Sunteți pe pagina 1din 2

Hazarde exogene - Alunecari de teren

Hazardele geomorfologice cuprind o gamă variată de procese, cum sunt alunecările de teren,
curgerile de noroi, prăbuşirile, procesele de eroziune în suprafaţa şi ravenarea, care produc mari
pagube materiale şi uneori victime.
Alunecarile reprezintă procese de mişcare ale unor mase de pământ sub acţiunea gravitaţiei, în
lungul unor suprafeţe de alunecare, care le separă de partea stabilă a versantului.
Prăbuşirile sunt deplasări rapide ale maselor de roci pe versanţii abrupţi, prin cadere liberă,
prin salturi sau prin rostogolire. Acestea se produc mai ales la începutul primăverii, datorită
alternamţelor frecvente ale îngheţului şi dezgheţului; au o frecvenţă mai mare în regiunile cu climat
rece şi în etajele alpin şi subalpin. Prăbuşirile reprezintă un factor de risc important pentru
localităţile şi căile de comunicaţie din spaţiul montan. Pericolul lor este accentuat de rapiditatea
producerii dezastrului, neexistând posibilitatea de evacuare a populaţiei la timp.
Alunecările de teren sunt o categorie de fenomene geologice care cuprind o gamă largă de
mişcări ale solului în lungul unor pante începând de la scurgerile de noroi până la avalanşele de
pietre pe versanţi muntoşi. Alunecările de teren sunt determinate de gravitaţie. Oamenii pot
contribui şi ei la apariţia acestui fenomen, prin subminare (aceasta se produce, de exemplu, când
sunt construite şosele pe suprafaţa unui teren în pantă).
Prin alunecare de teren se întelege deplasarea unei porţiuni formată din roci pe o suprafaţă
înclinată (versant). Alunecările de teren se produc în zonele în care solul este format din diferite
tipuri de argilă care au proprietatea de a se umfla atunci când sunt îmbibate cu apă (după o perioadă
cu ploi multe).
Multe din aceste alunecări se produc în zone nelocuite pentru că pământul argilos este moale şi
oamenii nu îşi construiesc case în aceste zone, câteodată însă alunecările pot afecta şi zone
populate, pentru a nu se întampla acest lucru se construiesc în aceste zone baraje (stavilare) care să
oprească pământul şi acesta să nu distrugă gospodăriile oamenilor.
In cele mai multe cazuri, alunecările sunt cauzate de existenţa unor mase de argile sau roci
argiloase, care au rolul de suprafeţe de alunecare, fie pentru ele însele fie pentru alte roci aflate pe
suprafaţa lor. Pe lângă panta versantului acesta este unul din factorii care pot declanşa alunecările
de teren. Factorii care cauzează aceste alunecari sunt : apa, defrişările, cutremurele, erupţiile
vulcanilor etc. Perioada de pregătire a alunecărilor de teren poate fi uneori foarte lungă alteori foarte
scurtă. Cele mai frecvente alunecări de teren se declanşează primăvara, când cantitatea de
precipitaţii este mai mare şi mai există şi fenomenul de topire a zăpezilor ; şi toamna este un
anotimp în care se produc multe alunecări de teren din cauza ploilor abundente.
Una din cele mai distrugătoare alunecări de teren din Europa s-a produs în anul 1963 în Italia,
pe raul Piave. În anii 50, aici a fost construit un baraj cu o înălţime de 265m, în spatele căruia s-a
format un lac de acumulare foarte mare cu 150 milioane metri cubi de apă, lung de 7 km şi lat de
300m. Construcţia barajului s-a făcut fără să se ţină cont de structura geologică a zonei, unde se
aflau o multitudine de roci fisurate care prezentau pericol de prăbuşire, astfel că o bucată imensă de
roca s-a desprins ( 250 milioane metri cubi) şi a căzut în lac, în urma impactului valul format a
depăşit cu mai mult de 100m înălţimea barajului şi apa s-a revărsat peste localităţile din jur.
Şi în România au avut loc astfel de acumulări de teren, în anul 1837, în urma unui astfel de
fenomen s-a format Lacul Roşu, un versant al muntelui a alunecat în râul Bicaz formând astfel un
baraj natural în urma evenimentului, în spatele barajului s-a acumulat multă apă si astfel a aparut
Lacul Roşu.
Alunecările sunt cele mai răspândite fenomene de deplasare în masă pe versanţi, produc mari
pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti şi întrunesc o gamă variată de forme de manifestare.
Alunecările de teren sunt procese de deplasare ale unor mase coerente de pământ pe versanţi, în
lungul unor planuri care le separă de partea stabilă a versantului, numite suprafeţe de alunecare.
O alunecare poate să prezinte una sau mai multe suprafeţe de alunecare, iar mişcarea
materialului deplasat se poate produce prin translaţie, în cazul în care suprafaţa de alunecare este
dreaptă, sau prin rotire, atunci când aceasta este curbă. Mărimea alunecărilor este diferită, ele
ajungând de la lungimi de câţiva metri la dimensiuni uriaşe de mulţi kilometri. Cea mai mare
alunecare de pe Terra s-a produs în urmă cu 10.000 de ani, în munţii Kabir Kuh din Iran. Masa de
pământ deplasată pe o distanţă de 18 km a avut o lungime de 15 km şi o grosime de 300 m.
Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor sunt argilele şi alternanţele de argile,
marne, luturi şi nisipuri. Cele mai frecvente alunecări se înregistrează pe versanţii cu înclinări
moderate (10 - 30 grade) constituiţi din roci cu o sistuozitate ridicată, intens fracturate şi alterate.
Există şi situaţii în care alunecările se produc pe versanţi cu pante de numai 2 - 3 grade, pe un tip de
argile numite "argile senzitive" sau "argile gonflabile", care au propritatea de a-şi mării volumul
atunci când sunt îmbibate cu apă. Astfel de argile există, spre exemplu, în Norvegia, unde, în 1966,
an deosebit de ploios, peste 30 de localităţi au fost afectate de alunecări, deşii erau amplasate pe
terenuri aproape plane.
Alunecările se pot clasifica pe baza unor criterii diferite în funcţie de scopul investigaţiilor. În
funcţie de grosimea materialelor deplasate se diferenţiază trei grupe principale de alunecări şi
anume: alunecări superficiale (când grosimea materialului deplasat nu depăşeşte 1,5m), alunecări
cu profunzime medie (1 - 3m) şi alunecări profunde (peste 3m).
În funcţie de gradul de activitate, alunecările se diferenţiază în: alunecări stabilizate, când
alunecarea este veche şi nu prezintă condiţii pentru reluarea mişcării, alunecări parţial stabilizate,
caracterizate printr-un potenţial evident de reactivare şi alunecări active, caracterizate prin faptul
că procesul de deplasare a materialelor pe versanţi este în curs de desfăşurare.