Universitatea Ecologică din Bucuresti

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport(KMS)

Referat Semiologie

Profesor:

Lect. univ. dr. Radu Mihaiță Ionescu

Student: BUDUREA Vlad

BUCUREȘTI

Ianuarie, 2021

Semiologia
 De la primele activităţi medicale cunoscute în istorie, medicina s-a
preocupat deinventarierea semnelor şi simptomelor bolilor. Aşadar începuturile
semiologiei coincid cu începuturile medicinii. Primele semne ale bolilor sunt descrise
de Hipocrat şi Erasistrat din Alexandria.

Semiologia ca ştiinţă de sine stătătoare începe pe la mijlocul sec. XVIII, când

VanSwieten, olandez din Leiden, întemeiază o clinică şi o şcoală medicală la Wien,
unde introduce noţiunile se simptom, semn, şi "foaie de observaţie".

Succesorul lui, Auenbrugger, este cel carei ntoduce percuţia ca metodă de

diagnostic. Stabilit la Paris, împreună cu Corvissart, medicul lui Napoleon, întemeiază
şcoala franceză de medicină. Din cadrul şcolii franceze s-a evidenţiat Laennec,
părintele auscultaţiei şi inventatorul stetoscopului.

Primul tratat de semiologie apare în 1839 la Wien,ca rod al colaborării dintre un

clinician J. Skoda şi un morfopatolog K. Rokitanski. Treptat, cunoştiinţele semiologice,
pe măsură ce se acumulează sunt sistematizate decătre numeroşi autori, care denumesc
prin nume proprii sindroamele şi bolile descoperite.

La acestease adaugă progresele tot mai mari ale tehnicilor paraclinice:

-anatomo-patologice,

-biologice,

-biochimice,

-radiologice, etc.

Semiologia este într-o continuă perfecţionare şi diversificare chiar în zilele

noastre, când se descriu afecţiuni noi, iar prin tehnici noi se redefinesc afecţiunile vechi
şi se restructurează concepţiile patogenetice.

La noi în ţară, primele cursuri de medicină internă sunt ţinute de Carol Davilla,
care întemeiază Şcoala Naţională de Medicină şi Chirurgie la Bucureşti în 1857.

Dar cea mai mare dezvoltare a atins semiologia românească în perioada

interbelică prin şcoala clujană, ai cărei reprezentaţi de vază au fost: Iuliu Haţieganu şi
Ioan Goia.De numele celor doi iluştrii profesori se leagă "Tratatul elementar de
semiologie şi patologie medicală" (1934), din care s-a pregătit generaţia de medici care
au acoperit aproape o jumătate de secol de asistenţă medicală românească. Acest tratat
este de actualitate şi astăzi, constituind cartea de referinţă pentru orice învăţământ
semiologic.

Şcoala târgumureşană de semiologie este legată de numele regretatului profesor

Olosz Egon, dar şi de cel al iluştrilor profesori de medicină internă: Doczi Pal, Dudea
Corneliu, Horvath Endre .

Semiologia este parte a medicinii care se ocupă de semnele bolilor. Denumirea

vine de la termenii greceşti "semion" (semn) şi "logos" (cuvânt, ştiinţă).

Aşadar această ştiinţă medicală totalizează şi sistematizează semnele bolilor, prin

acestea înţelegându-se atât simptomele subiective (acuzele bolnavilor, date obţinute din
interogatoriu, datedespre antecedentele fiziologice, patologice, toxice, condiţii de viaţă
şi muncă), semnele obiective(inspecţie, palpare, percuţie, auscultaţie), cât şi semnele
obţinute din examinările paraclinice.

Semiologia este o materie de bază a medicinii interne, pentru că prezintă şi

sintetizează noţiunile de bază cu care se operează în procesul complex al stabilirii
diagnosticului. Ea constituie un abecedar al diagnosticului.

Diagnosticul unei boli este un proces de gândire medicală, rezultat al

interoperabilităţii logice cu noţiuni, simptome, semne, date paraclinice, date din
cunoştinţele şi experienţa clinică proprie sau experienţa confraţilor medici publicată în
lucrări ştiinţifice.

Noţiunile de bază cu care operează semiologia sunt:

1. Simptomul este un fenomen patologic pe care pacientul îl descrie sub formă

de acuză.Este o noţiune subiectivă, pe care pacientul o descrie aşa cum o simte. Cel mai
pregnant exemplueste durerea, un simptom pur subiectiv, care este descris diferit de
fiecare bolnav, în funcţie de gradulsensibilităţii nervoase şi psihice, dar şi de nivelul
cultural-afectiv.

2. Semnul reprezintă o modificare patologică care este sesizată de către medic

prin examenul fizic sau alte metode auxiliare de examinare. De exemplu suflul cardiac
este un semn obiectiv obţinut prin palparea sau auscultaţia cordului.

Hepatomegalia este un alt semn obiectiv care se obţine prin palparea

abdomenului. Edemele, deşi pot fi descrise şi de către bolnav, sunt semne obiective,
întrucât sunt decelate de către medic prin inspecţie şi palpare.
 În cazul unor semne obiective foarte importante, nu este suficientă descrierea lor
de cătrebolnav (chiar dacă este făcută corect), ci este necesară obiectivarea lor,
indiferent de eforturi.

Un astfel de exemplu este hemoragia digestivă superioară manifestată prin

melenă. Bolnavul o poatedescrie corect şi cu lux de amănunte, dar este foarte
importantă obiectivarea ei prin tuşeu rectal şi gastro-duodenoscopie.

3. Sindromul: Toate simptomele si semnele care apar împreună într-o anumită

boală formează un sindrom. În cadrul sindromului intră şi examinările paraclinice
legate de simptomele şi semnele respective.

De exemplu "sindromul nefrotic" cuprinde:

- oligurie,

- edeme,

- proteinurie,

- lipidurie,

- hipoproteinemie,

- hiperlipemie.

Gruparea simptomelor în "sindroame" uşurează gândirea clinică medicală,

deoarece reduce numărul nelimitat al diagnosticelor posibile la un număr limitat
de diagnostice cu probabilitate foarte mare.

Foaia de observaţie este un document important clinic, ştiinţific şi juridic, care

seutilizează numai la bolnavii internaţi. Pentru bolnavii ambulatorii se
obişnuieşte "Registrul deconsultaţie" sau "Fişa de consultaţie".

Foaia de observaţie se compune din:

1. Date generale (nume, prenume, vârstă, sex, profesie, domiciliu, data internării);

2. Anamneza;

3. Starea prezentă;

4. Evoluţia bolii,

5. Foaia de temperatură şi tratament;

6. Rezultatele examinărilor paraclinice;

7. Diagnosticul;

8. Epicriza.
 BIBLIOGRAFIE

1.HAŢIEGANU I., GOIA I. TRATAT ELEMENTAR DE SEMIOLOGIE

ŞIPATOLOGIE MEDICALĂ, Tipografia "Cartea Românească", Cluj, 1934.

2.HAŢIEGANU I., CLINICĂ ŞI PATOLOGIE MEDICALĂ, PROBLEME

ŞILECŢIUNI, Editura Medicală, Bucureşti, 1955

3.HEGGLIN J. DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL AL BOLILOR INTERNE,

EdituraMedicală, Bucureşti, 1964.

4.KUMAR P.J., CLARK M.L., CLINICAL MEDICINE, Bailliere Tindall Ed.,

London,Philadelpia, Toronto, Sydney, Tokyo, 1987.