CE STUDIAZĂ?

 dezvoltarea limbii române în timp și

spațiu de la origini până în prezent
 teritoriul și epoca de formare a limbii și a
poporului român
 structura etimologică a limbii române (strat,
substrat, superstrat)
 modul în care au evoluat diversele
compartimente ale limbii (fonetic, lexical,
morfologic, sintactic)
 formarea limbii literare și direcțiile sale de
evoluție
DEFINIȚIA GENEALOGICĂ A LIMBII ROMÂNE

 „Limba română este limba latină vorbită în mod

neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman,
cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia,
Pannonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară şi
Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în
aceste provincii şi până în zilele noastre.
 Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu,
în aceste părți dunărene, au avut întotdeauna
conștiința că vorbesc aceeași limbă (latina), spre
deosebire de acei care vorbeau alte limbi. Se poate
deci vorbi, în acest caz, de „voința” vorbitorilor de a
întrebuința o anumită limbă, și nu alta.
 Această limbă a suferit, însă, transformări neîncetate,
atât prin evoluția ei normală, cât și prin influența
exercitată de limbile cu care a venit în contact”.
ROMANIZAREA
 proces istoric complex, care constă în adaptarea
de către băştinaşii unui teritoriu cucerit de
romani a

limbii romanizare lingvistică

felului de viață

culturii romanizare non-lingvistică

religiei
ROMANIZAREA LINGVISTICĂ
 proces lent, îndelungat şi paşnic
 învăţare a limbii latine de către
populaţiile autohtone
 eliminare treptată a limbii materne,
din nevoia de comunicare cu
reprezentanţii Imperiului (soldaţi,
funcţionari publici, colonişti şi
comercianţi).
FAZE
 utilizarea latinei de către autohtoni doar în
relaţiile cu cuceritorii, întrucât era limba oficială
a administraţiei, a armatei şi a coloniştilor –
limbă secundară;
 utilizarea latinei ca principal mijloc de
comunicare de către romani şi populaţia
autohtonă, limba autohtonilor fiind folosită
paralel, mai mult în familie;
 folosirea limbii latine ca unic mijloc de
comunicare, limba autohtonă fiind treptat
abandonată.
ROMANIZAREA NON-LINGVISTICĂ
 preluarea de către populaţiile
autohtone a unor elemente de
civilizaţie spirituală şi materială
romană (rituri, credinţe, forme de
organizare administrativă, tipuri de
edificii sau de aşezări umane, obiecte
de uz curent).
FACTORI CARE AU FAVORIZAT ROMANIZAREA
 stabilirea în provincii a unor colonişti vorbitori de latină,
mai ales în oraşe, dar şi în localităţile rurale (în general
nou create);
 crearea în provincii a unui sistem roman de învăţământ;
 răspândirea în provincii a cultelor religioase din imperiu,
în dauna celor tradiţionale (în Dacia în sec. IV);
 dezvoltarea unei dense reţele de drumuri, care uneau
provinciile dunărene cu cele învecinate şi străbăteau în
sensuri multiple provinciile, facilitând circulaţia
oamenilor;
 relaţiile economice dintre romani şi autohtoni, aceştia
din urmă fiind atât producători, cât şi cumpărători;
 acordarea treptată a drepturilor politice şi chiar a
cetăţeniei romane.
ROMANIZAREA DACIEI
 populația autohtonă: daci
 romanizare neoficială – încă de la primele
contacte (comerciale, administrative etc.) cu
romanii
 Romanii pătrunseseră în Peninsula Balcanică încă de
la sfârșitul secolului al III-lea î.Hr, iar în anul 29
î.Hr. a fost cucerită zona dintre Balcani și Dunăre,
ceea ce înseamnă că Dunărea era o graniță naturală
între Imperiul Roman și daci.
 romanizare oficială – după războaiele din 101-
102 și 105-106, până în 271 (165 de ani)
 271: retragerea aureliană. La ordinul împăratului
Aurelian, Dacia este părăsită de armată și de
funcționari, dar nu și de locuitorii obișnuiți.
CONSECINȚELE ROMANIZĂRII
 interferenţa etnică daco-romană a
creat premisa formării poporului
român
 interferenţa lingvistică şi apoi
substituirea limbii dacilor cu latina a
creat premisa formării limbii
române.
TERITORIUL ȘI EPOCA DE
FORMARE A LIMBII ȘI A
POPORULUI ROMÂN
TERITORIUL DE FORMARE A POPORULUI ŞI
A LIMBII ROMÂNE

 Trei teorii:
 Doar la nord de Dunăre
 Doar la sud de Dunăre (teoria imigraţionistă)
 poporul român a imigrat în nordul Dunării abia la sfârşitul
sec. al XII-lea – începutul sec. al XIII-lea.
 La nord şi la sud de Dunăre (teoria continuităţii)
 poporul şi limba română s-a format pe un teritoriu întins,
atât la nordul, cât şi la sudul Dunării, deci pe tot teritoriul
romanizat în această parte a Imperiului, având ca centru de
greutate nordul Dunării.
TEORIA IMIGRAŢIONISTĂ
 ARGUMENT
 dacii au fost distruşi ca popor în urma războaielor cu
romanii; în Dacia au rămas doar romanii, care apoi
au plecat toţi în 271 (Eutropius).

 CONTRA-ARGUMENT
 Romanii n-au aplicat niciunde tactica exterminării în
masă a populaţiei autohtone, deoarece aveau nevoie
de mână de lucru (la minele de aur, de argint, de fier,
la construirea drumurilor şi podurilor în Dacia).
 Dovezi istorice:
 răscoale ale dacilor împotriva stăpânirii romane (166-175)

 Dovezi arheologice

 scene de pe Columna lui Traian

 tezaurele din sec. II-III

 Dovezi lingvistice

 inscripţii latine cu peste 130 de nume dacice

TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ
 ARGUMENT
 Dacia nu a putut fi romanizată într-un timp atât de
scurt (165 de ani).
 CONTRA-ARGUMENT
 Romanizarea Daciei nu s-a limitat la cei 165 de ani
de dominaţie efectivă la nord de Dunăre: elemente
ale romanizării au pătruns prin comerţ încă înaintea
războaielor dintre romani şi daci. Romanizarea
Daciei a fost mult mai intensă decât în alte părţi ale
Imperiului (ex. numeroasele inscripţii în latină: 3000
numai în Dacia).
 În alte provincii ale Imperiului perioada procesului
de romanizare a fost şi mai scurtă (Pannonia, Gallia
şi Spania).
TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ
 ARGUMENT
 Toţi locuitorii Daciei ar fi fost evacuaţi în sudul
Dunării din ordinul lui Aurelian în 271 (Vopiscus).
 CONTRA-ARGUMENT
 Aurelian nu a evacuat la 271 întreaga populaţie a
Daciei. Au plecat doar armata şi administraţia,
populaţia săracă neavând niciun interes să-şi
părăsească propriile locuri.
 Dovezi ale continuității:
 Dovezi arheologice
 ziduri ridicate la Sarmizegetusa în secolul IV

 monumente, obiecte creștine, tezaure monetare

 Dovezi lingvistice

 numele de râuri mari: Argeş, Criş, Mureş, Olt, Prut,

Siret, Someş, Timiş, Tisa – de origine dacă; pătrund în
latină și sunt moștenite în română.
TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ
 ARGUMENT
 Există paralelismele lingvistice, în special lexicale,
între română şi albaneză  patria primitivă a
românilor a fost undeva în Balcani, în vecinătatea
poporului albanez, care s-a format în mod sigur în
sudul Dunării.
 CONTRA-ARGUMENT
 Prezenţa în limba română a unor elemente lexicale
comune cu albaneza nu înseamnă că acestea sunt
împrumuturi făcute de români la sudul Dunării, ci
este vorba de elemente autohtone comune cu limba
albaneză (sursă comună).
TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ
 ARGUMENT
 Limba română (= dialectul dacoromân) şi aromâna
seamănă foarte mult, ceea ce ar însemna că
dacoromânii provin din aromânii de la sudul Dunării.
 CONTRA-ARGUMENT
 Limba şi poporul român s-au format pe un vast
teritoriu romanizat în răsăritul Imperiului Roman:
Dacia şi nord-estul Peninsulei Balcanice. Aici se
aflau strămoşii aromânilor, meglenoromânilor şi
istroromânilor (grupuri etnice care vorbesc limba
română), care au fost împinşi spre sud sau vest după
venirea populațiilor migratoare.
 Argumentele lingviștilor, istoricilor și
arheologilor români duc la concluzia că populaţia
daco-romană a continuat să trăiască fără
întrerupere pe teritoriul carpato-dunărean şi
după retragerea autorităţilor romane. În aceste
ţinuturi i-au găsit popoarele migratoare,
începând cu goţii, continuând cu slavii şi mai
târziu maghiarii şi turcii.
TEORIA CONTINUITĂȚII
 Majoritatea lingviştilor susţin teoria formării
poporului şi a limbii române pe un teritoriu întins,
atât la nordul cât şi la sudul Dunării, deci pe tot
teritoriul romanizat în această parte a Imperiului,
având ca centru de greutate nordul Dunării.
 În nordul Dunării, poporul şi limba română au
asimilat elementele străine (mai ales slave) din
această perioadă, iar în sudul Dunării, româna a fost
cea care s-a restrâns prin asimilarea vorbitorilor de
către masele vecine. Existenţa dialectelor româneşti
sud-dunărene constituie o dovadă a continuităţii
elementului romanic şi român şi dincolo de Dunăre, o
dovadă a puterii lor de rezistenţă în faţa tendinţelor
de asimilare.
EPOCA DE FORMARE A LIMBII ROMÂNE
 E dificil de stabilit momentul în care latina
populară s-a transformat în limba română.
 Majoritatea lingviştilor români consideră că până
în secolul al VIII-lea limba română şi-a dobândit
individualitatea, înainte ca asupra ei să se fi
exercitat vreo influenţă străină.
 Argumente
 structura gramaticală a limbii române este esenţial
latină
 principalele legi fonetice ale limbii române au afectat
doar elementele moştenite din latină, nu și
împrumuturile străine
 limba română era formată în secolul al VIII-lea, când
începe să se exercite influenţa slavă.
STRATUL LATIN AL LIMBII
ROMÂNE
 Labaza limbii române și a tuturor
limbilor romanice stă latina populară
(numită și latina vulgară), și nu latina
clasică.

 latina clasică și latina populară sunt

două aspecte ale limbii latine, nu două
limbi diferite!
LATINA CLASICĂ ȘI LATINA POPULARĂ
 Latina clasică
 aspectul îngrijit, literar, cult, savant, supus normelor
codificate prin gramatici şi prin tradiţia literară;
 limba marilor scriitori latini
 Latina populară
 aspectul vorbit, uzual, familiar al latinei;
 limba ţăranilor, a soldaţilor, meşteşugarilor,
negustorilor;
 mai liberă faţă de rigiditatea normelor latinei clasice
 apariţia modificărilor, inovaţiilor, formelor mai
expresive, termenilor argotici.
CARACTERISTICI
 strămoşul comun al limbilor romanice
 aspectul vorbit al latinei, opunându-se latinei scrise
 mai puţin influenţată de norma literară propagată de
şcoală şi lecturi, fiind felul de a vorbi al oamenilor
mai puţin cultivaţi, asupra cărora norma literară nu
acţiona decât indirect şi în mică măsură
 în continuă transformare şi diferenţiere locală şi
socială
 caracter unitar: deşi era vorbită pe un teritoriu atât
de vast şi de o mulţime imensă de oameni de etnii
diferite, latina populară şi-a menţinut unitatea, fără
a exclude însă unele diferenţieri de pronunţie sau de
vocabular de la o regiune la alta. Această unitate s-a
menţinut cât timp a existat o unitate teritorială şi
politică a Imperiului. (395 – divizarea Imperiului
Roman; secoul VI – invaziile barbarilor)
IZVOARE DE CUNOAȘTERE A LATINEI POPULARE
 inscripții
 nu cele oficiale
 cele private, care au aparţinut unor meşteri fără
multă carte

 surse literare
 mărturii directe - ale gramaticilor şi lexicografilor
latini care atrăgeau atenţia asupra greşelilor sau
abaterilor de la norma clasică
 mărturii indirecte - introducerea voluntară sau
involuntară a unor elemente specifice limbii vorbite
de către diverşi scriitori

 tendințe de evoluție (fonetică, morfologică, lexicală)

MĂRTURII DIRECTE
 Appendix Probi
 un fel de îndreptar ortoepic şi gramatical, din sec. III-
IV (probabil pentru scribi)
 conține 227 de cuvinte considerate corecte, alături de
corespondentele lor greșite (forme din latina
populară)
 formica non furmica
 calida non calda

 oculus non oclus

 rivus non rius

 viridis non virdis

 musium vel musivum non museum

 nurus non nura

 numquam non numqua

MĂRTURII INDIRECTE
 vulgarisme introduse din motive stilistice
 în comediile lui Plaut (sec. III, II î. Chr.), la Horaţiu
(sec. I, î. Chr.), la Cicero (sec. I, î. Chr.), Petronius
(sec. I, d. Chr.) – în dialoguri, pentru caracterizarea
unor personaje etc.
 vulgarisme introduse involuntar, din neatenţie
sau din necunoaştere
 Peregrinatio Egeriae (ad loca sancta) – un mic jurnal
de călătorie scris la sfârșitul sec. IV de Egeria, o
călugăriţă spaniolă
IZVOARE MODERNE
 limbile romanice
 cunoscând legile fonetice ale fiecărei limbi romanice,
putem reconstitui formele latine originare
 în loc de lat. cl. cauda, lingviștii au reconstituit lat.
pop. *coda
 doar așa se explică formele din limbile romanice: rom.
coadă, it. coda, sp. coza
 ulterior forma coda a fost atestată în inscripții
STRATUL LATIN AL LIMBII
ROMÂNE
DE LA LATINĂ LA ROMÂNĂ
SCHIMBĂRI
 Fonetică
 Morfosintaxă

 Lexic
FONETICĂ
 latina avea vocale lungi și vocale scurte 
dispare opoziția de cantitate;
 latina nu avea vocalele /ă/ și /î/  inovații în
română;
 latina avea consoane labiovelare (de ex. în aqua,
lingua) – româna nu le mai are (spre deosebire de
alte limbi romanice);
 latina nu avea consoanele /č/, /ğ/, /ț/, /ș/, /j/, /z/, /v/,
/k’/, /g’/  inovații în română
 latina avea consoane duble – în română se
simplică (lat. annus > rom. an).
LEGI FONETICE
 schimbări fonetice regulate
 „legile fonetice sunt oarbe”
 se produc fără excepție, în toate situațiile care
se grupează sub un anumit context
 se petrec fără implicarea conștientă a
vorbitorului

 cuvintele rezultate  moștenite din

latină
 lactem > lapte
 lana > lână

 casa > casă

 dies > zi

 solem > soare

 oricla > ureche

 legem > leage > lege

 pacem > pace

 sic > și
CÂTEVA LEGI FONETICE
 consoanele finale dispar
 lat. pacem > rom. pace
 lat. sic > rom. și
 a neaccentuat > ă
 lat. casa > rom. casă
 lat. barbatus > rom. bărbat
 a urmat de un element nazal > î
 lat. lana > rom. lână
 lat. campus > rom. câmp
 o și e accentuați (urmați în silaba următoare de
a, e, ă) se diftonghează
 lat. porta > rom. poartă
 lat. solem > rom. soare
 lat. feta > rom. feată > fată
 lat. legem > rom. leage > lege
 l între vocale > r
 lat. solem > rom. soare
 lat. gula > rom. gură
 ct > pt, cs > ps
 lat. lactem > rom. lapte
 lat. coxa > rom. coapsă
 cl > k’ [chi, che], gl > g’ [ghi, ghe]
 lat. cl. auricula > lat. pop. oricla > rom. ureche
 lat. glacia > rom. gheață
 d + i, e > z
 lat. dies > rom. zi
 t + i, e > ț
 lat. terra > rom. țeară > țară
 s + i, e > ș
 lat. sic > rom. și
noctem
angelus
dicere
septem
*unculus
camisia
STRATUL LATIN AL LIMBII
ROMÂNE
DE LA LATINĂ LA ROMÂNĂ
EXERCIȚII
 vitellus
 mola

 genuculus

 viridia

 prandium

 pectus
MORFOLOGIE
 În comparație cu celelalte limbi romanice,
morfologia limbii române e mai conservatoare și
continuă mai fidel morfologia limbii latine.
 Tendințe
 de simplificare a flexiunii – datorită dispariției
consoanelor finale
 mai puține declinări (latina avea 5)
 mai puține cazuri (latina avea 6) etc.

 de dezvoltare a formelor analitice în locul celor

sintetice
SUBSTANTIVUL
 se păstrează neutrul (româna e singura limbă
romanică); totuși, e diferit de cel latinesc
 dispare cazul ablativ

 se reduce numărul formelor cazuale

latină română
Nominativ lupus lup
Acuzativ lupum lup

 se menține forma de genitiv-dativ latinească la

substantivele feminine: lat. casae > rom. (unei)
case.
 se dezvoltă articolul (din pronumele
demonstrativ ille)
ADJECTIVUL
 Comparația adjectivului

 în latină: sintetică

 comparativ: -ior, -ius

 superlativ: -issimus

 în română: analitică (cu elemente latinești)

 comparativ: mai
 superlativ: foarte; tare, prea, mult
PRONUMELE
 se păstrează din latină
 pronumele personale:
 ego (mihi, me), tu, nos, vos – moștenite din latină

 pers. a III-a: is, ea, id  forma de masc. e înlocuită cu

demonstrativul ille

 pronumele de politețe – inovație în română

 pronumele demonstrative:
 lat. iste > rom. ăsta; lat. ille > rom. ăla
 ecce-iste > acesta; ecce-ille > acela
NUMERALUL
 numeralele cardinale – moștenite din latină
(excepție: sută)
 inovații în sistemul numărării:
 lat. undecim, duodecim, tredecim
 rom. unsprezece, doisprezece, treisprezece

 lat. viginta, triginta

 rom. douăzeci, treizeci

  sistemul – diferit de latină; elementele

componente – latinești
VERBUL
 se păstrează cele patru conjugări
 româna a moștenit din latină:
 indicativul (prezent, imperfect, perfect simplu)
 conjunctivul
 imperativul
 infinitivul
 gerunziul
 participiul
 apar forme analitice
 perfectul compus (cu habeo)
 viitorul (cu volere)
 pasivul
ADVERBE, PROPOZIȚII, CONJUNCȚII
 cele mai multe – moștenite din latină
 specific: crearea prin compunere
 ad-foras > afară
 eccum-modo > acum
 in-ab-ante > înainte

 de-post > după

 illac-ad > la

 de-sic > deși

SINTAXA
 topica devine mai fixă

 (1): Puella canem amat. SOV

(2): Canem puella amat. OSV
(3): Amat puella canem. VSO
(4): Amat canem puella. VOS
(5): Canem amat puella. OVS
(6): Puella amat canem. SVO

 Fata iubește câinele. SVO

 se dezvoltă construcțiile cu prepoziții

STRATUL LATIN AL LIMBII
ROMÂNE
DE LA LATINĂ LA ROMÂNĂ
LEXICUL
 compartimentul cel mai puțin stabil al limbii,
aflat în legătură cu schimbările din societate și
din gândirea oamenilor
  aici apar cele mai numeroase modificări în
trecerea de la latină la română
 dispariția cuvintelor simple și preferința pentru
derivate și compuse: auricula, ecce-iste etc.
 modificări de sensuri
 dispariția unor sensuri secundare
 dispariția sinonimelor
  tendință de simplificare
LEXICUL
 aproximativ 2000 de elemente de bază, moștenite
din latină
 reprezintă partea esențială, nucleul
vocabularului românesc, cuvinte fundamentale,
fără care comunicarea nu e posibilă
 numeralele cardinale; pronumele personale,
posesive, relative; verbe cu valori multiple (a
avea, a fi, a face, a putea, a sta etc.),
instrumentele gramaticale (prepozițiile,
conjuncțiile); diverse cuvinte care acoperă
domenii fundamentale ale vocabularului.
  în limba română nu se poate alcătui nici măcar o
propoziție fără elemente latine
CLASIFICAREA SEMANTICĂ
 Omul
 Familia, grade de rudenie
 Părțile corpului, funcții ale părților corpului, însușiri
ce țin de corp
 Acțiuni, procese, stări privitoare la om
 Locuința, obiectele casnice
 Hrana
 Natura
 Cosmos, relief
 Timpul
 Fauna
 Flora
 Creștinismul
OMUL
 Familia, grade de rudenie

om, bărbat, bătrân, cumnat, fată, femeie, fiu, frate,

însura, ginere, mamă, mărita, nepot, noră, nuntă,
părinte, soacră, soră, unchi, văr etc.
OMUL
 Părțile corpului, funcții ale părților corpului,
însușiri ce țin de corp

barbă, buric, braţ, cap, carne, călcâi, coapsă, cot, deget,

dinte, faţă, ficat, fiere, frunte, genunchi, gură, inimă,
limbă, măsea, mână, muşchi, nară, nas, ochi, picior,
piele, plămân, pumn, sânge, tâmplă, umăr, unghie,
ureche etc.

asculta, auzi, bea, înghiţi, mesteca, plânge, râde,

săruta, simţi, sughița, vedea etc.

blând, bun, frumos, gras, orb, surd etc.

OMUL
 Acțiuni, procese, stări privitoare la om

ajunge, ajuta, alerga, apuca, aştepta, atinge, călca,

chema, crede, culca, cunoaşte, dormi, fugi, ieși, intra,
îneca, întreba, înţelege, învăţa, juca, merge, minţi,
prinde, pune, purta, putea, răspunde, scrie, sparge,
spune, sta, trece, ţine, zice etc.
OMUL
 Locuință, obiecte casnice

ac, ață, casă, cheie, cui, cuptor, curte, cuțit, fereastră,

fântână, lingură, masă, oală, perete, poartă, scaun, uşă
etc.
OMUL
 Hrană

carne, caş, cârnat, cină, dulce, făină, lapte, legumă,

miere, ou, pâine, plăcintă, prânz, sare, unt, vin etc.
NATURA
 Cosmos, relief

aer, apă, câmp, ceaţă, cer, frig, fum, gheaţă, lac, lună,
munte, ninge, nor, pământ, piatră, ploaie, ploua, rază,
râu, secetă, soare, stea, ţară, vale, vânt etc.
NATURA
 Timpul

an, azi, curând, dimineaţă, duminică, iarnă, ieri, joi,

luni, mai, marţi, miercuri, mâine, primăvară,
săptămână, seară, târziu, toamnă, vară, vineri, zi etc.
NATURA
 Fauna

albină, arici, berbec, bou, cal, capră, câine, găină, iapă,

iepure, lup, miel, muscă, oaie, pasăre, păduche, păun,
peşte, porc, purice, scroafă, şarpe, şoarece, taur, vacă,
vierme, viespe, viţel, vulpe, vultur etc.
NATURA
 Flora

alună, ceapă, cireş, floare, frunză, grâu, iarbă, legumă,

măr, nuc, pădure, păr, piersic, prun, varză etc.
CREȘTINISM
creştin, păgân, crede, credinţă, biserică, altar, preot,
Dumnezeu, înger, drac, Paşte, boteza, păcat etc.
STRATUL LATIN AL LIMBII
ROMÂNE
DE LA LATINĂ LA ROMÂNĂ
LEXICUL DE ORIGINE LATINĂ
 Particularități
 păstrarea unor termeni latinești absenți
din celelalte limbi romanice
 evoluții semantice specifice
 dispariția unor cuvinte latinești
CUVINTE LATINEȘTI MOȘTENITE DOAR ÎN
ROMÂNĂ

 aproximativ 100
adăpost, a apuca, a cerceta, flămând, a ierta, întâi, lingură,
mărgea, oaie, plăcintă, putred, a urca etc.

 există și cuvinte care s-au păstrat doar în română

și spaniolă (teoria ariilor laterale)
lat. equa > rom. iapă; sp. yegua;
lat. passer > rom. pasăre, sp. pajaro;
lat. formosus > rom. frumos, sp. hermoso;
lat. fervere > rom. fierbe, sp. hervir.
EVOLUȚII SEMANTICE COMUNE LIMBILOR
ROMANICE

 lat. paganus „locuitor al satului” > rom. păgân, fr.

payen, sp. pagano, port. pagao
 lat. caballus „cal slab, rău îngrijit” > rom. cal, fr.
cheval, it. cavalo, sp. caballo.
 lat. cognatus „rudă” > rom. cumnat, it. cognato,
sp. cuñado, port. cunhado.
EVOLUȚII SEMANTICE SPECIFICE ROMÂNEI
 lat. anima „suflet” > rom. inimă, spre deosebire
de celelalte limbi romanice unde se păstrează
semnificaţia etimologică „suflet”: fr. âme.
 lat. insignare > rom. însemna, dar fr. enseigner,
it. insegnare „a învăţa pe cineva”.
 lat. intendere > rom. întinde, a menţinut sensul
etimologic; în celelalte limbi romanice are sensul
„a auzi” sau de „a înţelege”: fr. entendre, it.
intendere.
 lat. sentire > rom. simţi, nu a dezvoltat în română
şi înţelesurile „a auzi” şi „a mirosi” ca în alte
limbi romanice, fr. sentir, it. sentire.
CUVINTE LATINEȘTI ABSENTE DIN ROMÂNĂ
 termeni referitori la viaţa urbană (ca urmare a părăsirii
oraşelor de către populaţia romanizată, în cursul invaziilor
barbare): villa, via, pagus, urbs, metropolis, ars etc.
 dispariţia unor termeni tehnici specifici diverselor
profesiuni (termeni din marină): insula, portus, navis.
 alegerea diferită a termenilor din grupurile de sinonime
latine: româna nu a păstrat lat. infans, ci lat. fetus > rom.
făt.
 înlocuirea unor cuvinte latineşti cu derivatele lor: lat.
muscus înlocuit prin lat. musculus > rom. muşchi; lat. radix
înlocuit prin lat. radicina > rom. rădăcină.
 înlocuirea unor cuvinte latine cu sinonime din substrat:
puer înlocuit prin cuvântul traco-dac copil, gaudium prin
bucurie.
 înlocuirea unor termeni moşteniţi din latină prin
împrumuturi din limbile cu care româna a venit în contact.