Muzeului Câmpiei Boianului. Acesta a amenajat șase colibe folosind chirpici din
trestie împletită şi pari bătuţi în pământ, exteriorul colibelor fiind împodobit după
specificul acelei perioade. Casele sunt destinate diverselor categorii sociale: pescari,
agricultori, olari, vânători.
Aşezarea a fost amenajată pe un teren împrejmuit cu un şanţ de apărare şi gard din

nuiele împletite, precum în mileniul V î.Hr., iar intrarea se face pe o punte din lemn.
În fiecare bordei există spaţii distincte: pentru locuit, pentru prepararea hranei şi
pentru depozitarea uneltelor.
În interior se găsesc obiecte neolitice sau reconstituiri ale unor obiecte neolitice: mese,
altare de cult, unelte pentru gospodărie şi pentru practicarea diferitelor ocupaţii. A fost
reconstituită şi o locuinţă lacustră, folosită în vechime pentru depozitarea proviziilor,
deoarece aşezările erau ridicate pe văi ce obişnuiau să se inunde frecvent.
În „arheo-parcul“ de la Drăgăneşti-Olt, profesorul Zorzoliu a reconstituit satul după

tipul aşezărilor neolitice specifice culturii Gumelniţa, ale căror urme au fost
descoperite aici. Acest sat neolitic reprezintă, în fapt, o uliţă din satul original. Astfel
apăreau în perioada neolitică aşezările: cu un grup mic de locuinţe, trei-cinci bordeie,
amenajate în zone inundabile, pe nişte mici insule, care se transformau în sate.
Colibele erau dese, uliţele sau calea principală nu erau mai mari de doi metri, uneori
colibele fiind chiar lipite una de cealaltă. Construcţiile erau joase pentru că înălţimea
oamenilor din acele vremuri nu depăşea 1,50 – 1,60 metri. Casele nu aveau tavane, dar
erau bine căptuşite la interior cu diverse materiale. Fiecare colibă avea vatră, cuptor,
laviţă, iar patul era construit din pământ ridicat, peste care aşezau piei sau rogojini.
În cadrul arheoparcului este reliefat modul de viaţă al unei populaţii care a trăit acum
cinci mii de ani î.Hr., populaţie care avea obiceiul să se aşeze în zonele inundabile, pe
nişte mici insule, care, odată cu trecerea timpului, s-au transformat într-un fel de
măguri sau teluri. La început, comunităţile respective erau mici, pe teluri, găsindu-se
numai trei-cinci colibe.
Tot aici a fost amenajat un mormânt specific acestei culturi, iar scheletul, provenind
tot din acea perioadă, are picioarele şi braţele aduse la piept în poziţia fătului, potrivit

tradiţiilor de atunci.
Toate acestea pot fi văzute în muzeul din Drăgăneşti-Olt. Satul neolitic a fost
inaugurat pe 18 septembrie 2010. Oraşul a devenit, astfel, singurul din judeţ inclus
într-un program internaţional de arheologie.
„Este fascinant pentru oricare om din ţara asta, iubitor de istorie sau nu, să poată
păşi într-un sat de acum 4.500 de ani. Este singurul sat din ţară de acest fel şi
singurul din Europa. La inaugurarea lui au venit 96 de arheologi din 24 de ţări din
Europa care au avizat că este cea mai reuşită – să zicem aşa – reconstituire. (…) N-
am avut spaţii mari, că puteam să fac mai multe. Şi este frumos, poţi intra să vezi o
altă lume, un alt mod de organizare a spaţiilor interioare, un alt mod de
viaţă”, declara profesorul Traian Zorzoliu, director al Muzeului Câmpiei Boianului
din Drăgăneşti-Olt, despre arheoparcul pe care l-a realizat.
Reconstituirea Cetății dacice de la Sprîncenata
Începând cu anul 2012 prof. Traian Zorzoliu a inițiat – prin realizarea unei machete la
scara 1/100 – reconstituirea în orașul Drăgănești-Olt a unei cetății dacice ale cărei
vestigii s-au găsit într-o localitate învecinată, Sprîncenata, cetate specifică zonei
noastre de relief (șes), adică ridicată pe o movilă de pământ întărită cu palisade și cu
vaduri de apărare. Această cetate a avut caracter militar, fiind un important punct
strategic de supraveghere, o cetate de observație. Cetatea nu a fost lipsită de
importanță pentru daci, dar nu a prezentat un interes major pentru cuceritorii romani,
care s-au îndreptat spre zona montană unde bogățiile țării- aurul în speță- zonă care
canaliza toată atenția cuceritorilor romani. În anul 2013 s-au luat aprobările de la
instituțiileadministrative, iar în anul 2014 au început lucrările de terasare, de
construire a fundațiilor și de realizare a primelor locuințe în procent de 80%. Din
păcate, în ianuarie 2015 prof. Traian Zorzoliu a trecut în altă dimensiune răpus de o
boală necruțătoare, lucrările au continuat și în anul 2016, dar din anul 2017 proiectul
a fost abandonat și trecut în conservare din motive care nu fac obiectul
analizei prezente.
Alipirea extensiei Boian la numele meu

La începutul „carierei” mele culturale, în cadrul
Cenaclului literar Orizont al Casei de Cultură din
Focșani al cărei director era reputatul teleormănean
prof. Nicolae Burnaz, am decis extinderea numelui
cu denumirea câmpiei natale, Boian. Am făcut acest
lucru deoarece mă simțeam legată prin simțire și
trăire de câmpia din sudul țării, de cultura ceramicii
Boian, parte componentă a culturii Gumelnița și în memoria satului cu același nume
dispărut probabil în secolul XVI, fiind devastat de năvălitorii turci.
Am descoperit ulterior că în regiunea Cernăuți, vechi teritoriu românesc există un sat

reședință de comună cu numele Boian. Localitatea Boian a făcut parte încă de la
înfiinţare din regiunea istorică Bucovina a Principatului Moldovei, iar în provincia
canadiană Alberta trăiesc urmaşi ai românilor emigraţi la 1900 din satul bucovinean
Boian. Strămoşii lor au întemeiat acolo un sat care să poarte numele leagănului de
acasă – Boian. Boianul canadian este o oază de românitate pe care comunitatea
bucovineană, aflată la a treia generaţie pe pământ canadian, o păstrează cu sfinţenie.
Nu este și aceasta o dovadă a transmiterii filonului strămoșesc în actualitate a celor

care știu, pot și vor să nu-și uite trecutul, istoria, neamul?
Aceasta este latura istorică și lirică a existenței mele în zona culturală a Câmpiei
Boianului, existență care se împletește cu proiectele și realizările prof. Traian Zorzoliu
și se întâlnește conjunctural cu elaborarea unei modeste recenzii a cărții cu caracter
istoric a domnului Sergiu Botezatu, epopeea DACIADA-GETICA-DAVA.
* *
REALIZAREA EPOPEEI DACIADA-GETICA-DAVA
Scrierea unei epopei în zilele noastre pare a fi un lucru desuet și poate chiar
inadecvat… „Pare” și „poate” deoarece a te angaja la transpunerea în versuri a istoriei
unui popor care acum nu-și mai regăsește ritmul existențial propriu și nu mai acordă
credibilitate sau/și încredere trecutului istoric, lăsându-se târât în paradigme
metafizice fără o coerență minimă, făra a continua lanțul trofic al strămoșilor noștri ca
și verigă indubitabilă a popoarelor europene și nu numai atât este desigur, un act
temerar fără precedent.
A scrie o epopee presupune cunoașterea izvoarelor istorice a tot ceea ce s-a scris în
documentele antice din veacul vecilor cu trimitere directă la traco-geto-daci, cât și la
sursele care precizează în mod indirect, tangențial sau în contextul istoric, filozofic
sau descriptiv pur și simplu originea poporului nostru, corespondentul teritorial, de
limbă, obiceiuri, și viețuire a strămoșilor noștri.
M-a surprins, fără îndoială, bogăția și complexitatea listei de „Mărturii despre Geto-
Daci” capitol distinct care ocupă spațiul cărții de la pagina 219 la 269 unde sunt
trecute în revistă toate datele culese de autor din izvoarele istorice de la Sumerologul
rus A. Kifisim și Pitagora (580 î.H – 495 î.H), până la Derjavin, N. S., Istoria
Bulgariei, Moscova, Leningrad, Edit. Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S., 1945.
Bibliografia care a stat la baza informării documentare a autorului și studiului

aprofundat a datelor cu caracter istoric veridic și nu imaginativ așa cum am fi
predispuși a cataloga realizarea acestei epooei care străbate de la nord la sud și de la
est la vest tot spațiul teriorial, istoric, cultural și administrativ, eonomic, politic,
militar și de observație al Europei antice este impresionantă. Sunt nu mai puțin de 141
documente studiate laborios din care autorul a selectat elementele constitutive ale
versurilor sale cu respectarea strictă și absolută a adevărului istoric așa cum transpare
el din textele elaborate de Academia Română sau/și de autorii volumelor menționate.
Așadar, Sergiu Botezatu, român basarabean, absolvent al Universităților din Moldova,

Austria și SUA, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor
din Republica Modova, autor al unor volume de poezie lirică, filozofică, patriotică și
pentru copii, apreciat de personalități literare din cele două teritorii românești, decide,
contrar unor tendințe postmoderniste și a unei libere exprimări specifice curentelor
literare de după anul 2000, să abordeze scrierea unui poem epic de mari dimensiuni, în
versuri, povestind faptele eroice ale poporului român cu oamenii săi absolut deosebiți
devenind de-a lungul timpului personaje istorice- eroi ai neamului: Deceneu,
Burebista, Decebal sau zei, Zamolxis.
Într-o introspecție incipientă plasează desfășurarea eposului în Dacia preistorică:

La Maica Dacie ne tragem, la fel şi noi, copii fiind,
Tăcerile-ndrăznim să spargem, printre milenii colindând.
Aşa şi noi, din întuneric, la Mama Dacie venim
Printre milenii de colinde recea tăcere-o răscolim.
Istoria poporului dac curge de la originea sa Pelasgă bine argumentată istoric și

selecționată impresionant și punctual în 57 de poeme document, poeme care dau
dimensiunea însăși a poporului român greu încercat de evenimentele vremurilor. Este
așa de multă și puternică încărcătură istorică și documentară a fiecărui vers și a
fiecărei strofe întregind poemele cu nume ale unor popoare, istorici, localități, zeități,
războinici, regi și regate cu trimiteri la subsol încât pot afirma fără teama de a greși că
Sergiu Botezatu realizează o frescă veridică a acelei perioade istorice, completă și
complexă atât prin abordarea sa realistă, având ca sursă de inspirație izvoarele și
documentele istorice, cât și modalitatea expresivă lirico-poetică, ritmată în context cu
desfășurarea acțiunilor.
Cu certitudine este cea mai impresionantă epopee scrisă de-a lungul timpului având în
vedere fondul documentar, multitudinea de informații oferite, respectarea adevărului
istoric și forma care definește o exprimare clară, fără echivoc sau care să dea naștere
la comentarii inadecvate, dat fiind notele explicative de la subsolul paginilor.
Versurile alternează ca dimensiune în funcție de mesajul care se vrea transmis, iar

prozodia evidențiază o structură bine definită a versurilor. Ritmul fiecărui poem
evidențiază mișcarea sufletească și transpunerea melodiei interioare a poetului prin
succesiunea armonioasă a silabelor, încântându-ne spiritul cu transmiterea acestora
prin cuvinte bine alese.
Faptul că folosește rima ca mod de versificare dă o și mai mare valoare realizării sale
lirice, știindu-se că, de fapt, de multe ori căutarea unui cuvânt care face să coincidă
(fonic) silabele de la sfârșitul a două sau mai multe versuri poate duce la „pierderea”
sau denaturarea mesajului care dorește a fi transmis. Din acest motiv, autorul are
merite lăudabile în contextul în care a reușit să găsească „cuvintele potrivite” pentru a
motiva cititorii să continue lecturarea și înțelegerea în totalitatea sa epopeea Daciei

noastre străbune.
Aș spune că finalul acestei producții epice de mare amploare este mobilizator sau
poate, meditativ… având în vedere îndemnul poetului :
Români cu rădăcini măreţe, măreţe timpuri ce-aţi parcurs
Din străvechimi şi până astăzi, chiar dacă veşnicii s-au scurs,
Fiţi mândri toţi de visul sacru, ce veşnic prin strămoşi trăit
Şi prin legende vii ce-n inimi pulsează timpul răstignit
Dar, vreau să cred, să sper că nu există un final, pentru că iubirea adevărată nu are
sfârșit… În afara unei legături constând dintr-un amestec eterogen de suflet și roșu nu
am nicio afinitate materială sau familială cu Basarabia. În schimb am o mare afinitate
sprituală și culturală. Sunt impresionată de faptul că între o comunitate de români și o
altă comunitate tot de români care au aceeași limbă, același trecut istoric, aceeași
origine spirituală, aceleași culori în drapelul național și aceleași valori culturale există
o graniță reală și veridică. Tot așa cum reală și veridică este și simțirea noastră
românească. Am câteva prietene și mai multe cunoștințe care sunt de dincolo de
Prut… le percep ca fiind suferinde… bolnave… de dor, de inepuizabilul și
intraductibilul dor… pe care doar noi românii de aici și de dincolo îl simțim cum este
cu adevărat… Noi, cei din România considerăm că ceea ce avem merităm sau că ni se
cuvine, românii din Basarabia istorică luptă încă să aibă ceea ce avem, sau credem că
noi avem… o țară! România.
Acesta este și argumentul pentru care am dedicat Basarabiei 12 poeme în volumul

„Vitraliile iubirii”, în capitolul „Basarabia, iubirea mea (poeme neterminate) pentru
că dorul și iubirea pentru Basarabia și pentru oamenii care locuiesc acest pământ nu se
va termina niciodată!
Redau aici ultima strofă din Poem neterminat 10:
Nu.
„nu ne prăbușim în semnul deznădejdii”1
orice cădere impulsionează urcușul
spre un zbor exploziv
nelimitat de nicio îngrădire
din dragoste
de moarte
pentru viață”
În ultimul timp am vizitat câteva cetăți, biserici vechi și dave din țară. Am simțit un
impuls patriotic pentru cunoașterea mai aprofundată a istoriei vechi a țării mele și a
strămoșilor mei. Parcurgerea aceastei cărți a venit ca un corolar, ca o încununare a
pelerinajului meu istorico-ecumenic.
Epopeea lui Sergiu Botezatu este o realizare extraordinară. Am citit în adolescență de

nenumărate ori poemul epic Eneida lui Virgiliu impresionată fiind de călătoria
lui Aeneas de la plecarea din Troia până la sosirea în Latium, de informațiile cu
caracter istoric și mitologic pe care mi le-a oferit și pot să afirm că, această carte a fost
leagănul cu iz de antichitate al tinereții mele. Ei bine, acum la maturitate, citind cartea
lui Sergiu Botezatu, epopeea DACIADA - GETICA-DAVA am realizat care
este dimensiunea istorică, sacră, legendară și culturală a poporului meu.
Sunt impresionată. Mulțumesc autorului Sergiu Botezatu pentru trăirea deplină pe care
m-a determinat să o simt acum, în toamna anului de grație 2020 prin citirea,
înțelegerea și înălțarea spirituală a acestui testament al sufletului românesc!

Drumul spre cer
Neculai Radu
1 Ești apa din mine

Țară Sfințită,
Botezul ți-l port,
Izvor în mine tu ești, Țărână eu vreau
Lacrimă crudă, Să fiu doar în tine.
Sărutul tău e lumină,
Depărtarea 2
Mereu e un dor. Casa din deal
Sătul
Mă simt doar cu tine, La casa din deal
Graiul tău rugăciune, Eu urc,
Dumnezeu Pădurea
Prin tine mă știe. Coboară cu tine.
Rătăcit Din frunze
Sunt astăzi în lume, Ne cântă salcâmii,
Ploaie Lumină-i cărarea,
Tu cazi peste mine, E ceartă de greieri.
Împărtășit E seară târzie,
Eu plec de la tine, Apari și dispari
Un an În umbre de tufe,
E postul la mine. Soare e luna.
Țară Arțarii

Cușma vor să mi-o ia, Cămașa ta te face înger,
Pe frunze le calc, Mereu tu ești o poezie.
E strigăt în vale, Tu ai pământul ca și raiul,
Numele tău Îl simți ,te simte,
E ecou, Și plângi, îi simți durere
Fugi ca o zână, Când ceru-l pedepsește.
Mă lași Copile de la țară,
Rătăcit fără tine, Povești tu știi din cimitir,
În noapte Citești pe cruci
Cobor cu stele pe mine. De la morminte,
Și inima tu o împarți
3 Cu tine și cu satul.
Copilul de la țară
Ai vorba ta ca versul,
Fântână tu ai graiul,
Ai palma tăbăcită
De sapă și condei,
Ai talpa urmă
Pe drumul de la țară,
4
Ești sărutat de soare
Drumul spre cer
Pe față, pe picioare,
Crezul tău e țara,
Drumul spre cer
Mai sfântă ca icoana.
Urcă pe dealuri,
Mereu ai vocea fluier,
Șerpuind pe sub coaste,
Ai iz de ,,Miorița „,
Despică pădurea,
Ai plânsul de la mama,
Osteniți de căldură
Ai scâncetul de piatră,
Oamenii sorb din ulcioare,
Sfințenie în tine.
Ulii simt,
Ai viața anotimpuri,
E miros de pradă,
Mereu ai o corvoadă
Urme de pași
Si calendar
În praful galben se văd,
Ai sărbătorile creștine,
Bătrânul
Mireasă albă ai privirea,
Sfidează tăcerea
Zâmbetul
Și urcă în ritmul inimii dealul,
Bujor de vară,
Bastonul îi sprijină anii, Albastrul se scurge,
Urlet de lup Albie seacă e cerul,
Stârnește fiorii, Lumina transpiră,
Răcoarea se simte, Tremură timpul,
Cerbii lovesc Negrul e poartă,
Cu coarnele ramuri, Sub pleoape
Își caută loc de odihnă, Ochii dorm,
Tărâmul cu zâne Sorb din vena solară,
E vârful de munte, Inima simte tăcerea,
Cocoșii dau știre, Plictisită,
E creierul nopții, În ritm monoton
Carul atârnă Îngână un cântec,
Cu oiștea pe piatră, Cuvântul se naște,
Obosit e pământul, Trupul trezește,
Drumul urcă spre cer. Visul se sfarmă,
Umbrele
Cărările zilei se văd,
5 Pulsarii cad ploaie,
Noapte de toamnă În zbor e pământul.
Din cer
Coboară tot apusul,

Povești cu tâlc din Marele Război (LXVII). Amintirile sergentului Davițoiu
18 Octombrie 2020, orele 12,30 P.M. – energicul și plin de voioșie profesor Dan
Pupăză ne-a trimis prin intermediul internetului mai multe materiale care au legătură
cu județul Gorj în Marele Război. Unele culese încă din secolul trecut chiar de
părintele domniei sale, învățătorul/profesorul Grigore Gr. Pupăză (Giurică din
Câmpofeni-Gorj), altele adunate personal de domnia sa. Gest de onoare și mare
caracter, dar și de mare responsabilitate pentru trecut. Cu plecăciune și respect, dl.
profesor!
Într-un astfel de material ne este redată povestea sergentului Ion Davițoiu din comuna
sus-amintită, localitatea Stroești. Gorjeanul nostru își amintește cum a participat
alături de o grupă de ostași ruși la o acțiune nocturnă împotriva inamicului în zona
Cireșoaia, în apropiere de salina de la Târgu Ocna (jud. Bacău). De fiecare dată când
ai noștri veneau cu trenul ca să se aprovizioneze cu sare „nemții băteau gura ocnei” cu
tunurile. Octogenarul nostru erou își aducea aminte că având dorința de a-i anihila
„artileria noastră a tras trei ore [foc continu], dar n-a putut rupe rețelele de
sârmă ghimpată (…) deoarece erau înșirate prin lemne”. Acest eșec parțial făcea
imposibil un atac al infanteriștilor. Ori era impetuos necesar să fie decimată această
efemeră barieră artificială care anula orice eventual atac terestru.
În aceste condiții dificile factorii de decizie au dat ordin ca o trupă de „comando”,

încropită ad-hoc, să nimicească buclucașa rețea de sârmă ghimpată. Această misiune i
s-a încredințat unei patrule care număra 18 soldați ruși. Sarcina de a-i duce pe aceștia
în spatele sârmelor dușmane a revenit însă sergentului gorjean Ion Davițoiu. Târâș-
grăpiș, pe coate și genunchi, în fruntea patrulei rusești, acesta a parcurs distanța de
peste 100 de metri până la inamic. În momentul în care au fost foarte aproape „rușii au
început să bombardeze cu grenade tranșeele” ocupate de inamic. Nemții au ripostat cu
mitralierele, dar cei 19 temerari au scăpat nevătămați „ (…) pentru că pe acolo se afla
un tranșeu unde s-au ascuns ei”.
A doua zi, sergentul Ion Davițoiu a fost chemat la regiment în prezența comandantului
său de batalion, Bădescu. De față erau și cei 18 camarazi ruși de circumstanță, alături
de comandantul lor. Într-un final, în urma unei ceremonii succinte, dar emoționante,
toți cei 19 au fost decorați „cu medalia rusească a lui Sf. Gheorghe” – mai precis, cu
ordinul „Sfântul Gheorghe” care era cea mai înaltă recompensă militară din istoria
Imperiului Țarist (Rusia) la acea vreme, atribuit în premieră încă de la 1769 -,
gorjeanul nostru primind cel mai probabil această distincție, clasa a IV-a.
P.S. 1 – Pe hârtia îngălbenită de timp, în josul paginii, există următoarele informații:

„Davițoiu Ion, vârsta 80 de ani, știe carte, cooperator” (cel mai probabil că la această
vârstă a dat detalii despre această misiune); pe pagina de început, în dreapta sus:
„culeasă de Dănău Marcel”, desigur la solicitarea profesorului Gr. Pupăză.
P.S. 2 – Observație personală: vă rog să constatați prin câte mâini a trecut această
informație istorică pentru a ajunge în fața ochilor mei, apoi prin intermediul FB-lui la
dvs.? Și mai sunt unii care minimalizează rolul istoriei (!).
Gabriel Sarcină

Luminațiile
de Eugenia Bucur
Mamă, de o fi și tu să vii,
Pe drumul acesta nevăzut,
Să știi că am lăsat să cadă lacrimi,
Să mă găsești măicuță,
Să fii în primul rând…
Când soarele v-a scăpăta,
Mai aprins decât în seri de vară,
Eu sufletul îl voi lăsa deschis
Să-l recunoști, măicuța mea,
Eu să te simt în mângăieri, comoară.
Privesc cărări de stele călătoare
Și inima-mi vibrează-n nevăzut
La gândul că în seara asta, mamă,
Te-oi întțlni, cum n-am făcut demult.
Îmi luasem gândul de la întâlnire,
Dar astă noapte, în luminații,
Poate te-oi strânge la piept
Să-mi stingi focul dorului din lacrimi.
Lumea toată e schimbată,
Cu restriști, cu distanțare,
Cu COVID… și alte mii de fiare.
Nu mai mergem nicăieri,
Nici la nuntă, nici la-nmormântare.
Părinții cu copiii nu se mai regăsesc,
Pământul e un iad fără încetare.
Fiecare e o piatră de mormânt,
De plumb, de lut, un muc stins de lumânare,
Prin ferestre de durere greu se spune un cuvânt.
Ne apasă drumul scurt și dureri ce stau pe oase,
Ce-au întunecat pământul și pe omul pus în lanțuri.
Viii sunt în condamnare, om cu om nu mai cuvântă,
Nici clopotul la biserici, morților nu le mai cântă.
De mi-oi fi înstrăinată, într-o lume așa amară,
Tu să știi, măicuța mea, că te aștept cu doru-n poală
Și cu brațele deschise pe cărarea dinspre cer
Să îmi alini, mamă, dorul, pe pământul prins în nor.

Așteptarea mută…
Georgeta Tudora
1
Am fost, mamă, acasă… Mamă, intru, casa era goală
Nu era ca atunci când cu toți
Am fost, mamă, acasă, Ne-ntorceam de la școală…
Casa noastră, cea albastră… Și ne dădeai repede mâncare.
Dar eu n-am avut cui spune:
„Sărut mâna ta bătrână!” Mi-arunc ochii pe un perete
Și văd o fotografie cam veche
Am rotit ochii prin ogradă Alături un calendar cu sfinți
Și ei doreau ca să te vadă… Dar eu plâng… nu am părinți.
Cum trebăluiești mata de zor
Pe la soba cu plită și cuptor. O icoană încă mai are prosop
Cusut cu îngerași și floricele
Doar tufa de liliac sub cerdac În nopțile când nu aveai somn
Mai avea viață ca altădată Și erai pe gânduri ca orice om.
Cu florile către fereastră
Mi-a spus că nu ești acasă. O șatrancă care-i tare veche…
Încă mai atârnă de un perete. Că prea pe toate le avem deodată:
Țesută demult de dumneata Corona virus, secetă, cutremur…
Într-o iarnă cumplit de grea.. Și ne paște și o foamete verde.
Amintirile rău mă doboară… Doamne, așteptarea este mută

Te văd, mamă, ca odinioară Ar trebui să facem rugăciune
Cu pestelca prinsă-n brâu, Și sfântul maslu pe câmpul curat
Îmi curg, lacrimele, ca un râu. Unde doar păsările au mai călcat.
Am fost cu gândurile mele 3

La căsuța cu liliac și zorele. Aprind candela sufletului în noapte
La frumoasa noastră locuință,
Dar nu te-am găsit, măicuță!!! Trei ani de când ai plecat discret
Am încetat frate să te mai aștept
2 În fiecare zi sau noapte, cu lacrimi
Așteptarea mută… Prevesc spre cer spunând că-i greu…
Dezbrăcați parcă de viață Toți ați făcut parte din sufletul meu
Suntem într-o așteptare mută Atunci demult nu știam ce-i greul
Ascultăm o melodie virusată Dar unul câte unul sus v-ați ridicat
La orga morții din parcul verde. Am sufletul trist, vesnic nemângâiat.
Ne sprijinim de toiagul bătrân Aprind candela sufletului în noapte

Și ascultăm pereții cum vorbesc Să vă pot vedea, să vă am aproape.
Despre moartea care cosește Țin memoria ta, a fraților veșnic vie
Pajiștea de pe întreg pământul. Pentru că altceva nu pot face BĂDIE.
Citim zilnic în cartea cu cenușă Rog cu lacrimi fierbinți pe cei sfinți

În crematoare-s transformate… Să vă dea odihnă cu pace și lumină
Spitalele care sunt prost dotate În raiul înflorit și cu multă verdeață,
Îngoapă zilnic viețile nevinovate. Să vă fie iertate păcatele din viață.
Suntem iar mânați de-un canon Mi-e dor de mama și tata și surioare,
Și ne rugăm la palide icoane De voi frații mei inima doare, doare…
Noaptea când pământul respiră Nimic nu mai este cum a fost demult
Și se cutremură în miez de noapte. Trăiesc, deși… sunt moartă demult…
Cădem îngenunchiați și speriați 4

Frumoasă a fost copilăria Ce-a fost odată… nu o să mai fie.
Frumoasă a fost copilăria, 5

Pe Dealul Holban cânta ciocârlia… Sufletul are arșiță și se usucă
Un ciripit de pasăre duioasă
Iar mă ia dorul de sat și casă. Sufletul are arșiță și se usucă
Are frământări în prag de seară.
Mă bate vântul și-s pe cărare, Liniștea din suflet a plecat iară,
Speranța se știe…nu moare Fără să privească cum plâng…
Trece iute peste nori de ploaie,
Durerea la pământ mă-ncovoaie. Iată, nici stelele nu au răsărit,
Nici luna nu iese dintre gânduri.
Copilăria nu pot s-o uit niciodată Doar vântul mai dă câte-o adiere
Aș vrea să vină desculță pe uliță, Răcorindu-mi fruntea-ngândurată.
Prin roua dimineților presărată,
Pe drumul ce trece pe la poartă. Lipsită sunt de orice bucurie
Și copleșită sunt de-o letargie.
Dar niciodată, copila nu mai vine… Apasă peste umeri și peste față
Rătăcită este în timpul de demult. Greutăți ca plumbul, of, viață…
Din negura timpului zarea-i divină,
Curge astăzi amintirea prin gând… Pășește noaptea-n rochie neagră
Nici aștrii nu vor să mă mai vadă
Suspină trandafirul la fereastră Cum merg ca amețită pe uliță…
Văd tâmpla mamei cu petale albe. Căutând să dau de-a mea măicuță.
Pe tata îl așez frumos într-un mit,
Anii mi-au trecut prin timpul grăbit. Doar bufnița mai zboară din pom
Grăbită anunță moartea unui om.
Ciocârliile în zborul lor iar cântă Zboară un înger cu aripa sidefie
Toată suflarea satului o ascultă… Îmi aștept măicuța. O să mai vină?
Că ea ne va rămâne amintirea vie

Și sincera iubire
Poesis Din sufletul lui.
Îngerul meu
Ochii căprui
Ca blana unei căprioare blânde
Buzele groase și roșii
Ca petalele de trandafiri
Prințul care a venit
Miriam RIZAC MÎRZA Din regatul îndepărtat
Rămânând
El…
Etern în inima mea
Necunoscutul suflet,
Pentru care
Necunoscutul om
Am văzut
Pe care îl văd
Adevăratul sens al vieții.
Și de care mă îndrăgostesc
Noapte îngândurată
Din prima clipă…
Mă uit afară,
Devine dintr-odată
Dar nu ești,
Sufletul cunoscut
Mă uit pe fereastră,
În care văd
Dar nu ești,
O inimă de aur
Mă uit în casă,
Ochii reflectând
Dar nu ești
Bunătatea
Apoi,
Îmi amintesc Trupul meu devine al tău
Și te găsesc Trupul tău devine al meu
Într-un singur loc Astfel suntem un TOT.
În inima mea! Anomalia iubirii
Sufletul și trupul Dorul nu trece,
Ce este un suflet? Dorul nu trece,
Ce este un trup? Plouă,
Amândouă Plouă
Sunt făcute unul pentru altul Și iar plouă
Așa cum În ziua înfrigurată de toamnă,
Nu pot sta despărțite. Îți simt lipsa
Eu nu pot sta fătă tine Aflându-mă
Tu nu poți sta fără mine În anomalia universului paralel
Sufletul meu Cu pământul
Aparținând ție În lumea mea
Pe veci În care totul e posibil.
Iar sufletul tău Împreună am făcut
Aparținându-mi Imposibilul posibil
O eternitate. Dar,
Unul nemaiexistând fără altul Aleg
Făcute să fie împreună Să rămân

În anomalia mea. Orice vrei
Dorul, Iubirea fiind seva vieții.
Pasiunea Acel tărâm
Și obsesia Pe care am intrat
Nu vor dispărea Fiind
Niciodată Tărâmul în care am rămas
Iar eu aleg să petrec Viața fiind mai bună
O viață de aici și de-apoi Eu fiind mai senină
Alături de tine Tu dând sens vieții
În care Ca apa cea vie.
Timpul va fi pus pe pauză. Plângând
Iar fiecare clipă Unul pe umărul celuilalt
Va fi o nouă Alături,
Anomalie și iubire! În prezent
Viața alături de tine Aflându-ne
Viața mea alături de tine Pe norul ce ne scufundă
A devenit Enigmatic
O nouă poartă În oceanul iubirii
Un nou tărâm Unde există viață.
În care poți face Oriunde există iubire
Orice îți propui Este viață adevărată!

Poem tomat
Ildiko Șerban
Vorbim despre vreme

ca și cum
nu ar mai fi nimic de observat în univers. –
Azi o să plouă….zic.
Fereastra înrămează tremurul frunzelor și-n poală
palmele cuminți,
îngheață.
-Au zis la meteo?…zici și inima ia startul în cursa cu obstacolele fricii.
E inevitabil totul în gând. Urmează să erupă vulcanii aceia sălbatici din permian.
Secunda încremenită a alegerii ține-n palme o inimă alergând desculță.
Plouă…
Azi la meteo timpul nu a fost probabil
2
ALERGAREA UMBRELOR
Doamnei Angela Mamier Nache
Ne dezbrăcăm de o eternitate
umbrele
copii inocenți
lăsăm pe cărare vântul
crescut în lăstari de iederă sălbatică
dincolo de epidermă
simțim
cum din neant
umbrele
aleargă după noi
după noi.
3
MEMENTO
Într-o bună zi uimirea

se va sinucide
sau poate
o va împușca evidența
după ce a hăituit-o până la
margine de gând
nu știu dacă voi plânge
în curgerea rotită a cenușii
din urnă
poate că nici măcar nu se va consuma
energie pentru cele veșnice
și va rămâne căzută acolo
unde ea sau alții o vor dezbrăca
de credință
nu știu dacă inocența va trimite flori
sau în junglă vor cânta diferit păsările
când vor auzi că nu mai există uimire
dar sigur îmi voi pune în telefon
un memento din minut în minut
înainte de asta
ca să-mi crească un țipăt prelung
prin stern
până mă va sufoca animalic
nevoia de ați spune pe nume
Nabal, Nabal, Nabal…
4
POEM TOMAT
Erau toate ferestrele deschise

afară nu era nimic altceva
decât o noapte imensă
ca un punct de vedere ce nu poate fi schimbat
înăuntru doar frica bubuia în urechi
necunoscute cascade zvâcneau sub bluza de vară
era prima dată când în palmă
țineam o inimă
îi șopteam îngrijorată să fie cuminte
dar pentru că avea un discurs fulminant
nici nu mai știu
despre câte
am înțeles în sfârșit
că și eu am să mor
era ciudată și seacă revelația asta
nu avea nici un strop de poezie
mi-am agățat pupila de tavan
dincolo de geamuri din senin
o grindină furioasă
a început să perforeze în avanpremieră ploaia
o rupere de nori și atât
ca o gheară de vultur ce sfâșie prada
a fulgerat sub stern
ceva
nu acum
mi-am zis
cu gândul la roșiile din grădină
parcă le vedeam cum plâng
adunându-și frunzele
cu capetele aplecate într-o tainică rugăciune.
5
COCON
Mi-a crescut un violoncel

între coaste
lemnul împinge zvâcnetul
dincolo de inimă
și pentru că trebuie să plec
fug în rădăcini odată cu sunetul
până pe partea cealaltă a lunii.
Întunericul țese prelung cocon
între cer și pământ
cresc aripi
piano simplu
înstrăinată
durerea.

Generaliza(RE)
Gelu Ciocan
Dacă nu te calcă ursul,
dacă n-ai parte de el,
atunci să te calce un geamăn,
ori un bărbat,
ori o femeie,
dar să fie de gemeni!
Domnilor, asta prevede trecutul!
În acest perimetru în care se face călcătura…

Vedeți… pe mine omul cu D m-a făcut
să mă gândesc la altceva:
„Atât de luminoase erau muștele care ieșeau
din nările lui Brutus”, că
„Măi, oameni buni, tata s-a jurat că nu
mai intră la umbră și n-a intrat vara asta
neam…”
M-am dat mai aproape și i-am simțit damful:
mirosea a rotund perfect, a geometrie… a spumă
de geometrie, adică esența esențelor:
„- D-apoi dumneavoastră sunteți de-ăia făcuți repede,

la Di.”
Tehnici de camuflaj
(continuare la „Vino, mamă, să mă vezi cum lucrez la spații verzi!”)
Ah, domnilor, să mă ierte Domnul (deși nu e necesar),

ce îmi place să bat tencuiala.
Te opresc vid să ridici din sângele meu puțin
(o piedică în calea uitării)
clădiri ză-darnice cu cer-dac(ă)…
Bine-cuvântat să fie cel care inventase rosturile…
De frică
să nu fie îngropat de viu,
atunci când copiii vor să însuflețească nisipul…
Că decadența sculpturii grecești și dispersarea
artei italiene încep odată cu apariția surâsului
și-a privirii…
Că ele sunt un fel de ceva (scrie pe ele),
un fel de, cum s-ar zice,
care se bat pre(a)-lung.
Una scurtă
Suntem de mult timp împreună și

ne-am obișnuit…
Dacă sunt cât de cât de-conectat
atunci lasă-mă să fiu și pentru mine!
De altfel, acesta e mecanismul de vâslit
până la văz(u)-duh:
Orice mormânt de sâmburi
e mai întâi un parc
de scuipat.
(Iar balaurul, toată lumea știe, din visul de fecioară vine.)
După ce-om da jos
tiranul fălos,
cine a domniei și-a volniciei i-o gusta
lichiorul?
Chiorul, chiorul, chiorul, chiorul… cu piciorul și ulciorul!
Că, permiteți-mi să vărs câte picături,
binecuvântat să fie zeul care inventase
scuipatul în suflet.
Niciodată golul nu o să sune a…
În beciul cu morți Ion e falnic și frumos.
P.S. Dovadă, lampa asta udă.
(IN)egeză
Începe ca o foarte bruscă surzenie:

Hî-hî-hî… ca un lătrat de câine nepolițist,
dulău de stână, frecat de lupi… Cu dracul! Cu capul!
Acum, „un roi de muște îmi e vederea” (aste-s bune să ștergi sticla) –
decorație acordată de Dumnezeu celor care vorbesc cu în-gerii ca-cu broaște
sau ca-cu păsări.
Dar eu, tată, trebuie să rămân printre lucruri utile cu toate că și la mine
se plânge și se (a)fumează mi-nu-nat, și la fiecare pas e drum în-gust!
„Domnule, am fi onorați să plângeți la noi (cu c-ochi-Lie ca la noi), am
fi onorați să (ne) fumați! Și ca să p-lingem împreună, în cinstea dumneavoastră
îmi trag două pa-l(a)me!”
În curând, în curând, va veni seara, atunci ne vom odihni și vom avea
în-p(e)-care multă, fără eu „voi locui în podul casei”, fără „voi bea vinul tare”,
fără „eu trebuie să exprim acel sunet fantastic, ce tăios se naște când numele
se izbește deasupra lucrului pe care îl de-nu-numește.”
Că uite, mamă, ce cuvinte și limbi lunguiețe au alții, pentru că sunt bețivi
și cu pe-r(i)dică la gât…
Cum ar spune și Mureșalul: „Ordon: Cântă forța neagră din capul tău!”
Acum, nu mă mai joc,
ciurcu-mă, nu mă mai joc,
trag o linie de foc.
Mai precis: o groapă în aerul altei groape.
Aici sub masă e casa noastră, zice sora mea, aici te poți ridica asemeni s(o)are-lui
„eu îmi aleg perna cu flori roșii, tu pernuța cu panseluțe”…
Și-am arătat cu de-ce-tu-l în sus și am zis:
„Au încetat toate lucrările, au încetat toate lucrările!”
***
Îi voi scrie conducătorului de po și to… poare, Marx

(po… et la rândul său că tot o dă cu trăirea co… mună):
Mai întâi aflați că sunteți la fel de singuri ca mine,
dar mai demni de milă ca mine, fiindcă
sunteți singuri în haită…
Și că undeva către ziuă, aici, în mare taină,
se mănâncă varză murată în lacrimi (să fim serioși, dacă nu verzi)…
Care nici ea (varza) nu poate fi trăită decât în caz de forță majoră.
– La dracu de majore! Care sunt în mare căutare…
Foarte mare căutare și când sunt lăsate libere, și când sunt trase la țeavă.
„Să-i cer mâna, bineînțeles”, formal, ca să nu creadă că așa, hodoronc-tronc,
să nu-i cer nimic, să-i cer totuși ceva?
Să nu luăm avans de mizerie…
Și acum Marx:
„Aproape niciunul dintre cuvintele pe care le scrii
nu se potrivesc cu următorul”… Vorba aia:
Casca de protecție este absolut indispensabilă
când lucrăm pe schele:
Cobora pe o frânghie, făcută din lapte, laptele de la trei vaci
albe cu laptele de la trei vaci negre, deci o frânghie împletită
în șase, vărgată (laptele vacilor albe era puțin mai întunecat la culoare),
către o lume, să zicem mai dreaptă și mai bună, mai dreaptă oricum,
fiindcă funia era dreaptă și el mergea în jos…
Cum ar spune Ursu: Alerga unul din Bălți cu foarfeca, dar nu-i folosea la nimic
(foarfeca)…
Că, tristețe pentru Dumnezeu,
cată-ți, te rog, un alt nătâng,
poftim, iar m-ai făcut să (mă) plâng.
Metru pentru Odă
Ce fel de femeie era Ofelia?

„Țitule,
Țitule,
fratele tău
țipă
și tu….” îi (s)pui
între foi de carte mâna:
„Cu var să îmi vopsești credința!”
Eu am fost onest…

Soră infinit.
El: „Ce fel de femeie era Ofelia?”
Azi a fost o zi fără frică sau ură

și toate capetele speculative au luat
forma asta de cub:
albastru și rece, și rece galben,
și rece…
„Ce fel de femeie era Ofelia?”

În beciul cu morți Ion e frumos…
Are „zig-zag-uri pe suflet”
și mulți de r-r-r-r-r-r-r-r-r-r-r-r…
Demult aveam bănuiala asta
împotriva mea:
Pauză de gândire…
Vreți să mușcați ferestrăul?
Orizontul a vedea.
(Non)Maria
Maria se făcea fluture
în fiecare dimineață.
Era prinsă de ea însăși cu un ac cât o statuie
al cărei piedestal de calcedonie lustruită
ar ocupa un sfert de planetă, ocultat de mireni și vitrificat de ceruri albastre.
Dar toate lucrurile trebuiau să se întâlnească cu cel care…
care stătea l(în)gă un simplu privitor.
De aceea toate lucrurile care trebuiau să treacă prin acest om,
l-au înjunghiat.
De aceea pe aici trebuie să treacă Dumnezeu ca un mecanism
de selecție…
Și de fiecare dată să aleagă individul prin care
toate lucrurile trebuie să o întâlnească
pe Maria.
Nu, domnilor, eu m-am născut după Isus, după Toma și Scottus, după Descartes și
Heidegger.
Pe lângă Maria, care iese din casă cu un ac deasupra capului,
eu nu sunt decât,
în proporții diferite,
profitor,
lichel,
conformist,
ipocrit sau
ticălos.
Nu vă speriați, nu mai am de gând să pledez împotriva penetrării.
Cu siguranță, toți se gândesc la Maria!
Adică, vezi dragă, Doamne, mă ocup „de cele cerești și las cele imediate pe seama
altora”… ălora cu botul deschis: Maria, dă-mi și mie piele!
Hail, Mussolini!
La urma urmei, de ce nu?
Nu sunt singurul care face asta:
Mă consolez, zicându-mi
că eu sunt o „femeie” oarecare
și că am văzut oameni mai valoroși
decât mine înfrânți.
„Literatura e o cur(b)ă” care se oferă celui care o plătește.
Asta e…
Cine mă plătește mă are.
Simplu! Restu e minciună.
„S-a sinucis?”… Proasta!
între noi doi, Musollini i-a făcut pe toți să urle,
Ca să-i reducă la tăcerea pe fiecare în parte: „Maria, Maria… dă-mi cuvinte!”
Era făcută din coasta lui Adam și a început imediat
șă-i le mănânce pe celelalte: „Maria o dată… Maria de două ori, Maria de… ori…”
„La religione è una specie di malattia mentale. Ha sempre avuto una reazione
patologica sull’umanità!”
Cu siguranță că toți se gândesc la Maria…
care arată ca și cum viața-ntreagă a scos de pe câmpul de luptă –
târându-i pe propria-i umbră –
bărbați căzuți, din care cauză întotdeauna „întârzia”…
Și ce dacă-și deschide din când în când venele…
Așa adăpa animalele de prin jur
care răspund doar la ecoul…
Să nu te aperi, drumul cel din urmă nu mai rănește.
Însă eu voi ține lecția despre Evanghelie:
În figura de stil numită oximoron, unui cuvânt i se aplică un epitet
ce pare a-l contrazice:
Duchamp a trecut pe aici… și a trimis vorba:
„Săracul, cum să se-nțeleagă ceva,
dacă se-ngână singur:
Prin pura claritatea a lucrurilor, voi exersa țipatul în fântână,
sau cum îi zic ăia „locul în care rahatul ajunge la elice.”
Vreau să știu cu cine vorbești întins pe podea…
Și altul cu alții: Ba nu, o scot… o scot, o scot chiar eu… să mori tu dacă nu.
La greutatea ei (care e în urcare sau josire) nu trebuie decât două mâini,
sau doar una, patru degete, trei, un deget…
Vorba aia fiecare cu morții lui, până se vâră unul…
Să știi că eu nu credeam să înveți „a muri vreodată” mai bine ca mine.
Na, ca să vezi că ești grea…
mai ești și udă….
Ce a mai merlit la tine?
Vene? Vene! Ve…di, VEDI!
Că avem prea mulți indivizi pentru a justifica
sinuciderea unora și nu a tuturor.
De aceea Dumnezeu trebuie să treacă pe aici ca un mecanism de selecție
cu S(î)fânt(ân)a Maria…
Bre, dacă vrei să zici ceva, mai bine învață a țipa:
În zadar ridici palma… gestul trece în orizont.
Și chiar dacă am accepta alternativa deschiderii
prin înlăturarea închieturilor,
nimeni nu mai vorbește prin semne: „Fuflă acolo… că doare!”
S-a stârnit un vârtej de fluturi și oasele au început să se apropie,
fiecare os la-nchietura …
Și tu, ucenicul meu… Ce aduci? Neamului din neamul tău, unul mai întuncecat decât
altul,
nu a cultivat decât doar întuneric, sub numele de cernoziom.
(Pauză de gândire)
Cerebrală în măsura în care
„Mă recomand: S`îngeriță!”…
(Pauză de gândire)
NU, eu refuz să gândesc!
Lecția despre cubo-cerco-iditate

„Lia, blonda Lie…
Noaptea de-o frânghie”.
Apoi, se ia cunoștință cu alternativa cumpănită
a plimbatului obligatoriu până la
(nu degeaba scriu derbedeii pe ziduri)
„Locul de lovit cu capul.”.
Apoi, se sterilizează cu aceeași „rulează-te, rulează-te roză!”.
De fiecare dată când se acordă șansa
de-a vorbi despre:
„Eu este altceva!”
Promit…
Nu, nu…
Și apoi, gol pe gol…
Tatăl nostru, care le ești în cercuri, adică le ești în cercuri \|
amărâților care desenează cercuri în nisip….
Nu! Știți ce…
Luați-l de aici.
Odată am fost la o înmormântare
la care puteai sau trebuia să prinzi buchetul.
Dar, în absența cuvintelor potrivite și-a omului potrivit,
Eu nu este,
nu este,
decât un Mână-Spartă, un făcător din mână.
TRIPTIC
1. Sf(IN)țire
Prin puterea investită în mine…

Mă lepăd de „Satană!”
ca un Hamlet năpădit de tați.
Dar tu rămâi sculptată în aer,
ca mortu-n păpușoi să nu mai pută.
Totuși rețin ideea cu paharul,
construind sufletul tău care
funcționează cu lemne.
Dar tu rămâi sculptată în aer,
că aici e pustietate…
Și aș vrea să treacă Dumnezeu pe aici.
• (IN)sepii
„Când vei găsi ceva

și nu vei avea hârtie să scrii,
scrie pe hainele tale”.
Ocrotită să fie…
Prezența ta
aici
cu trup înfundat cu cârpe.
Într-un astfel de trup,

mi-aș spori semnătura.
De aceea am chemat dilitanții morții
să rostească pe limba lor, într-o limbă străină:
More ecstatico…
„Mă confunzi și…”
(Limba ta umană e stereotipică,
iar tipologiile indivizilor declarați pierduți – prea prompte,)
Rănile cresc,
dar mie îmi plac fagii.
• (IN)Ghesuire
Suntem prea mulți care

vrem să murim la tine
în cap…
Ne aruncăm pe fereastra vagonului
din
cinci
în
cinci
minute…
Dar nimeni nu are voie să moară în procesul colectivizării –
un proces istoric, desigur,
ca și întinderea…
după somnifere.
Nu sunt decât un palavragiu:
întreaga mea aspirație
e să nu ajung
niciodată
să dorm
acasă.
***
Inimă pe inimă,
c(r)u-ce pe c(r)u-ce,
treabă pe treabă…
Cu mâna îndoită îmi bag piciorul
în „C” și o fac și cu mâna și cu piciorul celălalt…
Adevăratul efort, dimpotrivă, constă în a rămâne aici fără consoane în
a-hat…
Căci, a-ha-tul vostru e în mare căutare, născut
în pustiul din care nu trebuie să ieșim cur-ați.
Dar cuvântul nu implică nici o idee de fidelitate,
el este utilizat în sensul de „direcție”, neavând
decât o valoare topografică…
O sută douăzeci de zile ale Sadomei:
Această unire scurtă, dar vie a unui suflet (s)chinuit cu (s)chinul
mă somează, în cele din urmă, să spun cine sunt:
„încă nimic, încă nimic”…
Căci vene-rația de rutină nu îmi dă decât un picior
de lemn polinizat…
„Ce flori sunt astea?”
Cum ce?… Din alea „Vrem să rămânem și-n-guri”.
***
Ah, domnilor, ce m-aș apuca acum de rupt coloane

vertebrale,
încât să nu mai fie nevoie să faci săpături suplimentare
în jur,
ca să dai de…
Fa-fa-fa-țâ!
Să rupi piciorul de care te legi…
Stai, nu, lasă-mă să-mi tai urechea,
că era vorbă de un schelet de femeie agatârșă,
despre care se zice că ei, agatârșii, își cântau
legile: „Să nu furi, tra-la-la-la! Să nu ucizi, bis!
Din păduri, tra-la-la-la…să stârpești cele omizi.”
Bravo, bre, ai lucrat bine, ai căpătat un tic…
Cum te bate cineva pe umăr, ridici umerii:
Nu pot, nu știu, n-am văzut, nu e de competența mea…
Ai depus eforturi supra-omenești, na și tu
o inscripție pe peretele băii.
Non-existențialii
Doamne, doamne, ce găuri mari am în suflet…

Doar când unii își scot capul din propriile posterioare.
E slut și-n iad și-n paradis…
Ce facem mâine, măi băieți?
Cum ce? Ca de obicei:
Despre ea pot să spun doar că n-a existat cu toate
că o laud cu tot duhul meu d-ân piept…
Deocamdată, asta-i, cam atât…
Nu punem dinamită în sarmale și vinurile tari le bem
jonglând teribile probleme sociale… Că nimeni
nu venea să bocească: „De ce nu-s singur și nefericit?”
Dar în schimb veni, din ăia… în-geri:
– Ce ai făcut, bă, cu inima ta?
Ce ai făcut cu inima ta?
Ai dat-o la porci s-o mănânce,
ai dat-o ie-purilor s-o roadă,
ai dat-o la cârtițe să își sape în sângele tău tunele.
Ai sânge plin de cârtițe, bre, nu vezi că ai sângele plin de cârtițe?
Doamne al pustiilor, ce-ți iese ciordine…
Dâm trup dă la tine,
dă-mi în piept o i-nimă(nui)
și în pumn o ba-bardă (dar în centru cu o lumină, desi carnea este tristă)…
Că, uite Riga se culcă pete Reghina, curviștină,
sub pocalul ce azvârlă coade-coade de lumină.
Asta, proștilor, este semn că veți da o luptă în vis.

Interviu cu Ionuţ Caragea
Alexandru-Eusebiu Ciobanu
Ionuț Caragea (n. 12 aprilie 1975, Constanța, România) este un scriitor de limbă
română și limbă franceză[1]. Este considerat de mai mulți critici și oameni de litere
unul dintre liderii generației de scriitori douămiiști, unii critici considerându-l chiar
liderul de necontestat al acestei generații[2][3][4][5][6][7][8][9]. Totodată, este apreciat ca
unul dintre cei mai atipici și originali scriitori de care dispune în prezent
România[10][11][12][13][14]. Este cunoscut și în Franța, unde i-au fost publicate mai multe
cărți traduse sau scrise direct în franceză, devenind astfel membru al Societății
Poeților Francezi și membru al Societății Poeților și Artiștilor din Franța [15].
Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalitățile marcante ale Francofoniei,
analizând volumul de poeme “Mon amour abyssal”, consideră că Ionuț Caragea este
un poet care onorează România și literatura europeană. [16] Ionuț Caragea a fost
premiat de două ori de Societatea Poeților Francezi, cea mai veche și cea mai
prestigioasă societate de poezie din Franța. „Mon amour abyssal” a fost distins cu
premiul „François-Victor Hugo”, iar „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a
obținut premiul „Mompezat”.

sursa:Wikipedia
1. Alexandru-Eusebiu Ciobanu: în volumul de debut vă autodefiniţi un „poet”; un

„suflet mare” care „trăiește într-o inimă”. Cine este și cum este omul dinăuntru?
Ionuţ Caragea: În primul rând, mulţumesc pentru întrebări şi felicitări pentru rolul de
promotor literar pe care ţi l-ai asumat! Este rar să vezi tineri preocupați de literatură în
această eră tehnologizată, iar revista Solitudinea aduce un plus de frumuseţe spirituală
şi speranţă. Referitor la întrebare, primul pas al oricărui scriitor îl reprezintă
comunicarea cu sinele, cu eul superior, cu sufletul. Spaţiul intim, generator de idei, de
sentimente ce se vor descătuşate, este cel care ne ajută să dăm viaţă cuvintelor. Omul
dinăuntru este pasărea care iese din colivie şi zboară cu aripi de cuvinte, pe drumul
transcendental al relaţionării cu universul, cu divinitatea.
2. A.E.C.: Cum aţi început să scrieţi și care au fost primele visuri/ intenții?
I.C.: Primele poeme datează din perioada adolescenţei. Atunci eram timid cu fetele şi
prindeam curaj numai cu ajutorul poeziilor. Cu adevărat am început să scriu în
Canada, a doua mea patrie, din nevoia de a afla cine sunt şi ce trebuie să fac cu viaţa
mea. Voiam, totodată, să las ceva important în urmă, să simt că nu trăiesc degeaba pe
Pământ. Simţeam, în adâncul meu, că am ceva important de spus, ceva care poate
schimba lumea în bine. Probabil şi fiindcă treceam printr-o perioadă grea şi eram
dezamăgit din multe puncte de vedere. Astfel mi-am luat soarta în mâini şi am început
să scormonesc în mine după cele mai bune răspunsuri. Visurile mele se rezumau şi la
persoana pe care o iubeam. Voiam să mă vadă altfel, aşa cum nu mă cunoscuse
niciodată. Dar pe măsura ce ea a dispărut din peisaj, visul meu a fost să mă ridic pe
noi culmi, să ajung un nume important în lumea literară.
3. A.E.C.: Ce anume vă inspiră? Care sunt temele predominante în scrierile

dumneavoastră?
I.C.: Inspiraţia este o stare care mă ia mereu prin surprindere. Nu ştiu de unde vine şi
cât va dura. Pot spune, totuşi, că am fost inspirat în momentele de frământare
sufletească, în momentele de suferinţă provocate de boli sau de absenţa fiinţelor
iubite. Sau de şocul pe care mi l-a produs experienţa emigrării. Deci, vorbim de o
conjunctură favorabilă scrisului, chiar dacă, aparent, poate părea nefavorabilă omului.
Dar am şi reuşit să-mi induc inspiraţia prin lectură, să intru în transa hipnotică a
versurilor unor autori care erau pe aceeaşi lungime de undă cu mine, apoi să văd
dincolo de cuvinte lor, să generez noi idei, să creez noi universuri. Temele vin din
viaţă, viaţa noastră, a tuturora.

3. A.E.C.: Care sunt autorii de la care aţi învățat cel mai mult?
I.C.: Nu am învăţat poezie de la nimeni. Am scris aşa cum am simţit eu, fără să mă
gândesc la canoane. De fapt, nici nu aveam un bagaj consistent de lectură la început.
Era un proces spontan, aproape inconştient, iar atunci când conştientizam că scriu, ori
mă simţeam ca o unealtă a divinităţii, ori ca un zeu al cuvintelor. Ori eram dominat de
cuvinte, ori le dominam eu pe ele. Când primul meu manuscris a ajuns pe mâna unui
poet cu experienţă (George Filip), au existat câteva mici corecţii şi propuneri de
modificare, lucruri care ţineau de regulile metricii (la versul clasic) sau de anumite
combinaţii de cuvinte care puteau avea o altă fonetică. Sfaturi am primit şi de la
Adrian Erbiceanu, dânsul sugerându-mi să renunţ la unele pasaje care erau mai
redundante sau vulgare. L-am ascultat şi bine am făcut…
4. A.E.C.: Cum v-aţi schimbat stilul de a scrie după ce aţi publicat prima carte?
I.C.: Nu m-am gândit niciodată să-mi schimb stilul, cred că s-a întâmplat de la sine.
Am scris când în vers alb, când în vers clasic, când concentrat, când torenţial, în
funcţie de starea în care mă aflam. Totuşi, atent la reacţiile critice şi începând să citesc
şi alţi poeţi, m-am confruntat cu felul lor de percepe poezia. Şi mi-am dat seama că nu
eram cu nimic mai prejos, din contră, mă simţeam ca într-o familie. Nu există poet
care să mă complexeze, nu există vreun anumit gen de poezie care să mă determine să
scriu altfel. Pot experimenta, de dragul jocului, dar nu sunt dependent de joc. Cred că
vârsta şi suferinţele m-au făcut să mă schimb cel mai mult în scris. Am devenit mai
răbdător, mai economicos, mai intrinsec. Îmi dozez altfel energiile, interacţionez altfel
cu lucrurile din jur, privesc lumea cu alţi ochi.
5. A.E.C.: Care este întrebarea pe care aţi dori ca cineva să v-o adreseze? Ce aţi
răspunde? Există vreo întrebare la care nu aţi vrea să răspundeţi?
I.C.: Nu ştiu, sunt deschis la orice, atâta timp cât există decenţă şi interes pentru
lucruri care îi pot ajuta pe oameni. Aş spune mereu ceea ce cred şi ce simt. Poate că ar
fi mai uşor dacă oamenii ar citi cărţile mele, ar găsi răspunsuri la întrebări pe care nu
şi le-au pus încă…
6. A.E.C.: Din zecile de volume pe care le-aţi publicat, aţi putea alege unul „de
suflet”?
I.C.: Nu. E ca şi cum ai avea mai mulţi copii, iar cineva te-ar întreba pe care îl iubeşti
cel mai mult…
7. A.E.C.: Din punctul de vedere al unui critic literar, care consideraţi că este cea mai

bună carte publicată de dumneavoastră?
I.C.: Nu sunt un critic de meserie, cu studii filologice. Reperele mele ţin de atitudini
proprii combinate cu lecturi masive. Nu folosesc şabloane tehnice cu obstinaţie (poate
de aceea nu scriu sonete, fiindcă nu îmi place să mă conformez regulilor). Îmi place să
ajung la esenţe, prin judecata proprie, prin felul meu de a recepta, asimila şi trăi
poezia. Cea mai bună carte este un termen atât de rudimentar şi atât de relativ… Tot
ca un părinte mi-aş privi cărţile, dar aş putea spune că romanul meu S.F., “Discipolii
zeilor de altădată”, este cartea cea mai complexă şi imaginativă, iar romanul meu
memorialistic, „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”, este cartea cea mai
spirituală, cu cele mai multe lecţii de viaţă, dar şi cu lecţii despre ce a însemnat poezia
pentru mine, cum am descoperit-o şi cum m-am dedicat ei.
8. A.E.C.: Ce înseamnă poezia și, implicit, poetul în ziua de azi (în spațiul românesc
și cel universal)?
I.C.: Poezia este şi va rămâne mereu aceeaşi. Creare, facere… Toate-s vechi şi nouă
toate, ar spune Eminescu. Poetul? Slujitor al cuvântului sau zeu al lui, depinde de
moment, de stare, de conştientizare. Adevărata poezie şi adevăraţii poeţi trec de
graniţele lingvistice şi culturale… Totul este universalitate, fiindcă sentimentul este
universal… Autohtone sunt doar interesele mărunte care denaturează poezia, care o
tăvălesc în mizerie, care o tratează ca pe un instrument al perversităţii, al denigrării
sau al profitului imediat…
9. A.E.C.: Unde vă pot cititorii urmări activitatea?
I.C.: Cărţile mele pot fi găsite în librării, dar mai multe dintre ele pot fi citite şi pe
site-ul meu oficial, www.ionutcaragea.ro. Activez şi pe reţelele sociale, mai ales
pe Facebook, unde îmi postez, deseori, cele mai noi creaţii, înainte de a fi publicate pe
hârtie. Mă voi baza pe gustul tău dacă doreşti să selectezi ceva pentru revistă,
indiferent de locul din care vei culege creaţiile mele. Voi încheia, mulţumindu-ţi
pentru interes şi dorindu-ţi mult succes în activităţile literare!
Interviu consemnat de Alexandru-Eusebiu Ciobanu, Iuliana Pașca
10 februarie, 2020
***
Zborul cu ochii închişi pe aerul aripii lipsă

de boala scrisului
se îmbolnăvesc cei mai sensibili
şi cei mai aroganţi
care este unul şi acelaşi lucru
privit prin ochiul celui ce vede tot
şi înţelege tot
de boala scrisului
se îmbolnăvesc cei ce cred
dar care nu o spun
şi cei ce se opun, chiar dacă şi ei
acceptă curgerea cuvântului precum
lacrima şi picătura de sânge
de boala scrisului nu te poţi vindeca

prin beţia cuvintelor celorlalţi
ca să uiţi cine eşti
de unde vii şi unde trebuie să mergi
şi nici nu te poţi lega de cuvânt
ca de-un pietroi
apoi să te arunci în amontele inimii
de boala scrisului nu te poţi vindeca

prin ecoul cuvântului
şi nici prin tăcere, ţinând pasărea
închisă în colivie
doar zborul cu ochii închişi
pe aerul aripii lipsă
când aerul e sufletul tău, călătorind
între lumile cuvântului
Iubire cu erată
de mi-ar fi dat să cer, aş mai trăi o viaţă,
aceeaşi, dar văzută cu ochii de acum.
de ce? m-aţi întreba… v-aş spune, clar, în faţă:
aş vrea să-mi scriu finalul la ultimul volum.
finalul? ce vă miră, e unicul cuvânt

şi prima mea durere cu lacrimi pe obraz,
e mama mea de-a pururi şi tatăl meu cel sfânt,

e dulcea fericire şi cel mai greu necaz.
de mi-ar fi dat să cer, dar cine poate cere

ceva ce nu-i al lui şi nu a fost vreodată?
pe veci mă resemnez în neguri de tăcere,
volumul meu s-a scris: iubire cu erată.
Coloana infinită
acceptă-mi mângâierea, renunţă la-ntrebarea
ce te frământă-ntruna: noi ne vom potrivi?
acordă-mi doar o şansă şi vei simţi schimbarea:
o nouă aventură în fiecare zi.
nu vreau să-ţi fie teamă, nu vreau să mai fii tristă,

mai este loc de-un zâmbet, durerea a trecut,
priveşte înainte, speranţă mai există,
pot spune că idila abia a început.
promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea,

coloană infinită cu palmele pe cer,
şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea
când inimile noastre nu vor avea reper.
şi sper c-o să petrecem de-a pururi fericirea,

din şoapte şi săruturi mereu ea va-nflori,
şi-o să te mirui tandru şi-agale cu privirea,
scăldată-n curcubeie şi lacrimi albăstrii.

Misterele Bucureștiului vechi.
Ultimul colț al Rusiei Imperiale în capitala României
de Florin Dobrescu
Bucureștiul interbelic constituia un creuzet în care diverse etnii își interferau

viața și influențele culturale. Puțini mai știu astăzi că, între cele două războaie
mondiale, în capitala României a existat o numeroasă comunitate rusă.
Refugiați din calea tăvălugului boșevic, pentru a scăpa de masacrele CEKA ori de
deportarea în Siberia, aceștia făceau parte din categoriile vizate de represiunea
comunistă: nobili și foști demnitari, industriași, latifundiari sau negustori de rând,
politiceni ori simpli muncitori care făcuseră un simplu gest public de opoziție față de
regimul instaurat prin teroare și care ștergea de pe fața pământului tot ceea ce amintea
de orânduirea dinaintea sa.
Prezența lor în București era privită de români deopotrivă cu simpatie și

compasiune. Aceștia însă nu aveau cu ce să îi ajute pe nefericiții refugiați, mai mult
decât să le dea posibilitatea de a trăi în tihnă și de a-și câștiga o pâine amară.
În 1933, revista Realitatea Ilustrată publica un articol despre ultimul colț al Imperiului
Țarist care se încăpățâna să mai existe, la 15 ani după venirea la putere a comuniștilor
și masacrarea întregii familii imperiale. Unde? Chiar la București.
Ultimul petic din Imperiul Rus dăinuia la București
“Din împărăţia lui Nicolae al II-lea, stăpânitorul a o sută şaizeci de milioane de

suflete – împărăţie care se desfăşura pe două continente, legând ţărmurile apusene
ale Oceanului Pacific, cu cele răsăritene ale Oceanului Atlantic – din ţara uriaşă
unde se vedea apunând soarele la un capăt, pe când se iviau zorile la celălalt, capăt –
din miile de kilometri pătraţi de odinioară n’a mai rămas azi decât un petec de
pământ cât bătătura modestă a unei gospodării de sătean: o ogradă mică, în Calea
Victoriei nr. 27 din Bucureşti care conform dreptului internaţional trebue considerată
teritoriu rusesc.” Este vorba de Legația Imperială Rusă, care continua să funcționeze
în București.

În acea clădire cu aer baroc, de pe care tencuielile începeau să se desprindă, locuia
ambasadorul Rusiei imperiale, Koziel Poklewsky. Diplomatul continua să reprezinte,
în capitala României, un stat practic dispărut. “El n-a fost revocat de nimeni, din
Petersburg, n-a fost rechemat, n-a fost înlocuit! El stă mereu la postul său, pe baza
unui ucaz împărătesc, ca o sentinelă inimoasă, căreia i s-ar fi încredinţat un
consemn”, nota reporterul Realității Ilustrate.
Probabil că îngăduința autorităților statului român față de reprezentantul defunctului

imperiu se datora și relațiilor de rudenie dintre Regina Maria și țarul asasinat de
bolșevici. Cert este că această bizarerie continua să existe, iar ultima palmă de pământ
a Rusiei imperiale rezista în mijlocul Bucureștiului.
Pajura imperială, legată cu sârmă
Koziell Poklewsky era asaltat de supuşi ai ţarului veniți din gubernii îndepărtate ale
imperiului, care îi cereau sprijinul. Ei aduseseră vestea înlăturării Țarului și ororilor
din noua „patrie a sovietelor”. Ambasadorul însă rămăsese implacabil, invocând
același motiv. De la Petersburg nu venise nici o înștiințare oficială. Dar nici lefurile
personalului legației, consulatului sau catedralei ruse din București nu mai
soseau. “Livrelele lacheilor, ce serviseră altădată la strălucitele recepţii de la legaţie
s-au rupt de mult… S-a zdrenţuit o bilă, s-a desfăcut un scaun… a început să se
dărâme un zid… Nu sunt bani ca să se repare toate acestea… Şi totul continuă să se
strice…” Inevitabilul se produsese într-un târziu: ambasadorul fusese nevoit să
păstreze doar patru funcționari din personalului legației, simplificând pomposul
ceremonial.
Întregul imobil era afectat de lipsa celei mai elementare renovări. Chiar simbolul
puterii autocrate a marelui imperiu rus, pajura bicefală, era la un pas de prăbușire de
pe poarta somptuoasă a legației.
“Ivan se scărpină după ceafă, se uită îngrijorat la pajura de fier ruginită, care abea
se susţinea în echilibru pe un picior şi scoase un oftat… Apoi se duse în pivniţă, unde
erau fel de fel de hodoroage vechi. Acolo găsi un capăt de sârmă groasă de telefon.
Se sui sus şi legă pajura de gât; apoi o înţepeni, cât mai bine, de un ornament al
porţii. „Aşa!” oftă el uşurat. „Acum cel puţin nu o va da jos vântul…” Cine trece pe
Calea Victoriei, poate să vadă trista pajură imperialistă legată cu sârmă de către
credinciosul Ivan.”
Ambasadorul unei țări inexistente, partener de vânătoare cu Carol al II-lea
Ambasadorul Rusiei Țariste (marcat cu X), alături de Carol al II-lea, la o

vânătoare regală
“Deşi pare ciudat, totuşi d. Poklewsky Koziell, în calitate de ambasador, continuă să
facă parte din corpul diplomatic, un deceniu şi jumătate după împuşcarea Ţarului şi a
întregii sale familii (…). N-a mai rămas nici cenuşa din cadavrele măcelărite (…).
Dar dl Poklewsky Koziell reprezentantul ţarului Nicolae al II-lea continuă să fie pus
totuşi pe lista şefilor de misiuni diplomatice din Capitala României, în anul 1933,
fiind invitat la vânătorile regale, unde e fotografiat în rând cu regele Carol al II-lea,
Voievodul Mihai şi diferite alte persoane oficiale.”
Cu toate acestea, pe lista miniştrilor plenipotenţiari din Bucureştiul acelui an, Koziell
Poklewsky figura doar cu numele, în dreptul rubricii țării reprezentate rămânând un
spațiu gol.
În ciuda interesului arătat de presa românească din epocă, ambasadorul Rusiei evita
întâlnirile cu jurnaliștii care doreau să-l intevieveze, preferând să ducă o viață retrasă.
Biserica rusă din București

În centrul Capitalei, nu departe de Universitate, pe strada Ion Ghica, se găsește
astăzi o biserică servind drept Paraclis Universitar, utilizată în special de Asociația
Studenților Creștini Ortodocși din România. În perioada interbelică, aceasta era
biserica întregii comunități a rușilor din București. Atmosfera acestei biserici este
redată în paginile Realității Ilustrate: “În Bucureşti există actualmente o colonie rusă,
mai numeroasă ca ori când. Se găsesc aci oameni, cari odinioară au ocupat cele mai
înalte situații sub vechiul regim: foşti generali, foşti guvernatori, foşti mari
industriaşi, financiari, mari bogătaşi, profesori, apoi membri ai familiilor nobile, care
în alte vremuri dadeau străluire vieţii din Petersburg, Moscova, etc.. Toţi aceştia, cei
mai mulţi neavând nici o meserie, pe care s-o poată folosi, sunt în cea mai penibilă
situaţie… După ce şi-au vândut, pe rând, brăţările, inelele, ceasurile de aur, o blană,
un palton, un costum de haine… nici nu se ştie bine din ce mai trăesc… Totuşi îi vezi
venind în fiecare Duminică la catedrala rusă din str. Bursei (așa se numea atunci
actuala stradă Ion Ghica – n.red.). Unii dintre refugiaţii ruşi s-au adaptat în cursul
anilor – vieţii bucureştene şi au început să mai câştige… Unii cânlă prin localuri
publice, din gură sau utilizând diferite instrumente muzicale; alţii s-au făcut profesori
de dans, de limbi străine… Cei cari câştigă depun, de fiecare dată, cate ceva în cutia
bisericii de la uşă, pe care stă scris: Na țercov – Pentru biserică.”
Pătrunzând în catedrala rusă de pe strada Bursei, pătrundeai în comunitatea acelor

dezrădăcinaţi, cărora li se părea că-și regăsesc patria pierdută sub bolțile lăcașului cu
turnuri aurite, construit după tradiția vechilor soboare şi catedrale din regiunea Volgăi.
Dezastrul din viața acestor oameni se reflecta în diferența dintre statutul avut în Rusia
și ceea ce deveniseră în exil.
Este edificator exemplul fostului guvernator Nabocov de la Mitava, lângă Riga, ajuns
un om modest care cânta în corul bisericii. Preotul Kanewski Ignat, de asemenea
refugiat, fugise din gubernia Poltava în anul 1920. O mare parte a combatanților din
armata lui Wranghel, care luptase împotriva bolșevicilor, refugiați în 1921 la Istambul,
veniseră în România. Biserica Rusă din centrul Bucureștiului era locul în care se
revedeau cu ocazia sărbătorilor ortodoxe. Căpitanul Atbrainov, absolvent al școlii
militare din Sankt Petersburg , ajunsese vânzător de lumânări la pangarul bisericii.
Biblioteca rușilor din București
Comunitatea rusă poseda și o bogată bibliotecă în incinta consulatului rusesc.

Vegheată de impozantul portret al țarului Nicolae al II-lea și de o icoană a
Maicii Domnului, uriașa colecție de carte rusă era de fapt biblioteca particulară a unui
anume Balatov, fost guvernator la Perm, care locuia acum la București, punându-și
biblioteca la dispoziția comunității ruse. Cărţile se împrumutau în schimbul unei taxe,
la acree se mai adăugau și cotizațiile lunare ale unora.
Misterul banilor Legației Ruse. Găini și ouă la Consulat
Se spunea în Bucureștiul interbelic că funcţionarii legaţiei mureau de foame și că

trăiau din vânzarea, pe rând, a valorilor mobile ale instituției. Într-adevăr, aspectul
interior și exterior al clădirii din Calea Victoriei era deplorabil. O paragină generală
caracteriza tencuiala, mobila și tot ce se găsea înăuntru.
Și totuși, legaţia şi consulatul continuau să funcționeze, ceea ce arăta că dispuneau de

anumite fonduri. Mai mult, acordau unele ajutoare refugiaților ruși, care se înmulțiseră
în București.
Misterul provenienței acestor bani suscitase curiozitatea bucureștenilor. De aceea,

reporterul Realității Ilustrate a întreprins atunci o anchetă, în urma căreia aflase că
Legația Rusă poseda totuși în București mai multe imobile. Acestea fuseseră donate în
trecut de diferite persoane. Situate în zone centrale, pe str. Lipscani sau în Calea
Rahovei, ele aduceau beneficii bănești considerabile. Cinci prăvălii situate în Calea
Victoriei aduceau o chirie de peste un un milion de lei pe an. De asemenea, legația
mai avea o moșie, de pe urma căreia se vindeau la consulat ouă, păsări de curte și alte
produse agro-alimentare.
Cu toate acestea, ambasadorul considera că situația dezastruoasă a refugiaților ruși

care mureau de foame la București era prioritară. El prefera ca destinația celei mai
mari părți a banilor să fie familiile refugiaților, în detrimentul luxului legației sau
bunăstării lui.
Legația Rusă, înlocuită de ambasada URSS
România rupsese orice relații cu Uniunea Sovietică, succesoarea defunctului Imperiu

Rus după acapararea puterii de către comuniști, în 1917. Teroarea dezlănțuită de
aceștia, asasinarea familiei imperiale, confiscarea tezaurului Regatului României
adăpostit la Sankt Petersburg în perioada războiului și pretențiile sovietice față de
Basarabia realipită României, determinaseră un îngheț total în relațiile dintre cele două
țări.
De altfel, Uniunea Sovietică se constituise într-uo permanentă sursă de destabilizare și

spionaj pentru România. Conform tezei leniniste a exportului de revoluție bolșevică,
frontiera de pe Nistru devenise o zonă de penetrare a agenților Kominternului în țara
noastră. De acolo veneau organizatorii grevelor și agitațiilor de stradă, Goldstein și
ceilalți atentatori care aruncaseră în aer Senatul, conducătorii rebeliunii de la Tatar-
Bunar.
Și totuși, în 1934, ca urmare a influenței nefaste în politica externă a lui Nicolae

Titulescu, adeptul unei bizare strategii de cooperare cu Uniunea Sovietică, România
încheie relații bilaterale cu primul stat comunist din istorie.
Imobilul Legației Ruse avea să fie evacuat, pentru a adăposti ambasada URSS. În
ultimul moment, ambasadorul fostei Rusii Imperiale salva pajura bicefală de pe
frontonul clădirii, precum și portretele Țarului Nicolae și ale Țarinei, dăruindu-le
Reginei Maria, rudă apropiată a celor doi.

O lacrimă de înger
Anton Constantin
1 Dumnezeu!
PACEA INIMII Noi ne rugăm în genunchi până
„De copacul tăcerii atârnă Intrăm veci de veci toți în țărână,
fructul său, pacea.” Ne rugăm pentru ceruri și sfinți
(Arthur SCHOPENHAUER) Iertarea fie-ne rugă pentru părinți!
Noi ne rugăm spre propriul ideal (din Constantin ANTON –
Cauterizând răni și suferinți ”Trilogia IZVOARE DE IUBIRE.
Bătrâni în vise an după an… Vol.I : Bucuria de A dărui”,
Iertarea arde-n ochi fierbinți! Colecția „Ideal și Comunitate” – nr.7,
Noi ne rugăm în a inimii pace Editura StudIS, IAȘI, 2019)
În rezervația de șoapte a iubirii când
Lumina din sfeșnice tace… 2
Iertarea-n suflet se surpă lăcrimând! ÎNFRAGMENTARE, VI
Noi ne rugăm astăzi pentru copii
În răni ascunse și în poezii, Nopți surpate
Ne rugăm înflorind mereu Fără de contur
Iertarea întru Bunul Păsări captive toate
În zborul orb nesigur… Nu cred
De jur împrejur În vastități pierdute;
Aceeași singurătate Orice verb
Nebun de alb înjur E posibil să lupte!
Șah mat la moarte! Nu cred
Sufletul plânge În stări absolute
Într-o atingere asasină; Părți din întreg
Teama de sânge De fisuri întreținute
Soarbe miez de lumină… Nu cred
Pustiul picură În săbii ce ard sub scut
Necruțător și rece; În cei ce-ntreb
Nu-mi doresc ură… De ce prezentul e pierdut!
Viața peste mine trece! Nu cred
(din Constantin ANTON – În dorul dorului durut
„anton_esențe, vol.VI”, Și nu am să înțeleg
colecția Ideal și culoare, nr.6, De ce poeții CRED în ABSOLUT?!
Editura PIM, Iași, 2020) (din Constantin ANTON –
„anton_esențe, vol.VI”,
3 colecția Ideal și culoare, nr.6,
STAREA și DESTINUL, VIII Editura PIM, Iași, 2020)
4
O LACRIMĂ de ÎNGER
• O lacrimă de înger curge în fiecare suflet de floare!

• Sufletul e cea mai ascunsă avere a omului!
• Dublă generozitate: noi și Dumnezeu!
• Pune o lacrimă în inima unui înger; când toți te vor trăda, el te va mângâia!
• Sărută o lacrimă de înger și vei fi vindecat de toate rănile sufletului!
• O lacrimă de înger e mai mult decât un edificiu spiritual, sinergetic!
PERSUASIUNEA LACRIMII
• O lacrimă încordează destinul mai mult decât o mie de săgeți?!
• În fiecare lacrimă arde miezul de rugă al unui suflet!
• O lacrimă se compune din trufii distruse și din dorințe neîmplinite!
• Într-o lacrimă există un deșert de certitudini, dar și o oază de speranță!
• O lacrimă care vindecă un suflet, o suferință ascunsă poate fi cea mai frumoasă
bogăție, cea mai scumpă avere posibilă pentru noi!
• În fiecare lacrimă se aud zbuciumul sufletului, temerile ființei!
SUMA CLIPELOR PIERDUTE

• Ne înnobilăm cu suma clipelor pierdute, uitând că esența vieții suntem doar noi întru
simplitate și firesc !
• În suma clipelor pierdute toate rănile noastre poartă mângâieri de taină și de firesc!
• Viața e condamnată la stări posibile, martire, greu de evitat!
• Truda zilelor ce vin e mai grea decât robia unui efemer fără de vindecare, a unei
așteptări false, temerare!
• Neputința e presurată pe stări derizorii, în suflete ce se frâng între petale de efemer și
spinii iluziei!
TEMERI de PRISOS
• Pre multe temeri sunt de prisos; rațiunea are dreptul la ideal și abstract!
• De taină și mărturisirile sunt de prisos!
• La cina mea de taină toate tăcerile sunt de prisos; îngerii care mă înconjoară mă
vindecă de trufie și de frumos; voi fi cel pentru care rănile Iscariotului vor sângera a
glorie, a temere, a falsă speranță!
• Sărutul unui trădător doare mai tare decât o sabie care sfâșie rană cu rană până ce și
mărturisirile devin de prisos; fericită e candela ce plânge?!
CĂRĂUȘUL DORINȚELOR
• Fii cărăușul propriilor dorințe; ceilalți, le vor sfărâma din intrigă sau din nerațiune!
• În nostalgia zeilor orice taină are dor de lumină, de împlinire!
• Cuvântul cioplește în suflet mai mult decât tăcerea!
• Într-o iubire pierdută cea mai sinceră lacrimă nu o vezi niciodată!
• Despărțirile… în zadar mai iubesc trecutul!
• În luxul clipelor ce mor cea mai dulce dorință înnobilează prea frumosul din noi,
sufletul bogat în rugă și în înțelepciunea Spiritului!
PRISMA ILUZIILOR
• Să nu vezi totul doar prin prisma propriilor iluzii!
• Iluziile sunt jertfe întru vremelnicii!
• La capăt de labirint iluziile înfloresc continuu!
• În iluzii trădăm țipătul ființei captive în fluide oglinzi!
• Ghearele însângerate care sfâșie prada din oglinzi fluide e o iluzie?!
• În clepsidre opace îngerii se surpă!
• Nicio aripă nu se înalță dincolo de senzația de zbor a speranțelor pierdute în
diafragma oarbă a iluziilor, slujind visului fals, opac!
TĂCERI DECRIPTATE
• Tăcerile pot fi decriptate de orice fals conținut!
• În țipătul prăzii tăcerea se sfâșie continuu!
• Drumurile concentrice duc spre același înșelător abis!
• Vinovăția are proiecții asasine?!
• În nemărginirile clipei tăceri decriptate descresc continuu!
• Absența are darul propriilor mărturisiri; lacrima înflorind…
• Tăcerea e un imperiu care se propagă dominând surâsul și spaima
VERDICTE AMÂNATE, I
• În numele iubirii presupuse miezul sufletul tinde a fi orb și laș; verdicte amânate
între iluzie și vină, șoptirile invadând realul!
• Întru rostirea stelelor ce cad nu mai e nevoie decât de o tristețe: lacrima are verdicte
amânate!
• Așteptarea surpă dorul și speranța!
• Peste șoptirea viselor în floare, sărutul ca o vindecare întru frumos și lumină divină,
plutire de petale de îngeri întru Sf.Cuvânt!
• Pui pietrificați de ger în cuiburi goale; sufletul mamei mereu torturat
• Inima e sigilată uneori de pedepse!
VERDICTE AMÂNATE, II
• Pasivitatea destinului: nu mai contează cine pe cine iubește; mila călăului se ascunde
într-o ultimă lacrimă: dorul de viață!
• Poți iubi trădarea care apasă lama cuțitului ce va înflori în răni cuprinzătoare, dar nu
te poți ruga pentru cel care îți pune între lacrimile tale o ultimă lacrima a sa!
• Mai trufașă decât destinul e lacrima care tulbură limita ființei!
• Prezentul e supus Spiritului și Stării de lumină în care noi, ereticii clipei trăite
abandonăm părți din real, încuviințând trufia!
VERDICTE AMÂNATE, III
• Într-un eu difuz spiritul e confuz?!
• Mi-s degetele arse de nescrise pagini; suferința oxigenează focul creației; ating
poezia din îngeri; simt zboruri în surpări cotidiene!
• Dacă văd dincolo de lacrimi atunci cred că tăcerea mi-e rugă!
• Depun mărturie pentru sufletul meu ezitând între a pleca și a rămâne singur în trufia
celui învins, însângerat în clipe ultime!
• Sunt pregătit să îndur veșnicia numai prin Spirit și Sf.Cuvânt!
VERDICTE AMÂNATE, IV
• Nu mai am curajul să mă apropii de mine; cu teama altor începuturi am senzația
sfârșitului triumfal între lacrimă, trădare și gând amar!
• Într-o șoptire de-o lacrimă visul înflorind iubirea și firescul vieții!
• Numai inima în rugă poate vindeca rănile unei singurătăți ultime în care iluziile
sfâșie mereu
• Durerea care nu macină ființa e falsă, fără de esență și de contur!
• Îndurerat și trist e cel care este condamnat la viață, dar sfâșiat de verdicte amânate;
sufletul său se surpă în abisuri concentrice!
FLĂCĂRI VIOLETE, I
• Nevăzutul se topește în flăcări violete decriptând realul de fals, de stări și sinergii
neconcludente!
• Într-o flacără totul se preschimbă … în preacurând!
• Sub aripi de dor speranța simte adierea vie a lacrimilor!
• În iubire, carnea e mângâiată cu poezia viselor înflorite!
• Așteptarea e dorul care împietrește în rugă!
• Darul oricărei vieți e doar Iubirea!
• Lacrimile înfloresc miez de destin..
FLĂCĂRI VIOLETE, II
• Se clatină înaltul ezitant în doruri ascunse; flăcări violete redau esența nevoi noastre
de Divinitate!
• Înger coborând printre șoapte; flăcările speranței sporesc continuu
• Iubind lumina din sufletul curățit de păcate ruga arde în rănile pline de doruri și de
singurătate!
• Umbra e sigilată de triumful absenței!
• Fericiți sunt cei a căror speranțe sunt înconjurate de speranțele celorlalți!
• Orice lacrimă arde a singurătate…
(din Constantin ANTON –
„anton_esențe, vol.VII”,
colecția Ideal și culoare, nr.7,
Editura PIM, Iași, 2020)
5
MIEZ de SUFLET
• Iubește certitudinea, dar fiecare miez de speranță are posibilitatea de a înălța Ființa!
• Nu abandona lupta cât timp niciun zbor nu e pierdut!
• Cel mai frumos sentiment patriotic e să săruți lacrima Mamei ce cade pe sfânt
mormântul Tatei!
• În fiecare miez de suflet există scindări multiple!
• Zborul e tăinuit de înălțimi!
• Sufletul are nevoie de miezul rațiunii și al iubirii pentru semeni!
(din Constantin ANTON – „anton_esențe, vol.VII”, colecția Ideal și culoare, nr.7,

Editura PIM, Iași, 2020)

Cultura, o condiție sine qua non…
Claudiu Dumitrache-Costești
În aceste vremuri marcate de conflicte subtile și amenințări în tot ceea ce poate

defini educația, pierderea culturii, pierderea identității și a tradițiilor, cădem de
acord, cei care am promis că vom apăra istoria și adevărul în esență – că este
nevoie de o revitalizare în plan cultural și uman. Poate aceia dintre noi care,
anacronic, ne-am fi lăsat trupul drept martiraj pentru o cauză asemănătoare cu
cea pentru care s-au înălțat brâncovenii, ne-am zis că ar trebui să aducem în fața
iubitorilor de cultură, istorie și literatură – antologii pe care să le păstrăm, spre
neuitare, împreună cu autorii acestora și creațiile lor.
Proiectul Regal Literar reprezintă cele mai noi curente de gândire si creație pe care
autorii românii le abordează, indiferent de vârstă. Dorim să promovăm antologiile
Regal Literar publicului român a carui fundație este construită din valorile ce vor
triumfa etern: dragostea, arta, adevărul și bunătatea necondiționată. Așa cum axis

mundi face legătura între lumea creată și lumea necreată, la fel arta face legătura între
noi toți, oameni ce trăim pe Pământ și ne dăruim cu trupul, cu sufletul, și cu toată
rațiunea ce o dobândim pentru noi și pentru ceilalți.
Indiferent unde se află Cerul, centrul lumilor, Agartha sau raiul promis, tot ceea ce
avem și toată bucuria noastră stă și se concretizează în arta și dragostea pe care le
împărtășim aici, pe Pământ. Și acestea sunt incontestabile daruri ale divinului sau
poate chiar parte din el, neputând nimeni, niciodată, să considere dragostea sau arta ca
fiind simțiri, acte sau manifestări păcătoase. Ne putem uni și putem întinde o mână
spre a-i ajuta și pe cei ce nu pot înțelege, simți și vibra când sunt în centrul unui
profund manifest și proces artistic, fie muzical, teatral, literar sau de altă natură. Să
începem să le arătăm și celor neputincioși, trimiși pe drumuri ale pustietății că viața
este o explozie de stări, emoții și vibrații coordonate de artă și de dragoste. Cu toată
încrederea, sperăm ca acest proiect să vă aducă procesul de catharsis de care aveți
nevoie în urma ultimelor învățături, înțelegeri, credințe și speranțe.
Citându-l pe istoricul artei, esteticianul și scriitorul Andrei Pleșu – Prostia e o poartă

de intrare în lumea răului, reacția noastră la această afirmație ramânând o putere sau o
opțiune individuală care ne responsabilizează destinal, noi încercăm să contribuim la a
diminua cât mai mult acest risc. Concluzionând în mod realist, eruditul și istoricul
Președinte al Academiei Române – academicianul Ioan-Aurel Pop, ne este alături, în
funcția de Director de Onoare al proiectului și al revistei noastre.
Si pentru că, momentan, nu există suficiente resurse umane și poate nici prea multe
mijloace (în ciuda nivelului tehnologic înalt la care am ajuns) prin care noi putem
ajunge la autorii români de care avem nevoie în manifestarea și împlinirea scopului
acestui proiect, dorim să îi invităm în această comunitate dezvoltată de noi, pe sciitorii
cu verb, pe scriitorii de poezie, proză, eseu și critică literară, care cred că au un loc
aici.
• Acest text folosește reproduceri din prefața autorului pentru proiectul Regal
Literar.

Tic tac
Cristina Cobilaş
Uite ceasul pe perete, tic tac
Se scurg momente şi clipe
O secundă a trecut, dar câte puteam să spun şi să fac
Câte decizii puteam să le analizez trecându le prin site
Uite timpul care o ia la goană

Vai, m am epuizat să tot alerg
Zgârie sufletul sâgețile şi începe mai mult să doară,
Uneori sunt dezechilibrată, nu ştiu unde să merg.
Secunde, minute apoi ore îşi iau zborul

Poate ar fi bine să putem călători în timp
Să reteăim unele momnte, dar să nu schimbăm conținutul, finalul şi viitorul
Deoarece numai aşa învâțăm, filtrâm şi analizăm ce e bine, ce rău şi ce i dorul.

Golul din mine
Adriana Marfă Saturnin- Franța
1
Oracolul copilariei
Când eram mică,

scriam cu o bucată de cărămidă
pe asfaltul fierbinte ce-mi ardea tălpile goale.
Aveam picioarele mult prea nervoase
pentru ca o pereche de sandale
să le suporte mai mult de câteva minute.
Si uite așa, mai târziu am început să scriu
cu un creion ros pe trei sferturi între dinți
pe foile unui caiet la fel de obosit ca și el.
Caietul era răbdător și-mi primea lacrimile
cu bunăvoință și înțelegere.
Am conviețuit într-o complicitate de nedescris;
eu îi povesteam amintirile și durerile mele,
iar el înregistra în tăcere cuvintele.
Până în ziua în care mama m-a condamnat
pentru tentativă de alunecare
deasupra gândurilor
și mi-a confiscat caietul
aruncându-l în brațele ademenitoare
ale focului din soba casei.
Cum lacrimile erau deja uscate,
au început să trosnească
cu un suspin prelung si dezolant.
Caietul acela deținea
o tonă de cuvinte pe jumătate spuse
și jumătăți de cuvinte care ascundeau
o copilărie pe jumătate trăită,
o copilărie cu vise pierdute.
2
Și dacă …!
Speranța s-a ascuns în pliul unui nor

Și uite’ așa, îmi mai ridic eu fruntea sus!
Și-mi odihnesc poveștile grele de dor
Pe puful moale și calduț al unui cumulus.
Cu un zâmbet insipid și-aproape demodat
Înaintez timid, vâslind cu brate dezgolite
Către ceva ce-mi pare tare înglodat…
Voi încerca s-ajung, de timpul îmi permite!
Și dacă potecile pe care calc sunt moarte,
Iar piatra de sub picior nu-mi mai vorbește,
Îmi va ramâne amintirea ce vine de departe,
Precum o tresărire, când visul mă trezeste.
Și dacă timpul nu mai are măsură,
Vrând să-mi încetinească fuga spre infinit,
Atunci rămân imuabilă, precum o pictură
Unde culorile-i prea coapte, sau veștejit.
3
Cu capul în nori
Mama îmi spunea mereu că am capul în nori,

iar eu, făceam pe-a surda pândind ziua pe fereastră.
Acum știu cum este să ai capul în nori,
știu cum arată privirea mea golită de tine!
Ca o stâncă scobită, înconjurată de lacrimi,
Un lac care seacă în fiecare zi câte puțin
de pe maluri către mijlocul sufletului.
4
Mă trezesc, m-am trezit!
Mă trezesc la sunetul unei lopeți care scarpină zăpada.

Mă trezesc la sunetul clopoțeilor care trezesc ferestrele din somn.
Mă trezesc la sunetul mașinilor care alunecă pe oglinda lucioasă a străzilor.
Mă trezesc la sunetul camioanelor care transportă hârtie
pentru poezii pe care nu le-am scris încă.
M-am trezit la sunetul amintirilor care zdrobesc tăcerea.
M-am trezit la zgomotultul gândului meu.
Dimineața cafeaua mă așteaptă,
Telefonul mă așteaptă, oglinda mă așteaptă,
Dragostea mă așteaptă, viața mă așteaptă.
Apartamentul mă dă afară…
Mă trezesc la sunetul pământului,
La sunetul vocii tale care vine de jos, din amnezia mea.
M-am trezit la sunetul vocii mele suspinate
Pronunțând numele tău în perna murdară de zori.
Mă trezesc în depărtare, mă trezesc în apropiere,
Ma trezesc la Iași, în lumina absenței tale.
Mă trezesc la sunetul unei lopeți care zgârie zăpada
Și din nou, o iau de la capăt!
5
Golul din mine
Privesc în gol…
golul din mine,golul de sub mine
ce se adâncește pe zi ce trece,
devorând hulpav și ultimul sentiment uman
de care mă mai agăț încă!
Pământul arid din-lăuntrul meu
cere cu disperare să bea;
Mi-e tare sete !
În mine plouă cu acizi ,
iar privirea-mi stinsă,în care nu se mai citește
nici pasiune,nici dorință,
mă izbește de ironia sorții
finisată cu mare grijă
de rautatea fără limite a lumii.
Ca să nu sufăr prea mult ,
am păstrat ca remediu,
o infuzie din zâmbete și gânduri alese
care acum îmi aparțin doar mie!
6
Cât pot, scriu!
Subliniez…tot ceea ce simt în suflet,

Desenez pe pânză tot ceea ce visez,
Expun bucuriile, tristețea, furia mea;
O manieră de a pune pe fugă vechii demoni.
Caligrafiez…transform cuvintele în tuș negru,
Lăsând degetelor dreptul să mângâie
Emoțiile sufletului supra-încarcat.
Dau de lucru unei pene să se certe cu cheful meu
Și să decodeze în interioriul meu cel mai profund,
Țipetele unei expresii literare.
Așa voi scrie până la ultima suflare…
Până ce degetele vor mai avea o apăsare,
Căci asta este lumea mea, drumul meu spre cer
Și spada cu care să lupt până ce-o să pier.
Dacă lacrimile mele vor putea să se adune într-un loc,
Ar fi devenit oceanul în care m-aș fi înecat,
Așa că, le înșir pe o pânză țesută cu greu,
Până ce singurătatea va deveni o armă contra uitării.
7
Astazi, am decis!
Astăzi mi-am dat timp de gândire

S-analizez trecut și viitor
Să înteleg de ce nu mi-e deloc ușor
Când vine vorba de iubire!
Nu am răbdare să-mi dau timp
Și nici să rătăcesc în văzul lumii.
Cu un picior frământ aluatul humii
Cu celălalt pășesc în contratimp.
Astăzi mă simt atât de fericită!
Chiar dacă cerul este gri-sihastru,
Eu simt că pot să-l fac albastru
Căci vreau să fiu din nou iubită.

De Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil au răsărit florile românismului la Vlădiceni, Iași:
copii îmbrăcați în haine naționale dăruite de Calea Neamului, filiala Iași.
După Sfânta Liturghie oficiată de vrednicul

Părinte Achirei Victor, care a avut la final un cuvânt
plin de tâlc și înțelepciune având ca punct central
tulburătoarea expresie ,,Realitatea este ceea ce vedeți,
iar Adevărul este acesta!” în biserica au răsunat din
glasurile copiilor cântece patriotice și frumoase
pricesne. Filiala Calea Neamului Iași și-a îndeplinit pe
deplin misiunea, mai ales că tot astăzi, nucleul
filialei, Codreanu Mihai Adrian, Dan Bors, Corneliu
Ciucanu și Constantin Hutupasu a organizat și un
Parastas pentru Părintele Nicolae Grebenea,
Mărturisitor al temnițelor comuniste, care-și duce somnul de veci în Cimitirul
Eternitatea. Am avut onoarea că după slujba Parastasului să vorbească din partea
Asociației Calea Neamului despre jertfa părintelui Grebenea, profesorul Corneliu
Ciucanu, unul dintre puținii istorici adevărați din a această țară, o adevărată
enciclopedie a perioadei interbelice și nu numai.
Noi, drumeții din țară ajunși la Iași pe Calea Neamului Românesc de la Mirceștii Noi
de Vrancea și Brașov, mulțumim din tot sufletul pentru organizarea, găzduirea și masa
de la Vlădiceni, enoriașilor bisericii ortodoxe, în mod deosebit Părintelui Victor, lui
Dan Borș și minunatei lui soții, Violeta, care alături gospodinele satului ne-au omenit
cum se cuvine cu bucate gustoase și vin roșu. O surpriză extraordinară mi-au făcut la
final frații și surorile mele de la Filiala Calea Neamului Mirceștii Noi de Vrancea
condusă de Tanta Stan, care mi-au dăruit o frumoasă și mare Inima Tricoloră făcută
din trandafiri. Mulțumesc mult de tot Tanta Stan, Cornelia Cirligeanu-Ungureanu,
Constantin Mariana, Nelu Cirligeanu Oana și Cristi Musca! Bucuria acestei acțiuni de
astăzi a fost cu atât mai mare, cu cât la ea a participat și Filiala Calea Neamului Bacău
condusă de Movileanu Iurie, basarabeanul nostru de mare nădejde și determinare.
Doamne ajută oameni buni, fiți fără teamă, lăsați sminteala și deznădejdea, fiți
Români Liberi, căci Realitatea este că vremurile sunt grele și rele, iar Adevărul este că
Hristos le Biruie.

Hoții de frumusețe sau despre practica malonestă a uzurpării autorului
(studiu de specialiatate)
prof. Olivia-Elena Trifan
Să dăm Cezarului, ce-i al Cezarului! ne învederează un dicton latin. Maiorescu însuși ne
avertiza, când se întrezăreau zorii modernității, să nu punem umerii la falsificarea progresului,
căzând în capcana formelor fără fond: Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea mişcare
extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot crescând şi
care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai
lustrul de afară! Că nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale
culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai
formele de deasupra ale civilizaţiei, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci, care au
produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista.1
Din nefericire, fenomenul se petrece încă şi astăzi, cu cei care îmbracă haina detractorilor în
speranța că vor ieși mai repede la lumină. Situația de fapt și de drept e cu totul alta. Elanurile lor
avortate nu reflectă decât un periculos servilism intelectual, căci par a nu fi auzit de îndemnul
kantian sapere aude! Bovarismul cultural pe care îl practică cu un mimetism molipsitor nu dă semne
că poate să-i înscrie într-o geografie plauzibilă. Tragic e cum nu înţeleg că o simplă copiere a unei
civilizaţii avansate nu rezolvă problemele actuale: Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală,
cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria
lor cu hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturii apusene, cu încrederea că în modul
cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă, şi, mai întâi de toate, libertatea
într-un stat modern.2
Această cultură a formelor fără fond sau a fondului fără forme pare să fie condamnată să
oscileze infertil între două forme de servilism: sevilismul unui sincronism care ne anulează și
servilismul unei izolări care ne malformează.
Acum, fiindcă trăim în era digitală, circulația informației, transferul de date și schimbul de idei
devine imposibil de monitorizat, în vederea validării, verificării, confirmării și integrării valorice a
opiniilor. Această libertate de circulație a fost bineînțeles, rău înțeleasă de mulți, ajungându-se până
într-acolo încât vorbim tot mai des de modernizare asimetrică. Soluția necesară pentru a-i descuraja
pe cei care promovează acest surogat cultural ne-a dat-o tot Maiorescu. Ea constă în refuzul
1
Titu Maiorescu, În contra direcției de astăzi în cultura română, în Critice, vol. I, prefață de Paul Georgescu, Editura
pentru Literatură, București, 1967, pag. 115
2
Idem 36, pag. 116
neadevărului și voința de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenții
iluzorii. Astăzi, la distanță de un secol și jumătate, Horia-Roaman Patapievici tranșează situația de
fapt și promovează ca pilon central al unei realități culturale asumate învățarea, nu imitarea: Ceea ce
se învață, fără a putea fi copiat, e discernământul, iar discernământul e un fapt numai într-o cultură
bazată pe adevăr. Asta spunea Maiorescu. Ce adaug eu este că adevărul nu are sens decât într-o
lume în care oamenii se exprimă pe ei și se recunosc între ei prin formularea unei realități comune.
(...) Eu o numesc piață de idei.3
Aceasta este realitatea unui secol care refuză să se demodeze. Respectarea standardelor de
onestitate academică ar putea să devină dezideratul oricărui om cultivat. A te informa, a căuta
răspunsuri sau a cerceta nu înseamnă a plagia. E firesc să apelăm la lucrările de referință ale
predecesorilor, în semn de prețuire pentru moștenirea culturală pe care ne-au lăsat-o. Atâta timp cât
ne vom raporta la ele, parafrazându-l pe Lucian Blaga, ca la niște pietre pentru templul meu, ne vom
putea păstra integritatea. Folosindu-le în mod abuziv, pietrele își vor ascunde strălucirea, iar noi ne
vom rătăci în păienjenișul de gânduri care nu ne aparține. Neabătându-ne de la drumul cel drept,
vom reuși să întreținem o corespondență revelatoare cu trecutul pentru a-i restaura adevăratele
valori: travaliul creator, erudiția și rafinamentul cultural. Iată un ideal pentru care merită să luptăm!
Plagiatorii, acești naturalizați de dată recentă, care își arogă vocația de misionar, înmulțesc
rândurile în fracmasoneria perdanților. Pentru ei ar trebui să se înființeze un tribunal al retrocedărilor
(științifice, literare, stilistice!). Verdictul nu-i pune la adăpostul istoriei, tot așa cum sentința odată
ispășită nu aduce de la sine clasarea dosarelor de imoralitate.
Forme de plagiat
Pentru a exemplifica tipurile de plagiat enumerate de această platforma electronică, am selectat

un paragraf din exegeza bacoviană, oprindu-ne la V. Fanache, Bacovia în 10 poeme. Acest paragraf
a fost modificat sau adaptat astfel încât să permită ilustrarea cât mai clară referitoare la piratarea
textului original în diverse situații în care putem vorbi despre plagiat.
a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă
Înseamnă preluarea și folosirea mot à mot (verbatim) a muncii unei alte persoane fără citare
corectă, prin atribuirea sursei și utilizarea ghilimelelor.
3
Horia-Roman Patapievici , De ce nu avem o piață a ideilor, Editura Humanitas, Bucuești, ediția a II-a, 2014, pag. 15

Astfel, se ajunge la copierea ad litteram a conținutului unei lucrări. Copierea din alte surse este
ușor de demascat și aceasta începe prin identificarea termenilor și conceptelor ce nu sunt familiare
autorului. În cazul unei lucrări de licență sau teze de doctorat, profesorii cunosc foarte bine
materialele folosite în vederea elaborării acesteia.
Textul original Textul plagiat

Unica ființă supraviețuitoare a pierdut Unica ființă supraviețuitoare a pierdut șansa
șansa conviețuirii, casa-cavou relevându-i conviețuirii, casa-cavou relevându-i prin
prin sinistrul decor singurătatea sterilă, sinistrul decor singurătatea sterilă, bântuită de
bântuită de agresivitatea timpului, simțit ca agresivitatea timpului, simțit ca un vânt care
un vânt care suflă rece și neîntrerupt. suflă rece și neîntrerupt. Strigătul e unica
Strigătul e unica manifestare a vieții în manifestare a vieții în ambianța violent
ambianța violent funebrală: sicrie de plumb, funebrală: sicrie de plumb, flori de plumb,
flori de plumb, aripi de plumb, amor de aripi de plumb, amor de plumb, cel din urmă
plumb, cel din urmă excedând nemijlocit excedând nemijlocit tragismului eului.
tragismului eului. Comparabil cu acela Comparabil cu acela reprezentat pictural de
reprezentat pictural de capodopera capodopera expresionistului Edvard Munch,
expresionistului Edvard Munch, strigătul strigătul bacovian izbucnește tragic,
bacovian izbucnește tragic, înălțându-se ca o înălțându-se ca o coloană sonoră deasupra
coloană sonoră deasupra unei lumi moarte. unei lumi moarte. (V Fanache, Bacovia în 10
V. Fanache, Bacovia în 10 poeme, ediția poeme)
a II-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag.81
b) Plagiatul prin citare parțială
Înseamnă preluarea de conținut dintr-un singur text-sursă, asupra căruia se fac intervenții
minime. În cazul acestui tip de plagiat, sursa originală poate să nu fie menționată deloc sau poate să
fie trecută ca notă de subsol sau notată între paranteze. Frauda se naște din omiterea cu bună știință a
ghilimelelor, care, din moment ce lipsesc din text, permit plagiatorului să realizeze transferul ilicit de
informație. Deși s-a făcut trimiterea către autor, materialul preluat este declarat plagiat, invocându-se
desigur paternitatea ideilor.

Unica ființă supraviețuitoare a pierdut Unica ființă supraviețuitoare a ratat șansa
șansa conviețuirii, casa-cavou relevându-i conviețuirii, casa-cavou relevându-i prin
prin sinistrul decor singurătatea sterilă, funebrul decor singurătatea sterilă, bântuită
bântuită de agresivitatea timpului, simțit ca de agresivitatea timpului, simțit ca un vânt
un vânt care suflă rece și neîntrerupt. care suflă rece și neîntrerupt. Strigătul e unica
Strigătul e unica manifestare a vieții în manifestare a vieții în ambianța violent
ambianța violent funebrală: sicrie de plumb, funestră: sicrie de plumb, flori de plumb,
flori de plumb, aripi de plumb, amor de aripi de plumb, amor de plumb, cel din urmă
plumb, cel din urmă excedând nemijlocit excedând nemijlocit tragismului eului.
tragismului eului. Comparabil cu acela Comparabil cu acela reprezentat pictural de
reprezentat pictural de capodopera capodopera expresionistului Edvard Munch,
expresionistului Edvard Munch, strigătul strigătul bacovian izbucnește dramatic,
bacovian izbucnește tragic, înălțându-se ca o înălțându-se ca o coloană sonoră deasupra
coloană sonoră deasupra unei lumi moarte. unei lumi lipsite de viață. (V Fanache,
V Fanache, Bacovia în 10 poeme, ediția a II- Bacovia în 10 poeme)
a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag.81
c) Plagiatul prin parafrazare
Apare atunci când cuvintele-cheie sau unele structuri din enunț sunt înlocuite cu alte cuvinte
sau expresii, păstrându-se învelișul semantic. În schimb, conținutul de bază este păstrat, iar textul
original, bineînțeles că nu este menționat. Debora Weber-Wulff denumește această tehnică plagiat
camuflat. Parafrazarea poate să implice un anumut pasaj de notorietate, care ar aduce plus valoare
textului-clonă. În cazuri mai nefericite, unde cunoștințele autorului sunt mai restrânse, dar ambiția
este invers proporțională cu achizițiile dintr-un anumit domeniu de activitate, parafrazarea se poate
extinde până la rescrierea unei lucrări întregi. Acest tip de plagiat poate fi destul de greu de
identificat, deoarece este modalitatea de mascare prin schimbarea unor cuvinte cu unele cu înțeles
identic sau similar, prin schimbarea ordinii cuvintelor într-o frază sau chiar a topicii frazei. Cu toate
acestea, scheletul unei idei rămâne același, ideea principală, fiind de cele mai multe ori semnalul de
alertă, care anulează efortul de a ascunde proveniența conținutului și periclitează imaginea celui în

cauză.

Unica ființă supraviețuitoare a pierdut Eul bacovian a pierdut șansa coabitării, casa-
șansa conviețuirii, casa-cavou relevându-i temniță potențând imaginea unei singurătăți
prin sinistrul decor singurătatea sterilă, sterile, contaminată de imaginea timpului
bântuită de agresivitatea timpului, simțit ca ostil, simțit ca un vânt care suflă rece și
un vânt care suflă rece și neîntrerupt. constant. Strigătul bacovian accentuează
Strigătul e unica manifestare a vieții în senzațiile sugerând disperarea poetului care
ambianța violent funebrală: sicrie de plumb, prinde contur în ambianța violent funebrală:
flori de plumb, aripi de plumb, amor de sicrie de plumb, flori de plumb, aripi de
plumb, cel din urmă excedând nemijlocit plumb, amor de plumb, cel din urmă
tragismului eului. Comparabil cu acela excedând nemijlocit tragismului eului.
reprezentat pictural de capodopera Zugrăvirea stărilor sufletești ale unui personaj
expresionistului Edvard Munch, strigătul sui-generis în care se ipostaziază eul liric în
bacovian izbucnește tragic, înălțându-se ca o raport cu lumea e comparabilă cu aceea
coloană sonoră deasupra unei lumi moarte. reprezentat pictural de capodopera
VI. Fanache, Bacovia în 10 poeme, ediția expresionistului Edvard Munch, Strigătul. (V
a II-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag.81 Fanache, Bacovia în 10 poeme)
Totuși, am vrea să redăm mai jos și o mostră de parafrază onestă, unde creatorul noului
conținut nu practică uzurparea autorului, de la care pleacă în formularea unui punct de vedere, a unei
judecăți de valoare. Autorul dă dovadă astfel că respectă codul de etică și deontologie și nu rămâne
prins în mrejele pirateriei, atât de ademenitoare în societatea de astăzi, dominată de tehnologie.
Textul original O parafrază onestă

Unica ființă supraviețuitoare a pierdut Foarte explicit în această privinţă este V.
șansa conviețuirii, casa-cavou relevându-i Fanache1. El tratează situaţia de tensiune
prin sinistrul decor singurătatea sterilă, tipică acestei viziunii nihiliste pe care o
bântuită de agresivitatea timpului, simțit ca promovează estetica simbolistă. Bacovia
un vânt care suflă rece și neîntrerupt. construiește într-o viziune proprie,
Strigătul e unica manifestare a vieții în decadentă, imaginea unui topos infernal,
ambianța violent funebrală: sicrie de plumb, terorizat, folosind un limbaj poetic dominat
flori de plumb, aripi de plumb, amor de de simboluri ale obsesiei cromatice. Griul e
plumb, cel din urmă excedând nemijlocit mai mult decât culoarea plumbului, el devine
tragismului eului. Comparabil cu acela o stare lirică și un simbol al trăirii paroxiste a
reprezentat pictural de capodopera senzației de lentă descompunere, care
expresionistului Edvard Munch, strigătul amintește, prin sugestia cromatică, de
bacovian izbucnește tragic, înălțându-se ca o capodopera pictorului expresionist Edvard
coloană sonoră deasupra unei lumi moarte. Munch, Strigătul.
V Fanache, Bacovia în 10 poeme, ediția a II- 1
V Fanache, Bacovia în 10 poeme, ediția a
a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag.81 II-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag.81
Dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea lui, atunci cum de autorii, tot un fel de
demiurgi, nu pot lua ca model posteritatea? Aceasta este întrebarea (retorică, desigur!) pe care
impostorii de ieri, de astăzi și dintotdeauna o folosesc ca pe un colac de salvare, menit să nu-i poarte
prea departe de țărmul conștiinței. Și totuși ... răspunsul e mai simplu decât ne-am putea aștepta. A
imita înseamnă a stagna, a malforma realitatea, a anula integritatea Autorului până într-acolo încât să
i se retragă toate meritele.
Ce e de făcut? Să asigurăm neirosirea talentelor, să promovăm doar acele texte care trăiesc în
lumina sensului și să ne asigurăm că valorificăm eșecurile, adevărate lecții sapiențiale care, luate în
doze mici, ne feresc de pericolul megalomaniei.

_____________________________________________________________________
Revista cultural-literară “Cutezător” aparține Federației EURO EDUCATION,

organizație acreditată de UNIUNEA EUROPEANĂ
_________________________________________________________________________________________________
CONTACT
• Telefon: 0728353441.
• Web: http://cutezator.ro/
• E-mail: cutezator2014@yahoo.com
_________________________________________________________________________________________________
COLABORARE
Aşteptăm colaboratori serioşi. Textele tehnoredactate*, în Microsoft Word, Office XP, şi semnate pot fi
trimise pe adresa de e-mail a revistei: magazincritic@yahoo.com, până la data de 20 a fiecărei luni.
Tehnoredactarea se va face cu font Times New Roman, corp 10-12, pagină format A5, folosindu-se diacritice.
Responsabilitatea textelor publicate aparţine în exclusivitate autorilor. O echipă redacţională va selecta
articolele în vederea publicării acestora. Atenţie la plagiat! (*Reguli minime de tehnoredactare: Înainte de
punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte, trei puncte, semnul exclamării, semnul întrebării, nu se pune
spaţiu. Spaţiul se va pune după aceste semne de punctuaţie, precum şi înainte de deschiderea unei paranteze.)
_________________________________________________________________________________________________
CONCEPŢIE GRAFICĂ / MACHETARE / DESIGN
Asociaţia culturală Semn – Târgu Jiu
_________________________________________________________________________________________________
EDITAREA
Euro Education Federation
_________________________________________________________________________________________________
TIPARUL
a fost executat de Editura eParadigme
(Online) = ISSN 2501-3033 ISSN–L 2501-3033

Nr. 9, noiembrie, 2020
Cutezător (Online) = ISSN 2501-3033 ISSN–L 2501-3033

CUTEZĂTOR, Nr. 9

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUTEZĂTOR, Nr. 9

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nr.

Revista cultural-literară “Cutezător” aparține Federației EURO EDUCATION,

Cutezător (Online) = ISSN 2501-3033 ISSN–L 2501-3033

nr.9, noiembrie, 2020

„Măsurile ce se impun ca strict necesare trebuie justificate în mod onest de

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

Mihaela CD este o virtuoasă! ”Focul din noi”este dovada! Aplauze!

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

CHIRILA REBECA -CLAUDIA

Chirilă Rebeca-Claudia s-a născut în Oradea, România. A urmat facultatea de Litere

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

Olivia Marta Gaidos

nr.9, noiembrie, 2020

Uneori, Dumnezeu ne găsește într-un mod absolut miraculos dintr-o pleiadă de

Această tematică, această preocupare de a pune în evidență trecutul istoric daco-getic

Reconstituirea primului sat dac din neolitic din Europa

Iniţiatorul proiectului și realizatorul reconstituirii satului neolitic este profesorul

nr.9, noiembrie, 2020

Aşezarea a fost amenajată pe un teren împrejmuit cu un şanţ de apărare şi gard din

În „arheo-parcul“ de la Drăgăneşti-Olt, profesorul Zorzoliu a reconstituit satul după

nr.9, noiembrie, 2020

Reconstituirea Cetății dacice de la Sprîncenata

Alipirea extensiei Boian la numele meu

nr.9, noiembrie, 2020

Am descoperit ulterior că în regiunea Cernăuți, vechi teritoriu românesc există un sat

Nu este și aceasta o dovadă a transmiterii filonului strămoșesc în actualitate a celor

REALIZAREA EPOPEEI DACIADA-GETICA-DAVA

Bibliografia care a stat la baza informării documentare a autorului și studiului

Așadar, Sergiu Botezatu, român basarabean, absolvent al Universităților din Moldova,

Într-o introspecție incipientă plasează desfășurarea eposului în Dacia preistorică:

nr.9, noiembrie, 2020

Tăcerile-ndrăznim să spargem, printre milenii colindând.

Aşa şi noi, din întuneric, la Mama Dacie venim

Printre milenii de colinde recea tăcere-o răscolim.

Istoria poporului dac curge de la originea sa Pelasgă bine argumentată istoric și

Versurile alternează ca dimensiune în funcție de mesajul care se vrea transmis, iar

nr.9, noiembrie, 2020

Români cu rădăcini măreţe, măreţe timpuri ce-aţi parcurs

Din străvechimi şi până astăzi, chiar dacă veşnicii s-au scurs,

Fiţi mândri toţi de visul sacru, ce veşnic prin strămoşi trăit

Şi prin legende vii ce-n inimi pulsează timpul răstignit

Acesta este și argumentul pentru care am dedicat Basarabiei 12 poeme în volumul

Redau aici ultima strofă din Poem neterminat 10:

Epopeea lui Sergiu Botezatu este o realizare extraordinară. Am citit în adolescență de

nr.9, noiembrie, 2020

1 Ești apa din mine

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020

În aceste condiții dificile factorii de decizie au dat ordin ca o trupă de „comando”,

P.S. 1 – Pe hârtia îngălbenită de timp, în josul paginii, există următoarele informații:

nr.9, noiembrie, 2020

nr.9, noiembrie, 2020