TEMA 2: NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:
1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional public. Acordul de
voinţă fundament al dreptului internaţional public
2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.
Sancţiunile în dreptul internaţional. Sistemul dreptului internaţional.
Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern
3. Izvoarele dreptului internaţional public

1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional public.

Acordul de voinţă fundament al dreptului internaţional
public

Spre deosebire de dreptul intern care reglementează relaţiile sociale în cadrul

fiecărui stat, obiectul dreptului internaţional public îl formează relaţiile dintre state.
Obiectul dreptului internaţional public contemporan îl creează şi relaţiile care se
nasc între stat şi alte subiecte de drept internaţional.
Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel ansamblu de
principii şi norme juridice scrise sau nescrise create de către state, dar şi de
celelalte subiecte de drept internaţional pe baza acordului lor de voinţă în scopul
reglementării raporturilor internaţionale. Rolul său principal este de a reglementa
raporturile din cadru societăţii internaţionale, de a asigura funcţionarea armonioasă
a aceste societăţi, de a contribui prin mijloacele sale la o dezvoltare
corespunzătoare a acesteia, de a preveni şi soluţiona aspectele conflictuale care
continuă să afecteze această societate.
Din punct de vedere al conţinutului relaţiilor dintre state care fac obiectul
dreptului internaţional public deosebim raporturi:
a)Comerciale
b)Diplomatice
c)Economice
d)Culturale
e)Ştiinţifice.

2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.

Sancţiunile în dreptul internaţional. Sistemul dreptului internaţional.
Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

Dreptul internaţional contemporan având un caracter universal obiectul său îl

constituie relaţiile dintre toate statele indiferent de mărimea lor şi de regiunea unde
se află.
Se poate vorbi despre rolul regulator al dreptului internaţional care răspunde
nevoii de a se reduce anarhia în relaţiile internaţionale, prin structurarea ordini
juridice internaţionale. Dreptul internaţional public se formează pe baza acordului
de voinţă a statelor care compun la un moment dat societatea internaţională. Statele
în deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ în urma
realizării acordului de voinţă dintre ele creează norme juridice prin intermediul
tratatelor, cutumelor care mai apoi duc la formarea şi dezvoltarea dreptului
internaţional public. Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza
obligativităţii dreptului internaţional public, a aplicării şi respectării normelor sale.
Deci statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat
consimţământul.
Acordul de voinţă este rezultatul manifestării tacite sau exprese a voinţei
suverane a statelor exprimate în mod clar. Normele de drept internaţional devin
obligatorii numai atunci când decurg din voinţa liber exprimată a acestora, voinţă
care este manifestată în tratate sau alte izvoare ale dreptului internaţional. Voinţa
fiecărui stat este determinată în conţinutul său de condiţiile social-politice existente
în interiorul acestora, de aici rezultă că prin realizarea acordului de voinţă nu se
creează o voinţă unică ci fiecare stat îşi păstrează voinţa sa suverană. Normele
dreptului internaţional public nu pot fi create prin simple manifestări de voinţă a
statelor, ci numai prin consensul acestora. N. Titulescu susţinea că legea
internaţională are un caracter de coordonare şi nu de subordonare iar raporturile
dintre state nu sunt raporturi de dependenţă ci de independenţă.
Deosebim 5 aspecte consensualiste referitoare la acordul de voinţă:
1. Dreptul internaţional public ca un sistem general este acceptat de toate
statele şi ca urmare a acestui fapt este expresia voinţei lor. Potrivit acestei
teorii statele nu au obligaţia să respecte regulile dreptului internaţional
public pe care nu le-au acceptat.
2. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat ar putea să-şi retragă
consimţământul dat la dreptul internaţional şi să părăsească. Ex. statele noi
independente apărute în 1960 care nu puteau să fie legate de un sistem de
drept la crearea căruia nu au participat. Dar aceste state au acceptat
normele dreptului internaţional privind dreptul la integritate teritorială şi
independenţă politică şi alte drepturi fundamentale recunoscute de dreptul
internaţional respingând unele reguli de ordin cutumiar.
3. Aspectul dat este legat de cutumă potrivit căreia se susţine că crearea unei
noi reguli cutumiare sau respingerea unei norme cutumiare vechi necesită
consimţământul statelor. El poate fi tacit în cazul cutumelor şi expres în
cazul tratatelor.
4. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat care nu a consimţit la o regulă
cutumiară de drept este liber să respingă oricând aplicarea unei astfel de
regulă. Statele care nu au consimţit la o regulă cutumiară de drept se
împart: a)State care au formulat obiecţii exprese faţă de regulă în general.
b)State care nu au manifestat nici acceptare şi nici obiecţii.
5. Orice stat ar fi liber să-şi exercite dreptul său suveran de a respinge
aplicarea unei reguli de drept cutumiare pentru motivul că nu este în
concordanţă cu voinţa actuală a acelui stat, dar nici un stat nu a adoptat
această poziţie pentru că
aceasta ar echivala cu negarea dreptului cutumiar.
 Între normele de drept internaţional public şi dreptul intern există o serie de
asemănări şi deosebiri.
În continuare vom enumera deosebirile care există între acestea:
a. Deosebiri privind obiectul de reglementare. Dreptul internaţional are obiect de
reglementare relaţiile dintre state chiar dacă uneori aceste norme se referă la
aspecte privind persoanele, aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre
state reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept internaţional.
Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a relaţiilor sociale
dintre persoanele care alcătuiesc populaţia unui stat.
b. Deosebiri privind subiectele de drept. Subiectele dreptului internaţional sunt
în primul rând statele suverane şi egale în drepturi, organizaţiile internaţionale şi
mişcările de eliberare naţională recunoscute. Statele participante la viaţa
internaţională sunt subiecte fundamentale în sistemul dreptului internaţional.
Temeiul politic şi juridic al calităţii sale de subiect al dreptului internaţional îl
formează suveranitatea de stat. În ce priveşte dreptul intern subiectele sunt
persoanele fizice şi juridice.
c. Deosebiri privind modul de elaborare a normelor. În cadrul societăţii
internaţionale nu există o autoritate publică superioară sau un guvern mondial care
să fie împuternicit cu funcţii de legiferare a normelor dreptului internaţional.
Normele dreptului internaţional public sunt create de state şi tot ele sunt
destinatarele lor. În dreptul intern statul edictând sau sancţionând normele de drept
se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită
persoanelor ce-i sunt subordonate.
d. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern sunt relevate şi în
sfera aplicării şi sancţionării normelor de drept internaţional. Astfel normele
dreptului internaţional nu sunt aduse la
îndeplinire de vreun organism internaţional ci de state care acţionează în mod
individual sau colectiv şi prin organizaţii internaţionale. În dreptul intern măsurile
de constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat
organizat de stat şi având o autoritate superioară faţă de persoanele împotriva
cărora sunt îndreptate.
În ce priveşte sancţiunile care se aplică pentru asigurarea respectării
normelor şi principiilor dreptului internaţional acestea le putem clasifica:
a) Sancţiuni cu folosirea forţei armate. Carta O.N.U. instituie un sistem de
sancţiuni colective contra păcii şi actelor de agresiune. Constatarea şi aplicarea
sancţiunilor este încredinţată Consiliului de Securitate care are răspunderea
principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Carta recunoaşte
dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat
până Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Întrucât un atac armat constituie o măsură ilegală a
forţei, dreptul la apărare apare ca reacţie la un asemenea act şi are caracter de
sancţiune. Acesta este singurul caz în care statele au voie să recurgă la forţa
armată ca formă de autoapărare şi aceasta în limitele prevăzute de carta O.N.U.
b)Sancţiuni fără folosirea forţei armate. Consiliul de Securitate poate lua
măsuri de întrerupere totală sau parţială a relaţiilor economice, culturale, politice,
maritime, aeriene fără folosirea forţei armate. La aceste interdicţii se mai adaugă şi
altele în cazul încheierii unor tratate internaţionale ca:
- nulitatea unor tratate încheiate sub imperiul forţei sau ameninţării cu
forţa ori care încălcă normele imperative ale dreptului internaţional;
- încetarea efectelor unui tratat pentru încălcarea gravă a prevederilor sale
de cealaltă parte;
- excluderea sau suspendarea din organizaţiile internaţionale;
- pedepsele penale aplicate celor vinovaţi de crime contra păcii şi
umanităţii.
Ex. de măsuri luate de state: a)Blocarea de S.U.A. a exportului bunurilor
iraniene în urma luării ca ostatici a personalului lor diplomatic a ambasadei din
Teheran în 1979. b)Embargoul de cereale împotriva URSS ca urmare a intervenţiei
armate a acesteia în Afganistan.
Dreptul internaţional nu este lipsit de sancţiune şi nu este imperfect iar
sancţiunea intră în acţiune atunci când interesele statelor converg spre un interes
comun, acest scop ar trebui să servească păcii şi securităţii internaţionale tuturor
statelor şi popoarelor şi să fie străin de apariţia în scena politică a unor interese
strategice de dominaţi, supremaţie ori legate de politica sferelor de influenţă ori a
unei poziţii dominante în economia mondială.
Sistemul dreptului internaţional.
În sec. XVII apare teza împărţirii dreptului internaţional pe ramuri:
a)Dreptul păcii.
b)Dreptul războaielor.
Înainte de cel de al II război mondial se procedează la sistematizarea acestui drept
după modelul dreptului intern: D. Constituţional, D. Administrativ, D. Civil şi D.
Penal. În sfera de codificare pentru a desemna părţile dreptului internaţional se
recurge la denumiri ca dreptul mării, dreptul aerian, dreptul spaţial, dreptul
diplomatic, dreptul tratatelor. Prin sistemul dreptului international înţelegem
totalitate normelor de drept internaţional, instituţiilor şi rumurilor de drept
internaţional privite din punct de vedere al unităţii interacţiunii şi interdependenţei
lor.
Sistemul dreptului internaţional are o anumită structură. Prin structură înţelegem
organizarea internă a sistemului, amplasarea şi interacţiunea existentă între
elementele sale. În dreptul internaţional nu există o clasificare şi o enumerare
exhaustivă a instituţiilor şi ramurilor sale. Acest sistem de drept se află într-o
permanentă dezvoltare şi perfecţionare. Dacă unele instituţii de drept internaţional
au apărut cu sute de ani în urmă ex. dreptul tratatelor, dreptul diplomatic, atunci
altele au apărut la începutul sau la mijlocul sec. XX ex. dreptul aerian, dreptul
cosmic, sau în cea de a 2 jumătate a sec. XX dreptul mediului, dreptul economic
internaţional.
Cu toate deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern între ele se
stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă adică prin acceptarea de
către un stat a normelor dreptului internaţional, acestea devin obligatorii şi
urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele
acestui drept dobândeşte valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern
fără a fi necesară incorporarea lor în dreptul intern al statelor. Există şi tratate care
pot aduce modificări în legea internă sau să provoace obligaţia statelor de a adopta
anumite reglementări interne. Ex. reglementări internaţionale care au avut impact
asupra dreptului intern Convenţia de la Haga din 1970 în domeniul capturării ilicite
a aeronavelor unde ţările se obligă de a aplica în acest sens pedepse severe. Sunt şi
domenii în care dreptul internaţional ţine seama de reglementările dreptului intern
în privinţa numirii şi funcţiilor diplomatice.

3. Izvoarele dreptului internaţional public

În teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate modalităţile

specifice de exprimare a conţinutului unei norme juridice. Doctrina mai veche a
dreptului internaţional făcea distincţie între izvoarele materiale şi izvoarele
formale. Dreptul internaţional datorită particularităţilor sale nu cunoaşte existenţa
unei structuri de organe şi a actelor de natură constituţională. Doctrina dreptului
internaţional recunosc în calitate de izvor ale dreptului international tratatul şi
cutuma internaţională. Totodată acestea nu sunt unicele izvoare de drept
internaţional.
Astfel Carta O.N.U. menţionează „crearea condiţiilor necesare menţinerii
justiţiei şi a respectării obligaţiilor decurgând din tratatele şi alte izvoare de drept
internaţional‖. Deci dreptul internaţional nu oferă o listă a mijloacelor prin care se
exprimă normele sale. De multe ori la identificarea izvoarelor drepturilor
internaţional se face trimitere la textul statutului Curţii Internaţionale de Justiţie
care spune că la soluţionarea diferendelor internaţionale va aplica:
 Convenţiile internaţionale.
 Cutuma internaţională.
 Principiile generale de drept.
 Hotărârile judecătoreşti.
Tratatul este principalul izvor al dreptului internaţional. Convenţia de la Viena
din 1969 privind dreptul tratatelor menţionează că prin tratat înţelegem un acord
internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional fie că
este consemnat într-un instrument unic fie în două sau mai multe instrumente
conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.
În convenţie se prezumă posibilitatea încheierii tratatelor între state şi alte
subiecte ale dreptului internaţional sau între acestea şi alte subiecte ale dreptului
internaţional de unde rezultă că părţile la tratate pot fi şi altele decât statele şi
organizaţiile internaţionale.
Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal datorită
următoarelor circumstanţe:
a. Forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate
cu destulă precizie fapt ce înlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor
convenţionale.
b. Actualmente reglementării convenţionale îi sunt supuse practic toate domeniile
relaţiilor internaţionale, statele substituind în mod treptat cutuma prin tratate.
c. Tratatele în cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi
interacţiunii dintre normele de drept internaţional şi dreptul intern.
Deosebim tratate internaţionale bilaterale şi multilaterale. Tratatele multilaterale
sunt chemate să reglementeze relaţiile ce prezintă interes pentru comunitatea
internaţională a statelor în ansamblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă
în consacrarea dreptului de participare la ele a tuturor statelor. Nu toate tratatele
sunt considerate izvoare de drept internaţional, ci doar acele licite adică încheiate
fără vicii de consimţământ şi nu contravin normelor imperative de drept
internaţional existente în momentul încheierii lor şi cele care sunt intrate în
vigoare.
Cutuma este una dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului internaţional ea
ocupând mult timp un loc prioritar în raport cu tratatul. Prin cutumă se înţelege
practica generală relativ îndelungată şi repetată a statelor, căreia acestea îi recunosc
o forţă juridică obligatorie.
La soluţionarea diferendelor Curtea Internaţională de Justiţie aplică alături de
convenţie şi cutumă, principiile generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate. Curtea Internaţională de Justiţie susţine că principiile generale de drept
derivă din diverse sisteme de drept intern şi transpuse în ordinea internaţională.
Putem menţiona că principiile generale de drept îşi au originea în tradiţiile juridice
ale principalelor sisteme de drept existente în lume. Pentru ca un principiu să fie
inclus în dreptul internaţional public nu este suficient ca acesta să fie comun
sistemelor juridice interne, mai este necesar ca el să fie potrivit pentru a funcţiona
în sistemul DIP.
O analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale internaţionale ne permite să
constatăm că noţiunea de principiu general de drept include atît reguli procesuale,
cât şi reguli materiale introduse în dreptul internaţional din dreptul intern al
statelor. Prima categorie de reguli cuprinde următoarele principii: Respectarea
egalităţii părţilor şi dreptului lor la apărare, prezentarea probelor, utilizarea
presupunerilor şi probelor indirecte, autoritatea de lucru judecat. Din categoria a
doua fac parte: Nici o persoană nu poate transmite alteia mai multe drepturi decât
ea are însăşi, principiul bunei credinţe.
Hotărârile judecătoreşti cuprind deciziile pronunţate de judecătorul sau arbitrul
internaţional cu ocazia soluţionării unor diferende supuse lor. Pornind de la cele
menţionate prin hotărârile judecătoreşti DIP se aplică şi nu se creează fapt ce ne
face să considerăm că jurisprudenţa nu constituie un izvor al DIP dar un mijloc
auxiliar adică o modalitate complimentară de identificare şi de interpretare a
normelor juridice.
În ce priveşte doctrina celor mai calificaţi specialişti ai deferitor naţiuni rolul
acesteia este incomparabil cu cel al jurisprudenţei şi aceasta din cauza absenţei
unui statut clar al autorilor de DIP în raport cu subiectele principale ale acestuia -
statele. Doctrina de DIP include atât contribuţiile unor specialişti luaţi aparte cât şi
lucrările unor organizaţii internaţionale de specialitate. Printre contribuţiile unor
specialişti trebuie luate în considerare opiniile separate sau individuale ale unor
judecători. La organizaţiile internaţionale trebuie atribuite anumite organe de
codificare. Din prevederile statutului Curţii Internaţionale de Justiţie reiese că
scopul său nu este de a determina izvoarele dreptului internaţional, ci dreptul
aplicabil, dar este un punct de plecare în determinarea izvoarelor dreptului
internaţional. La aceste izvoare se mai poate de adăugat şi rezoluţiile organizaţiilor
internaţionale. Dacă tratatul şi cutuma internaţională sunt considerate izvoare
universale a căror forţă juridică decurge din dreptul internaţional general atunci
deciziile normative ale organizaţiilor internaţionale sunt izvoare speciale forţa lor
juridică fiind determinat de actul constitutiv al organizaţiei în cauză.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Raportul de legătură dintre dreptul internaţional public şi alte ramuri ale

dreptului.
2. Influienţa dreptului intern asupra dreptului internaţional şi influienţa
dreptului internaţional asupra dreptului intern.
3. Normele dreptului internaţional public şi alte norme sociale.
4. Principiile generale ale dreptului ca izvoare ale dreptului internaţional.
5. Analizaţi părerile diferitor autori în privinţa conferirii calităţii de izvoare ale
dreptului internaţional mijloacelor auxiliare de exprimare a normelor de drept.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I,

Chişinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.
2. Geamanu G. „Drept internaţional public‖, vol.1, ediţia didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1981.
3. Moca Gh. „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti, 1989.
5. Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internaţional public‖, ed. „Hiperion‖,
Bucureşti, 1993.
6. Diaconu I. „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti 1993.
7. Niciu M. „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi,
1993.
8. Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public‖, ed. „Ministerului de
Interne‖, Bucureşti, 1993.
9. Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti,
1997.
10. Miga-Beşteliu R. „Drept internaţional, introducere în drept internaţional
public‖, ed. „ALL Educaţional‖, Bucureşti,1997