Sunteți pe pagina 1din 4

TEMA 1: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:
1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public
2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului internaţional
public
3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la etapa actuală

1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

În literatura de specialitate a dreptului internaţional există păreri contraversate


privind istoria apariţiei acestui drept. Unii autori consideră că dreptul internaţional
a apărut după formarea statelor, totuşi considerăm că unele elemente ale dreptului
internaţional au apărut cu mult înaitea apariţiei statelor. Acesta a apărut şi s-a
dezvoltat din nevoia formării unui cadru ordonat pentru relaţiile internaţionale.
Desigur că rolul primordial în evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale îi revine
statelor. În prezent relaţiile internaţionale se desfăşoară în toate domeniile:
economic, social, cultural, militar, ecologic, politic şi juridic. Principiile şi normele
dreptului internaţional au apărut şi s-au dezvoltat într-un proces istoric îndelungat
ca urmare a formării şi dezvoltării statelor şi a relaţiilor dintre ele. Conţinutul şi
structura sa au evoluat datorită primelor relaţii internaţionale ce au apărut în
orientul antic(Egipt, China, India).
Astfel în sec. VI î.e.n. statele Chinei antice încheiau tratate referitoare la
renunţarea de la război şi rezolvarea diferendelor internaţionale dintre ele cu
ajutorul unui arbitru.
În India în sec. V î.e.n. apar legile lui Manuu care consemnează existenţa unor
misiuni diplomatice, iar tratatele erau considerate sacre încheindu-se cu
pronunţarea unui jurământ religios. În acea perioadă erau cunoscute anumite reguli
de purtare a războiului şi se interzicea omorârea prizonierilor.
Un rol important în dezvoltarea dreptului internaţional la jucat şi corespondenţa
diplomatică a Egiptului cu alte state cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de lut ars de la
Tell-Amarna. Tot în această perioadă o serie de reglementări privind dreptul
internaţional apar în Grecia şi Roma Antică care prevedeau reguli referitoare la
negocieri, la soli, la tratate de pace. Romanii nu încheiau tratate de pace ci
armistiţii intervenite pe perioade scurte sau recurgeau la distrugerea inamicului
potrivit unor reguli dure. Tratatele la romani şi la greci trebuiau respectate cu bună
credinţă. Persoana solilor era inviolabilă, iar străinilor li se acordă protecţie. În
această perioadă se formează „ius gentium‖ care reglementa atât problemele de
drept internaţional cât şi mai ales de drept privat între cetăţenii romani şi străini.
În Epoca Medievală dezvoltarea dreptului internaţional este influenţată de
condiţiile şi cerinţele specifice raporturilor dintre statele feudale în diferite etape de
dezvoltare a acestora. La începutul acestei epoci dreptul internaţional cunoaşte o
stagnare datorită fărâmiţării statelor ca: imperiul bizantin, statele germane, statele
româneşti. În aceste condiţii sub influenţa ordinelor cavalereşti religioase, apar o
serie de noi reguli de purtare a războiului. Biserica catolică impune aşa numitele
„armistiţii ale lui Dumnezeu‖ adică interzicerea războiului în anumite zile. Tot în
această perioadă se dezvoltă practica încheierii tratatelor, instituţia ambasadorilor.
Un moment important în dezvoltarea dreptului internaţional îl reprezintă
Tratatul de pace de la Westphalia din 1648 care pune capăt războiului de 30 de ani.
S-a afirmat că acest moment ar fi punctul de plecare al dreptului internaţional
european sau modern. În Ţările Române (Transilvania, Ţara Românească şi
Moldova) sunt de menţionat reprezentanţele diplomatice permanente pe lângă
Poarta Otomană. Tot în această perioadă are loc formarea şi dezvoltarea ştiinţei
dreptului internaţional ca ştiinţă juridică de sine stătătoare. Apare Şcoala de la
Salamanca cu Francisco de Vitoria şi apoi cu Francisco Suares.
În Epoca Modernă este marcată de Revoluţia franceză (1789) care afirmă
inalienabilitatea suveranităţii naţiunii, dreptul fiecărei naţiuni de a se organiza şi
de a-şi schimba forma de guvernare. Declaraţia de independenţă a S.U.A.(1776)
care pentru prima dată a afirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta.
Apoi a urmat Congresul de la Viena(1815), Congresul de la Paris (1856) care a
codificat pentru prima dată dreptul mării, Convenţiile de la Haga (1899)(1907)
privind mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor. În această perioadă se
creează primele organizaţii internaţionale ca: Uniunea Poştală Generală (1874),
Uniunea pentru protecţia proprietăţii literale şi artistice (1884).
Epoca Contemporană se caracterizează prin dezvoltarea comerţului
internaţional şi a comunicaţiilor pe mare şi totodată au reclamat asigurarea căilor
de comunicaţie mondială prin care s-au încheiat convenţii potrivit cărora canalul
Suiez şi Panama au fost neutralizate paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional.
La începutul sec. XX se încheie o serie de tratate de pace şi apar noi state
independente. Se formează Liga Naţiunilor ca organizaţie internaţională cu
caracter general care asigură pacea şi respectarea dreptului internaţional. După cel
de al doilea război mondial se formează O.N.U. şi în actul său de bază sunt
menţionate pe larg regulile de drept internaţional.

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul


dreptului internaţional public

Încercările de a explica natura dreptului internaţional public au preocupat ştiinţa


dreptului internaţional de la primele sale începuturi ducând la formarea unor
concepţii, teorii în această privinţă. În ceia ce priveşte natura, fundamentul
dreptului internaţional s-au conturat 3 doctrine: pozitivistă, normativistă şi
dreptului natural.
Doctrina pozitivistă s-a dezvoltat în a doua jumătate a sec. XX sub influenţa
filozofului Conte şi se caracterizează prin încercarea de a identifica forţa
obligatorie a dreptului internaţional cu realitatea obişnuită pe baza datelor
experienţei juridice imediate. Această doctrină are la bază concepţia potrivit căreia
forţa obligatorie a dreptului decurge din faptul că el este un produs al voinţei
statului exprimată individual sau împreună cu alte state.
Doctrina normativistă constă în considerarea dreptului ca un sistem de norme
în formă piramidală în cadrul căruia este suficient să se determine care dintre
normele sale este fundamentală având însuşirea de a atribui forţă juridică
obligatorie întregului sistem. Această doctrină a fost fondată de Kelsn în 1935. În
concepţia lui dreptul intern al statelor este subordonat dreptului internaţional, iar
validitatea ordinii juridice naţionale derivă dintr-o normă pozitivă de drept intern a
cărei validitate la rândul său decurge din norma fundamentală a dreptului
internaţional.
Doctrina dreptului natural porneşte de la ideea că dreptul îşi are originea în
natura umană a fiinţei omeneşti, adică în baza unui contract oamenii au creat o
autoritate specială superioară care este statul. Un adept al acestei teorii este M.
Djuvara fiind fondatorul filosofii dreptului internaţional, acesta considera că
fundamentul dreptului internaţional îl constituie justiţia internaţională. Pe lângă
aceste teorii au mai existat şi altele având şi concepţii diferite referitoare la dreptul
internaţional ca teoriile sociologice, teoriile psihologice.

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională


la etapa actuală

Pentru o perioadă de timp dreptul internaţional reglementa raporturile dintre


state deoarece ele apăreau cel mai des pe arena internaţională. Începând cu sec.
XIX sub influenţa progresului tehnic, al dezvoltării cooperării internaţionale dintre
state pe arena internaţională încep să apară organizaţii internaţionale interstatale.
Odată cu destrămarea sistemului colonial în viaţa internaţională îşi face apariţia
naţiunile care luptă pentru eliberare. O caracteristică a societăţii internaţionale
contemporane o constituie atât creşterea numărului statelor peste 200 cât şi
sporirea organizaţiilor interstatale şi internaţionale în sistemul O.N.U. Între aceste
categorii de participanţi la alianţa internaţională există o serie de asemănări şi
deosebiri. Statele, naţiunile care luptă pentru eliberare şi organizaţiile
internaţionale interstatale sunt subiecte ale dreptului internaţional public, dar dintre
acestea numai statul este subiect principal, organizaţiile internaţionale sunt
subiecte derivate. Naţiunile sunt şi ele subiecte ale dreptului internaţional dar
statutul lor juridic este limitat şi temporar. Statul ca entitate suverană joacă un rol
hotărâtor în dezvoltarea relaţiilor internaţionale. De fapt dreptul internaţional
public este creat pe baza acordului de voinţă exprimat prin tratate, acorduri. Odată
cu intensificarea dezvoltării tehnologice, explorării spaţiului atmosferic, a zonelor
maritime au început să se contureze un interes comun a statelor faţă de aceste zone
şi resursele lor naturale.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:


1. Rolul şi importanţa relaţiilor internaţionale în perioada antică şi medievală
asupra dezvoltării statelor la etapa respectivă.
2. Politica externă dusă de domnii ţărilor române în perioada modernă şi
impactul acesteia la dezvoltarea relaţiilor internaţionale.
3. Evenimentele majore de la sfîrşitul sec.XIX începutul sec. XX în cotextul
dezvoltării normelor dreptului internaţional.
4. Premisele obiective şi subiective care au stat la baza formării unor noi
instituţii ale dreptului internaţional după cel de al doilea război mondial.
5. Analizaţi instituţiile dreptului internaţional public ce s-au fondat la sfîrşitul
sec.XX şi impactul lor pozitiv în dezvoltarea şi codificarea normelor
internaţionale.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public‖, Vol. I, Chişinău, Tipografia


„Reclama‖, 2001.
2. Geamanu G „Drept internaţional public‖, vol.1, ediţia didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1981.
3. Moca G. „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti,
1988.
4. Andronovici C. „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖, Iaşi, 1993.
5. Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public‖, ed. „Ministerului de Interne‖,
Bucureşti, 1993.
6. Ecobescu N., Duculescu V. „Drept internaţional public‖, vol.1, ed. „Hiperion‖, Bucureşti,
1993.
7. Niciu M. „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi
1993.
Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti, 1997.