Sunteți pe pagina 1din 40

GEOGRAFIA TURISTICĂ

ŞI ISTORIA ARTEI ŞI ARHITECTURII

1
Titular de curs: dr. Aurel

CHERECHEŞ

CUPRINS

I. Consideraţii generale .................................. 3

I.1 Delimitări conceptuale ......................... 3

I.2 Turismul - definiţii şi forme ................. 6

II. Potenţialul turistic al României ................... 9

II.1. Potenţialul turistic al cadrului natural .... 10


II.2. Patrimoniul turistic antropic ................... 12
III. Elemente de artă şi arhitectură ....................... 16

IV. Tipuri de turism în România ........................... 27

V. Protecţia mediului înconjurător ....................... 32

VI. BIBLIOGRAFIE ............................................. 37

VII. ANEXE ........................................................... 39

2
I. CONSIDERAŢII GENERALE

I.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE


Ştiinţa este un fenomen dinamic care se ajustează necontenit la circumstanţele istorice,
culturale, economice şi politice care definesc evoluţia societăţii. La fel ca şi alte ştiinţe
străvechi, care s-au desprins din filosofie încă din antichitate (geometria, fizica, istoria ş.a.),
geografia a rămas, multă, vreme un “conglomerat” nediferenţiat de cunoştinţe în care
predominau descrierile regionale (chorografiile), aspect reflectat şi de etimologia termenului
introdus de Eratostene (276-192, î.Hr.): geos-Pământ, graphein-a desena, a descrie.
Până în pragul secolului XX, geografia era o ştiinţă “unică”, dar în scurt timp,
progresul general al ştiinţei şi revoluţia tehnologică aveau să determine procesul actual de
creştere exponenţială a volumului de informaţii în toate domeniile. Pentru că acestea nu mai
puteau fi valorificate mulţumitor, s-a impus divizarea fiecărui domeniu; astfel au apărut şi
apar încă, numeroase ştiinţe specializate şi interdisciplinare. Ele procedează la cunoaşterea
sistematică a realităţii prin restrângerea deliberată a sferei de investigaţie. În acest mod, ele
reuşesc să pătrundă dincolo de aparenţa lucrurilor, devin tot mai profunde în examinarea
faptelor specifice domeniului (disciplinele specializate) şi a faptelor de interferenţă
(ştiinţele interdisciplinare-situate la frontiera comună a două-trei ştiinţe, precum
geomorfologia, biogeografia, geodemografia etc.).
Pe măsură ce disciplinele s-au înmulţit, a devenit tot mai evident că diviziunile
acceptate ale ştiinţelor nu respectă unitatea lumii, astfel încât, cunoaşterea, deşi tot mai
performantă, devine, paradoxal, tot mai inoperantă în soluţionarea problemelor complexe cu
care se confruntă societatea. Reacţia la acest neajuns a constat în apariţia ştiinţelor integrate,
de tip multidisciplinar şi transdisciplinar ce au drept scop explicarea realităţii ţinând cont
(pe cât posibil) de propriile ei “tipare” şi corelarea rezultatelor cunoaşterii sistematice în
condiţiile ignorării limitelor trasate convenţional între ştiinţe.
Pe aceste căi, domeniile ştiinţifice s-au structurat ca sisteme complexe de ştiinţe ce
grupează numeroase discipline şi ramuri, aflate în variate raporturi de interdependenţă, mereu

3
susceptibile de mutaţii prin redefiniri, diferenţieri şi repoziţionări. Exemplul geografiei este
(şi el) edificator în această privinţă. Sistemul ştiinţelor geografice s-a structurat în funcţie de
calea metodologică pe care disciplinele au urmat-o pentru a răspunde obiectivelor majore de
cunoaştere: descrierea şi explicarea învelişului geografic (fig.1). Procesul a evidenţiat două
direcţii veritabile “linii de forţă”, esenţiale, distincte şi complementare ale demersului
geografic.
1. Direcţia sistematică (specializată sau analitică), în care studiul se realizează preponderent
la nivel geocomponental. Metodele definitorii sunt analiza (studierea detaliată a elementelor
individuale-roci, apă, aer, populaţie, sector economic etc.) şi inducţia (calea nemijlocită,
dinspre singular şi particular (fenomen), ce conduce la formularea de legi ce explică generalul
(esenţa). Disciplinele analitice “urmează” cele două ramuri tradiţionale, Geografia fizică,
respectiv, Geografia umană şi păstrează, pe cât posibil, specificul cercetării geografice prin
corelarea faptelor fizice cu cele socioeconomice şi raportarea lor la contextul teritorial.
2. Direcţia integrată (de sinteză), reprezintă rezultatul procesului de decantare şi integrare a
concluziilor semnificative, obţinute pe cale analitică, în modele explicative ale unităţilor
(complexelor) teritoriale. Metodele definitorii sunt sinteza (reconstrucţia mentală a întregului
descompus prin analiză) şi deducţia (cunoaşterea particularului prin intermediul legilor
generale). În funcţie de scara de mărime la care se realizează “fuziunea” (integrarea) datelor,
abordarea integrată se diferenţiază, la rândul ei, în două direcţii de referinţă: Geografia
regională respectiv, Geografia generală. În ambele sensuri au apărut diferenţieri (discipline)
impuse de gradul de generalizare/detaliere, obiectivele specifice, metodologie etc.: de ex.
Geografia teoretică, la “polul” preponderent nomothetic, Geografia peisajului, Geografia
continentelor, Geografia ţărilor, Geografia organizării spaţiale a teritoriului ş.a., la celălalt
“pol”, preponderent ideografic.
Desigur între cele forme de cunoaştere-sistematică şi integrată-există o strânsă
complementaritate: studiile integrate se întemeiază pe rezultatele furnizate de ştiinţele
analitice, iar acestea, la rândul lor, cunoscând conexiunile din teritoriu pot surprinde mai fidel
starea şi dinamica geocomponenţilor în parte. Trebuie subliniat faptul că ştiinţele analitice
trebuie să studieze faptele ca produs şi factor al întregului planetar şi implicit, în calitate de
“obiecte integrate”. Noţiunea semnifică faptul că studiul vizează “nu separarea părţii din
întregul teritorial prin urmărirea caracterelor ce-l diferenţiază de celelalte componente ale
acestuia, ci analizarea legăturilor ce îl încorporează în întreg” (V.Mihăilescu, 1968).
O poziţionare distinctă în sistemul ştiinţific prezintă Geografia tehnică şi Geografia
mediului.

4
Geografia tehnică reuneşte mai multe discipline cu specific metodologic (cartografie,
aerofotointerpretare geografică, S.I.G.) ce susţin deopotrivă, atât cercetările analitice, cât şi pe
cele integrate.

Geografia mediului operează, în mod necesar, atât pe calea analitică, cât şi pe cea
integrată, ambele fiind urmate într-o strânsă complementaritate metodologică (fig. 1) De
aceea, ambele discipline se situează în aria de interferenţă a celor două forme de abordare.
Sistemul ştiinţelor geografice este interconectat cu numeroase alte sisteme ştiinţifice în
procesul abordării interdisciplinare (de ex. geologia, biologia, antropologia, demografia etc.)
sau multidisciplinare (unde geografia este implicată, împreună cu ştiinţele fundamentale,
sociale, medicale, economice, politice, administrative etc., în soluţionarea unor problematici
complexe precum cele legate de protecţia şi conservarea mediului înconjurător, dezvoltarea
regională, planificarea teritorială ş.a., fig 1.2)

5
I.1. TURISMUL – DEFINIŢII ŞI FORME

Prin turism se înţelege, în primul rând, ansamblul de activităţi prin care omul îşi
petrece timpul liber călătorind în altă localitate sau ţară, pentru a vizita oameni şi locuri,
monumente şi muzee, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele generale, pentru a se distra şi a face
sport, pentru tratament sau odihnă, şi în al doilea rând, reprezintă industria creată pentru
satisfacerea tuturor bunurilor şi serviciilor solicitate de turişti la locul de destinaţie, la un înalt
nivel calitativ şi în condiţiile protecţiei şi conservării resurselor turistice, în special, şi a
mediului, în general.

Turismul se referă la activităţile unei persoane care călătoreşte în afara mediului său

6
obişnuit, pentru mai puţin de o perioadă specificată de timp şi al cărei scop principal de
călătorie este altul decât exercitarea unei activităţi remunerate la locul de vizitare.
Din perspectiva acestei definiţii şi a normelor elaborate recent de Organizaţia Mondială a
Turismului, este considerat turist “orice persoană care se deplasează spre un loc situat în
afara reşedinţei obişnuite pentru o perioadă mai mică de 12 luni şi ale cărei motive principale
de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activităţi remunerate la locul vizitat.
Astfel, turişti sunt cei care efectuează o călătorie de agrement, se deplasează în staţiuni
balneo-climaterice în scopul tratării unor afecţiuni sau a îmbunătăţirii sănătăţii, se deplasează
în alte localităţi în scopul participării la anumite competiţii sportive, călătoresc în scopuri
profesionale (conferinţe, reuniuni ştiinifice, misiuni religioase etc), sau se deplasează în
scopuri culturale.
Delimitarea formelor de turism, importantă din punct de vedere teoretic şi practic,
oferă elemente de fundamentare ştiinţifică a deciziilor privind dezvoltarea şi diversificarea
ofertei turistice, alinierea ei la modificările intervenite în structura cererii.
Deoarece turismul implică ideea alegerii deliberate a destinaţiilor şi itinerariilor, a duratei
sejurului, cu scopul de a satisface nevoile de consum turistic, s-au conturat astfel nişte criterii
pentru o clasificare cât mai corectă şi omogenă a formelor de turism.
Astfel, turismul se divide, în funcţie de locul de provenienţă a turiştilor, în două forme
principale: :
- Turismul naţional sau intern – practicat de cetăţenii unei ţări în interiorul
graniţelor sale (în literatura de specialitate se utilizează termenul de turism intern, termenul
de turism naţional fiind constituit din turismul intern şi turismul emiţător)
- Turismul internaţional sau extern – caracterizat prin vizitele cetăţenilor străini
într-o ţară şi prin plecările cetăţenilor autohtoni, în scopuri turistice în afara graniţelor ţării lor.
 Studiind curentele turistice internaţionale care au loc într-un cadru geografic
delimitat ca arie, se poate face următoarea subclasificare a turismului
internaţional: :
o turismul receptor – este turismul activ, de primire şi reprezintă acea parte a
turismului care înregistrează sosirile cetăţenilor străini într-o ţară dată, aceşti
cetăţeni având domiciliul permanent în ţara emitentă, iar acest tip de turism
reprezintă pentru ţările primitoare o sursa importantă de venituri;
o turismul emitator – este turismul pasiv, de trimitere şi reprezintă acea parte a
turismului internaţional care înregistrează plecările cetăţenilor unei ţări în
străinatate.

7
Fiecare dintre aceste două forme de turism, intern sau internaţional, prezintă
anumite particularităţi, dar din punctul de vedere al ţărilor primitoare, între ele nu există o
delimitare categorică, ci o interdependenţă care serveşte la promovarea în ansamblu a
activităţii turistice, acest lucru fiind firesc, deoarece se oferă aceeaşi bază materială atât
turiştilor interni, cât şi celor străini, trataţi ca solicitanţi simultani de servicii turistice.
Dupa gradul de mobilitate al turistului, turismul se clasifică în :
- turism de sejur – atunci când turistul intern sau internaţional poate să îşi satisfacă cererea
de servicii turistice rămânând un timp cu durată variabilă într-o zona turistică; în funcţie de
utilizarea timpului disponibil pentru călătorii, turismul de sejur poate avea următoarele
forme:
o turism de sejur lung (rezidenţial) – care include turiştii a căror durată de şedere
într-o anumită zonă depăşeşte o lună de zile şi cuprinde caracteristici tipologice foarte bine
definite deoarece presupune că turiştii au depăşit vârsta pentru munca activă, sau că turiştii
dispun de un nivel ridicat de venituri, astfel permiţându-şi să rămână într-o zonă fără a
exercita o activitate remunerată (tot aici poate fi inclus şi turismul de tineret, care în perioada
vacanţei de vară pot rămâne într-o anumită zonă o lună, sau mai mult de o lună)
o turism de sejur mediu – cuprinde acei turişti a căror durată de şedere într-o
anumită zonă nu depăşeşte 30 de zile (majoritatea turiştilor dispun de perioade limitate de
concedii sau de vacanţă, ceea ce transformă turismul de sejur mediu în turism de masă,
practicat de toate categoriile de populaţie)
o turism de sejur scurt – cuprinde turiştii care se deplasează pe o perioadă scurtă de
timp, de regulă de până la o săptămână şi include turismul ocazional (de circumstanţă) şi
turismul de sfârşit de săptămână (aici se pot delimita trei zone de vizitare, situate într-o arie
dispusă concentric în jurul localităţilor de reşedinţă : zona I, pe o rază de circa 15-45
kilometri; zona II care se află pe o rază de circa 100 de kilometri; zona III specifică
turismului de circulaţie.
o turism itinerant sau de circulaţie - atunci când turistul poate să îşi satisfacă cererea
de servicii turistice sub forma unor deplasări continue, pe itinerare stabilite dinainte sau
ocazional, cu opriri şi rămâneri scurte în diferite localităţi de pe traseele traversate;
o turism de vizitare – este o categorie către care se tinde, deoarece turistul devine tot
mai mobil şi care cuprinde vizitarea într-o vacanţă a mai multor localităţi sau ţări;
o turism de tranzit – reprezintă traversarea, cu sau fără oprire, a unei ţări sau zone
pentru a ajunge la anumite destinaţii mai îndepărtate (acest tip de turism este într-o continuă

8
dezvoltare, datorită numărului crescând de automobile personale, a timpului liber şi a dorinţei
turistului de a vizita cât mai multe ţări).

II. POTENŢIALUL TURISTIC AL ROMÂNIEI

Potrivit definiţiei profesorului universitar dr. Nicolae Ciangă,


potenţialul turistic ar putea fi definit astfel: totalitatea factorilor de atracţie
aparţinând cadrului natural sau antropic.
La care adaugă, valorificat prin intermediul amenajărilor turistice şi
care generează fluxuri turistice cu arii de provenienţă interne şi internaţionale
ce se deplasează către arii de destinaţie unde consumă într-o manieră turistică
produsele turistice, rezultate dintr-un potenţial şi amenajarea acestuia.

Turismul, ca fenomen şi activitate, cu un impact deosebit asupra lumii


contemporane, întruneşte condiţii favorabile de dezvoltare în spaţiul aferent sectorului
românesc al bazinului Tisei. Acesta este stimulat de un potenţial turistic variat cu
componente naturale şi antropice care, pe plan naţional şi european, se impune prin
originalitate şi chiar unicitate, exercitând o putere de atracţie diferenţiată şi care se constituie
ca factor fundamental de dezvoltare a turismului. La acesta se adaugă infrastructura turistică
repartizată diferenţiat în teritoriu, adaptată, în general, ofertei turistice variate, dar care
necesită ample măsuri de modernizare, reabilitare şi chiar schimbări profunde, structurale,
legate de apartenenţă şi organizare a activităţilor. Potenţialul turistic are două componente:
1. componenta naturală
2. componenta antropică (social-culturală)

9
II.1. Potenţialul turistic al cadrului natural

Potenţialul turistic natural este foarte diferenţiat datorită apartenenţei la categorii


variate de relief, cuprins între mai puţin de 100 m până la peste 2 500 m, cu o structur ă şi un
trecut geologic variat şi îndelungat şi cu impact asupra tuturor componentelor mediului
natural, prin prisma valorii şi diversităţii atractivităţii turistice.

1.1. Potenţialul turistic al reliefului

Relieful se impune prin potenţialul peisagistic, care este nemijlocit legat de structură,
litologie, tectonică şi de impactul cu factorii modelatori externi.
Relieful glaciar se remarcă prin monumentalitate, diversitate şi contraste peisagistice, datorate
vârfurilor, crestelor, circurilor glaciare, pragurilor, abrupturilor şi cascadelor, văilor glaciare
din unităţile montane reprezentative, din Carpaţii Orientali (Munţii Rodnei) şi Carpaţii
Meridionali (Munţii Retezat).
Relieful vulcanic din Carpaţii Orientali şi sudul Munţilor Apuseni este rezultatul erupţiilor
neogene, detaliat ulterior de procesele de dezagregare, în urma cărora s-au individualizat
martori de tipul Crestei Cocoşului din Gutâi, caldeire şi conuri vulcanice din Călimani,
Gurghiu, Harghita, relief în formă de cupole sau măguri, ca cel din Ţibleş, Bârgău, sau din
Munţii Metaliferi.
Relieful pe calcare şi conglomerate, datorită caracteristicilor acestuia, legate de facilitatea la
dezagregare, dar şi dizolvare chimică este deosebit de complex, impunându-se atât prin
componente variate şi spectaculoase, adeseori concentrate pe suprafeţe reduse, cu forme
structurale, martori de eroziune, platouri calcaroase, abrupturi calcaroase, frecvente în Munţii
Apuseni, în Trascău, Bihor, Pădurea Craiului, cât mai ales prin relieful carstic subteran-
endocarstul, al cărui potenţial cu valoare turistică impune Munţii Apuseni printre cele mai
reprezentative regiuni cu impact speleoturistic din Europa. Peşterile din Munţii Apuseni se
remarcă prin dimensiunea-lungimea cavernamentului (Peştera Vântului, Peştera Hodobana,
Peştera din Valea Firii), prin monumentalitatea unor sectoare (Cetăţile Ponorului din Mun ţii
Apuseni, Peştera Izvorul Tăuşoarelor din Munţii Rodnei), gheţarii fosili adăpostiţi (Peştera
Scărişoara, Peştera Focul Viu), şi mai ales prin bogăţia concreţionară a speleotemelor (Peştera
Urşilor de la Chişcău, Peştera Pojarul Poliţei, Peştera Altarului, toate în Mun ţii Apuseni, sau
peşterile din Platoul Luncani din vestul munţilor Şureanu).

10
O componentă peisagistică deosebit de spectaculoasă, rezultând din acţiunea cumulată,
eroziune fluviatilă-dezagregare-carstificare este cea a văilor şi sectoarelor de văi în chei,
dezvoltate mai ales în calcare, adâncite pe sute de m şi cu văi foarte înguste, frecvente mai
ales în Munţii Apuseni, cu deosebire în unităţile montane ale Trascăului, Bihor şi Pădurea
Craiului.
La scară mai mare şi depăşindu-le în complexitate sunt defileele, precum Topliţa-Deda, pe
valea Mureşului, Defileul Arieşului, Defileul Crişului Repede, sau Defileul de la Lăpuşteşti,
pe Someşul Cald.

1.2. Potenţialul climato-turistic


Climatul se implică în posibilităţile de valorificare turistică, prin caracteristicile şi nuanţările
sale, manifestate pe fondul general temperat –continental şi diferenţiate de etajarea pe
verticală impusă de relief.
Caracteristicile climatice ale bioclimatelor au impact nemijlocit asupra organismului uman,
stimulând sau ameliorând funcţii deficitare ale acestuia sau favorizând nemijlocit unele din
activităţile specific turistice, precum cura climatică sau sporturile de iarnă. Se detaşează prin
caracteristici şi efecte, bioclimatul de câmpie, bioclimatul de dealuri şi depresiuni
submontane, bioclimatul tonic stimulent de munte cu valori diferite ale confortului termic,
stresul bioclimatic, indicele climato-turistic.

1.3. Potenţialul turistic hidrogeografic


Apele minerale şi termale sunt cele care au favorizat cele mai vechi amenajări balneoturistice,
unele încă din antichitatea romană, precum cele de la Călan-Aque şi Geoagiu Băi-Germisara-
Termae Dodonae.
Caracteristicile hidrochimice, dar şi cele fizice, precum termalismul, au condus în timp la
individualizarea unei palete funcţionale, largi, de staţiuni de cură, cu profile balneare legate de
aceste caracteristici. Se impun prin număr de surse şi valoare curativă şi efecte arealul hidro-
geologic legat de apele minerale carbogazoase bicarbonatate, cu o largă paletă de subtipuri
hidrochimice, car acteristice aureolei mofetice din Carpaţii Orientali, dar şi din partea vestică,
în Dealurile vestice, care au condus la apariţia şi dezvoltarea a câtorva zeci de staţiuni de
profil. De o importanţă comparativă sunt apele minerale sărate-clorurosodice foarte
concentrate, sub formă de izvoare, dar mai ales lacuri sărate pe locul unor foste exploatări de
sare, din Depresiunea Transilvaniei, şi Depresiunea Maramureşului cu o valoare curativă
recunoscută. În partea vestică se detaşează apele termominerale, mezo şi hipertermale,

11
valorificate în mod diferenţiat şi al căror potenţial balnear, dar şi agremental, este insuficient
utilizat.
Lacurile au un potenţial de valorificare turistică multiplă, de la cea cu impact peisagistic
agremental, în cazul lacurilor glaciare din Rodna şi Retezat, la cel agremental-sportiv, în cazul
lacurilor de acumulare de pe râurile Drăgan, Iada, Someşul Cald din Munţii Apuseni;
Colibiţa, Călinesti-Oaş, Firiza, Zetea, din Carpaţii Orientali sau Râul Mare din Retezat şi
lacurile de acumulare din Depresiunea Haţeg. Se adaugă iazurile din Câmpia Transilvaniei,
stimulând turismul sportiv-piscicol.

1.4. Potenţialul turistic biogeografic


Acesta este reprezentat, cu deosebire de ecosistemul forestier, la toate nivelurile, cu
funcţionalitate multiplă, la care se adaugă cele subalpine şi de pajişti alpine.
Necesitatea protecţiei mediului natural şi a componentelor şi ansamblurilor componentelor
acestuia are şi un impact turistic major, conducând la individualizarea şi structurarea unor
parcuri cu funcţionalitate multiplă inclusiv turistică precum Parcul Naţional Retezat şi
Pietrosul Rodnei, ambele incluse în categoria marilor rezervaţii ale biosferei, sau Parcul
Natural al Apusenilor, cuprinzând şi componente de habitat rural specifice aceste regiuni.

II.2. Patrimoniul turistic antropic

Este organic legat de componentele civilizaţiei umane de natură materială şi spiritual ă,


intrate treptat în sfera de interes turistic încă din secolul al XIX-lea şi determinând dezvoltarea
uneia din cele mai dinamice tipuri de turism actual, cel cultural-de cunoaştere.
Patrimoniul turistic cultural istoric reprezintă componenta cea mai reprezentativă,
fiind rezultatul unei istorii îndelungate şi bogate în evenimente, la care şi-au adus contribuţia
comunităţi umane, etnice şi confesionale, ce au creat o valoroasă moştenire cu caracter
multicultural, complex şi cu o personalitate aparte. Prin Legea nr. 41 / 1995, patrimoniul
istoric din România cuprinde următoarele categorii:
 monumente şi situri arheologice;
 rezervaţii de arhitectură şi urbanism;
 clădiri, monumente şi ansambluri memoriale;
 monumente de artă plastică şi comemorativă;
 monumente şi ansambluri de arhitectură;
 monumente tehnice;

12
 locuri istorice;
 parcuri şi grădini;
Toate aceste categorii se impun în funcţie de valoarea lor intrinsecă, de starea de
conservare, de importanţa şi semnificaţia istorică, de aspectul estetic şi prin modul în care se
încadrează în peisajul natural sau în satul rural sau urban.
În funcţie de categoriile menţionate în România au fost inventariate peste 22.000 de
monumente, 600 de muzee, colecţii şi case memoriale, peste 450 de monumente şi ansambluri
arhitectonice, peste 140 de monumente şi situri arhitecturale.
Vestigiile arheologice, aparţinând antichităţii dace şi romane, se impun prin siturile
arheologice din munţii Orăştiei, între care se detaşează Sarmizegetuza Regia şi cetăţile care o
înconjurau pe două inele, şi cetăţiledave dispersate în spaţiul geopolitic dacic, precum şi
vestigiile rezultante ale cuceririi, colonizării şi exploatării resurselor provinciei Dacia Felix,
conservate în Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în oraşele, Apulum, Potaissa, Napoca,
Porolissum, în castrele romane, sau exploatările auro-argintifere, Cetăţile Romane de la
Alburnus Major-Roşia Montană, ori exploatările de sare.
Obiectivele istorico-culturale prezentând atractivitate turistică din Evul Mediu sunt mult mai
numeroase şi, de regulă, mai bine conservate. Se remarcă, prin influenţele occidental
europene fortificaţiile de tip cetate, oraşele-cetăţi (burguri) realizate de comunităţile germane-
săseşti, între care se impun Sebeş, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, dar şi Cluj, Tg. Mureş, Baia
Mare. Se adaugă la acestea cetăţile realizate sub administraţia habsburgică, de tip Vauban, cea
mai reprezentativă şi bine conservată fiind Alba Iulia, urmată de Timişoara, Arad, Oradea.
Cetăţile ţărăneşti reprezintă o componentă caracteristică peisajului rural din sudul
Transilvaniei, cu localizări la Cîlnic, Slimnic, Săsciori. Castelele feudale fortificate reflectă
forţa unor personalităţi din evul mediu, precum castelul de la Hunedoara al lui Iancu de
Hunedoara.
Obiectivele cultural-religioase de interes turistic au o deosebită valoare simbolică, prin
dimensiuni, stil arhitectonic, iconografie, colecţii de obiecte de cult caracteristice pentru
numeroasele confesiuni creştine şi de altă religie. Se detaşează edificiile de cult ortodox, între
care cea de la Densuş deschide o pagină în ortodoxia românilor din Transilvania.
Bisericile şi basilicile în stil romanic sunt reprezentate de Herina-Bistriţa Năsăud, sau
Catedrala romano catolică din Alba Iulia. Edificiile religioase gotice sunt prezente în
majoritatea oraşelor din Transilvania, între acestea detaşându-se prin caracteristicile specifice
acestui stil arhitectonic, Biserica Sfântul Mihail din Cluj-Napoca, Biserica Evanghelică din
Bistriţa, urmate de cele din Tg. Mureş, Sighişoara, Sebeş, Oradea etc. Obiectivele de cult
creştin-ortodox vitregite în Evul Mediu şi dintre care s-au conservat, mai ales în mediul rural,

13
de exemplu Feleac-ctitorie a lui Ştefan cel Mare, au fost reprezentate şi de mânăstiri, precum
Râmeţi-Alba, Nicula-Cluj, şi mai ales prin bisericile de lemn din Maramureş, Sălaj, Apuseni,
în număr de câteva sute. Acestea sunt adevărate chintesenţe legate de civilizaţia multiseculară
a lemnului. Sistemul de edificii creştine ortodoxe a avut o compensaţie reparatorie prin
construirea catedralelor metropolitane din perioada de după Unirea din 1918.
O categorie distinctă în peisajul confesional transilvan îl reprezintă bisericile întărite-
fortificate din Podişul Transilvaniei, realizarea remarcabilă şi originală a comunităţilor rurale
germane.
Complexele arhitectonice urbane conferă adevărata personalitate urbanistic-
arhitecturală şi umană pentru oraşele cu o evoluţie îndelungată, multiseculară, cu întreaga
gamă de construcţii civile, religioase şi trama stradală specifică, toate adeseori desfăşurate în
interiorul incintelor medievale fortificate precum Sighişoara, Mediaş, Cluj Napoca, Bistriţa.
Patrimoniul civilizaţiei şi culturii tradiţionale rurale, de interes turistic, aparţinând mai ales
comunităţilor rurale româneşti din „ţările” Maramureşului, Năsăud, Lăpuş, Haţeg, Sibiu,
Beiuş, Tara Moţilor, se detaşează prin ansamblurile habituale şi religioase, între care domină
bisericile din lemn, gospodăriile, dar şi aspectele ţinând de activităţi, tehnologii şi metode
tradiţionale de prelucrare, meşteşuguri. La aceasta, se adaugă componenta spirituală ţinând de
tradiţii şi obiceiuri. De remarcat aceleaşi aspecte legate de comunităţile secuieşti din partea
estică a Transilvaniei şi aşezările rurale aparţinând saşilor în cea mai mare parte emigraţi.

II.3. Baza materială (infrastructura), turistică

Dimensiunea, structura, complexitatea şi repartiţia teritorială (ca şi dispersie sau


concentrare) a infrastructurii turistice a fost condiţionată, în timp, de potenţialul turistic, de
condiţiile istorice şi social-economice.
Politica de amenajare a acesteia a fost legată de orientări şi tendinţe cu adaptarea sa la
factorul fundamental, oferta turistică primară dispunând de resurse, naturale şi antropice, cu
un potenţial de atracţie diferit. Amenajarea infrastructurii generale şi turistice se implică
nemijlocit la atragerea şi reţinerea, pe perioade diferite, a turiştilor, determinând
transformarea resurselor turistice în produse turistice valorificabile.
Actuala bază turistică este rezultatul unei evoluţii a fenomenului şi activităţii de profil,
pe parcursul unui secol (unele din obiectivele hoteliere sau vile din staţiuni având această
vechime şi necesitând ample măsuri de modernizare, sau reabilitare) şi prezintă, în funcţie de
caracteristicile atractivităţilor şi nivelul lor de valorificare, următoarele tipuri de concentrări:

14
a. Staţiuni balneoturistice valorificând apele minerale şi/sau termale, în cadrul
cărora se detaşează staţiunile complexe cu capacităţi de peste 1000 locuri
(Sovata, Băile Felix, Sângeorz Băi, 1 Mai, Băile Geoagiu, Buziaş), staţiuni cu
capacităţi între 100-1000 locuri (Moneasa, Ocna Sugatag, Bazna, Praid, Topliţa-
Bradul, Vaţa de Jos, Bizuşa, Băile Turda, Tăşnad), staţiuni balneoclimaterice
mici, locale şi localităţi cu potenţial balnear neamenajat (Ocna Mureş, Cojocna,
Someşeni, Miercurea Sibiu, Călacea, Băile Călan, Băile Lipova, Tinca, Boghiş,
Corund);
b. Staţiuni climaterice montane şi complexe pentru sporturi de iarnă, din prima
categorie remarcându-se Borşa, Mogoşa, Colibiţa, Straja, Muntele Mic,
Semenic, Beliş, Stâna de Vale, iar din a doua, Cavnic, Piatra Fântânele, Râuşor.
La acestea se pot adăuga cabanele.
c. Oraşele cu capacităţi şi complexitate diferită de cazare, de la metropolele cu
peste 3000 de locuri, Cluj Napoca, Timişoara, urmate de celelalte municipii
reşedinţe de judeţ, până la oraşele mici, cu unităţi turistice singulare şi cu confort
redus;
d. Aşezările rurale cu pensiuni rurale, grupând de la câteva zeci până la sute de
locuri, din Maramureş (Vadu Izei, Botiza, Ieud, Săliştea de Sus), Bistriţa Năsăud
(Anieş, Lunca Ilvei, Valea Vinului), judeţul Mureş (Stânceni, Lunca Bradului,
Gurghiu, Sângeorgiu de Mureş), Judeţul Harghita (Praid, Corund, Lăzarea,
Ditrău), Judeţul Cluj (Sâncrai, Bologa, Ciucea, Negreni, Beliş, Băişoara), Judeţul
Alba (Gârda de Sus, Albac, Arieşeni, Rimetea) etc.
e. Unităţi turistice din categoria motel, camping, chiar hoteluri sunt amplasate în
lungul magistralelor rutiere.

III. ELEMENTE DE ARTĂ ŞI ARHITECTURĂ

15
3.1. VESTIGIILE ARHEOLOGICE PREISTORICE ŞI ANTICE
Datorită vechimii şi gradului modest de conservare, astfel de vestigii nu sunt foarte
numeroase. Ele prezintă un interes ştiinţific pentru aşa-zisul turism profesional (specialişti,
studenţi, elevi).
Cultura Cucuteni se remarcă prin vase roşii, desene albe, domină spirala şi apar
inciziile. La Cernavodă apare Cultura Hamangia, cunoscută prin „Gânditorul”, iar la Târpeşti
– Neamţ apare „Gânditoarea”. Alte culturi: Petreşti, Gumelniţa. Cultura Cucuteni a intrat în
patrimoniul istoric şi cultural mondial.
Cu epoca fierului intrăm în Antichitate. Aici se încadrează civilizaţia daco-getică, de
la care au rămas construcţiile fortificate de tipul unor cetăţi de pământ: Stânceşti – Botoşani,
Cotnari, Cătălina, Radovanu (lângă Olteniţa). Vestigiile dacice sunt numeroase şi, adesea, au
dimensiuni impresionante, reflectând nivelul de dezvoltare, mărimea comunităţii umane,
structura, organizarea socială, concepţiile religioase. În sudul Transilvaniei, în Munţii
Orăştiei, în zona cunoscută sub numele de „Cetăţile dacice” există cea mai importantă grupare
de construcţii fortificate din perioada regatului lui Decebal. Amintim: capitala Sarmisegetuza
Regia (lângă Grădiştea Muncelului), Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie.
Un al doilea aliniament ar fi: Bărniţa – Piatra Craivii (Apoulon) la poalele estice ale
Apusenilor – Cugir. La Sarmisegetuza Regia s-a descoperit un sanctuar, altare şi probabil un
calendar în andezit sub forma unor coloane dispuse rectangular (au rămas doar bazele). Din
surse contemporane scrise şi cartografice(harta lui Ptolemeu) ştim că în Dacia erau peste 40
de „dave”: lângă Piatra Neamţ, probabil la Bâtca Doamnei, era Petrodava. În Oltenia apare
Sucidava (lângă Celei), lângă Brad – Sargidava, ş.a.m.d.
Odată cu vestigiile de aşezări au fost descoperite şi tezaurele din aur (cosoni –
monede din aur dacice): Stânceşti, coiful de paradă de la Cotnari, tezaurul de la Coţofeneşti
(în apropiere de Dunăre).

3.2. VESTIGIILE CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI


Pe litoralul Mării Negre s-au înfiinţat cunoscutele polisuri sau colonii greceşti:
Histria (satul Istria), Tomis şi Callatis. Sunt rezultatul unor colonizări efectuate nu direct din
Grecia, ci din colonia greacă Milet (Asia Mică). Aceste colonii de tip urban aveau un plan de
amenajare arhitecturală şi erau protejate de ziduri. Peste stratul culturii, elementele s-au
suprapus influenţelor civilizaţiei romane.

3.3. ELEMENTELE CIVILIZAŢIEI ROMANE

16
După anul 106 e.n. şi instalaţiile stăpânirii romane s-a format provincia Dacia
romană (Dacia Felix). Romanii au aplicat modelul instituit şi în alte teritorii europene. Au
întemeiat oraşe, de regulă, pe componentele fostelor oraşe dacice: unele de tip colonial, altele
de tip municipium, castre, sate (vicus, vici). Romanii au construit pentru noua provincie o
nouă capitală: Sarmisegetuza Ulpia Traian (la trecerea dintre Ţara Haţegului şi culoarul
Bistriţei). S-au evidenţiat numeroase temple, pieţe sau forum-uri, edificii rezidenţiale,
monumente, statui.
Aşezările urbane marcau o serie de drumuri importante: Turda, Potaissa (Turda),
Napoca, Porrolissum (Moigrad). În unele erau cantonate legiuni. Aveau funcţii administrative,
importantă economice, exploatări de metale, sare: Alburnus Major (Roşia Montană) şi
Ampelum (Zlatna).
Pe întregul teritoriul provinciei erau amplasate castre romane (construcţii fortificate),
forturi, ziduri, valuri, şanţuri. După construirea castrelor, în apropierea şi sub protecţia lor se
formau aşezări de colonişti sau de autohtoni. Deoarece la construcţia multora din ele s-a
folosit piatră, vestigiile s-au păstrat: Teregova (Banat), Tibiscum (culoarul Timişului),
Apulum, Potaissa, Gilău, Porrolissum, Orheiul Bistriţei Ardeleneşti. Pe limesul estic cunoscut
era Augustia (lângă Breţcu). O serie de castre punctau limesul Transalutan: Turnu Măgurele,
Anitela, Romula, Câineni şi Puriţa (defileul Jiului). Pe limesul danubian apare Dierna –
Orşova, Drobeta. Unele erau foarte mari (Apulum – 30 hectare). Au fost descoperite ferme
romane (villa rustica).
Foarte cunoscut este podul de la Drobeta a lui Apollodor din Damasc din 106 d.Hr.
ale cărui vestigii se mai văd şi astăzi. Se menţionează existenţa unor segmente din fostele
drumuri romane în zona Bârgăului.
În Dobrogea se găseşte monumentul de la Adamclisi (limba turcă – „biserica
omului” – Trophaeum Traian 108-109), dedicat victoriei Imperiului roman în războiul cu
dacii.
Mozaicul roman de la Tomis este important prin faptul că, aici, descoperim că portul
antic coincide destul de bine cu portul actual.

3.4. OBIECTIVELE DIN EVUL MEDIU


În perioada următoare (circa 1.000 de ani), evoluţia istorică cunoaşte numeroase
frământări politice, etnice, sociale, invazii (mongolii în 1241), formarea cnezatelor şi
voievodatelor, expansiunea marilor puteri (otomană, rusească, habsburgică). Se cristalizează
religia creştină ortodoxă, dar se introduce şi o expansiune a catolicismului. Din această epocă

17
datează o serie de edificii militare. Sub protecţia lor s-au putut dezvolta o serie de aşezări
urbane şi rurale, s-au putut desfăşura activităţi economice diverse. Unele dintre aceste
fortificaţii sunt anterioare expansiunii maghiare: Biharia, Dăbâca (Podişul Someşan), Cetatea
Colţi (Haţeg) – reşedinţă a cnezilor români din această parte a ţării.
Mai bine conservate sunt cetăţile mai noi din secolul al XIII-lea şi, ulterior,
reconstruite pe amplasamentul unor cetăţi vechi distruse. Printre acestea amintim; Deva,
Turnu Roşu, Rupea, Feldioara, Chioar. Se diferenţiază prin incintă, cu valuri şi şanţuri, cu
bastioane (oraşe cetăţi). În aceste oraşe se dezvoltă activităţi meşteşugăreşti. Sunt aşa-zisele
oraşe de tip burg, specifice comunităţii săseşti din Transilvania (Siebenburgen – numele vechi
al Transilvaniei): Braşov, Sibiu, Sebeş, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa, Reghin.
Există şi alte oraşe cu ziduri: Cluj, Tg. Mureş, Făgăraş. Cea mai bine păstrat este situl
urban medieval Sighişoara. Datează din 1191. Avea un zid lung, întărit cu 14 bastioane (nouă
se păstrează şi astăzi). Mai important este Turnul cu Ceas. Fortificaţiile construite de cele 23
de bresle ale orăşenilor, lucru întâlnit şi la alte oraşe transilvănene: Sibiu (Archebuzierilor),
Mediaş (Făurarilor, Cojocarilor), Sebeş (Studentului), Baia Mare (Măcelarilor), Bistriţa.
În secolul al XVII-lea s-au ridicat şi cetăţi după un plan stelar (sistemul Vauban):
Arad, Timişoara, Oradea. Toate sunt destul de bine conservate, construite din cărămidă, având
în interior clădiri administrative de epocă. În Depresiunea Braşov există „cetăţi ţărăneşti”,
construite de comunităţile săseşti. Aveau scopul de a oferi refugiu populaţiei satului în faţa
unor pericole (atacuri turceşti şi tătărăşti). Asemenea cetăţi construite în secolele XV-XVII se
află la Prejmer, Râşnov, Ghimbav, Câlnic. În Moldova, astfel de fortificaţii au fost realizate
începând cu secolul al XIV-lea: Orhei, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Suceava, Tg. Neamţ,
deşi au fost distruse (unele chiar de localnici). Fortificaţiile apar şi la Siret şi Iaşi.
În Ţara Românească au fost realizate în ordine cronologică de la nord la sud.
Capitalele au fost, pe rând, la Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti. Fortificaţii
apar la Poienari (pe Argeş), Podul Dâmboviţei, Cetăţeni (pe drumul Câmpulung – Bran),
Corabia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Brăila.
Voievozii şi nobilii şi-au construit castele întărite: Hunedoara, Bran (Cavalerii
Ioaniţi). Unele erau reşedinţe de vară, altele erau amplasate în parcuri de vânătoare: Lăzarea,
Biacţida, Jibou, Pe Someş – Ruginoasa, castelul Banffy – Cluj, Palatul Principilor – Alba-
Iulia, Palatul Bruckenthal - Sibiu, Palatul Baroc – Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, Palatele
Brâncoveneşti de la Stoeneşti, Potlogi, Mogoşoara, Palatele Regale de la Peleş şi Pelişor şi
Foişorul de la Sinaia.

18
Ar putea fi încadrate curţile şi palatele domneşti de la Suceava, Târgovişte, Curtea de
Argeş, Curtea Veche Bucureşti, castele de pavilioane, de vânătoare: Săvârşin (palat regal),
Gurghiu, Lăpuşna.
Dintre reşedinţele boiereşti amintim: în Ţara Românească: zona Vâlcea – de tip
„culă” – plan pătrat cu temelie şi parter înalt: Măldăreşti, Cernăteşti. Se mai numesc si
conace: Văcăreşti, Goleşti.

3.5. OBIECTIVE RELIGIOASE


Cu o vechime apreciabilă, unele sunt simboluri de ortodoxie, altele ale romano- şi
greco-catolice .
Uneori, construcţiile religioase autohtone au preluat influenţe stilistice străine,
artistice, le-au adaptat modificat, generându-se adevărate sinteze şi stiluri noi, originale. Din
punct de vedere al rangului ecleziastic, cele mai importante aşezăminte religioase şi
funcţionalitatea, se disting mai multe categorii: catedrale, biserici, mănăstiri, schituri.

CLASIFICAREA OBIECTIVELOR
A) BISERICILE VECHI DE ZID (din piatră şi cărămidă)
În Transilvania se găsesc câteva biserici vechi şi foarte vechi construite în stil
romanic. Stilul romanic se caracterizează prin construcţii masive, înălţimi modeste, dezvoltate
pe orizontale, iar arcele sunt semicirculare. Cupolele turnurilor se bazează pe cerc. La unele se
găsesc şi elemente locale, a asocierii mai multor elemente stilistice.
Printre cele mai vechi construcţii religioase şi creştine din România, dar şi din
Europa, este şi Biserica de la Densuş. O parte a materialului utilizat a fost adus de la Ulpia
Traiana Sarmizegetusa sau de la castrul roman din apropiere (materiale reciclabile).
Contraforturile, pereţii bisericii au adesea inscripţii romane sau decoraţii specifice, antichităţi
(elemente de la temple, altare romane). Deosebită este turla (dreptunghiulară în secţiune la
partea inferioară, la partea superioare are formă de prismă triunghiulară). Are şi câteva
suprafeţe mici de pictură murală prost conservate. Picturile sunt socotite mai vechi de secolul
al XV-lea. Alte biserici: Biserica Cârtişoara (Depresiunea Făgăraş), Biserica Cârţa, Biserica
Herina (judeţul Bistriţa - cu un turn triplu din secolul al XIII-lea).
Catedrala Romano-catolică (Alba-Iulia) este din secolul al XII-lea, la care, pe lângă
elementele romanice, s-au adăugat şi elementele gotice. Ea însăşi a folosit ca loc de amplasate
o construcţie romană pe ca s-a construit ulterior, probabil în secolul al IX-lea o biserică mai

19
mică. În această catedrală se află mormântul lui Iancu de la Hunedoara, regent al Ungariei, şi
o orgă din secolul al XIX-lea, cu peste 12.000 de timpuri.
Transilvania deţine biserici în stil gotic (dezvoltate pe verticală a întregii poziţii,
arcele sunt sub formă de ogive). Este vorba de influenţe ale goticului european târziu din
secolele XIV-XVI.
Geamurile se evidenţiază prin vitralii. În interior nu au ornamentaţie. Bisericile
ortodoxe sunt mai sobre. La exterior au contraforturi.
Dintre acestea se distanţează Biserica Neagră din Braşov. Este considerată cea mai
mare catedrală gotică din România. Are o mare orgă şi colecţii valoroase de obiecte liturgice.
Amintim şi Biserica Sf. Bartolomeu şi Biserica Sf. Nicolae din Scheii-Braşov.
Acestea sunt din secolul al XIII-lea. Importantă este şi Biserica Sf. Mihail din Cluj-Napoca
(1349-1480). Beneficiază de o expunere foarte bună (o piaţă largă, încadrarea în peisaj este
foarte importantă).
Alte biserici gotice: Sibiu, Sighişoara, Tg. Mureş, Bistriţa, deci în partea de nord-est
a Transilvaniei.
În Moldova şi Ţara Românească apar bisericile ortodoxe, ruine şi obiective mai puţin
păstrate. Bisericile ortodoxe se remarcă şi sunt valoroase nu atât prin dimensiuni, ci şi prin
potenţial economic. Se remarcă prin arhitectură, armonie şi unitatea compoziţiei elementelor
de arhitectură şi pictură prin influenţe bizantine şi printr-o bogată şi foarte valoroasă veche
pictură interioară şi exterioară. Pictura murală (ca tehnică) este fresca (se realizează pe
tencuiala udă). Ele au avut o importanţă religioasă, dar au şi o importanţă istorico-culturală,
considerate pe bună dreptate secole la rând, cărţi de istorie şi educaţie patriotică.
În Moldova se impune Biserica Bogdana (Panteonul Moldovei). Are printre cele mai
vechi morminte a primilor domnitori ai Moldovei. Este considerată cea mai veche biserică
medievală de zid din Moldova.
Suceava, a treia capitală a Moldovei, are mai multe bisericii: Biserica Mirăuţi (aici se
ungeau domnii), Biserica Sf. Gheorghe (Biserica Sf. Ion), Biserica Sf. Dumitru (secolul al
XVI-lea), Biserica Armenească Zamca, Biserica Împlinirii Dorinţelor, ş.m.a.
Biserici la Iaşi: Biserica Trei Ierarhi (capodoperă în piatră, ctitorie a lui Vasile Lupu,
poleită de aur, valoroasă şi pentru pictura interioară, cu morminte ale D. Cantemir şi al lui Al.
i. Cuza), Biserica Golia, Biserica Sf. Nicolae cel Nou, două biserici fortificate în sudul
oraşului, pe dreapta râului Bahlui: Biserica Galata şi Biserica Cetăţuia.
Alte biserici: Biserica Hârlău, Biserica Probota, Biserica Slatina (ctitorie a lui
Alexandru Lăpuşneanu).

20
În Bucureşti apar biserici de secolele XIV-XV: Biserica Radu-Vodă, Biserica Mihai
Vodă, Biserica Antim, Biserica de la Curtea Veche, Biserica de la Stravapoleos, Biserica Sf.
Gheorghe cel Nou.
Biserici vechi şi valoroase apar şi la Târgovişte, Curtea de Argeş, Câmpulung,
Craiova.
În Transilvania există biserici din această perioadă în stil baroc la Oradea, Timiş,
Arad, Alba-Iulia, Braşov şi altele. Stilul baroc se caracterizează prin elementele decorative
(un anumit exces de elemenete decorative).
Dintre catedralele mitropolitane menţionăm: Catedrala romano-catolică din Alba-
Iulia, Catedrala din Cluj, Catedrala Întregirii Neamului din Alba-Iulia (1921-1933, construită
în stil bizantin), Tg. Mureş, Oradea, Mitropolia Moldovei sau Biserica Sf. Parascheva (Iaşi,
pictată de Victor Tătărescu), Patriarhia Română din Bucureşti.

B) MĂNĂSTIRILE
Trebuie considerate ca forme speciale de aşezare umană (aşezăminte monahale),
complexe religioase, administrative, politice, fortificate culturale. Multe dintre ele sunt
ctitorie de voievozi, boieri (nu aveau, de regulă, turlă). Specifice mănăstirilor sunt şi chiliile.
Ele au ateliere de pictură, broderie, sculptură, prelucrarea metalelor, ceramicii, lemnului,
pietrei. Mănăstirile cele mai mari erau înzestrate prin danii (proprietăţi – terenuri). Aveau
iazuri de peşte, stupi, stupine şi prisăci până în Podişul Central Moldovenesc (păduri). Aceste
domenii întinse le permiteau traiul de zi cu zi a comunităţii monahale şi realizau construcţii,
opere culturale şi de construcţie, tipăreau cărţi. În muzeele existente în vechile mănăstiri sunt
păstrate relicve de mare importantă pentru istoria întregii regiuni.
O grupare importantă de mănăstiri se localizează în Bucovina. Mănăstirile sunt
localizate în Carpaţii Orientali: Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Humor, Putna. În zona de
contact a obcinilor, între Obcina Mare şi Podişul Sucevei se localizează Arbore. Câteva se
localizează în Podişul Sucevei efectiv în zona de podiş.
Unele dintre acestea au anumite culori simbol: Voroneţ (albastru de Voroneţ),
Suceviţa (fond galben, dar şi aureolele sfinţilor), Humor (domină culoarea roşie), Suceviţa
(verdele).
Mănăstirile de aici sunt construite în secolele XV-XVII, în perioada de maximă
înflorire a statului feudal românesc şi sunt valoroase prin stilul arhitectural al bisericii şi
picturile lor (exterior şi interior), prin ansamblurile mănăstireşti caracterizate de focarele

21
culturale. Rolul lor era religios, ecleziastic, tablourile votive (reprezentări ale ctitorului şi
familiei lui).
Mănăstiri: Putna (ctitorie a lui Ştefan cel Mare), Râşca, Slatina (ctitorie a lui
Alexandru Lăpuşneanu), Dragomirna (apariţia brâului, motivul funiei răsucite, care
înconjoară biserica pe o treime a suprafeţei ei), Zvelteţea (caracterizată prin supleţe, ziduri
solide, pictură pe jumătate din biserică, ctitorie a lui Anastasie Crimca), Voroneţ sau Capela
Sixtină a Orientului (atrage prin mesajul cultural, prin concepţie, prin suprafaţa peretelui de
vest al mănăstirii ce este o întreagă pictură care reprezintă Judecata de Apoi, ctitorie a lui
Ştefan cel Mare, a fost construită rapid).
Toate aceste mănăstiri apar ca şi cetăţi. Cea mai frumoasă este Suceviţa, ctitorie a
familie voievodeşti a Movileştilor (pe peretele nordic). Pictura încă este într-o stare mai
deplorabilă.
În zona Neamţului, Mănăstirea Neamţ este considerată cea mai veche din Moldova,
datând din perioada lui Alexandru cel Bun, locul unde a funcţionat şi o tiparniţă.
Alte mănăstiri: Agapia (din secolul al XVII-lea, importanţa sa este dată de picturile
lui Nicolae Grigorescu, pe pereţi apar arhanghelii Mihail şi Gavril), Văratic (ne aminteşte de
Mihai Eminescu şi Veronica Micle), Secu (în trecut, „secu” însemna „a tăia pădurea”, şi
această mănăstire, ca şi cele din Bucovina, se încadrează în peisajul natural, „păduri de argint”
– relief subcarpatic, păduri de foioase sau păduri de plopi, „păduri de aramă” – păduri de fag),
în apropiere se află Cetatea Neamţului sau o serie de biserici de pe Valea mijlocie a Bistriţei
(Bistriţa, Bisericani şi Pângăraţi).
În zona Curburii Carpatice şi Subcarpatice apar mănăstirile Caşim, Soveja, Cheia,
Sinaia. Târgovişte are Mănăstirea Dealul (capul lui Mihai Viteazu). În Subcarpaţii Argeşului
apare Mănăstirea Curtea de Argeş (ctitorie a lui Neagoe Basarab, cu cinci turle; aici se găsesc
mormintele lui Carol I şi Ferdinard, reginei Maria, osemintele lui Carol al II-lea, Polonia; de
aici se trage legenda meşterului Manole).
În Subcarpaţii Vâlcei şi ai Oltului există o grupare de vechi mănăstiri: Cozia (ctitorie
a lui Bolintineanu), Hurez sau Horez (ctitorie a lui Brâncoveanu, domnitor-martir, exemplu
tipic pentru arta brâncovenească, are elemente bizantine, baroce, renascentistă, cu influenţe
locale, autohtone).
Între Olt şi Jiu, tot în Subcarpaţi, se întâlnesc mai multe mănăstiri cu o valoare mai
modestă: Govora (Bistriţa Olteană), Arnota, Polovragi.
Apare şi o grupare în jurul Bucureştiului: Plumbuita, Căldărăşani, Snagov, Cernica.

22
Viaţa monahală ortodoxă a evoluat mai greu în Transilvania, nu sunt multe
monumente ortodoxe: Râmeţi (judeţul Alba), Nicula, Sâmbăta (Ţara Făgăraşului, ctitorie
brâncovenească), Rohia (în Maramureş, secolul al XIX-lea).
În afară de biserici şi mănăstiri, mai amintim şi SCHITURILE (construcţii religioase
de dimensiuni mici, cu puţin călugări, situate în locuri foarte izolate): Chilia lui Daniil
Sihastru (la Putna, în piatră – gresie), Schitul Durău (de la Neamţ, renumit pentru picturile lui
Tonitza), Schitul Peştera (de pe Valea Ialomiţei), Sihăstria Rarău, etc.
BISERICILE DE LEMN sunt biserici făcute din lemn în totalitate (peţi, căpriori,
cruci, mobilier, interior, cuie tot din lemn). Sunt unele dintre cele mai frumoase exemple ale
civilizaţiei lemnului. Pe teritoriul nostru au fost inventariate circa 600 de biserici din lemn, iar
dintre acestea multe sunt în Maramureş. Bisericile au multe influenţe gotice (înălţimea şi
zvelteţea turlelor). În Maramureş se găsesc biserici care multe sunt construite în secolul al
XIV-lea la Ieud, Bârsana. Cele mai noi sunt realizate în anii de pe urmă. Pe Valea Izei, în
afară de cea de la Ieud şi Bârsana, mai există un Ieud din 1394. Amintim şi bisericile de la
Cuhlea (ctitorie a lui Bogdan Vodă) şi Drăgomireşti (biserica veche). Apar şi la Giuleşti, în
bazinul Vişeului, Borşa.
La Bârsana apare o biserică nouă, cu o turlă de 56 m. Această biserică nouă este cea
mai înaltă construcţie din ţară.
Alte construcţii de lemn se găsesc în Ţara Lăpuşului, la Chinarul, în judeţul Sălaş, în
Apuseni, în Bucovina – Biserica de la Volovăţ (adică de Ştefan cel Mare la Putna), Reuseni,
Mănăstioara (ctitorie a lui Ştefan cel Mare), Stejaru (biserica dintr-un lemn).
Bisericile din lemn sunt considerate printre cele mai reprezentative pentru civilizaţia
românească veche, pentru civilizaţia lemnului, reprezintă elemente de continuare şi păstrare a
tradiţiilor. Cuiele se făceau din tisă, acoperişul din draniţă cu molid.

C). BISERICILE SĂTEŞTI FORTIFICATE


Apar mai ales două zone: în sudul Depresiunii Transilvaniei şi Depresiunea
Braşovului. Ele au fost realizate de comunităţile săseşti. Este cunoscută biserica de la Biertan
cu trei rânduri de ziduri.
Există şi biserici ale altor culturi religioase: MOSCHEI (MINARETE) la Constanţa,

Techirghiol, BISERICI ARMENEŞTI: Zamca şi Hagigadar (toponimul „lacăt”), TEMPLE,

SINAGOGI.

23
D). COMPLEXELE ARHITECTONICE URBANE
Ele sunt conservate, în general, în mică măsură. Se păstrează ca situri vechi. Apare la
Sighişoara, Braşov, Sibiu, Sebeş, Cluj, Bistriţa, Bucureşti (zona Lipscani), podul Mogoşoaiei
(uliţe-podite, modernizate cu bârne de stejar, puse una lângă altele), Curtea Veche
(Bucureşti), centrul vechi al Târgoviştei, zona Curţii Domneşti de la Iaşi (între Palatul de
Cultură, Trei Stejari, Golia şi Clădirea Mitropoliei), zona curţii domneşti de la Suceava
(turnul lui Alexandru Lăpuşneanu şi Biserica lui Petru Rareş).

E). OBIECTIVE CULTURALE


MUZEELE ŞI COLECŢIILE
În ţara noastră sunt peste 220 de muzee, cu un rol important în acţiunea de
cunoştinţă, de popularizare.
Clasificarea muzeelor:
 muzee complexe;
 muzee specializate;
 muzee pavilionare;
 muzee în aer liber.

MUZEE DE ISTORIE ŞI DE ARHEOLOGIE


Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti adăposteşte tezaure valoroase,
cum ar fi cele de aur de la Migrad, Cucuteni, Pietroasa (Cloşca cu puii de aur), coiful de aur
de la Coţofeneşti.
Alte muzee: Muzeul de Istorie şi Arheologie, Muzeul de Istorie al Moldovei (mutat
la Palatul Culturii în Iaşi), Muzeul de Istorie şi Arheologie din Constanţa, alte muzee la Alba-
Iulia, Oradea, Muzeul Militar Central, Muzeul de Istorie al Bucovinei.

MUZEELE ETNOGRAFICE
Sunt muzee pavilioane sau în aer liber, creaţii ale culturii populare.
Muzeul Satului şi Ţăranului Român din Bucureşti este un muzeu în aer liber şi se
leagă de numele unui sociolog – Dimitrie Gusti.
Muzeul Tehnicilor Populare din Sibiu, din Dumbrava Sibiului (1962) are mii de
exponate care ilustrează diferite activităţi tradiţionale: olărit, prelucrarea lemnului, păstorit,
morărit, industria populară textilă.

24
Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj este amenajat din 1922, având ca primul
director pe geograful Romulus Vuia.
Muzeul Etnografic al Maramureşului din Sighetul Marmaţiei ilustrează gospodăria
ţărănească din 1611, făcută din stejar şi bârne.
Altele: Muzeul Etnografic de la Lupşa, Hanul Domnesc (secţie a Muzeul Bucovinei),
Muzeul Satului Bucovinean, Muzeul Etnografic din Rădăuţi, Humor, Muzeul Lemnului şi
Muzeul lingurilor de lemn din Câmpulung Moldovenesc.

MUZEELE SPECIALIZATE
Muzeul Ceasurilor (Ploieşti), Muzeul Aurului (Brad, faimos prin pepite), Muzeul
Chihlimbarului (Buzău), Muzeul Sării (Slănic), Muzeul Marinei (Constanţa), Muzeul Căilor
Ferate (Gara de Nord).

MUZEELE ŞTIINŢIFICE
Au o adresabilitate redusă: elevi, studenţi, cercetători.
Amintim următoarele muzee: Muzeul de Ştiinţe Naturale (Muzeul de Antropologie
Bucureşti), Muzeul de Istorie Naturală (din secolul al XIX-lea), Muzeul de Antropologie din
Bucureşti, Acvariul din Constanţa, Muzeul Deltei Dunării din Tulcea, Delfinariul din
Mamaia.
MUZEELE TEHNICE
Muzeul Tehnici Dimitrie Leonida, Muzeul Apelor din Fălticeni (creat de Mihai
Bălcescu), Muzeul de Ştiinţe Naturale din Suceava (cu exponate din domeniul geologiei –
flori de mină), Muzeul Zoologic, Rezervaţia Geologică Vânătorii din Neamţ.
CASELE MEMORIALE
Toate marile personalităţi din România îşi au casele lor memoriale: Ipoteşti (Mihai
Eminescu), Humuleşti şi Bojdeuca din Ţicău (Ion Creangă), Dorohoi (G. Enescu), Casele
Mihail Sadoveanu din Iaşi şi Fălticeni, Casa Memorială de la Hebiţa, Galeria Oamenilor de
Seamă din Fălticeni.
BIBLIOTECILE
Sunt obiective turistice culturale: Biblioteca Batheaneum din Alba-Iulia, Codex
Aurcus sau Cosmografia lui Ptolemeu, Biblioteca Telecky din Tg. Mureş (fond de carte
veche, tipărite, manuscrise).
MONUMENTELE ISTORICE

25
Exemple: Trofeum Traiana şi Mărăşeşti.
Monumentele sunt extrem de diverse, amintesc despre anumite momente din istoria
poporului nostru: Monumentul de la Moisei – Maramureş (din travertin).
MONUMENTELE ARTISTICE
De exemplu, cele realizate de Constantin Brâncuşi la Tg. Jiu: Coloana Infinitului,
Masa Tăcerii, Poarta Sărutului.
GRUPURILE STATUARE CU VALOARE ISTORICĂ ŞI ARTISTICĂ
Monumentul lui Ştefan cel Mare, Monumentul lui Mihai Viteazu din Bucureşti,
statuia lui Matei Corvin din Cluj-Napoca, statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, statuia lui
Dragoş-Vodă de la Câmpulung Moldovenesc.
PARCURILE URBANE
Parcul Cişmigiu, Parcul Copou cu Teiul lui Eminescu din Iaşi, Parcul Tg. Jiu realizat
de Brâncuşi, Parcul Timişoara.
Există în toate oraşele busturi ce amintesc de marile personalităţi ale ţării noastre.

F). OBIECTIVE ECONOMICE


BARAJELE
Barajul de la Vidraru (de pe Argeş, în arc, cu Statuia Energeticienilor din oţel),
Monumentul Constructorilor Rutieri (la Suceviţa).
HIDROCENTRALELE
Sunt caracterizate prin curăţenie şi puţin zgomot.
PODURILE
Podul lui Apolodor (la Drobeta, cel mai lung din Europa), podurile mai vechi de la
Cernavodă şi Feteşti, Podul rutier Giurgeni – Vadu Oii, Podul de la Hârşova, poduri mai noi
în zona Cernavodă-Feteşti.
CANALELE
Importante sunt cele de la Dunăre – Marea Neagră şi Canalul Bega.
FONDUL TURISTIC RURAL (LUMEA SATULUI ROMÂNESC
TRADIŢIONAL)
Satul în integralitatea sa se încadrează armonios într-un anume peisaj natural.
Importante sunt gospodăriile cu casele şi anexele ei, iar elementele arhitectonice sunt legate

26
de ocupaţiile tradiţionale, potrivit specificului amplasării (zone agricole, viticole, de
prelucrare a pietrei şi lemnului, etc).

IV. TIPURI DE TURISM ÎN ROMÂNIA


4.1. Turism litoral

Litoralul românesc oferă condiţii naturale dintre cele mai favorabile pentru aşezarea şi
dezvoltarea staţiunilor (inclusiv balneare), prin prezenţa unor plaje întinse, a unor condiţii
climatice cu umiditate redusă şi prin existenţa unor nămoluri terapeutice. Plajele cu nisip fin
sunt orientate spre est, având insolaţia diurnă de peste 11 ore (luminozitatea este accentuată ca
şi pe coastele mediteraneene). Ele sunt de două tipuri: deschise (în golfurile mici unde curenţii
litorali au depus cantităţi de nisip – Mamaia) sau închise (încadrate de promontorii şi faleze).
Alături de oraşele istorice Tomis (Constanţa) şi Callatis (Mangalia) au fost construite în
principal după 1955 o serie de staţiuni: Năvodari (în special pentru tabere de copii), Mamaia,
Eforie Nord, Techirghiol (pentru cura balneară), Eforie Sud, Costineşti (pentru tineret),
Neptun-Olimp, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn.
Pe plan internaţional, cea mai cunoscută staţiune este Mamaia, Perla Mării Negre, una
dintre cele mai frumoase din Europa. Schimbările care au avut loc aici în ultimii ani (inclusiv
renovarea hotelurilor, decorarea aleilor, creşterea calităţii serviciilor, un mai bun raport
calitate-preţ) s-au concretizat într-o sporire a numărului de turişti români dar şi străini.
Capacitatea hotelieră de cazare în Mamaia înseamnă: 3 hoteluri de cinci stele, 4 hoteluri de
patru stele, 12 de trei stele, 37 de două stele şi 5 de o stea la care se adaugă popasurile
turistice cu căsuţe, bungalouri şi locuri de campare. Pe lângă numeroasele restaurante (unele
cu specific) şi posibilităţi de agrement, din anul 2003 funcţionează şi parcul de distracţii
„Aqua Magic”. El poate primi zilnic 2500 de vizitatori şi este dotat tobogane, piscine, bazine,
fast-fooduri, baruri, magazine de suveniruri ce ocupă 27000 m2.
La sud de Mangalia se află localităţile turistice 2 Mai şi Vama Veche, agreate de
turiştii care vor să-şi petreacă vacanţa într-un mediu natural, rustic. Ele sunt confruntate în
prezent cu problema ridicării de numeroase amplasamente ce riscă să ştirbească din
intimitatea zonei.

4.2. Turism montan

27
Munţii Carpaţi, care se întind pe o suprafaţă de circa 200.000km 2, străbătând 6 ţări din
centrul şi estul Europei, ating înălţimea maximă în vârful Gerlachovka (2663 m, în masivul
Tatra Mare, pe teritoriul Slovaciei), iar pe teritoriul României, în vârful Moldoveanu (2544
m). Sunt străbătuţi de numeroase pasuri şi trecători, care permit o bună circulaţie turistică:
Urdele (2145 m altitudine), Prislop (1416 m), Giuvala (1240 m), Tihuţa (1200 m), Predeal
(1033m). Peisajul carstic se impune printr-o serie de defileuri (Dunării, Mureşului, Oltului,
Jiului, Crişului Repede), chei (Bicazului, Nerei, Turzii, Urşilor, Tătrului, Zănoagei etc.), sau
peşteri (Urşilor, Scărişoara, Vântului, Topolniţa, Polovragi, Muierilor, Ialomiţei, Izvorul
Tăuşoarelor). Nu lipsesc nici peisajele glaciare (Alpii Transilvaniei - Carpaţii Meridionali din
România), cu formele specifice: piscuri semeţe, văi abrupte, circuri, cascade, lacuri.
Hidrografia este bogată, reprezentată de numeroase râuri (90% din apele care scaldă
Carpaţii ajung în Marea Neagră), circa 450 de lacuri naturale (glaciare, tectonice – cum este
Lacul Roşu, Harghita - sau vulcanice – lacul Sfânta Ana, Harghita) şi alte 50 lacuri de
acumulare (cum sunt cele de pe râurile San din Polonia, Orava din Slovacia, Bistriţa, Râul
Mare, Argeş, Cerna şi altele din România, cel mai mare fiind Porţile de Fier, pe Dunăre).
Valoarea turistică şi ştiinţifică a Carpaţilor este întregită de prezenţa unei faune bogate
şi deosebite, cu specii unice în Europa. Astfel, Carpaţii adăpostesc circa 8000 de exemplare de
urs brun (cele mai multe fiind pe teritoriul României), 4000 exemplare de lupi (aproape toată
populaţia de lupi a Europei), 3000 exemplare de lyncşi, la care se adaugă marmote (mai ales
în Tatra), capre negre, bizoni, vulpi, vulturi şi multe alte specii. Se apreciază că în Munţii
Carpaţi, numărul carnivorelor mari (urşi, bivoli, bizoni etc.) este de 10-20 de ori mai mare
decât în Alpi. Flora este şi ea de mare importanţă ştiinţifică, iar pădurile acoperă circa ½ din
suprafaţa Carpaţilor. Întinsele păşuni şi activităţile pastorale, păstrate din vechime,
completează acest peisaj minunat.
Munţii Carpaţi adăpostesc şi unele din cele mai frumoase parcuri naţionale din Europa
(Pietrosu Rodnei, Retezat, Domogled, Piatra Craiului), un important fond piscicol, precum
şi o extraordinară bogăţie cultural-istorică (castele medievale, cetăţi, palate, mănăstiri) şi
folclorică. Casele de lemn din Maramureş şi Bucovina sunt o atracţie deosebită, iar tradiţiile
populare din întregul arc carpatic sunt apreciate de turişti din lumea întreagă. Din aceste
motive, satele turistice din Munţii Carpaţi au devenit în ultimii ani destinaţii turistice majore.
Chiar dacă nu au oferte turistice la nivelul staţiunilor din Alpi (cu unele excepţii),
staţiunile din Munţii Carpaţi atrag numeroşi turişti, din arii limitrofe sau mai îndepărtate
lanţului carpatic. În turismul internaţional sunt recunoscute staţiunile montane Sinaia,
Predeal şi Poiana Braşov. Acestora li se adaugă alte staţiuni cu perspective de a intra în

28
circuitul internaţional, cum sunt Borşa, Azuga, Buşteni, Durău, Semenic, Straja, Păltiniş,
Bâlea, Stâna de Vale.

4.3. Turism balnear

România dispune de un potenţial al apelor minerale şi termominerale imens, fiind


inventariate peste 3000 de izvoare, din toate tipurile cunoscute până în prezent pe Glob. Din
acest punct de vedere, ţara noastră se situează pe locul întâi în Europa, deţinând o treime din
resursele de ape minerale ale continentului. Alte ţări europene cu resurse de ape minerale sunt
Franţa (1200 izvoare), Ungaria (447), Italia (264), Elveţia (250), Germania (165), Spania
(128), Cehia, Slovacia, Suedia

Apele oligominerale conţin sub 1g/l mineralizare totală şi sub 1g/l bioxid de carbon; pot fi
termale (Băile Felix, Băile 1Mai, Geoagiu-Băi, Vaţa de Jos, Călan, Moneasa), folosite în cura
externă sau reci (Călimăneşti, Slănic Moldova, Băile Olăneşti), folosite în cura internă.
Apele minerale carbogazoase conţin peste 1g/l bioxid de carbon şi pot avea mineralizaţii
diferite (clorurate, sodice, sulfatate, feruginoase etc.). Se folosesc ca apă de masă sau în cura
internă la Buziaş, Lipova, Biborţeni, Borşa, Zizin, Borsec, Sângeorz-Băi, Vatra Dornei,
Tuşnad, Sâncrăieni, Balvanyos, Malnaş
Apele minerale alcaline au o concentraţie de peste 1g/l bicarbonat de sodiu şi se folosesc în
cura internă; se găsesc asemenea ape cu caracter mixt-carbogazos (calcice, magnezice,
feruginoase) la Bodoc, Poiana Negri, Borsec, Zizin etc., sau în combinaţie cu clorura de sodiu,
la Slănic Moldova, Covasna, Sângeorz-Băi.
Apele minerale alcalino-feroase, cu peste 1g/l substanţe dizolvate, în care predomină
monoxidul de carbon alături de calciu şi magneziu, se folosesc în cura internă la Covasna,
Sângeorz-Băi, Vâlcele, Borsec, Lipova, Biborţeni, Zizin, Valea Vinului, Bodoc etc.
Apele minerale feruginoase conţin peste 10g/l fier, folosindu-se în cura internă, la Tuşnad,
Vatra Dornei, Buziaş, Lipova, Vâlcele, Biborţeni, Bilbor, Vărghiş.
Apele minerale arsenicale sunt cele care conţin cel puţin 0,7mg ion arsen/litru şi, de obicei, şi
fier. Se folosesc numai în cura internă la Covasna şi Şaru Dornei.
Apele minerale clorurate-sodice cu peste 1g/l clorură de sodiu se folosesc, de asemenea, în
cura internă, la Băile Herculane, Ocna Sibiului, Someşeni, dar şi în cura externă, la

29
Techirghiol, Sovata, Bazna, Ocna Sibiului, Govora, Săcele, Slănic Prahova, Sărata Monteoru,
Ocna Mureş, Telega etc.
Apele minerale iodurate conţin peste 1g/l iod şi se întâlnesc la Olăneşti, Călimăneşti, Cozia,
folosite atât în cura internă cât şi în cea externă, dar şi la Bazna, Govora, Sărata Monteoru,
Bălţăteşti, folosite numai în cura externă datorită marii concentraţii de sare şi iod.
Apele minerale sulfuroase au o concentraţie de sulf de peste 1g/l şi se folosesc în cura externă
la Băile Herculane, Călimăneşti, Olăneşti, Săcelu, Pucioasa, Mangalia, Govora.
Apele minerale sulfatate conţin sulf în forma sa oxidată, alături de sodium, calciu sau
magneziu, fiind indicate în curele interne. Se întâlnesc la Călimăneşti, Govora, Amara, Vaţa
de Jos, Ocna Şugatag, Slănic Moldova, Sărata Monteoru
Apele minerale radioactive prezintă o concentraţie de minimum 10-7mg/l sare de uraniu; în
ţara noastră, aceste ape au o concentraţie sub normele internaţionale, dar se presupune că
acţionează asupra organismului şi prin componenta lor radioactivă. Ele se găsesc la Băile
Herculane (izvoarele Hercules, Hygeea, Cele 7 izvoare calde), Sângeorz-Băi şi Borsec (izvorul
P. Curie)

1) Lacurile terapeutice sunt importante surse naturale în cura balneară; prin calitatea
apelor pe care le conţin, dar şi prin topoclimatele caracteristice şi peisaj atrag numeroşi turişti,
având ca motivaţie odihna sau tratamentul balnear.
Apele lacurilor terapeutice sunt în general clorurate-sodice, dar pot fi iodurate sau
sulfatate, cu o mineralizare medie de 30-50 g/l.
În ţara noastră, cele mai folosite lacuri in turismul balnear sunt cele de pe litoral
(Techirghiol, cu apă sărată şi Mangalia, cu apă sulfuroasă) sau Câmpia Română (Balta Albă,
Lacu Sărat, Lacul Amara), precum şi lacurile din masivele de sare din zonele de deal şi podiş
(lacurile de la Sovata, Slănic Prahova, Ocna Mureş, Someşeni, Cojocna, Ocnele Mari, Telega,
Ocna Şugatag etc.). Toate aceste lacuri conţin nămoluri sapropelice, de mare importanţă în
cura balneară.
1) Nămolurile terapeutice sunt utilizate în cura balneară aproape în toată lumea,
provenind fie din apa lacurilor sau mărilor, fie din alte surse; există astfel nămoluri
sapropelice, negre, sulfuroase, specifice lacurilor terapeutice (Balaton, Techirghiol, Amara,
Ocna Sibiului, Ocnele Mari etc.) sau mărilor (Mării Negre, spre exemplu), nămoluri minerale
de izvor (cum sunt la Sângeorz-Băi, Băile Felix, dar şi Aix-les-Bains, Luchon, Brambach,

30
Marianske Lasne, Abano Termae) sau turbe descompuse chimic (la Poiana Stampei lângă
Vatra Dornei, Borsec, Tuşnad, Geoagiu-Băi etc.).
2) Gazele terapeutice includ emanaţiile de dioxid de carbon, utilizate sub forma
mofetelor naturale (prin captarea sau extragerea gazului din apa minerală şi folosit terapeutic)
sau artificiale (cu gaz îmbuteliat), precum şi solfatarele sau emanaţiile de hidrogen sulfurat, a
căror acţiune terapeutică a fost mai puţin studiată până în prezent.
În ţara noastră, mofetele se folosesc în tratamentul balnear în staţiunile Băile Tuşnad,
Borsec, Balvanyos, Buziaş, Covasna (cu cele mai concentrate mofete din Europa, 97-98%
CO2), Vatra Dornei, Sângeorz-Băi, Harghita-Băi şi altele, iar solfatarele la Turia, Sugaş-Băi şi
Sântimbru-Băi, fiind unice în Europa.
3) Salinele, prin cantitatea mare de aerosoli pe care o conţin, prin temperatura şi
umiditatea constante, sunt foarte benefice tratamentului unor afecţiuni respiratorii. In România,
au fost construite sanatorii fie în apropierea unor saline (Slănic Moldova, lângă salina de la
Târgu Ocna), fie în interiorul lor (la Praid, Slănic Prahova).
4) Factorii climatici de cură sunt utilizaţi în tratamentul balnear prin climatoterapie.
Temperatura aerului, radiaţia solară, umiditatea, volumul de aerosoli salini (în zonele
litoralelor marine), altitudinea, curenţii de aer pot constitui factori de cură, mai ales în asociere
cu celelalte categorii. Tratamentele balneare sunt mult mai eficiente dacă utilizarea apelor
minerale, a nămolurilor şi a altor resurse este asociată unor bioclimate cu calităţi terapeutice;
astfel, se vorbeşte despre un bioclimat excitant de câmpie şi de litoral (asociat cu apele
minerale şi nămolurile sapropelice), un bioclimat sedativ-indiferent specific zonelor de deal şi
podiş (asociat cu aceleaşi tipuri de resurse, completând efectul terapeutic) şi un climat tonico-
stimulent, specific altitudinilor de 800 – 2000 m (cu recomandări în tratarea anemiilor, a unor
afecţiuni respiratorii sau neurovegetative).
5) Aeroionizarea naturală bogată, predominant negativă, poate avea efecte benefice în
tratamentul unor afecţiuni diverse, sporind valoarea balneomedicală a unei staţiuni. De regulă,
aeroionizarea sporeşte odată cu altitudinea, dar, în anumite condiţii geologice, ea poate avea
valori negative şi la altitudini mici (cum este cazul staţiunii Băile Herculane, care, la
altitudinea de 160 m, deţine 1750-1925 ioni/cm3 , concentraţie specifică unei altitudini de peste
1500 m).
Turismul balnear are tradiţie în România, primele staţiuni balneare – Băile Herculane,
Geoagiu-Băi, Băile Călan, Ocna Sibiului, Călimăneşti-Căciulata – fiind cunoscute de pe
vremea romanilor. Mai târziu, începând ce secolul al XVIII-lea, exploatarea factorilor naturali

31
de cură a căpătat dimensiuni tot mai mari, iar în secolul al XX-lea au fost dezvoltate şi
promovate pe plan internaţional staţiuni balneare precum Băile Herculane, Băile Govora,
Sovata, Vatra Dornei, Băile Tuşnad, Covasna, Băile Olăneşti, Călimăneşti-Căciulata, Băile
Felix, Eforie Nord, Neptun, Slănic Moldova şi altele. În prezent, în ţara noastră există circa
160 de staţiuni şi localităţi balneare, de importanţă locală, naţională şi internaţională, care
însumează circa 16-17% din totalul capacităţii de cazare a României. Multe dintre staţiunile
balneare trec astăzi printr-un proces de reconstruire, modernizare, de adaptare a ofertei de
produse şi servicii la tendinţele pieţei turistice.

V. PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR


– CERINŢĂ DE BAZĂ A DEZVOLTĂRII DURABILE A
TURISMULUI

5.1. Necesitatea dezvoltării durabile a turismului


În ultimele decenii turismul şi-a câştigat o poziţie importantă printre activităţile din
domeniul serviciilor şi se află în plină dezvoltare. Industria turistică în complexitatea ei
presupune interdependenţa a numeroase sectoare de activitate: cazare, alimentaţie publică,
transporturi, agrement, comunicaţii, comerţ, la care se adaugă activităţile din construcţii,
construcţii de maşini, amenajarea teritoriului, ş.a.
Prin specificul său, industria turismului este legată în mod direct de mediul
înconjurător, mai mult decât alte ramuri industriale. Turismul urmăreşte să promoveze zone
aparte, exotice, deosebite; cu cât resursele turistice (naturale sau antropice) sunt mai variate şi
mai nealterate, cu atât atractivitatea lor este mai mare. Pe de altă parte, aceste zone sunt mai
fragile şi necesită o protecţie deosebită. Datorită cererii turistice excesive, a extinderii
necontrolate, a infrastructurii specifice neintegrate în mediul ambiant, unele destinaţii turistice
au început să piardă teren. Poluarea rezultată din derularea activităţilor specifice turismului
afectează resursele mediului, perturbă viaţa localnicilor, degradează patrimoniul natural în
mod vizibil.
Pe baza definiţiei conceptului de dezvoltare durabilă s-a particularizat cel de turism
durabil: acea dezvoltare care, printr-un management corespunzător al resurselor,
satisface nevoile economice, sociale şi estetice ale turiştilor, menţinând concomitent

32
procesele ecologice, biodiversitatea, integritatea culturală şi toate sistemele suport ale
vieţii pentru generaţiile viitoare de turişti.
Pentru realizarea unei dezvoltări durabile a turismului sunt urmărite trei obiective
esenţiale:
 controlul circulaţiei turistice
 amenajarea şi echiparea corespunzătoare a zonelor care sunt destinaţii
turistice
 diversificarea produselor turistice prin introducerea unor noi forme de turism
integrate mediului ambiant
Turismul durabil trebuie să contribuie la conservarea, protecţia şi restaurarea
ecosistemelor planetei, să sprijine modul de producţie şi consum durabile. De asemenea, nu
trebuie neglijată latura formativ – educativă a turismului durabil, prin care omul este
conştientizat în legătură cu rolul pe care îl are în administrarea şi menţinerea nealterată a
calităţii naturii.

5.2. Efectele distructive ale turismului


Activităţile turistice pot fi cauza directă a constrângerilor la care este supus mediul
prin presiunea exercitată de turişti şi de infrastructura specifică acestora. Problemele se
acutizează în condiţiile în care turismul cunoaşte o mare amploare în întreaga lume, acţiunile
distructive asupra resurselor naturale prezentând o varietate şi o intensitate sporită de la an la
an. Concentraţia în timp şi spaţiu care a caracterizat în ultimii ani activităţile turistice s-a
repercutat în mod negativ asupra ecosistemelor. Cele mai afectate au fost regiunile de coastă,
insulele, ecosisteme acvatice, siturile şi monumentele istorice cu valoare ridicată, peisajele
unice, care au constituit puncte de atracţie pentru produse turistice din perspectivă economică.
În Europa regiunile cele mai ameninţate pe plan ecologic ca rezultat al activităţilor turistice
sunt Alpii şi Marea Mediterană.
Turismul, prin definiţie, presupune deplasarea la locul de petrecere a vacanţei;
aceasta se face cu mijloace de transport, pentru că o destinaţie este cu atât mai atractivă, cu cât
este mai departe de reşedinţa permanentă a turistului. Generată de turism, circulaţia
motorizată, prin poluarea pe care o produce – fizică, sonoră, chimică – are un impact puternic
asupra mediului. Cu toate acestea, numeroase studii au arătat că turiştii acordă o importanţă
mare facilităţilor de acces către destinaţiile turistice, ceea ce face ca destinaţiile cele mai
căutate să fie şi cele mai poluate datorită traficului intens. Datele arată că cel mai utilizat
mijloc pentru transportul turiştilor este automobilul, din păcate şi cel mai nociv. Trenul, care

33
afectează mult mai puţin mediul, se situează abia pe locul trei, în timp ce locul doi este ocupat
de transportul aerian. Acesta pune serioase probleme datorită poluării fonice, combustibililor
folosiţi, generatori de CO2 şi prin amplasarea aeroporturilor fără luarea în considerare a
efectelor produse asupra oraşelor.
Un alt impact negativ foarte puternic asupra mediului înconjurător este reprezentat
de amenajările realizate în scopuri turistice. Pentru a răspunde cererii în continuă creştere
s-a construit din ce în ce mai rapid, fiind urmărită în primul rând cantitatea şi nu calitatea.
Capacităţile de primire nu au fost întotdeauna luate în calcul în concepţia de organizare şi
realizare a construcţiilor. În acest mod, în locul spaţiilor verzi au apărut adevărate perdele
urbane care au sufocat mediul natural. Vaste ansambluri turistice au alterat topografia
originală şi au constituit adesea o intruziune inestetică în peisaj.
Amenajările turistice nu au afectat doar peisajul. Realizate fără o concepţie raţională
şi fără o infrastructură de protecţie a mediului (staţii de epurare a apelor uzate, platforme de
tratare a deşeurilor, ş.a.) au generat poluare, au perturbat existenţa florei şi faunei. În unele
zone a apărut problema penurie de apă, pentru că sezonul de vârf pentru turism coincide cu
perioada de secetă a anului, iar alimentarea cu apă a fost concepută pentru a servi unei
populaţii mai reduse. De exemplu, insula Malta din Marea Mediterană primeşte în cursul verii
de trei ori mai mulţi turişti decât populaţia autohtonă, ceea ce pune problema aprovizionării cu
apă, aceasta fiind o resursă deficitară. Pentru a acoperi necesarul, o mare parte din veniturile
provenite din turism sunt orientate spre construcţia de uzine de desalinizare a apei marine
(instalaţii mari consumatoare de energie).
Prezenţa masivă a turiştilor şi amenajările specifice afectează şi ecosistemele
montane. Popularitatea în creştere a sporturilor de iarnă a necesitat amenajarea de staţiuni în
locuri sălbatice. Cele mai multe construcţii nu au respectat stilul arhitectural local sau nu au
fost integrate armonios în mediu, pistele de schi au distrus suprafeţe mari de spaţii verzi.
Efectele negative ale turismului de masă, necorespunzător planificat se manifestă
şi pe plan socio-cultural. Prin natura lor, activităţile turistice presupun contacte între
localnici şi vizitatori, care pot avea ca rezultat modificări ale sistemelor de valori, de
comportament, ale modului de viaţă, în general. Deseori apar incompatibilităţi între turişti şi
populaţia locală legate de modul de comportament al turiştilor, de respectarea valorilor moral
– religioase, a obiceiurilor, etc. Efectele negative s-au răsfrânt asupra tradiţiilor, a vieţii
religioase; folosirea excesivă a aparatelor de fotografiat, prezenţa colorată a turiştilor la
ceremonii religioase conferă acestora un aspect comercial; muzica şi dansurile tradiţionale

34
dispar în favoarea spectacolului. Este afectată şi identitatea lingvistică, limbajul indigen, în
decursul timpului, fiind marcat şi modificat de prezenţa turiştilor.
Această concepţie de desfăşurare a activităţilor turistice vine în contradicţie cu
cerinţele unei dezvoltări durabile a societăţii. Turismul durabil nu înseamnă uniformizare
sau distrugerea obiceiurilor pentru a satisface turiştii avizi de senzaţional, ci respectul faţă de
tradiţii, cultură, ordine socială şi respectul faţă de comunitate.
În concluzie, efectele negative ale activităţilor turistice se datorează concepţiilor
greşite în organizarea şi conducerea lor.
Corect planificat şi integrat în strategia de dezvoltare durabilă a unui stat, turismul
poate fi purtător de efecte pozitive, nu numai pe plan economic.

5.3. Politici specifice turismului durabil


Pentru a evita greşelile şi pentru a realiza în practică un turism durabil, documentul
Organizaţiei Mondiale a Turismului intitulat „Agenda 21 pentru industria turistică” prevede o
serie de măsuri de acţiune cu titlu de recomandare, dar prioritare pentru autorităţile din
domeniu, printre care:
 evaluarea implicaţiilor economice, sociale, culturale şi de mediu ale activităţilor
turistice;
 formarea, educarea şi conştientizarea publicului în legătură cu necesitatea
practicării unor forme ecologice de turism;
 planificarea dezvoltării turismului durabil;
 facilitarea schimbului de informaţii şi tehnologii cu privire la turismul durabil
între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare;
 conceperea de noi produse turistice având ca principal obiectiv protejarea
mediului;
 evaluarea progreselor realizate pe calea refacerii relaţiei între turism şi mediu;
 promovarea parteneriatelor în scopul realizării unui turism durabil;
 gestiunea resurselor de apă necesare comunităţilor umane implicate în activitatea
turistică, atât pentru perioada extra-sezonului, cât mai ales pentru perioada
sezonului turistic;
 tratamentul deşeurilor rezultate din activitatea turistică;
 implicarea lucrătorilor în turism, a comunităţilor locale, a turiştilor în rezolvarea
problemelor de mediu;
 gestionarea eficientă a structurilor de cazare.

35
Un aspect foarte important este legat planificarea turistică – condiţie esenţială
pentru realizarea turismului durabil. Măsurile de control şi planificare turistică au ca scop
salvarea patrimoniului natural, cultural şi social, în ridicarea calităţii vieţii comunităţilor
locale, oferirea de produse turistice de calitate, adaptate exigenţelor ecologice. Controlul
poate fi realizat prin:
- pârghii financiare – prin care se stabilesc costurile valorificării resurselor şi taxele
de poluare, potrivit principiului „poluatorul plăteşte”;
- măsuri tehnice – care se referă la folosirea de către toată industria ospitalităţii a
celor mai performante echipamente, care să afecteze cât mai puţin mediul;
- măsuri legislative – sub formă de reglementări, pentru ca efectele activităţilor
turistice să fie permanent supravegheate.
Complexitatea activităţilor turistice necesită de multe ori colaborarea internaţională
şi eforturi susţinute în aplicarea măsurilor corespunzătoare pentru realizarea unui turism
durabil.

36
VI. BIBLIOGRAFIE

1. Cocean P., Vlăsceanu G., Negoescu B. Geografia generală a turismului,


Editura Meteor Press, Bucureşti, 2002
2. Cocean P. Geografia turismului, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca,
1993
3. Erdeli Gh., Istrate I. Potenţialul turistic al României, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1996
4. Cândea M., Erdeli G., Simon T. România. Potenţialul turistic şi turism,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2001
4. Muntele I., Iaţu I., Geografia turismului.Concepte, metode şi forme de
manifestare spaţio-temporale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003
5. Ciangă N., România.Geografia turismului, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2007

37
VII. ANEXE
Anexa nr.1
Monumentele din România
înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial - UNESCO
1. Situri săteşti cu biserici fortificate din Transilvania
 Câlnic
 Prejmer
 Viscri
 Dârjiu
 Saschiz
 Biertan
 Valea Viilor

2. Mănăstirea Hurezi

3. Biserici din Moldova

 Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din satul Arbore


 Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a fostei Mănăstiri Humor
 Biserica „Buna Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa
 Biserica „Sfânta Cruce” din Pătrăuţi
 Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Probota
 Biserica „Sfântul Gheorghe” din Suceava
 Biserica „Sfântul Gheorghe” a fostei Mănăstiri Voroneţ

4. Centrul istoric Sighişoara

5. Ansamblul de Biserici de lemn din Maramureş

 Biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (Bârsana)


 Biserica „Sfântul Nicolae” (Budeşti)
 Biserica „Sfânta Paraschiva” (Deseşti)
 Biserica „Naşterea Maicii Domnului” (Ieud-Deal)
 Biserica „Sfântul Arhanghel” (Plopiş)
 Biserica „Sfânta Paraschiva” (Poienile Izei)
 Biserica „Sfântul Arhanghel” (Rogoz)
 Biserica „Sfântul Arhanghel” (Şurdeşti)

6. Fortăreţe Dacice din Munţii Orăştiei


 Sarmizegetusa Regia - Grădiştea de Munte
 Costeşti Cetăţuia
 Costeşti Blidaru
 Luncani-Piatra Roşie
 Baniţa

38
 Căpâlna

7. Rezervaţia biosferei Delta Dunării

Anexa nr. 2
Staţiunile de pe litoralul românesc al Mării Negre
Pe o lungime de 245 km (din care 82 km sunt în judetul Constanţa), între
Capul Midia - la nord, şi Vama Veche - la sud, unite de drumul european E 87,
staţiunile de pe litoralul românesc sunt:
 Năvodari
 Mamaia
 Eforie Nord
 Eforie Sud
 Techirghiol
 Costinesti
 Neptun – Olimp
 Jupiter
 Cap Aurora
 Venus
 Saturn
 Mangalia
 2 Mai
 Vama Veche

(vor fi prezentate pliante, diapozitive, imagini şi filme)

39
Anexa nr. 3
Cele mai cunoscute staţiuni montane din România
 Arieşeni
 Azuga
 Bâlea
 Borşa
 Buşteni
 Cavnic
 Durău
 Păltiniş
 Poiana Braşov
 Predeal
 Rânca
 Semenic
 Sinaia
 Straja
 Vatra Dornei

(vor fi prezentate pliante, diapozitive, imagini şi filme)

40