Sunteți pe pagina 1din 11

Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat
Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării
Catedra: Comunicare

AD NOTARIEM

Societatea anarhică
(un studiu asupra ordinii în politica mondială) de Hedley Bull
și
Societatea civilă: între mit politic și pledoarie socială de
Constantin Marin.

Efectuat de:

Diana Josu-Braniște,
masterantă.

Verificat de :

Constantin Marin,

Lector, dr. habilitat.

Chișinău 2010
Cartea ”Societatea civilă : între mit politic și pledoarie socială” de Constantin
Marin, este un studiu aprofundat a societății civile din cele mai vechi timpuri, pînă
în zilele noastre, fiecărui capitol revenindu-i cîte 2-3 subcapitole. Este de remarcat
faptul că după fiecare capitol autorul face unele estimări la tot ce s-a scris anterior,
fapt salutabil din punctul meu de vedere.

În introducere autorul aduce câteva spicuiri din lucrările unor cercetători în


domeniu, amintind că la început societatea civilă a fost identificată cu statul, mai
apoi a fost distinsă de el. Ulterior ea a fost contrapusă statului, localizată fain în
spaţiul public. În aceeaşi introducere autorul relevă şi înfăţişarea societăţii civile
din perioada totalitarismului, enunţând în acest mod câteva din trăsăturile specifice
ei. Tot în introducere se definesc doar cele două accepţiuni semantice în care a fost
examinată societatea civilă : stricto senso, şi lato senso.

Începând de la capitolul I este dată o descrierea şi o explicaţie amplă a


societăţii civile din concepţia lato senso. Se enunţa ideea că omul presocial,
existând în calitate de atom individual, a beneficiat din plin de libertate,
independenţă şi egalitate. Însă această stare a constituit şi sursa vulnerabilităţii şi
insecurităţii lui. Socializarea omului s-a produs de fapt în 3 etape:masă-
comunitate-societate.

Iniţial noţiunea de socitate civilă lato sensu a marcat doar ”momentul”


civilizaţiei, teză care este afirmată şi de sociologul italian Marcella Delle, potrivit
căreia ” istoria oamenilor e istoria societăţii civile”. Însăşi expresia de ”societatea
civilă” (în latină – societas civilis) este traducere din grecească politike koinonoia –
termen care a fost utilizat de Aristotel în lucrarea sa POLITICA, pentru a desemna
comunitatea superioară. În latină civitas semnifică oraş. Societatea civilă lato sensu
a fost tratată pe 2 filiere: prima demonstra identitatea ei cu statul iar cea de-a doua
scotea în evidenţă diferenţele dintre ei cu instituţia statului.

Subcapitolul 1.1. Societatea civilă identică ci statul.


Aici este analizată noţiunea de societate civilă din perspectiva lui Aristotel, care
defineşte acest termen lato sensu ca o prelungire a stării fireşti a omului,
considerînd că societatea civilă are cap(guvernanţii), inimă (gardienii şi protectorii
oraşului) şi burtă ( producătorii, agricultorii, comercianţii). Următoarea SC este
cea a lui Thomas Hobbes, descrisă şi analizată în lucrarea Leviathanul. Aici
Hobbes aminteşte despre competitivitatea umană care poate duce spre invidie.
Însăşi constituirea societăţii civile este creaţia oamenilor, e rezultatul voinţei lor,
prin urmare e un act politic. Al doilea aspect vizează identitatea dintre SC şi stat,
sau mai exact faptul că acestea sunt inseparabile. El asemuieşte SC cu figura
monstrului biblic Leviathan, un gigant cu mai multe feţe.

Pentru Locke punctul de reper în elaborarea propriei viziuni asupra


constituirii şi funcţionării societăţii civile îl reprezintă existenţa în stare naturală. El
consideră că constituirea SC este un act de natură contractuală. Tocmai din acest
considerent Locke invocă familia ca ”prima societate”. El spune că prin stat el
subînţelege nu democraţia, ci orice comunitate independentă. În concluzie,
cercetătorul John pune preţ mare pe libertate şi proprietate. Jean-Jacques
Rousseau susţinea că familia este ”cea mai veche societatea şi unică naturală ”.
Cercetătorul afirmă însă ca dreptul la proprietatea privată este ”cel mai sfînt” dintre
toate drepturile cetăţenilor. SC, în opinia lui Rousseau e domeniu proprietăţii
private şi al omului particular. Spre deosebire de Hobbes, la care statul absoarbe
SC, la Rousseau societatea încorporează statul, care este corpul politic al
poporului.

Capitoul 1.2 - SOCIETATEA CIVILĂ DIFERITĂ DE STAT

În acest subcapitol sunt prezentate cateva aspecte. Cel dintîi aspect prezintă
societatea ca zonă a intereselor economice, iar aici sunt analizate părerile mai
multor cercetători. Spre exemplu Bernard Mandeville a fost primul care a fondat
concepţia despre SC ca loc al intereselor şi necesităţilor. În acest sens el a invocat
ştiubeiul de albine – obiectul lui de asemuire a SC, în lucrarea lui fundamentală -
FABULA ALBINELOR.
Aspectul emancipării SC a fost analizat de mai multţi cercetători.
Delimitatea SC de stat este abordată în teoria filosofului german Hegel care
consideră că SC şi statul, ca diferenţe certe, se deosebesc unul de celălalt prin
natura şi destinaţia specifică a fiecăruia, SC fiind preponderent zona
particularităţii.

El stabileşte 3 dimensiuni ale SC: dimensiunea economică, juridică şi


instituţională. Acest lucru l-a şi deosebit de alţi cercetători, de exemplu Adam
Smith, care vorbea doar despre dimensiunea economică a SC. Amplasată între
familie şi stat şi distinctă de acestea, ea marchează spaţiul de afirmare a libertăţii
individuale şi de fuzionare a binelui particular cu cel comun.

Contrar interpretării lui Hegel vine Marx, care menţinîndu-se pe coordonatele


dihotomiei societate civilă/stat, identifică premisa şi baza SC în familia simplă şi
familia compusă, aşa numitul model de trai tribal. Abordarea marxistă a dezvoltat
caracterul ambivalent al SC: pe de o parte, ea a fost interpretată ca fundament real
şi material al statului, iar, pe de altă – contrariul statului.

În estimările acestui capitol autorul spune că toate aceste perspective ale


cercetărilor au indus multiple inovaţii în teoria politică. SC a fost tratată atît ca o
construcţie orizontală între oameni liberi şi egali, cât şi ca una verticală ce
delimitează autorittea suverană de cetăţenii-subiecţi. În toate teoriile a figurat de
mai multe ori statul (Hobbes, Hegel) şi omul în iposatza sa de cetăţean (Locke,
Rousseau). Au fost abordate şi toate dimensiunile SC: politică, economică, juridică
şi cea instituţională.

Următorul capitol, SOCIETATEA CIVILĂ stricto sensu, îşi are temelia în


primul. Statul, în viziunea lui Emile Durkheim reprezintă astfel “raţiunea
colectivă” care trebuie să gândească şi să acţioneze pentru toată societatea. În
subcapitolul următor este prezentată SC faţă se stat, fragment în care sunt analizate
iarăşi mai multe cerecetări. Astfel, Jurgen Habermas susţine că societatea este
“preexistentă statului”, “fundamentul” acestuia. Ideea de SC, opinează astfel
Edward Shils, conţine trei componente:instituţii complexe şi autonome -
economice, religioase, intelectuale şi politice, “un complex special de relaţii între
stat şi un ansamblu distinctiv de instituţii care apără separarea statului şi a
societăţii civile şi menţin legături efective între ele”. “comportamentul civil sau
rafinat” al fiinţei umane încadrată în corpul social .Într-un final societatea civilă
este o construcţie distinctă, autonomă a cetăţenilor care acţionează în sfera
socialului în afara instituţiei statale.

Societatea civilă stricto sensu sau autonomă include mai multe componente.
Potrivit cercetătorului spaniol Victor Perez Diaz, acestea sunt pieţele, asociaţiile
civile voluntare din toate sferele vieţii – politică, economică, socială, culturală,
precum şi sfera dezbaterilor de interes public. Acestea în totalitate sunt denumite
de Perez instituţii sociale, aflate în afara acţiunii statului.

În subcapitolul Societatea Civilă ca spaţiu public autorul vorbeşte că


spaţiul public pe care-l interpretăm ca zonă societală de valorificare a libertăţii şi
solidarităţii civile, a iniţiativei şi acţiunii sociale a cunoscut în evoluţiile sale un
itinerar lung marcat de diferite etape şi forme de manifestare. Ideea despre spaţiul
public este de sorginte elenă. Potrivit, însă, teoriei habermasiene despre spaţiul
public, în societatea burgheză există două mediumuri: banii şi puterea. Lor le
corespund sistemul economic şi cel administrativ. În context Habermas face
referinţă la partidele politice sindicate, şcoală, teatru, biserică, cluburi de lectură şi
discuţii, saloanele şi societăţile cu invitaţi, presa de orientare critică. Spaţiul
public prezintă sfera socială în care se localizează şi se instituţionalizează
societatea civilă autonomă faţă de stat, .

CAPITOLUL III DE LA TOTALITARISM SPRE DEMOCRAŢIE.


DESCOPERIREA SOCIETĂŢII CIVILE. Cazul Republicii Moldova
Autorul menţionează faptul că în timp ce în lumea întâia se produce
redescoperirea societăţii civile, în cea est-europeană postcomunistă, din care face
parte şi Republica Moldova, se impune descoperirea societăţii civile. Istoria
politică a Basarabiei ca parte a Rusiei ţariste demonstrează că problematica
societăţii civile nu a fost de loc abordată. Dominaţia totalitară, care a fost aplicată
din plin în Rusia sovietică, iar mai apoi în URSS, nu a lăsat loc pentru societatea
civilă. Căderea ulterioară a regimului comunist în URSS, destrămarea imperiului
sovietic şi crearea unui şir de state independente, între care şi Republica Moldova
(august,1991), au revendicat instituirea unei stări societale. Lipsa unei forţe
politice puternice de orientare liberală constituie un impediment feroce în
edificarea SC în RM.
În subcapitolul Modelul hexagonal de societate civilă autorul afirmă că SC
urmează să fie concepută ca o lucrare polifonică cu implicaţii multiple de ordin
social, politic, economic, cultural Tot în acest capitol sunt analizate dimensiunile
SC. Astfel:

• Dimensiunea politică -, această dimensiune semnifică, întâi de toate,


scoaterea fiinţei umane din anonimatul social, afirmarea cetăţeanului în
calitate de autor al creaţiei sociale şi, prin urmare, dezvoltarea existenţei lui
politice. În al doilea rând, ea se manifestă în activitatea umană privind
stabilirea normelor de organizare şi de funcţionare a corpului social, aici se
regăseste dihotomia SC /stat.

• Dimensiunea economică – revendică afirmarea proprietăţii private în calitate


de fundament al economiei de piaţă.

• Dimensiunea juridică - a certificat trecerea fiinţei umane de la starea ei


naturală la cea socială.

• Dimensiunea instituţională - marchează procesul complex de constituire şi


de evoluţie a civilizaţiei umane.

• Dimensiunea culturală tipuri de cultura politică: parohial, de


supunere, participativă De regulă, aceste tipuri de cultură politică coexistă
în cadrul uneia şi aceleiaşi societăţi.

• Dimensiunea comunicaţională a societăţii civile instituie în epoca


informaţională spaţiul public comunicaţional. La această dimensiune se
pomeneşte si despre spaţiul public comunicaţional, fapt despre care se
analizează în următorul capitol.

CAPITOLUL IV SPAŢIUL PUBLIC COMUNICAŢIONAL

Spaţiul public ca expresie a valorilor societăţii civile, după cum am arătat în


unul din compartimentele precedente, s-a impus în faza iniţială mai întâi prin
dimensiunea instituţională

Contribuţiile mass-media în dezvoltarea spaţiului public distins prin spiritul


său asociativ au fost argumentate într-o manieră mai cuprinzătoare de Jurgen
Habermas. Presa ca element al spaţiului public, în viziunea lui Habermas, a
dezvoltat Publizitat (publicitatea), înţeles de el drept “control critic exercitat
asupra guvernului”. Prin spaţiu public desemnăm setul de fluxuri comunicaţionale
care valorizează potenţialul politic al cetăţeanului ca actor deliberativ al vieţii
sociale. Idee acestui capitol relevă în faptul că legătura dintre spaţiul public şi
societatea civilă este una foarte strînsă, acesta rezumîndu-se, de cele mai multe ori
la elementul de comunicare (mediatică, instituţională şi societelă). Fiecărei dintre
ele îi corespunde respectiv unul dintre actorii societăţii civile lato sensu:
cetăţeanul, instituţia, autoritatea publică.

În următorul subcapitol, comunicarea mediatică autorul abordează mai multe


aspecte ale comunicării, pornind de la istoria ei şi finalizînd cu influienţele pozitive
şi mai puţin pozitive pentru SC. Autoul susţine că fluxul comunicaţional mediatic
reprezintă sectorul cel mai relevant al spaţiului public comunicaţional. Cît priveşte
activitatea informaţională efectuată prin presa scrisă şi cea electronică este marcată
prin noţiunea de comunicare mediatică. Mai mulţi cercetători în domeniu afirmă că
comunicarea mediatică este instrumentalizată prin presa scrisă şi cea electronică,
fapt care-îi permite depăşirea limitelor temporale şi spaţiale.

Autorul susţine că sub incidenţa comunicării mediatice societatea civilă


devine mediatică şi mediatizată. Mediatică pentru că prin mass-media oferă nu
doar accesul la informaţia de interes public, ci asigură relaţionarea, interconectarea
cetăţenilor. Mediatizată, deoarece societatea civilă este percepută şi concepută de
către cetăţeni în oglinda mass-media. Tot în acest subcapitol este prezentat un
studiu de caz în baza RM. Este analizată situaţia mediatică din RM, începînd cu
debutul anilor 90. Autorul C. Marin menţionează şi faptul că activitatea editorială a
partidelor din ţara noastră este pe cât de perseverentă, pe atât şi de instabilă. Este
un studiu bine organizat şi din punct de vedere diacronic, dat fiind faptul că este
analizată situaţia presei începînd cu primele alegeri parlamentare.

Tot în această lucrare autorul rezervă un subcapitol şi comunicării


instituţionale.

Interesante dezbateri au avut loc pe tema anarhiei şi mai ales a rolului pe


care îl are acest concept în relaţiile internaţionale. Ideea de la care s-a plecat a fost
că anarhia şi dilema securităţii în general nu sunt aplicabile la toate subsistemele
domeniului relaţiilor internaţionale. În acelaşi timp s-a avansat posibilitatea
atenuării anarhiei ceea ce înseamnă că, deşi mediul internaţional era lipsit de o
autoritate centrală nu putea fi asimilat stării de natură, în totalitate. Acceptând
termenul de atenuare a anarhiei, gânditorii tradiţionalişti au considerat că există
două tipuri de relaţii internaţionale în condiţii de anarhiei. Însuşi, Morgenthau,
acceptă un astfel de punct de vedere arătând că în condiţiile “Concertului
European”, în care diplomaţia se baza pe un set comun de valori şi interese lupta
pentru putere putea fi temperată într-o oarecare măsură.

Cele două tipuri ale sistemului internaţional au fost prezentate şi dezvoltate de


Kissinger şi constau într-o ordine internaţională legitimă şi una revoluţionară: “O
ordine internaţională legitimă nu anulează posibilitatea conflictelor, dar le reduce
proporţiile. Se pot produce războaie, numai că ele se vor purta în numele structurii
existente. Diplomaţia în sensul ei clasic de ajustare a diferenţelor prin negociere,
nu este posibilă decât într-o ordine internaţională legitimă”.

Ordinea internaţională revoluţionară, este caracterizată de faptul că statele care


fac parte din această categorie nu doresc doar o revizuire în cadrul sistemului, ci
schimbarea sistemului însuşi. Ele tind către o securitate absolută care înseamnă
anihilarea adversarului, nu acceptarea lui. Diplomaţia în aceste circumstanţe nu
mai poate funcţiona, locul ei este luat de război sau de o accelerată cursă a
înarmărilor. Altfel spus, într-un sistem bipolar, cum a fost situaţia între S.U.A. şi
U.R.S.S., funcţionează un acut sentiment al insecurităţii care tinde către absolut,
iar în alte situaţii cum este în Concertul European din secolul al XIX-lea sau mai
aproape de noi în Comunitatea Europeană se poate vorbi de un compromis istoric
între starea de natură şi domnia legii. Raymond Aron, la rândul său, apreciază că în
domeniul relaţiilor internaţionale pot exista sisteme omogene în care la nivelul
statelor componente prevalează acelaşi punct de vedere asupra politicii şi sisteme
eterogene, în care statele sunt organizate pe baza unor norme şi principii diferite,
generând sisteme contradictorii de valori.

Cu alte cuvinte, Kissinger susţine că statele care fac parte din sistemul sociale
diferite, adică cu o organizare internă diferită, pot să-şi stabilească relaţii
interstatale în conformitate cu un anumit cod internaţional unanim acceptat,
important fiind faptul că propriile convingeri, din interior, să nu fie expuse la
nivelul comunităţii internaţionale. Raymond Aron, consideră că între organizarea
internă a sistemului politic şi natura sistemului internaţional este o legătură
cauzală.

Deşi aparent concepţiile lui Kissinger şi Aron par să se deosebească, în realitate


ei au viziune comună, deoarece ei admit că există şi excepţii de la regulile stabilite
de ei, care în anumite circumstanţe prevalează. Spre exemplu, Aron afirmă că
înainte de divizarea societăţii internaţionale în socialistă şi capitalistă, deşi
principiile care stăteau la baza organizării interne a statelor erau eterogene, acestea
erau compatibile cu cultura statelor europene. La fel Kissinger, admite că statele
care promovează acelaşi regim politic în interior, îndreptîndu-se către o ordine
internaţională legitimă. Nuanţarea dilemei securităţii prin relevarea distincţiilor
specifice diferitelor sisteme anarhice are o deosebită importanţă teoretică, deoarece
demonstrează că anarhia nu generează aceleaşi imperative şi nici aceleaşi efecte în
sistemele internaţionale existente. Un alt gânditor realist, Arnold Wolfers identifică
în cadrul sistemului internaţional mai multe niveluri care se situează între polul
puterii şi polul indiferenţei. “Nimic nu subminează în mai mare măsură securitatea
– precizează Wolfers – decât acumularea de putere într-un mod care poate produce
teamă şi contrareacţii”. Adaptat la vremurile noastre acest argument poate fi privit
ca o posibilă reacţie a Rusiei la extinderea Alianţei nord-altantice către sud-estul
Europei.

Hedley Bull, reprezentantul cel mai de seamă al realismului tradiţionalist, critică


analogia făcută de Grotius între starea de natură şi sistemul internaţional. În
sprijinul afirmaţiei sale Bull, susţine că domeniul internaţional este definit printre
altele de interdependenţă economică, statele sunt mai puţin vulnerabile decât
indivizii, iar punând semnul egalităţii între vulnerabilitatea persoanelor, ar însemna
ca anarhia să devină insuportabilă. În concepţia lui Bull, diferenţele de putere între
state au un efect pozitiv asupra comportamentului statului. Deşi nu există un
guvern care să conducă statele, Bull consideră că lumea internaţională se comportă
ca o “societate internaţională”, în care se manifestă tendinţa de a coopera şi a
controla conflictele. Războiul este considerat în opinia lui Bull, nu rezultatul unei
disfuncţii a societăţii internaţionale, ci una din caracteristicile de bază cum este
balanţa puterii, diplomaţia, politica de mare putere şi dreptul internaţional.

Referitor la normele şi principiile care guvernează societatea internaţională, Bull


aduce în discuţie cele două versiuni proclamate de Grotius, solidaristă şi pluralistă.
Prima versiune susţine că în virtutea solidarităţii umane, intervenţia externă atunci
când serveşte o cauză justă este justificată. Versiunea pluralistă, se bazează pe
tradiţia juridică pozitivistă care promovează dialogul între state care să conducă la
înţelegerea între părţile aflate în dispută. Optând pentru cea de-a doua variantă,
Bull susţine punctul de vedere realist: “Perspectiva pluralistă nu trebuie scoasă din
discuţie ca o simplă raţionalizare a practicii de stat, ea este o concepţie asupra
societăţii internaţionale întemeiată pe observarea ariei reale a înţelegerilor între
state şi inspirată de o anumită percepţie a limitărilor care, în această situaţie fac
utilă transformarea în reguli ale dreptului”.
În concluzie, majoritatea realiştilor clasici sunt de acord cu nuanţarea conceptului
de dilemă a securităţii, în sensul că nu poate fi privită ca un fenomen uniform şi
trebuie acceptată ideea că sunt subsisteme ale domeniului relaţiilor internaţionale
unde acestea acţionează parţial.

La baza acestor două lucrari științifice stă societatea. Doar că, Constantin Marin
studiază societatea civilă: între mit politic și pledoarie socială, iar Hedley Bull s-a
axat pe un studiu asupra ordinii în politica mondială. Cum am menționat mai sus,
Bull este interesat mai mult de ordine, fie de natura ordinii în politica mondială, de
ordinea în sistemul internațional contemporan, sau care sunt căile alternative spre
ordinea mondială. Constantin Marin, o atenție deosebită acordă în lucrarea sa,
societății civile lato sensu și stricto sensu, iar cîteva tipuri de comunicare sint
analizate în ultimul capitol. Spre deosebire de Bull, C.Marin a studiat și cazul
Republicii Moldova (descoperirea societății civile de la totalitarism spre
democrație).