Legătura dintre religie și puterea politică în statul musulman

În statul musulman, dreptul a izvorât din religie. Islamul a luat naștere în

anul 612, o dată cu apariția profetului Mohamed în societatea islamică.

Sistemul de drept musulman este unul dintre cele mai mari sisteme de drept
la nivel mondial alături de cel romano-germanic (Ro,Fr) și cel common-low
(Anglia, Țara Galilor).

La baza dreptului islamic stă religia islamistă. Apar concepțiile profetului

Mohamed care era un trimis al domnului, dar și un învățător și călăuzitor al
poporului, el arătând cetățeanului musulman o cale morală și legală de conviețuire
în societatea musulmană. Profetul îndrumă așadar credinciosul musulman și treptat
încep să se contureze anumite reguli de conviețuire în comunitate.

În dreptul musulman nu există noțiunea de stat, ci cea de Umma care

înseamnă o comunitate formată din credincioși ce conviețuiau după regulile
profetului.

Au existat civilizația Meclineză al cărei conducător spiritual și politic a fost

profetul Mohamed, urmată de cea Teocrastică în care a fost continuată ideea
inițială a unui singur conducător politic și spiritual, care era califul.

Astfel populația se împarte în două categorii:

a) SUNIȚII – cei care erau de părere că puterea politică era aleasă de

comunitate și care era prezent sunt cei mai mulți (califul era ales de popor)

b)ȘIȚII – care credeau că puterea politică era transmisă ereditar,

conducătorul era ales de predecesorul său (cum este situația Emiratelor Unite
Arabe).

După ce puterea califului a fost uzurpată de militarii islanieni, acesta rămâne

un reprezentant spiritual în societate, iar în prezent puterea califului revine unui
suveran sau Parlamentului.
 Lumea musulmană percepe religia ca fiind una singură împărțită la mai
multe națiuni.

Legiuitorul suprem este Dumnezeu, astfel suveranul în statul musulman este

un ocrotitor al legii, dar și cel ce o aplică.

Legile ce compun sistemul de drept musulman sunt desprinse din Coran,

astfel conduita celor din Umma este coordonată de legile Coranului. Astfel, dreptul
musulman are 2 ramuri: ȘARIA și FIQH.

Șaria cuprinde învațaturile profetului ce are valoare de lege, iar Fiqh

reprezintă activitatea omului prin care s-au structurat aceste legi ce se regăsesc in
Șaria. Deci, Fiqh reprezintă o serie de norme deduse logic din Șaria. Normele
astfel apărute, au la bază religia și nu gândirea umană, precum cele din statele
democratice.

Ca și izvor de drept era statul democratic avem Constituția, în cel musulman

Coranul. Este cel mai important izvor de drept deși preponderent se regăsesc
învățături de ordin spiritual și câteva de ordin legal, cum ar fi cele cu privire la
dreptul familiei, dr. Civil, penal sau al statului.

Un alt izvor de drept este SUNNAH, care este echivalentul jurisprudenței

din sistemul nostru de drept, doar că aceasta cuprinde soluții pe care profetul
Mohamed le-a găsit cu privire la anumite probe juridice. Aceasta vine in
completarea Coranului.

Un al treilea izvor este IDJIMA care reprezintă acordul comunității față de o

nouă regulă, însa prin acordul comunității sed înțelege acordul experților teologici-
juriști, ci nu un vot al poporului.

Idjima, poate fi folosită și pentru interpretarea legală a surselor scrise ale

dreptului musulman, regăsite in Coran.

Pentru ca o regulă să fie acceptată de Idjima este necesar acordul

specialiștilor, ac ord ce îi conferă putere de lege.

Un al patrulea izor este QIYUS, care constă în rezolvarea unei probleme prin
analogie, raportarea se face la cele enunțate în Coran, ori la soluțiile date în Sunnah
ori Idjima.
 Se conturează astefl o ierarhie normativă in acest distem de drept. Caracter
primar îl au Coranul si Sunnah în timp ce Idjima are un caracter secundar.

Legea în statul musulman nu apare ca un produs al gândirii umane ci ca o

aplicare a legii lui Dumnezeu.