Tema 6 POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:
1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional public
2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public. Modurile de dobândire şi de pierdere
a cetăţeniei. Dubla cetăţenie şi apatridia
3. Regimul juridic al străinilor
4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate

1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional public

Prin populaţie se înţelege totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui stat sau altui
stat la un momemt dat şi care sunt supuşi jurisdicţiei acestuia. Populaţia unui stat cuprinde
totalitatea cetăţenilor, străinilor, persoanelor fără cetăţenie ori cu dublă cetăţenie, refugiaţii,
persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul statului respectiv şi se supun jurisdicţiei sale.
Deci din această definiţie reiese că populaţia unui stat este compusă din următoarele caregorii de
persoane:
1. Cetăţenii statului respectiv;
2. Cetăţenii străini;
3. Persoanele fără cetăţenie;
În cadrul exercitării competenţe sale suverane fiecare stat stabileşte situaţia juridică a
populaţiei sale reglementând statutul juridic, drepturile şi obligaţiile tuturor caregoriilor de
persoane care formează populaţia sa. De la această regulă fac excepţii persoanele care având un
statut diplomatic se bucură de anumite imunităţi. Statele încheind anumite acorduri
internaţionale în domeniul drepturilor omului urmăresc determinatea cadrului şi formelor
cooperării lor în acest domeniu. Referitor la problemele drepturilor omului există diverse opinii
unele susţin că sunt aspecte privind protecţia şi promovarea şi ţin de competenţa internă a
statelor, în timp ce altele fac parte din ordinea internaţională. Noţiunea de promovare cuprinde
activităţi referitoare la cooperarea statelor în domeniul drepturilor omului, adică adoptarea unor
documente referitoare la drepturile omului şi rapoartele periodice prezentate de state ca o
modalitate eficientă pentru schimbul de informaţie şi experienţă în domeniu. Noţiunea de
protecţie a drepturilor omului se desfăşoară la nivel naţional unde un rol deosebit îl au anumite
instituţii juridice, iar aspectul internaţional apare atunci când prin încălcari grave şi sistematice
sunt puse în pericol valori majore ale umanităţii precum: pacea, securitatea internaţională precum
şi în situaţia când se comit crime împotriva umanităţii.
Pe lângă problema drepturilor omului un concept important este şi cel alresponsabilităţii
unui stat pentru soarta coetnicilor săi.dreptul popoarelor care aparţin minorităţilor naţionale sunt
şi ele înscrise în sfera drepturilor omului. În virtutea principilor nondiscriminării şi egalităţii
minorităţilor acestora nu li se acordă drepturi sau obligaţii speciale sau colective.

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public. Modurile de dobândire şi

de pierdere a cetăţeniei. Dubla cetăţenie şi apatridia
Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un
stat, legătură care generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană. Problemele
referitoare la cetăţenie intră în competenţa internă a statelor, căci statul prin legea sa internă
determină legătura de cetăţenie, modurile de dobândire şi de pierdere a acesteia precum şi
consecinţele care decurg din acestea.
Cazurile în care cetăţenia are relevanţă în sfera dreptului ninternaţional sunt:
 Protecţia diplomatică;
 Cazurile de dublă cetăţenie;
 Apatridia;
Modalităţile de dobândire a cetăţenieipot fi:generale şi speciale.
Modalităţile generale sunt:
1. Dobândirea cetăţenie prin naştere. Prin naştere cetăţenia se poate dobândi
urmînd unul din criteriile: dreptul sângelui când noul născut dăbîndeşte cetăţenia părinţilor
indiferent de locului de naştere şi dreptul solului cînd noul născut va dobîndi cetăţenia statului
pe teritoriul căruia se naşte indiferent de cetăţenia părinţilor. Dreptul sîngelui îl aplicăastfel de
state: Italia, Belgia, Franţa, Japonia, Republica Moldova. Dreptul solului îl aplică aşa state:
Argentina,Paraguai. Adoptarea Carte ONU şi a altor documente privind drepturile omului
referitoare la înlăturarea descriminării faţă de femei au consacrat principiul liberului
consimţămînt al femeii căsătorite cu un bărbat străin de a lua cetăţenia pe care o doreşte.
2. Dobîndirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei
interesate şi în urma unui act al autorităţii statului care o acordă. Naturalizarea se înfăptuieşte cu
îndeplinirea unor condiţii stabilite de lege:
 Domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care acordă
cetăţenie(5,7,8,10 ani);
 Cunoaşterea şi respectarea prevederilorConstituţiei;
 Cunoaştere limbii de stat;
 Prezenţa surselor legale de existenţă;
Dobîndirea cetăţenie prin naturalizare este facilitată deseori prin faptul că persoana
interesată i-a făcut anumite servicii statului a cărui cetăţenie o solicită.
3. Dăruirea cetăţeniei se realizează la iniţiativa autorităţilor competente ale statului
şi nu la cererea persoanei interesate.
Dobîndirea cetăţeniei în ordinea dăruirii are loc de obicei pentru merite deosebite faţă de
acest stat. La etapa actuală asemenea cazuri sunt extrem de rare.
Modalităţile speciale de dobîndire a cetăţeniei sunt:
 Dobîndirea în grup a cetăţeniei sau naturalizarea colectivă(strămutarea de
populaţie);
 Obţinerea sau alegerea cetăţeniei;
 Reintegrarea sau redobîndirea cetăţiniei;
Problema pierderii cetăţeniei tot ţine de competenţa naţională a statelor însă unele
dispoziţii referitoare la subiectul în cauză sunt prevăzute de tratatele bilaterale.
Există două forme de pierdere a cetăţeniei:
1. Renunţarea reprezintă o formă de pierdere a cetăţeniei în baza deciziei
autorităţilor competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate.
2. Retragerea cetăţeniei cuprinde un element de sancţiune ea se realizează la
iniţiativa autorităţilor statului şi de regulă în privinţa persoanelor care au comis fapte grave
împotriva statului.
Dubla cetăţenie este situaţia juridică a unie persoane fizice care posedă concomitent
cetăţenia a două sau mai multor state. În cazul dublei cetăţenii apar unele neclarităţi şi probleme
fiind că persoana ce are dublă cetăţenie îşi asumă drepturi şi obligaţii în ambele state. Spre
exemplu în satisfacerea serviciului militar în ambele state. Complicaţii mai pot apărea şi în
legătură cu protecţia diplomatică pe care statele sunt în drept să o exercite asupra cetăţenilor lor.
În asemenea situaţii s-a instituit regula cetăţeniei efective adică cetăţenia acelui stat cu care
persoana cu dublă cetăţenie are o legătură stabilă durabilă. În aşa cazuri se încheie tratate
internaţionale. La Conferinţa de la Haga pentru codificarea dreptului internaţional din 1930 au
fost adoptate unele acte referitor la problemele duble cetăţenii în legislaţia naţională a statelor
poate fi întîlnită dispoziţia în conformitate cu care persoanie ce domiciliază în mod permanent pe
teritoriul unuia din statele a căror cetăţenie o deţine nu îi este recunoscută cetăţenia celuilalt stat.
Potrivit rezoluţiei Institutului de Drept Internaţional apatridul este individul care nu este
cosiderat de nici un stat ca avînd naţionalitatea sa. Apatrizii au drepturi reduse în raport cu
cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află şi chiar cu străinii. De regulă ei sunt limitaşi în
beneficierea de drepturi civile şi politice, nu se bucură de protecţia diplomatică a vreunui stat şi
pot fi victime ale anumitor descriminări, expulzări abuzive. În cadru ONU a fost elaborate şi
adoptate Convenţia cu privire la statutul apatrizilor din 1954 şi Convenţia cu privire la reducerea
cazurilor de apatridie din 1961.Printre dispoziţiile principale ale acesteia din urmă putem
menţiona:
 Statele părţi contactante vor acorda cetăţenia lor persoanelor născute pe
teritoriul lor care în lipsa acesteia vor fi apatrizi;
 În caz de modificare a statutului personal, pierderea cetăţeniei să fie
codiţionată de faptul că persoana vizată să posede sau să obţină cetăţenia unui alt
stat;
 Statul nu poate lipsi o persoană de cetăţenia lui dacă prin aceasta ea devine
apatrid.

3. Regimul juridic al străinilor

Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetăţenia
acestui, ci a altui stat. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care străinul le are pe teritoriul
unui stat în tmeiul legislaţiei acestuia şi ale convenţiilor internaţionale la care el este parte
formează regimul juridic al străinilor. Străinilor li se aplică următoarele regimuri juridice:
1. Regimul naţional în temeiul căruia străinilor li se acordă într-o mare măsură
aceleaşi drepturi sociale, economice, culturale, civile şi ca şi propriilor cetăţeni.
2. Regimul special prin care statul acordă străinilor anumite drepturi prevăzute de
legislaţia sau de convenţii (limitarea străinilor de desfăţurare a unor genuri de activităţi).
3. Regimul clauze naţiuni celei mai favorizate-străinii dintr-un stat vor beneficia de
tratamentul cel mai favorabil acordat de acel stat străinilor din alte state pe bază
convenţională.
4. Regimul capitulaţiilor potrivit căruia pe timpuri statele europene creştine prin
intermediul unor tratate internaţionale inegale, încheiate cu ţări de altă credinţă ca Turcia,
Egipt, China, Siria, Liban, obţineau pentru cetăţenii lor aflaţi pe teritoriul unor asemenea
state anumite privelegii cum ar fi nesupunerea jurisdicţiei acestuia sau beneficierea de un
cerc
mai larg de drepturi şi libertăţi în raport cu cetăţenii proprii. Indiferent de regimul de
care se bucură străinul pe teritoriul
statului de reşedinţă au obligaţia de a respecta legile, reglementările statului în care se
găsesc, obligaţia de a nu întreprinde nici o activitate ilegală împotriva acestui stat. Intrarea
străinilor pe teritoriul unui stat are loc în baza actelor cerut de legea internă pentru terecerea
frontierei de stat.
Regimul juridic al străinilor implică şi două probleme referitoare la:
  Expulzarea este o măsură care se i-a în baza unui act prin care un stat constrînge
unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp
şi în general se expulzează numai străinii. Măsura expulzării se i-a în scopul ocrotirii
juridice a statului sau din considerente de ordin politic, economic. Statul care adoptă
măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului care îi aparţin explicaţii.
Instituţia expulzării este reglementată de legislaţia fiecărui stat şi ea nu este o măsură
penală ci o măsură de siguranţă.
 Extrădarea este un act de asistenţă juridică în materie penală interstatală care urmăreşte
transferul unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranităţii juridice a unui
stat în domeniul celuilalt stat. Acest act se bazează pe colaborareay internaţională în ce priveşte
asistenţa juridică între state. Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată
să fie cercetată, judecată sau să se execute pedeapsa la care a fost codamnată. Extrădarea fiind un
atribut suveran al statului poate fi refuzată sau admisă.
Principalele condiţii de fond ale exrădării sunt:
- fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost prevăzută că infracţiune în
legislaţiile ambelor state;
- persoana extrădată să nu fie extrădată pentru altă infracţiune decît cea
pentru care a fost cerută;
- persoana să nu fie supusă altei pedepse decît cea în cauză.

4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate

Problema refugiaţilor este o problemă actuală datorită existenţei tot mai frecvente acelor
cauze care duc la acordarea statutului de refugiat. Privitor la această problemă au fost adoptate o
serie de acte internaţionale în cadrul reuniunilor şi conferinţelor internaţionale organizate de
forurile internaţionale. Totodată la nivel naţional statele ratifică aceste prevederi şi adoptă careva
acte normative în această direcţie. Potrivit reglementărilor internaţionale prin refugiat se înţelege
persoana care şi-a părăsit ţara de origine în virtutea:
a. unei temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie,
naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică şi nu poate sau din
cauza acestei temeri nu doreşte să revină în ţara sa;
b. agresiunii externe, ocupaţii, dominaţiei străine sau a unor evenimente care
au tulburat în mod esenţial ordinea publică din ţara sa sau dintr-o anumită parte a
acesteia;
c. unor dezastre naturale (cutremure, calamităţi naturale) care
au dus la subminarea bazelor materiale ale existenţei lor.
În acest context prin persecuţie se poate înţelege o ameninţare a vieţii sau a libertăţii pe
motive de rasă, religie, naţionalitate, opinie politică sau apartenenţă la un anumit grup social.
Caracterul subiectiv al temerii de persecuţie o evaluare a opiniilor şi sentimentelor persoanei
interesate. Prin discriminare se consideră acele diferenţe în tratamentul aplicat diferitor grupuri.
Un caz în care măsurile discriminatorii ar conduce la consecinţe de natură a aduce prejudicii
substanţiale persoanei interesate de exemplu restricţii grave al dreptului de a-şi câştiga existenţa,
de a-şi practica religia sau de a avea acces la facilităţi educaţionale, disponibile în mod normal
pentru toţi. Referitor la discriminările rasiale va fi atunci când este afectată demnitatea umană în
aşa măsură încât se încalcă cele mai elementare şi inalienabile drepturi ale omului. Persecuţia din
motive de religie poate lua diferite forme spre exemplu interzicerea apartenenţei la o comunitate
religioasă, de a practica un cult în public sau în particular, de a da sau a primi educaţie religioasă,
sau aplicarea de măsuri grave de discriminare faţă de persoane deoarece îşi practică religia.
Prin naţionalitate se înţelege nu numai cetăţenia dar se referă la apartenenţa la un anumit
grup etnic sau lingvistic. Coexistenţa în cadru frontierelor unui stat a două sau mai multor
grupuri naţionale poate crea situaţii de conflict şi totodată situaţii de persecuţie sau de pericol de
persecuţie. A avea opinii politice diferite de cele ale guvernului nu înseamnă în sine un motiv
pentru a cere statutul de refugiat ci solicitantul trebuie să demonstreze că se teme de persecuţie
datorită acestor opinii. Aceasta presupune că solicitantul are opinii ne tolerate de autorităţi, opinii
ce sunt critici la adresa politicii sau metodelor utilizate. Solicitantul care afirmă că se teme de
persecuţie din cauza opiniei politice trebuie să demonstreze că autorităţile din ţara sa de origine îi
cunoşteau opiniile înainte de a părăsi ţara. Acolo unde o persoană este urmărită sau pedepsită
pentru o infracţiune cu caracter politic, trebuie să se facă distincţie între faptul dacă urmărirea
penală este o urmare a opiniei politice sau a unor acte ce sunt motivate politic. Dacă urmărirea
penală se referă la un act prejudiciabil comis de motive politice şi dacă pedeapsa prevăzută este
conformă normelor de drept ale ţării respective, teama de astfel de urmărire nu-i va conferi
solicitantului calitatea de refugiat. Pentru a determina infractorul politic poate fi considerat
refugiat trebuie avut în vedere: personalitatea, opinia sa politică, motivaţia şi natura actului
comis, natura urmăririi penale şi motivele acesteia.
Statutul de refugiat conferă beneficiarului drepturile prevăzute de legislaţie pentru cetăţenii
străini şi pentru apatrizi precum şi drepturile speciale:
a. De a rămâne pe teritoriul Republicii Moldova şi de a obţine documentele
corespunzătoare pentru confirmarea identităţii şi pentru trecerea frontierei.
b. De a alege locul de reşedinţă şi de a circula liber în condiţiile stabilite de legislaţia
în vigoare pentru străini.
c. De a fi angajat de persoanele fizice sau juridice, de a exercita profesii libere, de a
efectua acte de comerţ şi alte acte juridice.
d. De a solicita şi de a beneficia de celelalte drepturi materiale ce decurg din
activităţile desfăşurate, precum şi de asigurările sociale în condiţiile legii.
e. De a urma învăţământul primar în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii
Republicii Moldova precum şi celelalte forme de învăţământ în condiţiile stabilite de lege
pentru cetăţenii străini.
f. De a beneficia de un tratament identic cu cel acordat cetăţenilor Republicii
Moldova în ceia ce priveşte libertatea de a practica propria religie şi de a da educaţie
religioasă copiilor.
g. De a beneficia de minimum garantat de asistenţă medicală gratuită, în condiţiile
stabilite de lege pentru cetăţenii străini.
Totodată refugiatul ce se află pe teritoriul Republicii Moldova are şi anumite obligaţii:
a. Să cunoască şi să respecte Constituţia Republicii Moldova, prevederile legii cu
privire la statutul refugiaţilor.
b. Să aibă un compartiment corect şi civilizat, să respecte regulile stabilite de
autorităţi şi să răspundă la solicitările acestora.
c. Să nu provoace stări de conflict sau incidente cu populaţia, să le evite, să nu comită
contravenţii şi infracţiuni.
d. Să ramburseze sumele primite în calitate de ajutor dacă a realizat venituri ce îi
permit acest lucru. Sumele rambursate se fac venit la bugetul de stat.
Refugiaţii beneficiază de aceleaşi drepturi acordate străinilor.
 Statutul de refugiat nu poate fi acordat străinului care:
 a comis o crimă împotriva păcii, împotriva umanităţii sau o crimă de
război;
a comis cu intenţie pe teritoriul Republicii Moldova înainte sau după solicitarea
azilului, o infracţiune pentru care Codul Penal prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un
termen de peste trei ani ori a comis în afara ţării o crimă gravă de drept comun;
 a comis acte contrar scopurilor şi principiilor ONU;
 prin comportamentul său ori prin apartenenţa sa la o anumită organizaţie
sau grupare, prezintă o ameninţare pentru securitatea naţională sau ordinea publică;
 are mai multe cetăţenii şi fără un motiv real bine întemeiat nu a solicitat
protecţia uneia dintre ţările al căror cetăţean este.
Procedura de acordare a statului de refugiat în Republica Moldova este stabilită de legea cu
privire la statutul refugiaţilor. Persoana ce doreşte să i se acorde statutul de refugiat depune o
cerere imediat ce s-a prezentat la punctul de control al trupelor de grăniceri, a intrat pe teritoriu
Republicii Moldova sau în ţara de origine a solicitantului cu drept de şedere în Republica
Moldova şi au survenit evenimentele care îl determină să ceară protecţie.
Odată ce străinul a depus cererea de acordare a statutului de refugiat el dobândeşte dreptul
de a solicita azil. Dispune de acest drept până în momentul în care este emisă o decizie prin care
este recunoscut refugiat sau i se respinge cererea. Solicitanţii de azil pot fi plasaţi în centre de
recepţie, triere şi cazare. Lor li se întocmesc dosare personale ce conţin fotografii, identitatea lor,
amprente digitale şi sunt supuşi examenului medical.
Documentele solicitantului de azil se expediază împreună cu cererea sa şi procesul verbal
Direcţiei Principale pentru Refugiaţi. Cererea este depusă în limba de stat sau în una din limbile
ţărilor membre ale O.N.U. Până la acordarea acestui statut persoana este intervievată, poate fi
intervievată în prezenţa unui avocat sau un reprezentant al unei organizaţii nonguvernamentale.
Solicitantul trebuie să prezinte probe concrete care ar justifica temeiurile de persecutare.
Persoana pierde statutul de refugiat când:
a. A redobândit în mod voluntar cetăţenia pierdută sau a dobândit o nouă
cetăţenie şi se bucură de protecţia ţării al cărei cetăţean a devenit.
b. A redobândit în mod voluntar protecţia ţării sale de origine.
c. Poate beneficia de protecţia ţării al cărei cetăţean este, deoarece motivele
pentru care i s-a acordat statutul de refugiat au încetat să existe.
d. Nu are nici o cetăţenie şi se poate reîntoarce în ţara în care
îşi avea domiciliu legal şi obişnuit deoarece motivele pentru care i s-a acordat
statutul de refugiat au încetat să existe.
e. A obţinut cetăţenia Republicii Moldova.
f. Şi-a restabilit domiciliul legal şi obişnuit în mod voluntar în
ţara pe care a părăsito în virtutea temerilor specificate. Convenţia din 1951 stabileşte în
primul rând obligaţia refugiaţilor de a se conforma legilor, regulamentelor şi măsurilor pentru
menţinerea ordinii publice din statul pe teritoriul căruia s-au refugiat. În ceea ce priveşte
drepturile, refugiaţii beneficiază de acelaşi tratament acordat, în general, străinilor.
- Din analiza dispoziţiilor Convenţiei din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor,
rezultă că statele părţi urmează să acorde acestora un statut încadrat, în linii generale, de
următorii parametri:
- statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului unde îşi are
domiciliul, sau dacă nu are domiciliu, legea statului unde îşi are reşedinţa;
 - egalitate între refugiaţi şi străini, în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri mobile
şi imobile;
- protecţia dreptului de autor, a proprietăţii industriale, a invenţiilor, desenelor,
modelelor, mărcilor de fabrică etc., acordată în mod egal, prin raport cu cetăţenii statului de
reşedinţă;
- accesul la instanţele judecătoreşti pe teritoriul tuturor statelor-părţi la Convenţie,
beneficiind de acelaşi tratament ca orice cetăţean, inclusiv asistenţă juridică şi scutirea de
cautio Judicatum solvi. Cauţiunea Judicatum solvi reprezintă suma de bani pe care străinul,
în calitate de reclamanţi într-un proces, erau obligaţi, în conformitate cu legile unor state,
să o depună ca o garanţie pentru cazul în care acţiunea le-ar fi fost respinsă şi ei ar fi fost
obligaţi la cheltuieli de judecată şi alte daune.
Cauţiunea Judicatum solvi se întemeia pe idea că dreptul de a introduce o acţiune în
Justiţie era garantat numai propriilor cetăţeni nu şi străinilor în ultimul timp, mai ales prin
tratatele de asistenţă Juridică, statele renunţă la această cauţiune,
aplicând străinilor, în ceea ce priveşte accesul la instanţele Judecătoreşti, un
tratament egal cu cel aplicat propriilor cetăţeni.
- un statut egal cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află refugiaţii şi în ce
priveşte exercitarea unor profesiuni
remunerate, dreptul la o locuinţă, la învăţământul primar, aplicarea legislaţiei muncii
şi asigurărilor sociale ca şi diverse măsuri administrative.
Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucura refugiaţii, în înţelesul dat
acestei noţiuni de Convenţia din 1951, se referă la ne returnarea acestora. În doctrină, principiul
ne returnării este astăzi considerat de unii autori ca având valoarea unei norme cutumiare,
constituind astfel o obligaţie generală, opozabilă tuturor statelor.
În urma unor evenimente ca lovituri de stat, războaie civile ori conflicte interstatale,
tensiuni sau conflicte interetnice etc., un număr tot mai mare de persoane sunt "împinse" dincolo
de frontierele naţionale. Dintre acestea, din punctul de vedere al protecţiei, numai un număr
limitat poate beneficia de statutul instituit prin Convenţia şi Protocolul privind refugiaţii: cei
persecutaţi pe motive de rasă, religie, naţionalitate sau convingeri politice. În cazurile unui influx
larg de refugiaţi, statele nu se arată însă dispuse să aplice principiul nereturnării, pe o bază
permanentă. În această situaţie, pentru refugiaţii care nu cad sub incidenţa regimului de protecţie
al Convenţiei din 1951, practica de până acum a statelor relevă două orientări care încearcă să
îmbine, în mod flexibil, criteriul protecţiei pe considerente umanitare şi comandamentele politice
ori economice sau îngrădirile legislative ale diverselor state. Este vorba despre „admiterea
refugiaţilor pe o bază temporară‖ şi cooperarea dintre state în suportarea poverii influxului masiv
de refugiaţi. De altfel, din moment ce un segment important al masei refugiaţilor îl reprezintă
persoanele care şi-au părăsit ţara ca urmare a unor conflicte armate, care, logic, nu pot dura la
infinit, este de presupus că, odată cu încheierea conflictelor respective, aceste persoane se vor
întoarce în ţara de origine.
Admiterea refugiaţilor „pe o bază temporară‖ înseamnă acordarea unui statut de „refugiat
temporar‖, care poate fi apreciat ca o formulă intermediară între celelalte două soluţii extreme: ne
returnarea şi acordarea de azil ori ne admiterea la graniţă şi repatrierea sau reaşezarea într-o altă
ţară. Conceput astfel, refugiul cu caracter temporar a fost avut în vedere şi de Comitetul Executiv
al înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, care, în Concluziile sale privind
protecţia internaţională a refugiaţilor din 1977, precizează că în cazul afluxului de persoane la
scară largă, cele care solicită azil trebuie să primească, în orice caz, cel puţin refugiul cu caracter
temporar.
TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:
1. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei României.
2. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei Italiei.
3. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei Federaţiei Ruse.
4. Statutul juridic al imigranţilor şi emigranţilor.
5. Dreptul de azil.
6. Statutul, drepturile şi libertăţile femeii în statele cu religie musulmană.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public‖, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama‖,

2001.
2. Balan O, Burian A, „Drept internaţional public‖, Vol. II, Chişinău, F.E.-P. ―Tipografia
Centrală‖, 2003.
3. Geamănu G., „Drept internaţional public‖, vol.1, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1981.
4. Moca Gh, „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti, 1989.
5. Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public‖, ed. MI, Bucureşti, 1993.

6. Andronovici C., „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖, Iaşi, 1993.

7. Niciu M., „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi,
1993.

8. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti, 1993.

N Ecobescu., Duculescu V., „Drept internaţional public‖, ed. „Hyperion‖, Bucureşti, 1993