Universitatea Ecologică București

Facultatea de Educație Fizică și Sport

Specialitate Kinetoterapie și Motricitate Specială

Metoda Hermann Kabat în hemiparezele

după accident vascular cerebral
(AVC) în emisfera stângă, paralizia
hemicorp drept la dreptaci
- referat -

Profesor coordonator:
Prof. Dr. Eugen Caracaș
Student:
POPA GABRIELA - Anul III
 Accidentul vascular cerebral

Accidentul vascular cerebral apare atunci când un vas de sânge aflat

la nivelul unei zone a creierului se sparge sau este blocat de un cheag
sangvin. Celulele nervoase din acea zonă sunt afectate, putând muri în
câteva ore. Ca rezultat, acea parte a corpului, care este controlată de zona
afectată a creierului, nu mai poate funcționa adecvat.

Hemipareza

Hemipareza sau hemiplegia reprezintă pierderea severă sau completă

a funcției motorii pe o parte a corpului.  Aceasta este produsă de obicei de
afecțiuni cerebrale care sunt localizate în emisfera cerebrală opusă părții
cu paralizie și, mai puțin frecvent, de leziuni ale trunchiului cerebral, boli
ale măduvei spinării, boli ale sistemului nervos periferic și alte boli care se
pot manifesta prin hemiplegie.
Hemipareza poate fi caracterizată prin hipertonie musculară,
exagerarea reflexelor având semnul lui Babinski (extensia halucelui), cât și
fenomenul de triplă retracție caracterizată prin hipotonie având reflexele
abolite.
Hemipareza  reprezintă paralizia unei jumătăți de corp având
atitudini particulare: membrul superior este lipit de corp, antebrațul în
flexie, mâna și degetele tot în flexie, membrul inferior se află în extensie
cu toate degetele sale ușor depărtate.
Incidența accidentului vascular cerebral este apreciată la 2% la
100.000 de locuitori anual,, corelabilă cu vârsta, factorii de risc, structura
populației. Majoritatea cazurilor cu AVC se întâlnesc la bolnavii în vârsta,
peste 65 de ani, cu incidența de 75% din cazuri, predominând la sexul
masculin. După unele statistici, la 3 săptămâni după AVC, aproximativ 1/3
din bolnavi decedează, 50-60% din supraviețuitori rămân cu deficit
neurologic, de tip hemiplegic, rezidual persistent.
 Evaluarea kinetică a pacientului

Pacientul care a suferit o hemipareza după un AVC în emisfera

stângă, prezintă paralizia părții drepte a corpului.
La cabinet se face anamneza pacientului, iar dacă acesta nu este în
stare să răspundă la întrebări, se întreabă însoțitorul acestuia. Din această
anamneză se află antecedentele medicale, familiale și personale ale celui
care a suferit un accident vascular cerebral.
Evaluarea kinetică se realizează prin mișcări pasive imprimate de
către examinator la membrul superior și inferior paralizat în toate planurile
și axele. În acest caz se observă amplitudinea mișcărilor, gradul de
rezistență și dificultate. Totodată, ne oferă informații referitoare la tonusul
muscular prezent care poate să fie: normal, mai mărit – hipertonie sau mai
scăzut – hipotonie. La hipertonie apar contracturile și redoarea musculară,
iar la hipotonie apare flascitatea musculară.
Prin palpare în faza flască se constată hipotonie, consistența
mușchilor fiind moale.
În faza spastică apare hipertonia piramidală, care se evidențiază în
primul rând prin consistența fermă, tare a mușchilor, tendoanele musculare
fiind în tensiune. Spasticitatea are un caracter elastic, adică dacă un
segment este mobilizat și pus în tensiune, va tinde să-și reia poziția inițială
menținută prin contractură. Hipertonia de tip piramidal cedează „în lamă
de briceag”, ceea ce înseamnă că la mobilizarea pasivă, după ce se
întâmpină inițial o rezistență crescută, aceasta va ceda brusc.

În continuare, pentru evaluarea kinetică a pacientului se testează

membrul inferior printr-o excitare uşoară a margini externe a tălpii,
dinspre călcâie spre vârf. Are loc flexia degetelor II-V cu excepţia
halucelui, care realizează o mişcare de extensie.
În funcţie de cauza care a produs hemiplegia, există mai multe semne
clinice.
 Astfel, în cazul unei ischemii cerebrale produse printr-o tromboză,
pacientul prezintă următoarele semne şi simptome:
- înainte de accidentul vascular cerebral:
- oboseală fizică şi intelectuală;
- insomnii, cu inversarea ritmului somn/veghe;
-lacunarism cerebral;
mers cu paşi mici;
scurte perioade de afazie sau dizartrie.
- de debut:
vertij;
diminuarea forţei musculare;
parestezii la faţă şi la membre;
tulburări vizuale;
tulburări de vorbire.
- de evoluţie:
cefalee puternică;
vertij intermitent;
afazie;
hemiplegie sau hemipareză;
pierderea conştienţei sau comă, atunci când hemiplegia se
instalează brusc.

Obiectivele programului de recuperare

Programul de recuperare în cazul pacientului care a suferit o

hemipareza după un AVC în emisfera stângă, are ca obiective principale:
- refacerea forței musculare si creșterea rezistentei musculare;
- creșterea si adaptarea capacitații de efort;
- ameliorarea funcției de coordonare, control si echilibru a corpului;
- formarea capacitații de relaxare;
- corectarea posturii si aliniamentului corpului;
- creșterea mobilității articulare;
- reeducarea sensibilității și a propriocepției;
- reînvățarea mișcărilor obișnuite în viața de toate zilele;
- inhibiția sau suprimarea activității tonice reflexe, cu rezultatul reducerii
și reglării tonusului musculare;
- reducerea hipertoniei sau a spasmelor intermitente, astfel încât mișcarea
să se realizeze fără efort deosebit.
În primele 6-8 luni recuperarea este continuă, se elaborează un
program de 1-2 ore zilnic, pentru minim 5 zile pe săptămână.

Echipa interdisciplinară

Echipa care se ocupă cu tratamentul și recuperarea unui pacient care

a suferit o hemipareza după un AVC în emisfera stângă este formată din:
medicul neurolog, medicul de reabilitare neuromusculară, psihologul,
kinetoterapeutul, fizioterapeutul și ergoterapetul.
Rolul kinetoterapeutului este acela de a reda funcționalitatea părții
afectate sau cel puțin să o apropie de normal, prin elaborarea unui program
individualizat pentru fiecare pacient în parte în funcție de diagnosticul pus,
de a supraveghea modul de însușire și executare de către pacient a
exercițiilor recomandate, de a urmări evoluția pacientului și în funcție de
aceasta hotărește trecerea la o etapă superioară sau rămânerea în
continuare la aceeași etapă, de a introduce noi exerciții sau de a elimina
exerciții prea dificile în funcție de progresul făcut de către pacient.
Kinetoterapeutul urmărește:
- supravegherea ortopedică;
- reeducarea membrului inferior plegic în vederea reluării mersului;
- reeducarea membrului superior plegic în vederea ameliorării capacitații
de autoservire mai ales ca pacientul este dreptaci, precum desfășurarea
activităților vieții zilnice, inclusiv cele de îngrijire și autoîngrijire.
Sunt promovate mișcările ce recuperează funcția de prehensiune –
apucarea obiectelor cu ajutorul degetelor, asigură deplasarea și mersul în
siguranță, promovând echilibrul, coordonarea și controlul mișcărilor,
recâștigarea tonusului postural.
Posturări
 Programul de recuperare vizează obținerea unei bune posturări
segmentare și globale.
Postura în care pacientul stă în pat este de decubit dorsal cu capul
întors spre partea sănătoasă, brațele pe câte o pernă întinse pe lângă corp,
mâna deschisă, iar degetele se află în abducție.
Pentru a menține genunchii într-o ușoară flexie se pune o perna sub
aceștia, iar pe lateral se pune un obiect care împiedică rotația externă a
acestora. Această poziție se alternează cu decubit lateral pe partea
sănătoasă cu o ușoara flexie a membrului inferior afectat, iar membrul
superior afectat este proiectat înainte cu cotul întins. Odată cu avansarea
recuperării se vor folosi orteze, care să țină mâna paralizată cu degetele
extinse, iar policele depărtat de mână. La picior, acesta este așezat la 90°
față de gambă.

Poziția pe partea afectată

Capul se stabilizează în poziția comodă, trunchiul puțin întors și se

menține din spate cu perne. Coapsa piciorului afectat se aranjează în
extensie, articulația genunchiului în flexie ușoară. Mâna paralizată se
întinde pe pernă. Mâna sănătoasă se aranjează pe pernă sau pe corp.
Piciorul sănătos se află pe pernă ușor flectat.

Kinetoterapia

Kinetoterapia - se realizează sub formă de gimnastică curativă, a

cărei elemente sunt:
1. posturile
2. mișcările pasive
3. gimnastica respiratorie
4. privirea fixată și motilitatea oculară
5. masajul
Trebuie ținut cont de creșterea treptată a activităților și
preîntâmpinarea oboselii.
 Mișcările pasive
Ameliorează circulația în membrele afectate, contribuie la scăderea
tonusului muscular, precum și stimulează apariția mișcărilor active
datorită influenței impulsurilor aferente ce apar în mușchii și articulațiile
membrelor paralizate.
Pentru a diminua hipertonusul muscular mobilizările pasive se încep
din articulațiile mari ale membrelor, treptat trecând la cele mici.
Mișcările pasive se fac atât pe partea bolnavă, cât și pe cea sănătoasă
cu un tempo lent (tempo-ul rapid mărește tonusul muscular). Pentru
aceasta kinetoterapeutul cu o mână apucă extremitatea mai sus de
articulație, cu alta mai jos, făcând apoi mișcări în această articulație.
În fiecare articulație se fac 5-10 mișcări. Mișcările pasive se asociază
cu gimnastica respiratorie și învățarea bolnavului în relaxarea activă a
mușchilor.
Se insistă pe recuperarea capacităților funcționale a mâinii deoarece,
pacientul este dreptaci, deci toate activitățile pe care le are de făcut se
realizează cu mâna dreaptă.

Mișcările active
     Se disting exerciții cu caracter static, în care are loc contracția tonică
a mușchilor și exerciții cu caracter dinamic. În pareze severe gimnastica
activă se începe cu exerciții cu caracter static ca fiind mai ușoare. Aceste
exerciții, constau în menținerea segmentelor membrelor în poziția sugerată
de kinetoterapeut.
Exercițiile cu caracter dinamic se efectuează în primul rând pentru
mușchii ai căror tonus, de obicei nu se mărește: mușchii abductori ai
umărului, supinatori, extensorii brațului, mâinii, degetelor, mușchii
abductori ai coapsei, flexorii gambei.
      O importanță mare se acordă mișcărilor izolate în articulații. Pentru
aceasta se folosește procedeul de opunere a mișcării active, ce permite
kinetoterapeutului de a regla sarcina în diferite grupe de mușchi. Trebuie
urmărită respirația, deoarece nu se permite reținerea ei, extinderea
mușchilor hipertonici la inspirație. Se efectuează toate mișcările posibile
pentru aceasta articulație cu un tempo lent. La baza formării deprinderilor
motorii stă formarea unor legături între diferiții analizatori corticali, și
atunci la gimnastica curativă se folosesc diferite forme de stimulări
proprioceptive și exteroreceptive.
Spre sfârșitul perioadei acute a bolii se complică și caracterul
mișcărilor active, frecvența repetării lor, se încep exerciții și pentru trunchi
(întoarceri și înclinări laterale, flexie, extensie.)
       Începând cu a 8-10 zi, dacă permite starea generală a bolnavului și
hemodinamica, bolnavul se învață a ședea. La început bolnavului i se dă să
mențină o poziție semișezândă sub un unghi de 30 grade, de 1-4 ori pe zi
cu o durată de 3-5 min. În decurs de câteva zile sub controlul pulsului se
mărește unghiul și durata. Accelerarea pulsului la schimbarea poziției nu
trebuie să depășească 20 bătăi/min., la apariția unei tahicardii evidente se
micșorează unghiul de așezare și durata procesului.
Peste 6 zile unghiul de ridicare se mărește până la 90 grade, iar
durata - până la 15 min., apoi se învață așezarea cu picioarele coborâte.
       În timpul așezării pe piciorul sănătos, periodic se încearcă cu ajutorul
kinetoterapeutului sprijinirea pe piciorul bolnav pentru a repartiza masa
corpului pe partea afectată.
       Se trece la poziția în picioare lângă pat pe ambele picioare și alternând
un picior cu altul, mersul pe loc, apoi mersul prin salon, coridor cu ajutorul
kinetoterapeutului, iar pe măsura îmbunătățirii mersului - cu ajutorul
cârjelor.
Este important să elaborăm un stereotip corect al mersului, care
constă în flexia concomitentă a piciorului în articulația flexo-femurală,
genunchiului, talocrurală. Ultima etapă este mersul pe scări cu mâna
afectată fixată.

Masajul
 Masajul se face cu poziția bolnavului culcat pe spate, zilnic,
începând cu durata de 10 min și treptat se mărește durata până la 20 min.
Masajul mușchilor poate influența starea tonusului muscular: în pareze
spastice stimularea energică a țesuturilor duce la creșterea spasticității.
Mărirea spasticității poate fi cauzate și de tempo-ul mișcărilor.
La efectuarea masajului pentru mușchii hipertonici se face netezirea,
fricțiunea circulară și vibrația neîntreruptă. La masarea mușchilor
antagoniști se folosește netezirea, fricțiunea și vibrația întreruptă.
Masajul se începe de la segmentele proximale și continuă spre cele
distale a membrelor.
Se vor face apoi mobilizări pasive, exerciții de reluare a poziției
șezând, a ortostatismului şi mersului. De asemenea o atenţie deosebită
trebuie acordată membrului superior pentru că în acest caz pacientul are
mâna dreaptă afectată el fiind dreptaci.
În timpul recuperării pot fi folosite diferite materiale de asistență:
fotoliul rulant, bastoane tri sau tetrapod, cârje canadiene sau orteze.
Dacă prima parte a tratamentului se va desfăşura în instituţii
specializate, partea a doua, mai lungă se va desfăşura acasă. În această
perioadă sprijinul familiei este de o importanţă capitală. Astfel, familia
trebuie să îl ajute pe pacient să se reintegreze în societate şi profesional.

Mobilizări
Mobilizarea pasivă se utilizează numai în kinetologia terapeutică si
de recuperare.
Mobilizarea pasivă pură asistată este cea mai obișnuită tehnică de
mobilizare pasivă executată de mâinile kinetoterapeutului, în timp ce
pacientul își relaxează voluntar musculatura. Kinetoterapeutul inițiază,
conduce si încheie mișcarea cu presiuni sau tensiuni lente, dar insistente,
pentru a ajunge la limitele reale ale mobilității. Mișcările pasive cu
tensiuni finale ating de obicei amplitudini mai mari decât mișcările active.
În realizarea acestei tehnici trebuie să se aibă în vedere următoarele:
 Poziția pacientului este importantă, atât pentru a permite confortul și
relaxarea sa, cât și pentru o cât mai bună abordare a segmentului de
mobilizat. Pacientul este poziționat în decubit dorsal, decubit ventral sau
așezat. Poziția kinetoterapeutului se schimbă în funcție de articulație,
pentru a nu fi modificată poziția bolnavului, dar trebuie să fie comodă,
neobositoare, pentru a permite un maximum de tehnicitate si eficiență.
Prizele și contraprizele se realizează prin acțiunea mâinii pe
segmentul care va fi mobilizat și acțiunea celeilalte mâini care va fixa
segmentul imediat proximal acestuia. Priza în general este distanțată de
articulația de mobilizat, pentru a crea un braț de pârghie mai lung.
Contrapriza este făcută cât mai aproape de articulația de mobilizat,
pentru o mai bună fixare. În cazul sprijinului pe un plan dur al segmentului
proximal, contrapriza poate fi abandonată sau făcută doar parțial.
Deoarece segmentul care urmează să fie mobilizat trebuie perfect relaxat și
suspendat, priza cere destulă forță din partea kinetoterapeutului, mai ales
pentru trunchi și segmentele grele. De aceea se recomandă suspendarea în
chingi a segmentului în timpul executării mobilizării pasive.

Forța și ritmul de mobilizare

• Forța aplicată de către kinetoterapeut la nivelul maxim de amplitudine
este de obicei dozată în funcție de apariția durerii, dar și de experiența
acestuia în cazurile unor pacienți cu praguri la durere fie prea înalte, fie
prea coborâte.
• Viteza imprimată mișcării este în funcție de scopul urmărit: mișcarea
lentă și insistentă scade tonusul muscular, pe când mișcarea rapidă crește
acest tonus.
• Ritmul mișcării poate fi simplu, pendular (în 2, sau în 4 timpi), la
capetele cursei menținându-se întinderea.
• Durata unei mișcări este de aproximativ 1-2 secunde, iar menținerea
întinderii la capătul extensiei, de 10-15 secunde.
Mobilizarea autopasivă reprezintă mobilizarea unui segment cu
ajutorul altei părți a corpului, direct sau prin intermediul unor instalații (de
obicei scripeți). Această autoasistență este o bună metodă de aplicat de
către bolnav la domiciliu sau în intervalele dintre ședințele de
kinetoterapie organizate la sală.
Exemplu de mobilizare autopasivă:
- prin acțiunea membrului sănătos - de exemplu: într-o hemiplegie,
pacientul, cu mâna sănătoasă, va mobiliza membrul superior paralizat.

Metoda Kabat

Metoda Kabat are la baza tehnici de facilitare neuro musculară

proprioceptivă. Această metodă introduce schemele de mișcare globale ca
element facilitator proprioceptiv. Pentru fiecare segment important al
corpului există două diagonale de mișcare, fiecare având câte două scheme
antagoniste pe flexie și extensie.

Schemele de mișcare pentru trunchiul inferior și membrelor inferioare

bilateral asimetrice

“Cheia” acestor scheme o constituie membrele inferioare.

Diagonala include flexia cu rotaţia, de la stânga la dreapta şi extensia
de la dreapta spre stânga, iar cea de a doua diagonală în sens invers (flexia
cu rotaţia de la dreapta la stânga şi extensia de la dreapta la stânga).
Membrele inferioare încrucişează linia mediană a corpului, bazinul se
rotește ridicându-se de pe planul banchetei sau coborând (în schema de
flexie).

Schemele membrelor superioare şi membrelor inferioare

Aceste scheme sunt analizate după articulaţia luată în considerare, a

“pivotului de acţiune”.
Pivoţii proximali sunt articulaţia scapulo-humerală şi articulaţia
coxo-femurală.
 Schema pentru pivoţii proximali are în vedere toate cele trei
componente:
• flexia – extensia;
• abducţia – adducţia;
• rotaţia internă şi rotaţia externă.
Întotdeauna schemele respective, atât cele pe flexie cât şi cele pe
extensie, se combină cu abducţia şi adducţia. La membrul superior flexia
este asociată cu rotaţia externă, iar extensia cu rotaţia internă.
La membrul inferior, flexia şi extensia se asociază atât rotaţiei
interne, cât şi rotaţiei externe. Abducţia membrului inferior se execută cu
rotaţie internă, iar adducţia se realizează asociată cu rotaţia externă.
Pivoţii intermediari sunt: articulaţia cotului pentru membrul superior
şi articulaţia genunchiului pentru membrul inferior (C;G). Cotul şi
genunchiul pot rămâne fixate sau pot executa flexie şi extensie în timpul
executării schemelor de mişcare respective.
Rotaţiile interne şi externe în aceste articulaţii urmează rotaţiile
executate de pivotul principal, respectiv articulaţia scapulo-humerală (SH)
şi coxo-femurală (CF).
Pivoţii distali, articulaţiile pumnului şi a gleznei (P;G1) urmează
mişcările executate de pivoţii principali, astfel:
- la membrul superior
 supinaţia şi deviaţia radială urmează flexia şi rotaţia externă a
umărului;
 pronaţia şi deviaţia cubitală urmează extensia şi rotaţia
internă a umărului;
 flexia pumnului este asociată cu adducţia umărului;
 extensia pumnului este asociată cu abducţia umărului;
- la membrul inferior
 flexia plantară este legată de extensia şoldului, iar extensia
plantară de flexia şoldului;
 inversia (adducţia) piciorului se asociază adducţiei şi rotaţiei
interne a şoldului, iar eversia şi abducţia piciorului este
legată de abducţia şi rotaţia externă a şoldului.
Pivoţii digitali se aliniază mişcării pivoţilor proximali şi distali,
indiferent ce se întâmplă cu pivoţii intermediari (C;G).
- la membrul superior:
  flexia şi adducţia degetelor de asociază flexiei pumnului şi
adducţiei umărului;
 extensia cu abducţia degetelor se asociază extensiei
pumnului şi abducţiei umărului;
 deviaţia radială a degetelor urmează deviaţia radială a
pumnului, supinaţiei şi flexiei cu rotaţie externă a umărului
 deviaţia cubitală a degetelor se asociază cu deviaţia cubitală
a pumnului, cu pronaţia şi extensia, cu rotaţia internă a
umărului.
- policele se integrează în schemele de mişcare astfel:
 adducţia policelui se asociază cu flexia şi rotaţia externă a
umărului;
 abducţia policelui se asociază cu extensia şi rotaţia internă a
umărului;
- la membrul inferior
 flexia cu adducţia degetelor se asociază cu flexia plantară şi
extensia şoldului;
 extensia cu abducţia degetelor se asociază cu extensia
piciorului şi flexia şodului.

Membrele superioare

Diagonala 1. Flexie, extremitatea superioară (D1,F,ES)

Scapula: ridicare + abducţie + rotaţie în sus;
Braţ: flexie + abducţie + rotaţie externă;
Cot: flexie, extensie, sau imobilizare;
Pumn + degete: flexie + deviaţie radială;
Police: adducţie (poziţia finală a mişcării)

Diagonala 1. Extensie, extremitatea superioară (D1,E,ES)

Scapula: coborâre + adducţie + rotaţie în jos;
Braţ: extensie + abducţie + rotaţie externă;
Cot: flexie, extensie, sau imobilizare;
Pumn + degete: extensie + deviaţie cubitală;
Police: abducţie;
Diagonala 2. Flexie, extremitatea superioară (D2,F,ES)
Scapula: ridicare + adducţie + rotaţie în sus;
Braţ: flexie + abducţie + rotaţie externă;
Cot: flexie, extensie, sau imobilizare;
Pumn + degete: extensie + deviaţie radială;
Police: police;

Diagonala 2. Flexie, extremitatea superioară (D2,E,ES)

Scapula: coborâre + abducţie + rotaţie în jos;
Braţ: extensie + adducţie + rotaţie internă;
Cot: flexie, extensie, sau imobilizare;
Pumn + degete: flexie + deviaţie cubitală;
Police: opozabil degetelor;

Membrele inferioare

Diagonala 1. Flexie extremitatea inferioară (D1,F,EI)

Pelvis: basculat înainte;
Coapsă: flexie + adducţie + rotaţie externă;
Genunchi: flexie, extensie sau imobilizare;
Picior + degete: flexie dorsală + inversie;

Diagonala 1. Extensie extremitatea inferioară (D1,E,EI)

Pelvis: basculat înapoi;
Coapsă: extensie + abducţie + rotaţie internă;
Genunchi: flexie, extensie sau imobilizare;
Picior + degete: flexie plantară + eversie;

Diagonala 2. Flexie extremitatea inferioară (D2,F,EI)

Pelvis: ridicare;
Coapsă: flexie + abducţie + rotaţie internă;
Genunchi: flexie, extensie sau imobilizare;
Picior + degete: flexie dorsală + eversie;

Diagonala 2. Extensie extremitatea inferioară (D2,E,EI)

Pelvis: coborât;
Coapsă: extensie + adducţie + rotaţie externă;
Genunchi: flexie, extensie sau imobilizare;
Picior + degete: flexie plantară + inversie;

Evoluția pacientului

Programul de recuperare trebuie început cât mai repede cu putință,

ținând cont de starea generală a pacientului, pentru a obține rezultate
bune,
La începutul programului de recuperare pacientul se află în etapa
flască, adică tonusul muscular și mișcarea activă voluntară sunt absente,
dispar reflexele osteotendinoase, apar cele patologice. Această etapă
începe în spitalul de acuți unde a fost internat pacientul după ce a suferit
hemipareza. Membrele paralizate trebuie supuse unor mișcări pasive de
amplitudine completă de mai multe ori pe zi, pentru a evita instalarea
contracturilor (și a capsulitei – afecțiune articulară) mai ales la nivelul
umărului, cotului, șoldului și gleznei.
După aproximativ două – trei săptămâni în funcție de starea
pacientului acesta este transferat în unități specializate de reabilitare.
Astfel, pacientul intră în etapa spastică unde apare o creștere a tonusului
muscular, se accentuează reflexele osteotendinoase, apare rezistența la
întinderea musculară pe amplitudine de mișcare.
Ultima etapă este cea cronică unde în funcție de evoluția pacientului
timpul de instalare diferă. Este etapa unde spasticitatea nu mai evoluează,
deficitul motor restant este stabilizat. În această etapă programele de
terapie ocupatională sunt cele mai importante și pot fi aplicate individual
sau în grup, însoțite de adaptările specifice la domiciliu.
Recuperarea poate dura de la câteva luni până la întreaga viață, dar
câștigurile motorii majore se obțin în primele 12 luni de la AVC. Unii
pacienți recuperează practic integral deficitul, însă majoritatea rămân cu
sechele motorii, senzitive sau cognitive toată viața, în funcție de
severitatea leziunilor suferite și de organismul fiecăruia.
 Durata și ritmul recuperării după atacul vascular cerebral depind de
gravitatea și de complicațiile acestuia.

Recomandări
1. Pacientul nu trebuie să grăbească procesul de recuperare.
2. Pacientul nu trebuie să nu renunțe indiferent de complicațiile apărute.
3. Pacientul trebuie să aibă susținere din partea tuturor persoanelor din jur.
4. Pacientul trebuie să se concentreze pentru a executa corect exercițiile
indicate de kinetoterapeut.
5. Pacientul trebuie să înțeleagă efectele pe care exercițiile de recuperare le
au asupra organismului lui.
6. Familia să fie implicată în procesul de reabilitare.
7. Pacientul trebuie să se mobilizeze cât mai curând posibil după ce a
suferit hemipareza.
8. Recuperarea continuă în primul an după AVC reduce riscul de
deteriorare funcțională și îmbunătățește activitățile vieții curente.
9. Susținerea psiho-emoțională a pacientului.
10. Pacientul trebuie să învețe să-și mobilizeze din nou membrele
afectate, să-și corecteze postura corpului, să își controleze cât mai bine
echilibrul și coordonarea.
11. Pacientul trebuie să realizeze schimbări majore în stilul de viață pentru
a preîntâmpina o recidivă a AVC. Astfel, trebuie păstrate valorile
glicemiei și colesterolului în limite normale.
12 Tratamentul de recuperare corect condus și un stil de viață nou, pot
asigura pacientului o viață cât mai aproape de normal alături de familie.
13. Mișcarea este esențială în recuperarea după un AVC.
14. Pacientul trebuie să își mențină o greutate normală.
15. Pacientul trebuie să efectueze controlul medical periodic sau ori de
câte ori este nevoie.
 Bibliografie

1. Arseni C. – Tratat de neurologie, volumul I și II, Editura Medicală,

București 1981

2. Pandele G.I. - Examenul neurologic, Semiologie medicală, Volumul I,

Editura Ars Longa, Bucureşti, 2007

3. Popescu O. Bogdan, Prof. Dr. OVIDIU Bajenaru, Elemente esentiale de

neurologie clinica, Editura Medicala AMALTEA 2009, pag.170-195

4. Sbenghe T. „Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului”, Editura

Medicala 1996, Bucuresti.

5. Sbenghe T. – Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare, Ed.

Med., 1987

6. Robănescu N. - Reeducare neuro-motorie – Editura medicală, București,

1968