UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE DREPT
IAŞI

PROTECŢIA MINORITĂŢILOR
NAŢIONALE

Prof. coord. Conf. Dr. Maria Mona Pivniceru

Îndrumator: Asist. Drd. Carmen Moldovan

Studentă: Bodescu Cătălina

Grupa I A
Anul II
 CUPRINS

1. Definiţie şi reglementări

2. Sistemul O.N.U. de protecţie a minorităţilor naţionale

3. Reglementări cu caracter regional privind minorităţile

4. Existenţa şi recunoaşterea minorităţilor

5. Drepturile persoanelor care fac parte din minorităţi

6. Bibliografie

2
 1. Definiţie şi reglementări

Prin termenul „minoritate”, Curtea Permanentă de Justiţie

Internaţională a desemnat un grup de persoane care trăiesc într-o ţară sau localitate,
având o rasă, religie, limbă, şi tradiţii proprii, unite prin identitatea acestora într-un
sentiment de solidaritate, in scopul de a-şi păstra tradiţiile, formele religioase şi
asigurând învăţământul şi creşterea copiilor în conformitate cu spiritul şi tradiţiile
rasei lor şi ajutându-se reciproc1.Nu exista o definiţie juridica a noţiunii de
minoritate naţională, aceasta fiind evitata chiar şi de Convenţia-cadru a Consiliului
Europei2.
Protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor a intrat în câmpul de acţiune al
dreptului internaţional la sfârşitul Primului Război Mondial, prin tratatele de pace
încheiate de Puterile Aliate şi Asociate cu statele învinse, ca Austria(de la Saint-
Germain), Bulgaria(de la Neuilly sur Seine), Ungaria( de la Trianon) si Turcia, prin
tratate speciale cu privire la protecţia minorităţilor cu Polonia, Cehoslovacia,
Regatul Sârbo-croato-sloven, România şi Grecia şi prin declaraţii individuale ale
unor state, ca o condiţie pentru admiterea în Societatea Naţiunilor(Albania,
Lituania, Estonia şi Irak).În esenţă, aceste reglementări urmăreau să asigure
persoanelor care făceau parte din minorităţi egalitatea în faţa legii şi menţinerea
trăsăturilor şi tradiţiilor proprii, să evite asimilarea forţata a grupurilor
minoritare şi să permită participarea lor la viaţa publică3.
Acordurile prevedeau şi un mecanism de urmărire şi promovare a aplicării
lor; orice stat membru al Societăţii putea supune Consiliului Societăţii ceea ce
considera a fi o încălcare a acordurilor şi prevederilor respective de către alt stat,
iar Consiliul putea lua măsurile prevăzute de Pactul Societăţii; diferendele între
Consiliu şi un stat parte la aceste acorduri, cu privire la aplicarea lor, puteau fi
supuse jurisdicţiei obligatorii a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. De
asemenea, s-a creat şi un mecanism de examinare a petiţiilor persoanelor sau
asociaţiilor care acţionau în numele unui grup minoritar; aceste petiţii erau
1
Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în Dreptul InternaţionalPublic, Editura All-Beck,
Bucureşti, 2003, p. 214-215.
2
Valentin Constantin, Drept Internaţional Public, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, p. 322.
3
Ion Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 366.

3
examinate de un comitet format din trei membri ai Consiliului; ele erau trimise
statului în cauză pentru comentarii; dacă erau considerate admisibile, pe baza unor
criterii stabilite de Consiliu, aveau loc negocieri între comitet şi statul în cauză;
dacă nu se ajungea la un rezultat, cazul era supus Consiliului.
Sistemul astfel creat avea un caracter limitat, fiind impus unui număr
restrâns de state, deşi minorităţi şi probleme cu acestea existau în întreaga lume; el
era legat de rezultatele războiului mondial si de condiţiile de pace. Statele învinse
au contestat tot mai mult aceste rezultate şi au folosit minorităţile în scopuri
revizioniste; statele care acceptaseră sistemul au cerut fie universalizarea, fie
abolirea lui. Ca urmare, după al II-lea război mondial, într-un raport supus
Adunării generale a ONU în 1950, Secretarul general a conchis că validitatea
juridică a înţelegerilor privind minorităţile din perioada Societăţii Naţiunilor a
încetat, că „între 1939 şi 1947 împrejurările în ansamblu s-au schimbat atât de
mult, încât…..sistemul trebuie să fie considerat că a încetat să existe” şi în
consecinţă, a hotărât sa nu-si asume nicio responsabilitate privind aceste înţelegeri.
Sistemul de control internaţional s-a dovedit a fi neviabil, deoarece avea un
caracter discriminatoriu, fiind aplicat numai unora dintre statele europene4.
Cu toate acestea, acest sistem de protecţie dezvoltat de Societatea Naţiunilor
rămâne un experiment foarte important; el a însemnat recunoaşterea existenţei
minorităţilor, deşi pe un spaţiu restrâns. Persoanele făcând parte din minorităţile
din unele state au obţinut o anumită protecţie, s-au stabilit ori au fost menţinute
şcoli şi instituţii care au folosit limba maternă5.
După cel de al doilea război mondial sistemul a fost înlocuit cu sistemul
instaurat de Organizaţia Naţiunilor Unite de protecţie internaţională a drepturilor
omului şi libertăţile fundamentale, precum şi reglementările regionale adoptate în
acest domeniu.

2. Sistemul O.N.U. privind protecţia minorităţilor naţionale

La baza noilor reglementări internaţionale stă ideea că protecţia minorităţilor

se realizează, în cadru general, al promovării şi garantării drepturilor fundamentale
ale omului, pentru toţi oamenii, fără nicio discriminare. Totodată, O.N.U. se
preocupă şi de reglementări referitoare la garanţii internaţionale privind
minorităţile etnice, lingvistice şi religioase.
Carta O.N.U. din anul 1945 nu cuprinde nicio clauză specială referitoare la
minorităţi.
4
Marţian I Niciu, Drept Internaţional Public, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, p. 173.
5
Ion Diaconu, op. cit., p. 467.

4
 Tratatele de pace încheiate în anul 1947 cu Italia, Bulgaria, Finlanda,
România6 si Ungaria, precum şi cel cu Austria , din 1955, cuprind numai prevederi
generale referitoare la protecţia drepturilor omului şi la interzicerea discriminărilor.
Alte acorduri au fost încheiate între India şi Pakistan în 1950 privind
drepturile fundamentale ale minorităţilor în cele doua ţări, între Anglia şi
Singapore în 1957 privind protecţia unor grupuri etnice, religioase sau lingvistice
în Singapore, între Franţa şi Madagascar în 1960,privind protecţia populaţiei din
insula Sfânta Maria.
La fel, memorandumul din 1959 privind reglementarea definitivă a
problemei Ciprului conţinea dispoziţii detaliate privind drepturile comunităţilor
greacă şi turcă.Evident, ultimele trei acorduri au stabilit obligaţii în sarcina ţărilor
care deveneau independente, partenerii occidentali neasumându-şi nicio obligaţie
pe teritoriile lor.
În cadrul O.N.U. au mai fost adoptate rezoluţii privind protecţia „grupurilor
etnice, religioase, sau lingvistice” în Palestina, în teritoriile foste colonii italiene şi
asupra problemei Eritreei, ca şi statutul oraşului Ierusalim, aprobat de Consiliul de
tutelă în 1950.
Problema minorităţilor nu este abordată în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 decât sub forma generală a egalităţii
în drepturi a tuturor, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau altele, origine naţională sau socială, avere, naştere sau alt statut. În
acelaşi timp cu Declaraţia Universală a fost adoptată o rezoluţie intitulată „Soarta
minorităţilor”, în care, deşi Adunarea generala declară că O.N.U. nu poate rămâne
indiferentă faţă de soarta minorităţilor, se arată că „este dificil să se adopte o
soluţie uniformă a acestei chestiuni complexe şi delicate, care prezinta aspecte
specifice în fiecare stat în care se pune”.
Totuşi, în această perioadă trebuie să menţionăm Convenţia din 1948 pentru
prevenirea şi reprimarea genocidului, relevantă pentru problematica minorităţilor,
prin incriminarea faptelor de distrugere, în întregime sau în parte, a unor „grupuri
naţionale, etnice, rasiale sau religioase”.
În esenţă, în primele două decenii de activitate, O.N.U. a pus accentul pe
egalitatea în drepturi şi pe respectarea universală a drepturilor şi libertăţilor

6
Tratatul de pace între România si Puterile Aliate şi Asociate, din 10 februarie 1947, prevede: „România va lua
toate măsurile necesare pentru a asigura persoanelor de sub jurisdicţia română, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie, folosinţa dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare,
libertatea presei şi de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politică şi de întrunire publică”(art. 3, pct.
1). Mai departe se precizează: „România se obligă de asemenea ca legile în vigoare în România să nu stabilească
sau sa nu implice, în conţinutul sau în aplicarea lor, vreo discriminare între persoane de cetăţenie română, pe
temeiul rasei, sexului, limbii, sau religiei lor, fie in ce priveşte persoana lor, bunurile, interesele comerciale,
profesionale sau financiare, statutul personal, drepturile politice sau civile, fie în orice alta materie”.

5
individuale ale persoanei, pornindu-se de la concepţia că prin aceasta se asigură şi
protecţia drepturilor persoanelor care fac parte din minorităţi7.
Prima reglementare care marchează trecerea la abordări specifice în acest
domeniu este cea cuprinsă în Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile
si politice ale omului, din 1966(în vigoare, din anul 1976 şi care este, până în
prezent, principala prevedere de drept internaţional general referitoare la
minorităţi). Potrivit articolului 27 din acest pact: „În acele state în care există
minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele care fac parte din aceste
minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai
grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi de a practica propria lor
religie, sau de a folosi propria lor limbă”8.
Pentru garantarea drepturilor minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice
sunt, de deosebită importanţă, respectarea a două principii fundamentale: principiul
nediscriminării şi principiul egalităţii tuturor cetăţenilor unui stat, în exercitarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Nici o persoană nu trebuie pusă
într-o situaţie defavorabilă, pe simplul considerent că ea aparţine unui grup
minoritar.
Prevederile articolului 27 al Pactului Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice fac parte integrantă din sistemul de protecţie
internaţională a drepturilor omului, care trebuie să fie aplicate, fără vreo
discriminare, tuturor oamenilor, oriunde s-ar afla ei.
Alte prevederi cu caracter mai general sau specific, în funcţie de domeniul
tratat, au fost înscrise în Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor
formelor de discriminare rasială din 1965. Prin definiţia dată discriminării
rasiale, ca şi prin obligaţiile pe care le prevede pentru statele părţi, această
Convenţie, ca de altfel şi Convenţia împotriva discriminărilor în domeniul
învăţământului adoptată de U.N.E.S.C.O. în 1960, sunt direct relevante pentru
problematica minorităţilor, prevăzând eliminarea discriminărilor, inclusiv pe motiv
de rasă, culoare, origine naţională sau etnică şi măsuri pe care statele trebuie să le
ia pentru a le preveni şi a le înlătura, între care şi posibilitatea unor măsuri speciale
în favoarea unor persoane sau grupuri, în vederea şi până la restabilirea egalităţii în
drepturi.
O dezvoltare şi precizare a protecţiei internaţionale a minorităţilor, în speţă a
celor religioase, s-a făcut prin „Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de
intoleranţă şi de discriminare bazate pe religie sau convingere”, adoptată pe
7
Ion Diaconu, op. cit., p. 468.
8
Acest text îşi are originea în activitatea Subcomisiei privind prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor,
începută în 1950, în scopul unei reglementări a protecţiei minorităţilor. Această problemă a fost dezbătută apoi de
Comisia Drepturilor Omului în 1953 şi de Comisia a treia a Adunării Generale a O.N.U., în perioada 1961-1962.
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice a fost adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia
2200A (XXII) din 16 decembrie 1966.

6
Adunarea Generală a O.N.U. la 25 noiembrie 1981.În Declaraţie se proclamă
dreptul fiecărui om la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, ceea ce
implică libertatea de a avea o religie sau convingeri liber alese, precum şi libertatea
de manifestare a religiei sau convingerilor, în mod individual sau în comun cu alţii,
în public sau în particular. Acest drept poate suferi restricţii prin lege şi pentru
protejarea securităţii publice, ordinii publice, sănătăţii sau moralei publice, ori a
libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale acestora.
În lucrarea editată de O.N.U. „Droit des minorites”, în anul 1992, se arată
că, prin minorităţi în general, se înţelege: „un grup naţional, etnic, religios, sau
lingvistic deosebit de alte grupuri din interiorul unui stat suveran” 9.De asemenea,
se indică următoarele criterii pentru determinarea minorităţilor:
a) minoritatea trebuie sa fie inferioară numeric cu restul populaţiei statului în
care trăieşte;
b) grupul minoritar să fie nedominant în acel stat, ca să poată beneficia de
protecţie;
c) minoritatea se distinge prin trăsături etnice, religioase sau lingvistice stabile
care nu sunt comune cu cele ale majorităţii populaţiei, din ţara respectivă.
Totodată, membrii grupului minoritar trebuie să fie cetăţeni ai statului în
care trăiesc.

3. Reglementări cu caracter regional privind minorităţile

Garantarea internaţională face şi obiectul unor reglementări cu caracter

regional, în special în Europa.
În abordarea problematicii drepturilor minorităţilor naţionale, etnice,
lingvistice şi religioase, Consiliul Europei porneşte de la „Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, adoptată în cadrul
organizaţiei, la 4 noiembrie 1950. Cu toate că, în convenţie nu există clauze
speciale privind drepturile minorităţilor, unele dintre prevederile sale au importanţă
pentru această materie. Astfel, Convenţia europeană a drepturilor omului, din
1950, consacră dreptul oricărei persoane la libertatea de gândire, a conştiinţei şi
religioasă (art. 9). De asemenea, ea prevede libertatea de exprimare, inclusiv
libertatea de opinie, de a primi şi de a comunica informaţii sau idei (art. 10);
libertatea de întrunire paşnică şi de asociere (art. 11); şi dreptul la instrucţie,
inclusiv dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul copiilor, conform
convingerilor lor religioase şi filosofice (Protocolul adiţional, art. 2).

9
Marţian I Niciu, op. cit., p. 174-175.

7
 La 10 noiembrie 1994 a fost adoptată „Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale” şi semnată la 1 februarie 1995 de 27 state membre ale
Consiliului10. Este principalul act regional, în acest domeniu şi este în vigoare de
la 1 februarie 1998. În convenţie se precizează că protecţia minorităţilor naţionale
face parte integrantă din protecţia internaţională a drepturilor omului (art. 1). De
asemenea, se face precizarea ca apartenenţa la o minoritate este o chestiune
personală şi din ea nu trebuie să rezulte dezavantaje pentru acea persoană.
Documentul Consiliului Europei din anul 1994 prevede următoarele
drepturi ale minorităţilor11 şi persoanelor care le aparţin:
a. dreptul să fie protejate împotriva oricărei activităţi de natură să ameninţe
existenţa lor;
b. dreptul la respect, la păstrarea şi dezvoltarea identităţii lor etnice, religioase
sau lingvistice;
c. persoanele aparţinând minorităţilor au dreptul să se bucure de aceleaşi
drepturi ca şi ceilalţi cetăţeni ai statului;
d. dreptul de a se asocia şi întreţine contacte cu ceilalţi membri ai grupului
minoritar;
e. dreptul de a-şi păstra şi dezvolta identitatea lor culturală, de a primi şi difuza
informaţii şi idei prin mijloace de comunicaţii, care le sunt proprii şi de a
folosi propria limbă în public şi în particular;
f. dreptul la învăţătură, în limba lor maternă, fie în şcoli de stat sau particulare
şi libertatea religioasă şi a convingerilor;
g. dreptul de a acţiona în justiţie împotriva încălcării drepturilor lor, etc.
Corelativ la aceste drepturi ale minorităţilor, documentul din anul 1994
prevede următoarele obligaţii12 care revin statelor părţi contractante:
a. statele nu pot restrânge drepturile minorităţilor prevăzute în document,
decât prin lege şi pentru asigurarea securităţii publice, apărarea ordinii, a
sănătăţii sau moralei publice, sau pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor altor persoane;
b. statele trebuie să se abţină de a duce sau încuraja o politică de asimilare a
minorităţilor;
c. statele trebuie să faciliteze participarea efectivă a minorităţilor la
afacerile publice şi să ţină seama de ele în organizarea lor administrativ-
teritorială;
d. în regiunile unde minorităţile constituie majoritatea populaţiei, persoanele
care aparţin minorităţii, nu trebuie să sufere vreo discriminare, etc.

10
România a ratificat această Convenţie la 29 aprilie 1995.
11
Marţian I Niciu, op. cit., p.180.
12
Ibidem., p. 180.

8
 De problematica protecţiei minorităţilor se preocupă şi Conferinţa pentru
Securitate şi cooperare în Europa (C.S.C.E.). Din anul 1990, CSCE a devenit
organizaţie regională, cu o structură organizatorică proprie.
Actul care a pus bazele CSCE este „Actul final al primei Conferinţe pentru
Securitate şi Cooperare în Europa”. Cu privire la minorităţi, Actul final de
la Helsinki, din anul 1975, face următoarea precizare: „Statele
participante pe teritoriul cărora există minorităţi naţionale vor respecta
dreptul persoanelor care aparţin acestor minorităţi la egalitate în faţa legii,
le vor acorda posibilitatea deplină de a se bucura, în mod efectiv, de
drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi, în acest mod, vor proteja
interesele lor legitime în acest domeniu”13. În partea intitulată „Minorităţi
naţionale sau alte culturi regionale” se subliniază rolul care revine acestor
minorităţi sau culturi în promovarea cooperării între state, în diferite
domenii ale culturii şi se cere statelor să faciliteze această contribuţie a
minorităţii naţionale.
Un alt document CSCE cu importante prevederi referitoare la drepturile
minorităţilor este „Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei
pentru dimensiunea umană a CSCE” din anul 1990. Principalele prevederi ale
acestui document au fost preluate şi precizate în „Carta de la Paris pentru o nouă
Europă” din anul 1990.
În cadrul Consiliului Europei, Carta europeană a limbilor regionale sau
minoritare, adoptată în 1992, cuprinde angajamente destul de flexibile privind
folosirea acestor limbi în procesul educaţiei, în faţa autorităţilor judiciare,
administrative sau altor servicii publice, în mijloacele de informare, în activităţile
culturale şi în viaţa economică şi socială. Deşi tratează numai problematica
folosirii limbilor minoritare, prin aria largă de domenii la care se referă, Carta
acoperă o mare parte a problemelor care se ridică cu privire la statutul
minorităţilor.

4. Existenţa şi recunoaşterea minorităţilor

Convenţia din 1948 privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid

precizează că obiectul protecţiei îl constituie „grupurile naţionale, etnice, rasiale
sau religioase, ca atare”; fără a se da o definiţie acestor grupuri, este limpede că
minorităţile, în sensul celor la care s-au referit documentele menţionate mai sus,
sunt incluse în sfera de aplicare a Convenţiei.

13
Marţian I Niciu, op. cit., p. 181.

9
 Interzicerea genocidului şi obligaţia de a pedepsi persoanele care-l comit
reprezintă o normă imperativă a dreptului internaţional, obligatorie pentru toate
statele.
Interzicerea genocidului decurge, în mod implicit şi din numeroase norme
ale dreptului umanitar internaţional, cuprinse în convenţiile din 1949 şi
protocoalele adiţionale din 1977 privind protecţia victimelor conflictelor armate.
Prevederile Convenţiei din 1948 au fost reluate în rezoluţiile Consiliului de
Securitate prin care se stabileşte competenţa tribunalelor internaţionale pentru
urmărirea şi pedepsirea persoanelor vinovate de încălcări grave ale dreptului
internaţional umanitar în Iugoslavia şi respectiv, Rwanda. Prevederi similare sunt
incluse în Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat de Conferinţa diplomatică
de plenipotenţiari la Roma, la 17 iulie 1998, care prevede jurisdicţia Curţii pe
teritoriul oricărui stat parte pentru pedepsirea crimei de genocid. De asemenea, în
proiectul său de cod al crimelor contra păcii şi umanităţii, Comisia de Drept
Internaţional a ONU include crima de genocid în categoria violărilor grave şi pe
scară largă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru protecţia
fiinţei umane.
O reglementare similară a inclus Convenţia din 1973 pentru suprimarea şi
pedepsirea crimei de apartheid, prevăzând însă pedepsirea unei arii mai largi de
fapte decât genocidul, potrivit Convenţiei din 1948.
Aceste documente nu prevăd în mod direct dreptul grupurilor naţionale,
etnice, rasiale sau religioase la existenţă; ele incriminează însă actele care vizează
distrugerea acestor grupuri. Ele pornesc de la premisa că aceste grupuri au dreptul
la existenţă, că actele de genocid şi apartheidul încalcă drepturi fundamentale ale
omului şi de aceea sunt pedepsite drept crime. Normele respective sunt menite să
asigure protecţia dreptului la existenţă al minorităţilor, împotriva actelor de
distrugere fizică.
În strânsă legătură cu dreptul la existenţă şi protecţia existenţei minorităţilor
se pune problema recunoaşterii oficiale de către state a acestora14.
Potrivit concepţiei general-acceptate, drepturile persoanelor care fac parte
din minorităţi şi obligaţia de a proteja identitatea acestor persoane, ca şi a
minorităţilor din care fac parte, nu depind de recunoaşterea oficială a minorităţilor.
Prezenţa elementelor constitutive necesare pentru a constata existenţa unei
minorităţi este considerată suficientă pentru aplicarea standardelor internaţionale
corespunzătoare.
Totuşi, în practica internaţională recunoaşterea unei minorităţi facilitează
aplicarea normelor internaţionale şi este de natură să îmbunătăţească situaţia
minorităţii respective, să-i ofere o bază juridică solidă pentru protecţia efectivă a
drepturilor persoanelor care o compun. Problema s-a pus cu claritate mai ales în
14
Ion Diaconu, op. cit., p. 474.

10
ceea ce priveşte art. 27 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice,
căci unele state părţi, prevalându-se de expresia „În statele în care există
minorităţi”(reluată, de altfel şi în Actul final de la Helsinki şi alte documente ale
OSCE), au susţinut că pe teritoriul lor nu există minorităţi ori au recunoscut numai
unele minorităţi, negând existenţa altora.
Majoritatea statelor lumii recunosc însă existenţa minorităţilor pe teritoriul
lor. Există în mod cert tendinţa de a recunoaşte tot mai multe minorităţi, inclusiv
pe cele noi. În multe ţări este vorba de o recunoaştere expresă, fie prin constituţie,
fie prin legi speciale. În numeroase ţări, recunoaşterea este numai implicită,
decurgând din acordarea unor drepturi restrânse la domenii cum sunt folosirea
limbii materne şi libertăţile religioase.
Existenţa şi recunoaşterea minorităţilor trebuie să se bazeze pe criterii
obiective şi să nu depindă de puterea discreţionară a statului. Nu se poate admite,
ţinând seama de obiectivele Pactului Internaţional asupra drepturilor civile şi
politice, că scopul urmărit prin introducerea formulării „În statele în care există
minorităţi” a fost de a face să depindă aplicarea prevederilor articolului 27 de
voinţa exclusivă a unuia sau altuia din statele părţi.
În acelaşi timp, nu se poate admite că alegerea unei persoane să facă parte
dintr-o minoritate poate fi arbitrară. Aşa cum se arată în Raportul explicativ la
Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată de Consiliul
Europei în 1994, această libertate nu implică dreptul de a alege în mod arbitrar să
aparţină oricărei minorităţi, căci „Alegerea individuală subiectivă este inseparabil
legată de criterii obiective relevante pentru identificarea persoanei”, deci de
elemente obiective15.

5. Drepturile persoanelor care fac parte din minorităţi

Aşa cum am văzut, documentele internaţionale au consacrat ca normă

fundamentală egalitatea în drepturi şi nediscriminarea. Fără a conţine formulări
identice, aceste documente se referă cel mai adesea la rasă, culoare, limbă, religie,
origine naţională, naştere sau alte statute, ceea ce acoperă toate cazurile de
minorităţi la care ne-am referit. Nediscriminarea înseamnă plasarea membrilor
minorităţilor „din toate punctele de vedere pe picior de egalitate cu ceilalţi
naţionali ai statului”, prevenirea „oricărei acţiuni care neagă indivizilor sau
grupurilor de persoane egalitatea de tratament” şi „suprimarea sau prevenirea
oricărui comportament care neagă sau restrânge dreptul unei persoane la egalitate”.

15
Ion Diaconu, op. cit., p. 475.

11
 Din analiza documentelor internaţionale se pot desprinde mai multe serii de
drepturi, în principalele domenii ce deosebesc persoanele care fac parte din
minorităţi de alte persoane, şi anume: cultura, limba şi religia.
Astfel, principalele aspecte ale dreptului la cultură proprie16 al persoanelor
care fac parte din minorităţi, rezultând din aceste documente, pot fi prezentate
astfel:
• menţinerea şi dezvoltarea propriei culturi, sub toate aspectele ei, inclusiv a
tradiţiilor şi obiceiurilor;
• stabilirea şi menţinerea propriilor instituţii, organizaţii sau asociaţii
educative, culturale şi religioase;
• promovarea accesului la informaţie, difuzarea şi schimbul de informaţii in
limba maternă, sub formă de presă, radio, televiziune;
• încurajarea cunoaşterii istoriei, tradiţiilor, limbii şi culturii minorităţilor,
inclusiv în cadrul programelor şcolare, cel puţin la şcolile publice;
• contacte cu alte persoane cu care au în comun aceeaşi cultură, din ţară şi din
alte ţări;
• încurajarea dialogului şi a pluralismului cultural, a spiritului de toleranţă, a
respectului reciproc şi cooperării în domeniile educaţiei, culturii şi
mijloacelor de informare;
• respectul pentru demnitatea şi specificitatea fiecărei culturi, pentru
diversitatea şi varietatea lor fecundă, ca parte integrantă a patrimoniului
comun al omenirii, neexistând culturi superioare şi inferioare;
• participarea la viaţa culturală, accesul la cultura majorităţii şi a altor
minorităţi, la cultura universală.
În ceea ce priveşte folosirea limbii materne de către persoanele care fac
parte din minorităţi, documentele şi practica internaţională conturează o serie de
drepturi şi libertăţi care în esenţă privesc:
• păstrarea şi dezvoltarea limbii materne, ca element esenţial al identităţii lor;
• folosirea liberă a limbii minoritare, în particular şi în public, oral şi în scris;
• folosirea numelui şi prenumelui în limba minoritară şi recunoaşterea lor ca
atare;
• studierea limbii materne şi primirea unei educaţii în limba minoritară;
• afişarea denumirilor geografice şi topografice în limba minoritară;
• libertatea de expresie, difuzarea de informaţie şi accesul la informaţie în
limba maternă;
• folosirea limbii minoritare în relaţiile cu autorităţile administrative;

16
Ion Diaconu, op. cit., p. 478.

12
 • promovarea cunoaşterii limbii minorităţilor, alături de cea a majorităţii,
formarea educatorilor şi accesul la manuale;
• contacte cu persoane situate în alte ţări, care au în comun limba, originea
etnică ori moştenirea culturală.
Persoanelor care fac parte din minorităţi li se recunoaşte dreptul de a
practica şi profesa propria religie17. Din analiza documentelor internaţionale se
pot desprinde o serie de drepturi şi libertăţi, din care în principal:
• dreptul de a-şi menţine şi practica propria religie, cu sărbătorile şi riturile
specifice, cu simbolurile proprii;
• dreptul de a folosi limba maternă în practicarea religiei, de a edita, difuza şi
procura cărţile şi publicaţiile necesare în această limbă;
• dreptul de a stabili şi menţine localurile de practicare a cultului propriu, de a
stabili şi menţine asociaţii de caritate sau umanitare, conform prescripţiilor
cultului;
• dreptul de a stabili şi menţine comunicarea cu persoane şi comunităţi care
împărtăşesc aceeaşi religie sau credinţă, de a lua parte la procesiuni sau
pelerinaje;
• dreptul de a preda religia sau credinţa proprie în locuri adecvate, de a forma
preoţi şi profesori pentru cultul respectiv în limba maternă şi de a asigura
educaţia religioasă sau morală a copiilor conform propriilor convingeri.
Desigur, drepturi similare revin şi persoanelor care nu fac parte din
minorităţi, dar ele sunt prevăzute şi protejate sub o formă generală pentru toate
persoanele care formează populaţia unei ţări.
Este necesar să subliniem că aceste drepturi nu au caracter absolut; ele
pot face obiectul restricţiilor prevăzute, de exemplu, de Pactul Internaţional asupra
drepturilor civile şi politice (în ceea ce priveşte manifestarea religiei sau credinţei,
libertatea de expresie, de reuniune şi de asociere), desigur cu condiţia ca asemenea
restricţii să nu fie discriminatorii.
De asemenea, o analiză mai profundă a documentelor, inclusiv a textului art.
27 din Pactul asupra drepturilor civile şi politice -primul text de drept pozitiv, în
jurul căruia gravitează de altfel toate reglementările ulterioare- arată că exercitarea
acestor drepturi este strâns dependentă de exercitarea ansamblului drepturilor
omului, de către întreaga populaţie a unei ţări. În practica aplicării art. 27 din Pact,
s-a arătat cu claritate că acesta nu poate fi aplicat în vacuum. Atunci când un stat
acţionează pentru protecţia unei minorităţi, el nu se poate abate de la
angajamentele sale de a proteja alte drepturi ale omului, iar măsurile pe care le ia
trebuie să fie conforme cu aceste drepturi.

17
Ion Diaconu, op. cit., p. 479.

13
 În acelaşi sens, Convenţia cadru din 1994 prevede că, în exercitarea
drepturilor şi libertăţilor pe care le conţine, orice persoană care face parte dintr-o
minoritate va respecta legislaţia naţională şi drepturile altor persoane, mai ales cele
ale persoanelor care fac parte din majoritate şi din alte minorităţi. Declaraţia
adoptată de Adunarea generală a ONU din 1992 prevede că exercitarea drepturilor
enunţate nu va aduce atingere exercitării de către toate persoanele a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, universal recunoscute.
Pornind de la faptul că aceste drepturi au fost înscrise în prevederi sau
documente separate, în paralel cu prevederile de ordin general privind ansamblul
drepturilor omului, unii autori au susţinut că ar fi vorba de drepturi speciale
conferite persoanelor care fac parte din minorităţi.
În fond, drepturi similare aparţin tuturor persoanelor. Ele au fost recunoscute
mai întâi pentru toate persoanele şi apoi pentru membrii minorităţilor. Ele sunt, în
realitate, drepturi specifice persoanelor care fac parte din minorităţi, prevăzute
distinct pentru aceste persoane alături de toate drepturile fundamentale ale omului,
din care fac parte integrantă, ca urmare a caracterului lor esenţial pentru identitatea
acestor persoane. Deci, nu este vorba de drepturi speciale acordate exclusiv
persoanelor care fac parte din minorităţi, ci de drepturi specifice.
O altă problemă mult discutată privind natura drepturilor persoanelor care
fac parte din minorităţi este daca acestea sunt drepturi individuale sau colective.
Documentele internaţionale se referă, fără excepţie, la drepturi ale persoanelor care
fac parte din minorităţi; ele cuprind prevederi referitoare la minorităţi, ca atare,
numai sub aspectul protecţiei existenţei şi identităţii lor. Convenţia din 1994
adoptată de Consiliul Europei se referă din primul său articol, definind concepţia
pe care se întemeiază, la „protecţia minorităţilor naţionale” şi a „drepturilor şi
libertăţilor care fac parte din minorităţi”. Astfel drepturile sunt protejate în
exerciţiul lor individual; indivizii şi nu grupurile sunt titulari ai drepturilor18.
Faptul că unele drepturi sunt exercitate de persoane atât in mod individual,
cât şi ca membri ai grupului din care fac parte sau în comun cu alte persoane, nu le
transformă în drepturi colective ale persoanelor care fac parte din minorităţi, sau
după caz, ale grupului respectiv. Ele rămân drepturi individuale şi orice persoană
poate alege să nu-şi exercite dreptul respectiv, poate alege şi schimba în mod liber
grupul în cadrul căruia să-l exercite. Singurul drept colectiv este dreptul la
autodeterminare a popoarelor sau naţiunilor, însă minorităţile naţionale nu
corespund definiţiei de popor sau naţiune iar dreptul internaţional actual nu le
recunoaşte acest drept. De fapt aspiraţia la independenţă a minorităţilor naţionale
reprezintă un risc pentru statele în care există; aplicarea principiului naţionalităţilor
18
De altfel, în Raportul explicativ la Convenţia-cadru elaborată de Consiliul Europei se afirmă clar că
implementarea principiilor enunţate de Convenţie „nu implică recunoaşterea drepturilor colective”. A contrario,
rezultă că drepturile nu pot fi exercitate decât individual sau in comun cu alţii.

14
ar însemna o construcţie europeană federală pe baza micilor entităţi etnice, ceea ce
ar semăna mai degrabă cu „o regresiune tribală şi nu cu naţiunile civilizate”, cu un
„caracter mai ales antistatal decât naţional”19.
Minorităţile sunt o realitate în diferite ţări ale lumii. Evoluţia dreptului
internaţional, mai ales în capitolul său privind drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului, a condus în ultimele decenii la cristalizarea unui set de norme privind
protecţia drepturilor persoanelor care fac parte din minorităţi şi a identităţii
acestora.
În concluzie, minorităţile, deşi nu sunt subiecte de drept în dreptul
internaţional, posedă drepturi specifice care se menţin şi sunt protejate în cadrul
ansamblului normativ al protecţiei drepturilor omului20.

19
Stelian Scăunaş, Drept Internaţional Public, Editura All-Beck, Bucureşti, 2002, p. 127.
20
Valentin Constantin, op. cit., p. 323.

15
 Bibliografie

1. Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol. II, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2003
2. Marţian I Niciu, Drept internaţional public, Editura Servo-Sat,
Arad, 1997
3. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Editura All-Beck, Bucureşti, 2003
4. Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Editura All-Beck,
Bucureşti, 2002
5. Valentin Constantin, Drept internaţional public, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, 2004

16