Introducere în dreptul roman

1. Scurte considerații istorice

1.1. Începuturile Romei

„De trei ori Roma, prin mijloace diferite, a făcut să i se asculte cuvântul
în lume: cu spada, cu crucea și cu legea”. Aceste cuvinte ilustrează cu
exactitate ceea ce înseamnă civilizația și cultura romană, sub toate aspectele
ei. Pentru a înțelege această lume, care și-a asigurat ecoul în civililizațiile
viitoare prin tehnica militară desăvârșită, practicarea unei religii dominante
și printr-un sistem de instituții juridice ce nu a putut fi, încă, înlocuit cu un
altul mai viabil nici măcar dupa atâtea secole ce au urmat, este necesară o
prezentare căt de succintă a istoriei sale. Înțelegerea oricărui sistem juridic
depinde, în mod esențial, de înțelegerea realităților sociale care îi determină
conținutul. Regulile nu apar în mod fortuit, ci sunt reprezentarea modurilor
particulare de gândire specifice indivizilor dintr-o societate la un moment
dat al existenței acesteia.
Mentalitatea romană avea la bază câteva valori fundamentale, cum ar fi
spiritul practic, formalismul manifestat prin ritualuri foarte riguroase și
respectate cu sfințenie, constructivismul, contractualismul și
antropocentrismul, valori care, sedimentându-se și perfecționându-se în
permanență, au creat în timp, un sistem juridic greu de egalat.
Istoria Romei începe, învăluită într-o aură de legendă, undeva, în
momentul căderii Troiei. Din prăbușirea celebrei cetăți supraviețuiește
Aeneas, fiul lui Anchises și al zeiței Venus, care ajunge pe malul Tibrului
însoțit de fiul său, ia în căsătorie pe fiica lui Latinus, întemeiază
Laviniumul, ca, mai apoi, fiul acestuia, Aeneas, să întemeieze, la rândul său,
orașul-cetate Alba Longa. Câteva generații mai târziu, din întrepătrunderea
mitului cu istoria, aflăm despre nașterea gemenilor Romulus și Remus de
către vestala Rhea Silvia, al căror tată pare a fi zeul Marte. Abandonați pe
malul Tibrului, gemenii sunt salvați și alăptați de celebra lupoaică, iar în
anul 754 î.e.n. sau 753 î.e.n., nu se știe cu exactitate, fondează Roma.
Se pare că cetatea Romei s-a constituit din trei comunități care populau
colinele de pe malul Tibrului: ramnes (descendenții lui Romulus), tities ( de
origine sabină) și luceres (de origine etruscă). Astfel, prin unificarea
ramnilor, titiilor și lucerilor se naște Roma, ca o alăturare de așezări fără o
prea mare unitate, mai întâi pe colina Palatin, ocupând apoi încă alte șase
coline, respectiv: Germalul, Velia, Esquilin, Fagutal, Oppius și Cispius.
De la aceste începuturi, în care mitul și realitatea se întrepătrund, fără a
ne putea situa cu certitudine într-una din cele două ipoteze, lumea romană
cunoaște trei forme de guvernământ: regalitatea (jumătatea sec. VI î.e.n.-
anul 509 î.e.n.), republica (anul 509 î.e.n.-anul 27 e.n) și imperiul, care s-a
instaurat, mai întâi, sub forma principatului (anul 27 e.n.-anul 284 e.n.), apoi
sub forma dominatului (anul 284 e.n.-anul 565 e.n.).

1.2. Regalitatea (jumătatea sec. VI î.e.n.-anul 509 î.e.n.)

Perioada regalității începe de la fondarea Romei, chiar dacă semnele
specifice organizării statale nu sunt foarte vizibile. În această perioadă
incipientă a statului roman, populația era formată din două categorii sociale
predominante: patricienii și plebeii, la care se adăugau clienții și sclavii
domestici.
Patricienii, care reprezentau populus romanus, erau erau organizați în 30
de curii și 300 de ginți. Gințile se constituiau din mai multe familii, iar zece
ginți formau o curie, formă de organizare din care făceau parte bărbații care
luptau împreună, fapt care ne face să credem că scopul acestei organizări era
unul militar.
Plebea era o categorie socială care nu beneficia de drepturi politice, ci
doar de un număr restrâns de drepturi civile, cu o origine greu de stabilit,
categorie exclusă, prin urmare, de la conducerea cetății și care se afla într-un
permanent conflict cu patricienii, aspirând la poziția acestora din urmă.
Clienții constituiau și ei o clasă socială formată, probabil, din membrii
familiilor sărace, din străini sau din scalvii dezrobiți. Datorită puținelor date
istorice despre aceștia, este foarte dificil de stabilit cu claritate prin ce se
caracteriza această categorie de locuitori ai Romei și care era statutul lor
exact.
Scalvii domestici, care erau, la origine, prizonieri de război, erau un fel
de membrii inferiori ai familiei romane, soarta lor depinzând de pater
familias.
Organele de conducere ale statului în această perioadă erau:
 - rex, regele, care era ales de comitia curiata și care avea atribuții
limitate, fiind mai mult un reprezentant al intereselor generale ale
triburilor;
- comitia curiata, formată din cele 30 curii și 300 de ginți, fiind, deci, o
adunare a patricienilor;
- senatul, un fel de sfat al celor mai în vârstă,format din conducătorii
ginților, care avea rolul de a veghea asupra tradițiilor romane.
Învățăm de la romanii secolului V î.e.n. care ar trebui să fie trăsăturile
caracteristice formațiunii statale. Astfel, conducerea nu este o funcție
ereditară la Roma, ci ea se câștigă prin vot, astfel că regele este ales de
populus romanus, procedură aplicată, este adevărat, într-o forma modernă
și liberală, în democrațiile constituționale de astăzi. Rex, înzestrat cu
regnum (puterea sa) este investit pe viață cu imperium printr-o ceremonie
extrem de formală, adică dobândește puterea de a comanda, care este
subordonată auspiciilor, pentru că trebuie să fie cunoscută voința zeilor
înainte de luarea unei decizii, acesta are ius belli ac pacis și ius vitae
necisque, are atribuții de șef al armatei și atribuții religioase și încheie
tratate, care durează atâta vreme cât durează și domnia sa.
Comitia curiata este formată din membrii familiilor aristocratice, atât
tați, cât și fii, cu alte cuvinte patricieni care puteau purta arme și avea ca
atribuții: aprobarea unor acte propuse de rege, cooptarea unei ginți
(cooptatio), intrarea unei familii în altă familie și a unei ginți în alta
(adrogatio), expulzarea unei ginți (detestatio sacrorum) și aprobarea actelor
prin care un pater familias își desemna succesorul (testamentum).
Senatus era format din capii ginților, cuprindea 300 de membri și era un
fel de consiliu al regelui cu rol consultativ, astfel că hotărârile sale nu aveau
caracter obligatoriu, iar în intervalul dintre încetarea funcției unui rege și
alegerea altuia, fiecare senator ocupa funcția de interrex pentru o perioadă
de cinci zile.
Roma a cunoscut în această perioadă șapte regi: Romulus, întemeietorul
cetății; Numa Pompilius, de origine sabină; Tullius Hostilius; Ancus
Marcius; Tarquinius Priscus, de origine etruscă, Servius Tullius, care a
organizat cu adevărat Roma ca stat și Tarquinius Superbus.
Fiecare din cei șapte regi care au condus statul roman au avut un rol
important în istoria acestuia, contribuind la dezvoltarea sa socială,
instituțională și politică. Dintre toți, însă, Sevius Tullius est cel care a
influențat cel mai mult destinul Romei printr-o vastă reformă de ordin
administrativ și social, a cărei amploare a zguduit lumea romană,
transformând-o într-un adevărat stat, cu toate trăsăturile specifice acestui tip
de organiare și care îi lipsiseră în mare măsură până atunci.
În primul rând, Servius Tullius organizează Roma din punct de vedere
teritorial și împarte teritoriul acesteia în triburi, un fel de cartiere, creând 4
astfel de triburi urbane și 17 triburi rurale, cetățenii aparținând în mod
obligatoriu unuia din aceste triburi, în funcție de locul unde își aveau
domiciliul. Această apartenență a fiecărui cetățean la una din cele 21 de
cartiere este primul semn specific organizării de tip statal.
În al doilea rând, regele Tullius revoluționează orânduirea socială, prin
organizarea întregului popor roman în centurii, ai căror membrii sunt, de
acum și plebeii, suprimând, astfel, diferențierea netă dintre patricieni și
plebei, iar centuriile le împarte în cinci clase, în funcție de averea pe care o
are fiecare cetățean, astfel:
- clasa I, care cuprindea cetățenii cu o avere de cel puțin 100.000 ași;
- clasa a II-a, care cuprindea cetățenii cu o avere de cel puțin 75.000
ași;
- clasa a III-a, din care făceau parte cetățenii cu o avere de cel puțin
50.000 ași;
- clasa a IV-a, care era formată din cetățenii cu o avere de cel puțin
25.000 ași;
- clasa a V-a, care cuprindea cetățenii cu o avere de cel puțin 11.000
ași .
Această nouă organizare socială a populației romane în funcție de avere,
în categorii din care făceau parte și plebeii și sistematizarea teritoriului pe
zone, prin aplicarea a două criterii de bază ale oricărei organizări statale
moderne, respectiv criteriul stratificării sociale și criteriul teritorialității, fac
ca aparteneța la comunitate a cetățenilor romani să nu mai depindă de
rudenia de sânge, așa cum funcționase Roma până atunci, ci să se facă în
funcție de teritoriul locuit și de averea fiecăruia. Practic, întreaga lume
romană se transformă, instituțiile capătă alt sens și alt rol.
Regele, până atunci un simplu pion, devine acum un veritabil conducător,
care controlează administrația, religia și armata, având, totodată rolul de
judecător suprem.
 Comitia curiata se menține, dar atribuțiile sale rămân doar cele de ordin
religios și în domeniul privat, iar restul atribuțiilor sunt preluate de comitia
centuriata, nou creată, formată din membrii centuriilor, care axercită de
acum importante prerogative legislative, elective și judecătorești.
Senatul devine și el un organism politic, un organ al statului, hotărârile
sale având, în continuare, caracter consultativ.
În această perioadă, individul este integrat din ce în ce mai mult în
structura statală, care are drept scop realizarea binelui comunității, prin
formarea de cetățeni ideali și implementarea unei guvernări fără cusur, toate
acestea având drept rezultat formarea unei mentalități colective bazate pe
conceptul de fides (bună-credință). Fides este ceea ce caracterizează relațiile
interumane din lumea romană, este fundamentul raportării unui individ la
altul, căci el semnifică loialitatea reciprocă, fără de care cetatea nu poate
funcționa. Acest concept al bunei-credințe, descoperit de romani, își
păstrează și astăzi valoarea juridică, fundamentând teoria contractualistă,
prin imperativul respectării cuvântului dat (pacta sunt servanda). Inclusiv
conceptul de contract își are originile în cetatea romană, mai bine spus, în
religia romană, care avea un puternic caracter contractualist, întrucât între
cetățean și zeu exista un soi de înțelegere ce avea la bază obligații reciproce,
constând în îndeplinirea obligațiilor sacre de o parte cu condiția ajutorului
primit de la zei (contraprestație). De altfel, dreptul roman din această epocă
este unul religios, aflându-se sub autoritatea preoților, care păstrau secretul
asupra preceptelor juridice, iar singurul izvor de drept era obiceiul sau
cutuma. Definiția dată de către Ulpian jurisprudenței este edificatoare în
acest sens: „jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia,
iusti atque iniusti scientia ( dreptul este cunoașterea lucrurilor divine și
umane, știința a ceea ce este drept și nedrept)”.

1.3. Republica (anul 509 î.e.n.-anul 27 e.n.)

În anul 509 la Roma este instaurată republica. Perioada republicană
aduce modificări majore în lumea latină. Statul roman se extinde teritorial
ca urmare a cuceririlor realizate pe plan militar, fapt care îi asigură
dominația în bazinul mediteranean și aduce un mare număr de sclavi la
Roma, care vor prelua cea mai mare parte a muncii de producție.
Revendicările plebei sunt din ce în ce mai mari, întrucât plebeii nu
câștigaseră un statut egal cu cel al patricienilor, fapt care duce, după multe
negocieri, la adoptarea Legii celor 12 table în anul 449 î.e.n. și a Legii
Canuleia în naul 445 î.e.n., prin care se permite încheierea căsătoriei dintre
patricieni și plebei, apoi la dobândirea de către cei din urmă a unor drepturi
politice, cum ar fi dreptul de a fi aleși questori și consuli.
Odată cu câștigarea de către plebe a unui număr din ce în ce mai mare de
drepturi, are loc o restructurare la nivel de pături sociale. Astfel, patricienii
își pierd treptat statutul, mulți dintre aceștia pierzându-și și averile, ceea ce
duce la dispersarea ginților, iar plebeii devin din ce în ce mai bogați. Apar
noi categorii sociale, cum sunt nobilii, cavalerii și proletarii. Nobilii sunt
deținătorii magistraturilor și urmașii lor, cavalerii sunt aceia care deveniseră
bogați ca urmare a practicării comerțului, iar proletarii sunt cei foarte săraci,
care nu au niciun fel de avere și trăiesc din ajutorul pe care îl oferă statul.
Aceste schimbări de ordin social și economic atrag după ele schimbări
de ordin instituțional și politic, așa cum este și firesc. Din punct de vedere
instituțional, guvernarea Romei se realizează prin concursul a trei puteri:
senatul, adunările poporului și magistrații.
Senatul își câștigă poziția de lider politic, fiind cel care ratifică legile,
conduce politica externă, coordonează administrarea provinciilor și numește
guvernatorii acestora, administrează tezaurul public, conduce viața
religioasă.
Adunările populare, în număr de patru, sunt cele care decid în
problemele de țin de domeniul legislativ, electoral și judiciar. Acestea sunt:
comitia curiata, care la începutul republicii avea câteva atribuții, iar spre
finalul acesteia mai păstrează doar câteva prerogative în domeniul privat;
comitia centurita, care devine cea mai importantă dintre adunări, fiind cea
care alege magistrații superiori ( consulii, pretorii și cenzorii), votează
legile, are rol de instanță penală de apel; comitia tributa, care reunea toți
cetățenii romani din toate triburile și concilium plebis, care erau adunări ale
plebeilor.
Magistrații sunt consulii, pretorii, edilii curuli, cenzorii, questorii și
dictatorul și sunt demnitarii cei mai înalți, care au, practic puterea executivă
în mâinile lor, constând în atribuții de ordin militar și administrativ și care
își exercită funcția pe o durată determinată, fără a fi remunerați pentru
aceasta. De aici se poate subînțelege din ce categorii sociale provin
magistrații, căci nu oricine își permite o funcție neremunerată. Consulii
dețin magistratura cea mai înaltă, sunt în număr de doi și exercită funcția pe
o perioadă de un an, dețin puterea civilă supremă în stat, conduc armata,
convoacă și conduc adunările poporului și senatul și au drept de inițiativă
legislativă. Ceilalți magistrați sunt: pretorii, care au ca și sarcină
administrarea justiției, prin prisma organizării proceselor; edilii curuli, care
se ocupă cu organizarea și administrarea piețelor, aprovizionarea orașului și
supraveghează judecarea proceselor privind vânzările ce au loc în târguri;
cenzorii, care au rolul de a face recensământul o dată la cinci ani, acesta
constând în evaluarea averilor; questorii, care au rolul de a administra
arhivele statului și de a organiza strângerea impozitelor. Exista și o
magistratură extraordinară, respectiv dictatura, dictatorul fiind ales numai în
situații excepționale, pentru o perioadă de șase luni, timp în care nu putea fi
controlat de către nimeni.
Magistrații beneficiază de imperium și de potestas,astfel:
- potestas aparține cenzorilor, questorilor, edililor curuli și tribunilor
plebei și constă în dreptul de a administra ( dreptul de a consulta
auspiciile, de a emite edicte valabile pe perioada cât durează funcția,
de a aplica amenzi, de a convoca adunarea poporului, de a convoca și
prezida senatul);
- imperium aparține consulilor, pretorilor și dicatorilor și semnifică
dreptul de a comanda (dreptul de a comanda legiunile romane și de a
convoca poporul în afara Romei).
Modul în care se exercită puterea în statul roman creează impresia unor
funcții clar delimitate între autoritățile statului, exercitate prin organe
specifice pentru fiecare domeniu de bază, legislativ, administrativ și
judiciar, ceea ce a dus, potrivit unei opinii a doctrinei, la instaurarea unui
echilibru între puterile statului și la aplicarea a ceea ce Montesquieu a
teoretizat mai târziu ca fiind separația puterilor în stat. Este adevărat că
această tendință s-a manifestat într-o oarecare măsură, fapt care
demonstrează, încă odată, întâietatea gândirii politice romane față de
celelalte civilizații care, numai după multe secole au implementat și au
dezvoltat concepte create în cetatea Romei în perioada precreștină chiar.
Însă, în ceea ce privește principiul care stă la baza democrațiilor
constituționale de astăzi, acela al separației puterilor în stat, trebuie spus că
acesta nu era cu adevărat aplicat în Roma acestei perioade, atâta vreme cât
senatul era adevăratul destinatar al puterii, consecință firească a faptului că
acesta controla resursele pecuniare ale statului.
 1.4. Imperiul
Odată cu domnia lui Octavianus Augustus, la Roma se instaurează
imperiul, mai întâi sub forma principatului (anul 27 e.n.-anul 284 e.n.), iar
apoi sub forma dominatului (anul 284 e.n.-anul 565 e.n.). Însă, în timp ce în
perioada principatului continuă dezvoltarea și înflorirea lumii romane,
dominatul marchează decăderea Romei, sub toate aspectele sale.

1.4.1. Principatul (anul 27 e.n.-anul 284 e.n.)

Expansiunea fără precedent a Statului roman, atât teritorială, cât și
economică, a adus cu sine numeroase transformări de ordin social, cum ar fi
concetrarea proprietății funciare, sărăcirea micilor agricultori, creșterea
numărului de sclavi și a rolului lor în producție, ceea ce a determinat,
treptat, la numeroase crize pe toate planurile, cărora administrarea de tip
republican nu le-a mai putut face față. Conflictele dintre nobili și cavaleri s-
a agravat și mai mult pe fondul acestor dezechilibre, dezechilibre cărora
împăratul Caesar a încercat, fără succes, să le pună capăt prin instaurarea
monarhiei.
Ceea ce nu a izbândit Caesar, reușeste nepotul și fiul său adoptiv,
Octavianus Augustus, care instaurează la Roma principatul, sub aparența
unei structuri statale de tip republican, cu menținerea aproape decorativă a
instituțiilor fostei republici romane și dând poporului falsa impresie că el
este adevăratul titular al suveranității, căci el deleagă puterea
conducătorului. În realitate, Octavian nu a făcut altceva decât să determine
Senatul să îl aleagă consul pe viață, după care a diminuat treptat, până la
anularea completă, toate atribuțiile Senatului, ale magistraților și pe cele ale
adunărilor poporului, devenind, astfel, conducătorul absolut al statului, sub
titulatura de Imperator Caesar Augustus. Imperator semnifica faptul că
Octavian era comandantul suprem al armatei, Caesar este însemnul de
urmaș al împăratului Caesar și augustus însemna cel demn de venerație.
Prin Lex regia, un senatusconsult adoptat în timpul lui Vespasian,
împăratul acaparează absolut toată puterea, concretizată în: dreptul de a
conduce politica externă, dreptul de a bate monedă, dreptul de a convoca
Senatul, dreptul de a recomanda pe magistrați, de a atribui pământurile, de a
judeca în ultimă instanță procesele civile și penale. De asemenea, împăratul
obține și titlul de Pontifex Maximus, adică șeful suprem al religiei, iar
funcția a devine, din electivă, ereditară, astfel că fiecare împărat își numește
din timpul vieții succesorul, iar în ceea ce privește treburile administrative
acesta este ajutat de un fel de consiliu personal, Consilium principis, format
din bărbați de mare încredere ai împăratului.
Din punct de vedere social, în timpul principatului, populația era
împărțită în două clase sociale: honestiores, care reprezentau romanii bogați
și humiliores, romanii săraci, plebeii, care nu se puteau bucura de
privilegiile recunoscute celor din clasa bogaților.
Roma a dus, în această perioadă, o politică de pace, absolut necesară
pentru a putea asigura guvernarea în armonie a tuturor teritoriilor cucerite.
Această guvernare se realiza cu tact, fără a aservi efectiv provinciile,
respectaându-le tradițiile și obiceiurile, aigurând o ordine politică și militară
desăvârșite prin intermediul unei administrări eficiente și al unui control
bazat pe ideea de securitate și pace, cu alte cuvinte prin asigurarea a tot ceea
ce semnifică conceptul de pax romana. Viața provinciilor romane este
controlată în detaliu, dar fără a crea impresia unei aserviri a acestora
interesului Romei, iar dreptul roman este implementat treptat, astfel ca
populația să îl perceapă ca fiind al său, propriu.
Dezvoltarea atât de puternică a schimburilor comerciale face ca, pentru
a facilita comerțul în condiții optime, vechiul formalism contractual să fie
înlocuit cu contractul verbal fundamentat pe bona fides, buna-credință a
părților contractante și pe aequitas, echitate, acestea devenind conceptele
cheie ale relațiilor economice ale vremii. În felul acesta dreptul se adaptează
în mod necesar la schimbările de ordin social și economic de la nivelul
societății romane. În altă ordine de idei, ca izvoare de drept, în această
perioadă, avem: legile, edictele magistraților, senatusconsultele, constituțiile
imperiale și dreptul consuetudinar.
Un alt concept care definește conștiința romană a acestei epoci, alături
de pax romana, este acelal de civis romanus, cetățenia romană. Este
aspirația și visul oricărui locuitor al provinciilor romane să acceadă la civis
romanus. Drumul către cetățenia romană avea ca punct de plecare meritul
personal și afirmarea în viața publică, dar, odată dobândit, statutul de
cetățean roman permitea celui care îl deținea să acceadă la funcțiile politice,
militare și civile. Abia în anul 212 e.n., pentru a salva coeziunea socială a
imperiului aflat în pragul dezbinării, împăratul Caracalla acordă cetățenie
tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.

1.4.2. Dominatul (anul 284 e.n.-anul 565 e.n.)

Cea de-a doua jumătate a imperiului reprezintă perioada în care Roma
cunoaște organizarea de tip absolutist, care se concretizează sub forma
dominatului. Dominatul este instaurat de împăratul Dioclețian în anul 284
e.n., care desființează tot ceea ce înseamnă instituție de tip republican,
transformă magistraturile și Senatul în instituții lipsite de orice conținut și
rol și acaparează în mod absolut puterea statală. În fapt, conducerea în
dominat se realizează de patru împărați, doi Augusti și doi Caesari, iar
populația este împărțită în două caste: casta superioară, honorati, care
cuprinde funcționarii aristocrați și proprietarii și casta inferioară, plebea.
Roma se transformă într-o monarhie absolută de drept divin, în care
împăratul este un dominus et deus (împărat și zeu), astfel că din primul între
egali (principes) devine mai presus de toți ceilalți.
Întinderea pe care le căpătase imperiul ca urmare a cuceririlor impunea
cu necesitate menținerea păcii și a ordinii ce caracterizaseră perioada
principatului, însă domnia absolutistă care se instaurează odată cu
Dioclețian, desființarea oricăror pârghii prin care poporul să participe la
viața publică, asuprirea din ce în ce mai mare a claselor sărace au dus la
sporirea sărăciei, la conflicte și crize sociale, iar acest dezechilibru a slăbit
imperiul din toate punctele de vedere. Imperiul în acest punct merge către
declin, creându-se premisele optime pentru cuceritorii barbari să pătrundă în
Roma iar la moartea împăratului Teodosiu, ultimul împărat al Imperiului
Roman, acesta se împarte în Imperiul Roman de Apus, care, în anul 476 e.n.
cade sub cucerirea regelui barbar Odoacru și Imperiul Roman de Răsărit,
care, la moartea împăratului Iustinian se transformă în Imperiul Bizantin, ce
durează până la căderea Constantinopolului, în anul 1453.

2. Noțiuni introductive

2.1. Ce este dreptul roman? Obiectul dreptului roman.

Ius est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui și a echității), spunea
juristul roman Celsus, iar „principiile dreptului sunt: a trăi onest, anu vătăma
pe altul, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine (iuris praecepta sunt haec:
honeste vivere, alterum non laedere, suum quigue tribuire), așa cum afirma
Ulpianus. Se poate observa din aceste definiții date de celebri juristi romani
faptul că dreptul constituia un fenomen social complex, care rezulta din
îmbinarea preceptelor morale cu cele juridice. Aceasta pentru că dreptul are,
în mod necesar un fundament moral.
Indiferent de concepția cu privire la ideea de drept, acesta este
reprezentat în toate cazurile de un ansamblu de norme. Prin urmare, dreptul
roman reprezintă un sistem de reguli de conduită obligatorii, format din
toate ramurile juridice, care reglementau relațiile dintre cetățenii Romei
antice.
Aceasta este definiția clasică a dreptului roman, similară definiției date
oricărui sistem de drept. Dreptul roman este, însă, mult mai mult decât atât.
Este acel sistem de principii comune, care a fundamentat întreaga tradiție
juridică vest europeană și a ale cărui precepte justifică, cel puțin, teoretic,
toate instituțiile juridice ale dreptului actual.
Pornind de la definiția clasică a ramurilor de drept obiectiv, care,
indiferent de domeniul de aplicare, are ca și obiect raporturile specifice ce se
nasc între subiectele de drept, putem spune că obiectul dreptului roman este
reprezentat de relațiile care se nasc între cetățenii Romei antice, atât de
natură personală, familială, cât și de natură publică, comercială și penală și
care sunt reglementate de normele de drept.
Dreptul roman s-a născut și a evoluat în contextul istoric prezentat
anterior, adaptându-se la realitățile sociale și la conștiința colectivă specifică
fiecărei perioade de dezvoltare a statului roman, de la întemeiere până la
declin. Evoluția dreptului roman a cunoscut trei perioade semnificative:
- epoca veche, care începe de la întemeierea statului roman și până la
finalul republici și care se caracterizează printr-un formalism excesiv,
datorat gândirii tributare superstițiilor și religiei;
- epoca clasică, ce corespunde perioadei în care Roma a fost organizată
sub forma principatului și în care dreptul roman a suferit
transformările necesare adaptării la societatea bazată pe schimburi si
comerț, astfel că dreptul și-a pierdut din caracterul formal și s-a axat
pe celeritatea relațiilor contractuale verbale;
- epoca postclasică, ce corespunde perioadei dominatului și care este
marcată de fenomenele sociale și politice ale vremii, astfel că dreptul
 își pierde din originalitate, axându-se mai mult pepractică decât pe
teorie, doctrinarii din această perioadă mulțumindu-se cu
sistematizarea operei predecesorilor. Cu excepția operei lui Iustinian,
a cărei importanță este de necontestat, din epoca postclasică ne-au
rămas câteva așa-numite codice, respectiv: Codex Gregorianus, care
cuprinde instituțiile imperiale de la Hadrian până la Dioclețian,
Codex Hermogenianus, care este compus din constituțiile lui
Dioclețian și Codex Theodosianus, care cuprinde constituțiile date de
la domnia împăratului Constantin și până în momentul când a fost
redactat codul.
Această evoluție a dreptul roman nu trebuie, însă, să ne conducă la
concluzia că romanii au inventat regulile de drept și, apoi, odată cu
decăderea imperiului, acestea au dispărut. Indiferent de etapele evoluției
civilizației romane, fie că vorbim despre perioada înfloritoare a Romei, fie
că vorbim de declinul său ca formă de organizare politică, lumea romană a
avut puterea de a crea un sistem de reguli universal aplicabile, ceea ce este
unic, întrucât nicio altă civilizație de atunci și până în prezent nu a mai avut
această capacitate.

2.2. Importanța dreptului roman

Dreptul roman este, din punct de vedere istoric, un model unic de
evoluție, care apare odată cu începutul vieții sociale, iar prin receptarea sa
de către majoritatea legislațiilor ce i-au urmat, se poate spune că nu a încetat
niciodată să existe. Romanii au creat cu atâtea escole în urmă, reguli de
drept și modele de conduită universal valabile. Este fascinantă puterea unui
sistem creat în perioada precreștină chiar, de a supraviețui secolul actual și
de fundamenta întreaga legislație vest europeană și nu numai. De fapt, aici
se vede valoarea unei civilizații, în capacitatea de a crea reguli universal
valabile. Am moștenit de la romani toate principiile care justifică instituțiile
juridice actuale, dar și un vast vocabular juridic, pe care teoreticienii îl
folosesc în scrierile lor, iar practicienii în activitatea lor jurisdicțională.

2.3. Diviziunile dreptului roman

Dreptul civil și dreptul ginților

 Societățile primitive erau societăți închise, care își satisfăceau singure
nevoile, fără a interacționa unele cu altele. În acest context, fiecare popor
avea propriile reguli după care se organiza și care se aplicau numai
membrilor colectivității respective. Acest sistem se numea la romani ius
civile sau drept civil. În concepția jurisconsulților romani, ius civile nu se
putea aplica străinilor, pentru un motiv foarte firesc: nu se plia pe
caracteristicile acestora, fiind creat pentru a răspunde nevoilor specifice
cetățenilor romani.
Pe lângă acest sistem de legi specific poporului roman, mai exista un set
de reguli generale de conduită, care, în mod natural trebuia să fie respectate
de către toți oamenii, întrucât ele se află în firea lucrurilor (naturalis ratio),
sunt principii naturale ale existenței în colectivitate, iar acesta este dreptul
ginților, ius gentium, care se aplică atât cetățenilor romani, cât și străinilor.

Dreptul natural
Dreptul natural este un drept ideal, care izvorăște din natura lucrurilor și
este specific tuturor viețuitoarelor, fiele ele oameni sau animale, spre
deosebire de dreptul ginților, care se aplică tuturor oamenilor. Despre
dreptul natural, Ulpianus scria: „Dreptul natural este ceea ce firea a povățuit
pe toate animalele, căci acest drept nu este specific neamului omenesc, ci
este comun tuturor animalelor, ce se nasc pe pământ, în apă și chiar
păsărilor. De aici decurge legătura bărbatului cu femeia, pe care noi o
numim căsătorie, de aici procrearea copiilor, de aici educarea lor. Vedem
chiar că unele animale și chiar fiarele cunosc acest drept.”

Dreptul pretorian
Dreptul pretorian se referă la regulile create de magistrați, cu precădere
de pretori, în încercarea de a diminua conflictele dintre patricieni și plebei și
de a adapta legislația la nevoile în continuă schimbare ale societății, a cărei
evoluție este permanentă. Acest drept pretorian are la bază ideea de echitate,
idee care călăuzește activitatea pretorilor în permanență, cu ocazia
organizării proceselor.

Dreptul public și dreptul privat

Distincția între dreptul public și dreptul privat se face în funcție de
interesul ocrotit de norma juridică. Astfel, dreptul public este cel care
privește organizarea statului și vizează aspecte cum ar fi cultul sacru,
organizarea activității preoților și a magistraților. Această diviziune a
dreptului cuprinde norme imperative, pe care părțile nu le pot modifica prin
convențiile lor.
Dreptul privat, în schimb, vizează raporturile particulare dintre cetățenii
ormani și răspund intereselor lor private, acești aputând încheia convenții
care să satisfacă aceste interese. Normele de drept privat sunt norme
dispositive, care permit părților să încheie diferite concenții între ele și care
suplinesc voința acestora atunci când ea nu este exprimată.

Dreptul scris și nescris

Dreptul scris este dreptul care izvorăște din lege, constituțiile imperial,
edictele magistraților, jurisprudență, adică acel drept care are o origine
material, scrisă. Dreptul nescris este reprezentatat de totalitatea regulilor
cutumiare, transmise pe cale orală.