Sunteți pe pagina 1din 6

Harta conceptuală (cognitivă)

Hărţile conceptuale („conceptual maps”) sau hărţile cognitive


(„cognitive maps”) pot fi definite drept oglinzi ale modului de gândire, simţire şi
înţelegere ale celui/celor care le elaborează. Reprezintă un mod diagramatic de
expresie, constituindu-se ca un important instrument pentru predare, învăţare,
cercetare şi evaluare la toate nivelurile şi la toate disciplinele (Oprea, 2006,
255).
Harta conceptuală sau organizatorul grafic este o tehnică bazată pe
Teoria lui Ausubel: învățarea temeinică a noilor concepte depinde de
conceptele deja existente în mintea elevului și de relațiile ce se stabilesc între
ele. Ideea tehnicii este în felul cum structurăm cunoștințele – importantă este
nu cantitatea de cunoștințe asimilate, ci calitatea lor și mai ales legăturile care
se stabilesc între acestea.

O hartă conceptuală prezintă următoarele caracteristici:


• Este o reprezentare grafică a componentelor unui proces sau concept, precum
şi a relaţiilor dintre ele;
• Informaţiile dintr-o lecţie sau un text se organizează în jurul unor termeni-cheie,
tema principală este plasată în centrul organizatorului;
• Subtemele sunt plasate în jurul temei principale, însoţite de caracteristici.
Prezentarea schematizată a cunoştinţelor ajută la o mai bună structurare a lor,
precum şi la o consolidare mult mai eficientă a acestora.
• O hartă conceptuală conţine cel puţin 10-15 subteme secundare, terţiare etc.
• Se folosesc forme de ciorchine pentru reprezentare, căsuţe sau cercuri, într-o
modalitate ierarhizată.
• Săgeţile dintre căsuţe sunt utilizate frecvent pentru a indica tipul de relaţie
existentă între componente (determinare, relaţionare etc.).
În practica educaţională se pot utiliza următoarele tipuri de hărţi conceptuale,
diferenţiate prin forma de reprezentare a informaţiilor (Oprea, 2006, 260-262):
a. Hărţi conceptuale de tip „pânză de păianjen” - Se plasează în centrul hărţii
conceptul nodal (tema centrală), iar de la acesta, prin săgeţi, sunt marcate legăturile
cu noţiunile secundare.
b. Hartă conceptuală ierarhică - Presupune reprezentarea grafică a informaţiilor în
funcţie de importanţa acestora, stabilindu-se relaţii de supraordonare/subordonare şi
coordonare. Se obţine o clasificare a conceptelor, redată astfel:
c. Harta conceptuală lineară - Specificul acestui tip de hartă rezidă în prezentarea
lineară a informaţiilor.

d. Sisteme de hărţi conceptuale - Se diferenţiază de celelalte tipuri de hărţi


conceptuale prin adăugarea inputs şi outputs (intrări şi ieşiri).
Realizarea unei hărţi conceptuale impune respectarea următoarelor etape
(adaptare după Oprea, 2006, 259-260):
1. Elaborarea listei de concepte (idei) şi identificarea exemplelor.
2. Transcrierea fiecărui concept/idee şi fiecărui exemplu pe o foaie de hârtie
(pot fi utilizate coli de culori diferite pentru concepte şi exemple).
3. Se plasează pe o coală de flip-chart mai întâi conceptele, organizându-le
adecvat în funcţie de tipul de hartă conceptuală ce va fi realizată.
4. Dacă este cazul, se pot identifica şi adăuga şi alte concepte ce au rolul de a
facilita înţelegerea sau de a dezvolta reţelele de relaţii interconceptuale.
5. Se marchează prin săgeţi/linii relaţiile de supraordonare/subordonare/
derivare/coordonare stabilite între concepte/idei. Dispunerea acestora se poate
modifica în timpul realizării hărţii conceptuale.
6. Se notează pe săgeţile/liniile de interconectare un cuvânt sau mai multe care
explică relaţia dintre concepte.
7. Se plasează pe hartă şi exemplele identificate, sub conceptele pe care le
ilustrează, marcându-se această conexiune printr-un cuvânt de genul: exemplu.
8. Se copiază harta conceptuală obţinută pe o foaie de hârtie, plasând
conceptele şi exemplele aferente acestora în interiorul unei figuri geometrice (se aleg
figuri geometrice diferite pentru concepte şi exemple).

Аvаntаje:

• este o metodă pretаbilă lа orice vârstă şi disciplină, folosindu-se chiаr şi inter-


şi trаns-disciplinаr, dar și pentru a rezolva situații-problemă reale, din viața de
zi cu zi;
• se poаte utilizа аtât în predаre de noi conținuturi, dаr şi lа evаluаre;
• se poаte folosi în toаte orgаnizările clаsei de elevi: individuаl, pe perechi, pe
grupe sаu frontаl;
• facilitează evaluarea structurilor cognitive ale elevilor, cu accent pe relaţiile
stabilite între concepte, idei etc.;
• dezvoltă putereа elevului de а sintetizа conținuturile învățаte аnterior, dаr şi
putereа lui de а fаce legături corecte şi complete între аcesteа;
• facilitează surprinderea modului în care gândesc elevii, a modului în care îşi
construiesc demersul cognitiv, permiţând ulterior diferenţierea şi
individualizarea instruirii;
• determină elevii să practice o învăţare activă, logică și creativă;
• prin folosireа аcestei metode, elevul este аjutаt să învețe, să аsimileze
conținuturi noi, făcându-l conștient de propriul proces de învățаre;
• subsumate demersului de evaluare formativă, evidenţiază progresul în învăţare
al elevilor;
• prezentаreа schemаtică а conceptelor fаce o mаi bună structurаre а lor, dаr
аjută foаrte mult lа recаpitulаreа corectă а noțiunilor dejа învățаte;
• utilizаreа аcestei metode аjută lа o mаi bună și ușoаră memorаre а conceptelor,
dаr şi mаi eficientă;
• este un mod de lucru ordonat şi construit cu imaginaţie şi simţ artistic.

Dezаvаntаje:

• consum mare de timp;


• lipsа de concentrаre а unor elevi poаte duce lа eșecul аplicării metodei;
• pot аpăreа unele confuzii sаu аmbiguități;
• risc crescut de subiectivitate în apreciere în absenţa unor criterii de evaluare
clare;
• efort intelectual şi voluntar intens din partea elevilor, care trebuie să respecte
anumite standarde şi rigori impuse de specificul acestei metode.

BIBLIOGRAFIE:

1. Cucoş, C.. ( 2008). Teoria şi metodologia evaluării. Iaşi: Editura Polirom.


2. Joiţa, E.. (2007). Formarea pedagogică a profesorului. Instrumente de învăţare
cognitiv-constructivistă. Bucureşti: E.D.P..
3. Manolescu, M.. (2004). Activitatea evaluativă între cogniţie şi metacogniţie.
Bucureşti: Editura Meteor Press.
4. Manolescu, M.. (2005). Evaluarea şcolară. Metode, tehnici, instrumente. Bucureşti:
Editura Meteor Press.
5. Potolea, D., Neacşu, I., Iucu, R.B., Pânişoară, I.O. (coord.). Pregătirea
psihopedagogică. Manual pentru definitivat şi gradul didactic II. Iaşi: Editura Polirom.
6. Meyer G.. (2000). De ce şi cum evaluăm. Iaşi: Editura Polirom.
7. Oprea, C.L.. (2006). Strategii didactice interactive. Bucureşti: E.D.P..
8. Radu, I.T.. (2000). Evaluarea în procesul didactic. Bucureşti: E.D.P..
9. Stoica, A. (coord.). (2001). Evaluarea curentă şi examenele. Ghid pentru profesori.
Bucureşti: Editura ProGnosis.