Compartimentul 1 – Finantele Intreprinderii

Tema I: Conţinutul finanţelor întreprinderii

Plan:
1. Conţinutul disciplinei
2. Funcţiile finanţelor întreprinderii

1. Conţinutul disciplinei.
La etapa actuală, principalul instrument economic de influenţare asupra sistemului de reforme, precum şi
de depăşire a crizei economice în societate sunt finanţele. Finanţele, la rîndul lor, sunt nişte fluxuri economice
exprimate în bani prin care se formează, se repartizează şi se folosesc resurse băneşti necesare finanţării
activităţii. Finanţarea este o activitate de asigurare a mijloacelor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor cerute
de realizarea unui proiect sau a unei activităţi economice şi sociale. Sistemul financiar al unui stat se împarte în
3 domenii importante:
1. finanţele statului la baza cărora sunt bugetele statului şi locale, fondurile extrabugetare şi speciale.
Scopul principal al finanţelor statului este formarea resurselor financiare centralizate şi repartizarea
acestora pentru finanţarea anumitor necesităţi ale societăţii.
2. finanţele întreprinderii, care sunt bazate pe finanţele persoanelor juridice, au drept scop formarea
volumului necesar de resurse financiare pentru a le întrebuinţa în procesul activităţii.
3. finanţele gospodăriilor casnice care au drept bază finanţele persoanelor fizice ce au ca scop
formarea veniturilor din bugetul familiei şi întrebuinţarea lor.
Baza sistemului financiar al statului este sprijinită de finanţele întreprinderii. Prioritatea lor în sistema
generală a finanţelor se apreciază de un volum mare de resurse financiare generate din contul surselor proprii,
precum şi de acoperire a unei părţi esenţiale din veniturile bugetului statului. Finanţele întreprinderii reprezintă
un ansamblu de măsuri şi activităţi ale persoanelor juridice care ţin de formarea, repartizarea şi întrebuinţarea
resurselor monetare în procesul activităţii economice.
Finanţele întreprinderii deţin un loc important nu numai în sistemul financiar al statului, ci şi în asigurarea
dezvoltării sociale şi economice. În plan suprastructural finanţele întreprinderii se reprezintă ca o ramură a
ştiinţei financiare care analizează metode şi norme de procurare şi gestionare a resurselor financiare, sursele şi
destinaţia lor în vederea satisfacerii diferitor nevoi şi obţinerea de profituri. Indiferent de faptul cine iniţiază şi
coordonează activitatea financiară la nivelul întreprinderii, esenţial este faptul ca această activitate presupune
existenţa permanentă a unor fluxuri financiare pozitive şi negative care sunt programate de a avea loc în condiţii
care să servească interesele întreprinderii.
În mod deosebit, finanţele întreprinderii sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectului activităţii
în condiţii de rentabilitate. Aceasta înseamnă dimensionarea riguroasă a nevoilor de fonduri pentru exerciţii
financiare date şi procurarea la timp şi în mărime necesară a resurselor de acoperire în condiţii avantajoase
pentru întreprindere. Procurarea fondurilor se poate realiza din resurse interne (din beneficiul propriu,
amortizarea activelor imobilizate) sau din surse externe (aportul adus de acţionari, împrumuturi obligatare,
credite bancare). Fiecare din aceste două categorii de resurse presupun costuri, fapt pentru care în cadrul
activităţii financiare este necesară o gestionare judicioasă a fiecărei resurse în parte. Fluxurile pozitive de
formare a fondurilor necesare pentru finanţarea proiectelor sunt urmate de fluxuri de ieşire (dividende plătite,
dobînzi, rambursări la credite, plata furnizorilor, plăţi în contul impozitelor şi taxelor). Analistul din cadrul
întreprinderii este obligat să gestioneze atent aceste fluxuri financiare şi să le coreleze cu fluxurile de intrare
pentru a le face compatibile. Echilibrul dintre resurse şi nevoi este la nivel de rentabilitate care se consideră cel
mai important indicator al finanţelor întreprinderii. Echilibrul financiar la nivel microeconomic se realizează
numai în condiţiile păstrării capacităţii de plată, a lichidităţii financiare şi a solvabilităţii care sunt caracteristici
permanente ale activităţii întreprinderii. Lipsa capacităţii de plată sau a lichidităţii creează greutăţi financiare
foarte mari care pot duce întreprinderea în stare de insolvabilitate. Rolul finanţelor întreprinderii este de
supraveghea şi de a corecta operativ orice dezechilibru iniţiind fluxuri corespunzătoare de intrare şi de ieşire
înainte ca dezechilibrul să obţină forme ireparabile. Finanţele întreprinderii mai au rolul de a stimula creşterea
producţiei, îmbunătăţirea structurii acesteia, modernizarea continuă a produselor, introducerea noilor tehnologii
avansate, organizarea raţională a aprovizionării tehnico-materiale, a producerii şi desfacerii, reducerea
cheltuielilor de producţie şi de circulaţie, accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante ţinînd cont de

1
cerinţele pieţei care sunt evidenţiate prin studii de marketing. Finanţele întreprinderii sunt chemate să acţioneze
permanent întreaga activitate economică în baza unei înalte rentabilităţi contribuind la consolidarea gestiunii
economico-financiare.

2. Funcţiile finanţelor întreprinderii

Finanţele întreprinderii ca orice subsistem financiar îndeplinesc 2 funcţii:
1. funcţia de repartiţie
2. funcţia de control
Funcţia de repartiţie constă în formarea capitalurilor, în folosirea şi alocarea lor în scopul realizării
obiectivului întreprinderii. Ea reflectă colectarea capitalurilor iniţiale din diferite surse, circuitul lor şi
repartizarea pe destinaţii precum şi utilizarea acestora. În acelaşi timp, întrucît constituirea şi gestionarea
capitalurilor, desfăşurarea activităţii economice şi obţinerea de rezultate financiare dau naştere unor obligaţii
băneşti, funcţia de repartiţie le reflectă şi pe acestea. Procurarea şi dezvoltarea activului economic reclamă
existenţa unor izvoare de resurse băneşti ce corespund finanţării. Fondurile băneşti proprii şi împrumutate sunt
avansate şi încorporate în elemente de activ trecînd prin diferite faze ale circuitului economic întorcîndu-se cu
un surplus monetar. În aceste condiţii funcţia de repartiţie reflectă atât reconstituirea capitalurilor iniţiale, cît şi
ale celor ce sunt destinate expansiunii şi satisfacerii altor obligaţiuni ale întreprinderii cu menţiunea că aceste
categorii de capital îşi iau izvorul din surplusul monetar în urma unei activităţi rentabile. În acest context funcţia
de repartiţie se concretizează în constituirea capitalurilor proprii şi împrumutate, alocarea şi folosirea lor potrivit
nevoilor ciclurilor operaţionale şi de investiţii, formarea şi repartizarea profiturilor, restituirea împrumuturilor şi
achitarea diferitor obligaţii ale întreprinderii. Prin intermediul funcţiei de repartiţie se formează şi utilizează un
şir de fonduri pentru satisfacerea nevoilor proprii ale întreprinderii, ale asociaţilor sau acţionarilor, a salariaţilor
şi societăţii. Astfel, pe lîngă capitalurile proprii şi împrumutate ce corespund activelor bilanţiere se mai creează
anumite fonduri din profit:
2. fondul de rezervă
3. fondul de dezvoltare
4. fondul pentru necesităţi sociale, culturale şi sportive
5. fondul pentru cointeresare prin premiere a personalului
6. fondul de participare a angajaţilor la profit ş.a.
Funcţia de repartiţie a finanţelor vizează toate fluxurile financiare (intrări şi ieşiri) determinate de
mişcările ce au loc în patrimoniul întreprinderii, de fenomenele şi procesele economice.
Funcţia de repartiţie se realizează printr-o diversitate de mecanisme şi tehnici de procurare şi gestionare a
fondurilor dînd naştere la diferite raporturi financiare interne şi externe.
Funcţia de control a finanţelor are o largă sferă de acţiuni îmbrăţişînd toate laturile şi fazele economice şi
financiare ale circuitului economic, toţi indicatorii prevăzuţi şi efectivi din programele economice şi bugetele de
venituri şi cheltuieli, ce impune organizarea unei evidenţe sistemice, corecte şi reale precum şi a unei previziuni
fundamentale. Controlul trebuie să fie astfel organizat încât să constituie un instrument de prevenire şi lichidare
a cauzelor care provoacă risipă şi proastă gospodărire şi să asigure aplicarea unui regim sever de economii,
descoperirea şi prevenirea acţiunilor perturbatorii, încasarea la timp a tuturor drepturilor băneşti ale
întreprinderii şi achitarea obligaţiilor, finanţarea oportună şi raţională a cheltuielilor, mobilizarea rezervelor
interne, asigurarea echilibrului, creşterea veniturilor şi eficienţei, lichidarea aspectelor deficitare ale activităţii
economico-financiare, repararea prejudiciilor şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi, atragerea în circuitul
economic a tuturor resurselor posibile şi alocarea corectă a acestora. Controlul se execută prin diferite pîrghii
economico-financiare (costuri, preţuri, profit, impozite şi taxe şi poate fi din punct de vedere al timpului de
efectuare preventiv, concomitent şi postoperativ).
Funcţia de control a finanţelor întreprinderii se exercită prin anumite organisme care diferă printr-o
oarecare măsură de la întreprindere la alta cu menţiunea că forţa deţinătorului de capital sau a pachetului de
acţiuni îşi pune amprenta asupra formelor de manifestare a controlului şi competenţelor organelor de control.
Societăţile şi alte unităţi cu personalitate juridică se pot afla în anumite grade de angajare asociative cu organe
superioare, ceea ce determină intervenţia, efectuarea controlului al unor grupuri de acţionari şi a Consiliului
Director. Ca membru de bază a Consiliului Director contabilul-şef are rolul hotărîtor în organizarea şi
funcţionarea controlului, a gestionării capitalului în condiţii de eficienţă şi rentabilitate ridicată. Acest control se

2
exercită personal sau prin delegaţi, sau organisme subordonate consiliului. Controlul activităţii de administrare
a gospodăriei trebuie să vizeze în special următoarele obiective:
1. respectarea regulilor generale, financiar-contabile;
2. asigurarea utilizării eficiente a capitalului economic şi a fondurilor;
3. identificarea şi mobilizarea rezervelor interne;
4. urmărirea şi asigurarea eficienţei în fundamentarea programelor de producţie, investiţii şi
financiare;
5. prevenirea, descoperirea şi recuperarea pagubelor;
6. tragerea la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea disciplinei economico-financiare.
Întreprinderile pot atrage în exercitarea acţiunilor de control şi unele organe exterioare specializate care
pot analiza şi expertiza anumite domenii sau întreaga activitate economică şi financiară. Sub anumite aspecte
activitatea întreprinderii poate fi analizată şi de către bănci, mai ales în ceea ce priveşte gradul de lichiditate,
solvabilitate şi rentabilitate în vederea acordării creditelor, respectarea regimurilor decontărilor, a formelor şi
instrumentelor de plată, volumul creditelor solicitate şi garanţia acestora, rata dobînzilor şi rambursarea la timp
a resurselor împrumutate.
Activitatea întreprinderii mai poate fi controlată de organele financiare locale, centrale, care urmăresc şi
verifică aplicarea legilor în domeniul economic şi financiar. În special asemenea organe verifică modul de
stabilire şi plată la timp a impozitelor, taxelor şi altor obligaţii ale întreprinderii faţă de stat. Respectarea
normelor de stabilire a bilanţului contabil şi conturi de profit şi pierderi, aplicarea de preţuri şi tarife legale,
verificarea de cont a activităţii economico-financiare ale regiilor autonome. Scopul general al controlului
efectuat prin finanţe constă în organizarea şi funcţionarea întreprinderii la cotele cele mai înalte de eficienţă şi
respectarea cadrului legislativ economico-financiar fiscal.

Tema 2: Conţinutul şi structura mecanismului financiar

Plan:
1. Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere
2. Structura financiară a întreprinderii
2.1. Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii
2.2. Criterii de optimizare a structurii financiare

1. Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere

Prin mecanism financiar al întreprinderii înţelegem metode, pîrghii, instrumente şi proceduri de colectare
şi gestionare a capitalurilor. Aceste mecanisme au o importanţă deosebită în organizarea şi conducerea
activităţii financiare şi se pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare ce se utilizează în procesul de naştere
şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, capitalurilor în constituirea şi utilizarea surplusului monetar, în
formarea şi acoperirea necesarului global de finanţare a întreprinderii.
Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer de bunuri şi servicii, iar alta
generată de transfer de bani. Cantitatea de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii
economici se numeşte flux. Fluxurile pot fi:
1) reale sau fizice (de bunuri şi servicii)
2) financiare (monedă)
Cantitatea de bunuri sau monedă existente la un moment dat reprezintă un stoc. Relaţiile dintre fluxuri şi
stocuri stau la baza mecanismului financiar. Fluxurile financiare pot fi:
1. Fluxuri financiare de contrapartidă – se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real
cu monedă sau invers;
2. Fluxuri financiare decalate – apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte
fluxuri financiare, astfel că echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia unui activ
financiar.
3. Fluxuri financiare multiple – pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele
financiare întreprinderea poate schimba creanţa pe monedă apelînd la un terţ şi care este un
intermediar financiar.

3
 4. Fluxuri financiare autonome – se degajă din operaţiunile financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, cînd au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta. Aceste
fluxuri dau naştere la active financiare, creanţe şi datorii.
Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin din momentul
transformării monedei în bunuri şi servicii pînă la cel în care se recuperează.
Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să se poată obţine nu numai recuperarea
volumului iniţial de monedă ci şi un surplus.
Într-o întreprindere apar 3 cicluri financiare principale:
1. ciclul de investiţie – amortizare
2. ciclul operaţional
3. ciclul operaţiunilor financiare
(1) Ciclul de investiţie – amortizare caracterizează procesul de formare a activelor pe TL. Prin
investiţii se creează un capital de producţie de la care întreprinderea aşteaptă nişte venituri în mai multe
perioade succesive. Investiţia este o cheltuială imediată care se materializează în transformarea monedei în
active fizice ce au o durată îndelungată de funcţionare. O dată creat capitalul de producţie începe să se
deprecieze fizic şi moral. Suma de bani iniţială se recuperează în mod progresiv, în timp ce valoarea activului
din bilanţ se micşorează cu valoarea uzurii. La sfîrşitul perioadei de serviciu a capitalului productiv va trebui să
existe o echivalenţă a fluxurilor.
(2) Ciclul operaţional cuprinde:
1) achiziţia de bunuri şi servicii
2) transformarea acestora în produse finite
3) vînzarea lor
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o folosire optimă a muncii şi capitalului de
producţie.
În fazele ciclului operaţional capitalul îmbracă diferite forme, circulînd şi transformîndu-se în mod
permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare, creanţe, datorii.
(3) Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile procedurile de acordare sau luare de
împrumut precum şi operaţiunile privind mărirea sau diminuarea capitalului propriu. Toate operaţiunile de
acordare sau luare de împrumut dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi ieşiri de monedă.

2.1. Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii

1. Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport existent între finanţările sale
pe TS şi finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului
care constă din anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi capital
împrumutat pe TS. Capitalul este un stoc de valori care, intrate în circuitul economic, pot genera
venituri posesorilor lor.
Capitalul poate fi clasificat conform următoarelor criterii:
I După apartinenţă:
1. capital propriu
2. capital împrumutat

II După scopul de întrebuinţare:

1. capital de producţie, caracterizează mijloacele întreprinderii investite în active operaţionale
2. capital speculativ, caracterizează acea parte a capitalului care se întrebuinţează în procesul efectuării
operaţiunilor speculative financiare
3. capital dat cu împrumut

III După formele de investire, capitalul poate fi:

1. în formă materială
2. în formă nematerială
3. în formă bănească

IV După durata de utilizare:

1. capitaluri permanente

4
 a) capital propriu
b) capital împrumutat pe TL
2. capitaluri pe TS
Capitalul propriu este caracterizat de următoarele avantaje:
- simplicitatea atragerii
- capacitatea mare de generare a profitului, deoarece nu e nevoie de achita dobînzi
- asigurarea stabilităţii financiare, a solvabilităţii şi micşorării riscului de faliment.
Pe lîngă calităţile pozitive finanţarea prin capitalul propriu mai are şi neajunsuri, ca:
- costul capitalului propriu este mai mare decît costul capitalului împrumutat
- posibilitatea neîntrebuinţată de creştere a coeficientului rentabilităţii capitalului propriu din contul
atragerii capitalului împrumutat.
Întreprinderea care foloseşte numai capital propriu are o stabilitate financiară mai mare însă limitează
ritmul dezvoltării sale şi nu foloseşte posibilităţile financiare de creştere a profitului din capitalul investiţiilor.
Capitalul împrumutat se caracterizează prin următoarele avantaje:
- asigurarea creşterii potenţialului financiar;
- cost mai mic în comparaţie cu cel al capitalului propriu;
- autoposibilitatea de a genera creşterea rentabilităţii.
În acelaşi timp întrebuinţarea capitalului împrumutat are şi neajunsuri ca:
- creşterea riscului şi pierderea solvabilităţii;
- dependenţa mare a costului capitalului împrumutat de conjunctura pieţii;
- procedura complicată de atragere.
Întreprinderea ce foloseşte capital împrumutat are un potenţial financiar mai mic, însă este supusă unui
risc de faliment la fel de mare.

2.3. Criterii de optimizare a structurii financiare

Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte alegerea raportului dintre capital
permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea proporţiei fiecărei surse de capital permanent
din totalul pasivului bilanţului în aşa fel ca să maximizăm valoarea întreprinderii.
Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare sunt:
1. Efectul de îndatorare
2. Rentabilitatea financiară
3. Capacitatea de îndatorare
(1) Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine
agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat. Efectul de îndatorare se obţine comparînd
rentabilitatea economică cu rata dobînzii. Dacă:
1) Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv
2) Re < Rd – efect de îndatorare negativ
Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre Re şi Rd.
Re = Profit / Active
Eî = CÎ / CP * (Re – Rd)
Exemplu: O societate comercială are în vedere un proiect investiţional cu următoarele caracteristici:
Capitalul investit se estimează la 20 mii lei, inclusiv din surse proprii 5 mii lei. R e aşteptată este de 12% şi
Rd este de 8,5%. De determinat Eî şi de apreciat situaţia.
Eî = 15 000/5000 (12% – 8,5%) = 10,5%
Randamentul final este Re + Eî = 12 + 10,5 = 22,5%.

(2) Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra rentabilităţii
financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a riscului financiar.
Rf = PN / CP
De exemplu: O întreprindere are în vedere 3 proiecte investiţionale: A, B, C
A B C
Capital investit 10 000 10 000 10 000
Capital propriu 10 000 4 000 2 000
Capital împrumutat 6 000 8 000
5
 Re = 20%
Rd = 10%
Profit brut 2 000 2 000 2 000
Cheltuieli aferente dobînzilor 0 600 800
Profit înainte de impozitare 2 000 1 400 1 200
Profit net
Rf 20% 35% 60%

Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit determinat de funcţia cheltuielilor
financiare fixe.
Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să fie garantate şi
a căror rambursare să nu creeze probleme de nesuportat.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se utilizează anumiţi indicatori cu
capacitate de îndatorare:
1. Coeficientul îndatorării globale
CÎG = Datorii totale/Total Capital ≤ 2/3 (în RM 1/2)
sau CÎG = Datorii totale / Capital propriu ≤ 2 (în RM 1)

2. Coeficientul de îndatorare la termen

CÎT = Datorii la termen/Capital permanent ≤ ½ sau CÎT = Datorii la termen/Capital propriu ≤ 1

Tema 3: Politica financiară şi de credit

Plan:
1. Politica financiară
2. Decizii financiare la întreprindere
3. Riscurile financiare şi riscul de credit

1. Politica financiară
Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd o influenţă
deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării programelor economice
curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii activităţi.
Între politica generală economică şi cea financiară există puncte de corelaţie, deoarece politica financiară
are misiunea de a rezolva aspectele legate de metodele de procurare a fondurilor, alocarea pe destinaţii şi
folosirea eficientă a acestora, asigurarea echilibrului financiar, reducerea preţurilor, costului capitalului etc.
Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de întreprindere în funcţie de
obiectivele sale de rentabilitate, de creştere şi de risc.
Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic
şi de modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează sporirea capitalului
financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii. Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul
înconjurător şi sunt guvernate de relaţiile de putere în interiorul întreprinderii.

2. Decizii financiare la întreprindere

Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare. Principalele
decizii de politică financiară sunt:
1. decizia de investire
2. de finanţare
3. de autofinanţare
4. dividendelor
Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o anumită operaţiune, este
rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.
Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri pentru a finanţa proiectele
unei întreprinderi, adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru
reconstituirea totalului pasivului respectiv pentru a se aproviziona cu capital. Costul capitalului constituie
6
legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea reclamată de aducătorii de capital. În cazul în
care întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decît costul capitalului ea va fi sancţionată
economic pe piaţă în felul următor:
1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în care
rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.
2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit asupra capitalului
propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mare decît costul
capitalului atunci ea nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea posibilităţi de
creştere a volumului capitalului propriu.
Costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui proiect de investiţii
respectiv a deciziei de investiri.
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor
avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participaţie.
Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu există o decizie
optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de timp. Adoptarea deciziei financiare
înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele bancare în vederea finanţării unui proiect sau adoptarea unei
anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele bancare.
Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai interesată în folosirea cu
eficienţă a fondurilor la dispoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp decizia de finanţare nu
depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor
sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa
capitalului de împrumut, de existenţa sau inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă remuneraţia sau costul
capitalului propriu şi a celui împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei de finanţare, atunci acest criteriu
de rentabilitate a proiectului este hotărîtor. Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se
procedează la analiza cîtorva indicatori şi anume:
● rentabilităţii
● solvabilităţii
● lichidităţii
pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii implementării deciziei de finanţare.
Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:
1. dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii, atunci este oportună apelarea la împrumuturi
deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi creşterea randamentului
capitalului propriu.
2. decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în cazul producerii
unor pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.
3. finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere faptul că
resursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nu
depăşească scadenţa sumelor împrumutate.
Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie
să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare.
Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.
a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru realizarea creşterii economice nu are
nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să sporească
valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a
întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.
Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în anumite exerciţii
financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii dividendelor de la an la an
urmărind un anumit scop.
Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a necesităţii societăţii pe acţiuni pentru a cunoaşte şi a
aprecia aspectul viabilităţii, prosperităţii şi rentabilităţii dezvoltării.
Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat. Distribuind dividende
scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care pot arunca pe piaţă acţiunile de care dispun
contribuind la scăderea cursului acestuia. În schimb această politică permite capitalizarea unei părţi importante

7
a profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii, cursului acţiunii şi perspective favorabile de
profit pentru anii următori ce este evaluat şi apreciat de un număr mai mare de acţionari şi de consiliul de
administraţie sau de adunarea generală a întreprinderii. Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an
se obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor, însă această politică creează posibilităţi mai slabe de
autofinanţare, de creştere economică şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de stabilitate a
mărimii dividendului este de dorit atît pentru întreprindere cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această
politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra partenerilor de pe piaţa
financiară atît a statului cît şi în afara lui.
Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor viitoare care
maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividentelor poate fi considerată scăzută dacă rata de
distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net. Politica de distribuire este considerată puternică atunci cînd rata
de distribuire a dividentelor depăşeşte 60% din suma profitului net. Distribuirea dividentelor la acţionari se face
prin 2 moduri:
1. plata dividentelor către acţionari
2. răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari
Politica de divident este influenţată de 2 categorii de factori:
1. situaţia financiară a întreprinderii
2. preferinţele investitorilor
Situaţia financiară a întreprinderii – atunci cînd întreprinderea atrage credite sau emite obligaţiuni pe piaţa
financiară. Ea se confruntă cu o restricţie care constă în faptul că dividendele vor fi plătite numai după
satisfacerea obligaţiilor faţă de debitori. Majoritatea contractelor de împrumut menţionează faptul că dividendul
poate fi plătit numai atunci cînd există un indice de protecţie cum ar fi indicii lichidităţii curente.
Preferinţele investitorilor – luînd în considerare politica acţionarilor şi interesele acestora, politica de
dividend trebuie să satisfacă 2 cerinţe:
1) stabilitatea dividendelor distribuite
2) politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui vizînd interesul pe termen
lung a acţionarilor.
Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea diverşilor indicatori care exprimă anumite
aspecte de realizări în acest domeniu. Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:
1. Divident pe o acţiune = Vol. anual al div. / Nr. acţ.
2. Randamentul pe o acţiune = Div. pe o acţ. / Cursul acţiunilor
3. Profitul de la o acţiune = Profit anual al soc. / Nr. acţ. emise
4. Coef. de capitalizare = Cursul acţ. / Profitul pe o acţiune
5. Activul net contabil pe o acţ. = (Tot. activ – Total datorii) / Nr. de acţ.
6. Rata distribuirii divid. = Val. tot. al div. plătite (1 an) / Profitul net

3. Riscurile financiare şi riscul de credit

Riscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanţare; el este
un risc suplimentar şi depinde de maniera finanţării întreprinderii. O întreprindere finanţată numai din capital
propriu nu comportă risc financiar. El apare numai atunci cînd întreprinderea se finanţează prin împrumuturi
bancare sau împrumuturi obligatare. Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea
întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile financiare. Întreprinderea îndatorată trebuie să verse periodic la bancă
sume ce reprezintă suma principală plus dobînda. Aceste vărsăminte au caracter stabil, fiind provizionate prin
contractul de credit.
Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare este riscul financiar. Riscul
financiar poate fi subdivizat de:
● riscul dobînzii
● riscul ratei schimbului valutar
● riscul de nerambursare
Riscul de dobîndă este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a
dobînzii după încheierea contractului pînă la scadenţă.
Riscul ratei dobînzii este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii riscul
poate avea loc cînd există excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci cînd apar deficite de
lichidităţi care trebuie acoperite cu credite.

8
 Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract. El este
suportat de întreprinderi asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în monedă străină. Riscul valutar poate fi:
a) risc asupra operaţiunilor comerciale
b) risc asupra operaţiunilor financiare
c) risc de grup
Riscul de credit este riscul imposibilităţii rambursării de credit sau lichidării obligaţiunilor fapt care ar
genera pierderi altui agent economic. Fiind o categorie a riscului economic el constă în:
a) riscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei împrumutate;
b) riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadenţă.
Drept urmare preţul creditului cuprinde nu numai dobînda propriu-zisă ci şi cheltuielile administrative şi
remunerarea riscului de credit.

Tema 5: Finanţarea mijloacelor fixe

Plan:
1. Caracteristica mijloacelor fixe
2. Rolul şi destinaţia amortizării
3. Indicatorii de apreciere a utilizării potenţialului tehnic al
întreprinderii
4. Sursele de finanţare a mijloacelor fixe

1. Caracteristica mijloacelor fixe

Mijloace fixe - acea parte a aparatului de producţie care se consumă şi transmite valoarea asupra
produselor şi serviciilor nu deodată, ci treptat în decursul mai multor cicluri operaţionale, îşi păstrează forma
fizică şi au o durată îndelungată de funcţionare.
În prezent mijloacele fixe sunt considerate acele utilaje ce au o durată de serviciu de peste 1 an şi o
valoare de inventar mai mare de 1 mie de lei. Din punct de vedere material mijloacele fixe reprezintă: maşini,
utilaje, instalaţii, mijloace de transport, clădiri şi formează baza tehnică a întreprinderii. Activele fixe se
consumă şi-şi transmit valoarea asupra produselor şi serviciilor treptat în perioada mai multor cicluri
operaţionale, păstrîndu-şi forma fizică şi o durată îndelungată de funcţionare. Înlocuirea activelor fixe,
menţinerea lor în stare de funcţionare şi expansiunea lor reclamă acumularea sistematică de resurse ce capătă
forma fondului de amortizare.
Înlocuirea şi expansiunea activelor fixe are loc prin investiţii. În economia de piaţă activele fixe din p.de
v. contabil sunt formate din imobilizări care se clasifică după criteriile:

I După natura lor:

1. cheltuieli de instalare – cu menţiunea că ele sporesc patrimoniul întreprinderii;
2. necorporale (terenuri, construcţii, utilaje);
3. alte valori imobilizate (împrumuturi acordate pe o perioadă mai mare de 1 an, titluri de participaţie,
depozite)

II Din p. de v. al deprecierii:
1. care se depreciază (se datorează uzurii fizice);
2. care nu se depreciază (terenuri şi anumite imobilizări nemateriale)

III Din p. de v. al apartenenţei

1. proprii
2. împrumutate

IV În dependenţă de participare la procesul de producţie

1. de exploatare (bunuri direct productive utilizate pe o perioadă îndelungată)
2. în afara exploatării (bunuri indirect productive cum ar fi locuinţele personalului)
Ciclul de viaţă al activelor fixe cuprinde etapele următoare:

9
 1. achiziţionarea activelor fixe
2. participarea la procesul de producţie
3. reparaţia
4. inventarierea
5. scoaterea din funcţie
Necesarul de active fixe depinde de volumul activităţii, iar mărimea activelor fixe influenţează
rentabilitatea generală a întreprinderii, deoarece activele fixe sunt purtătoare de cheltuieli de amortizare, de
întreţinere, de chirie etc.
A. F. sunt evaluate în baza următoarelor costuri:
- iniţial – în baza căruia A.F sunt înscrise în bilanţ;
- de restabilire – în care se include uzura morală şi reevaluarea;
- rezidual – care se calculează ca diferenţa dintre costul iniţial sau de restabilire şi uzura.
Din momentul în care s-a produs şi mai ales în procesul de folosire A.F se uzează: fizic şi moral.
Uzura fizică reprezintă baza materială a pierderii valorii AF fiind determinată de întrebuinţare, de acţiunea
unor factori naturali şi de scurgerea timpului. Ca efect al uzurii fizice AF se supun unui regim de întreţinere şi
reparaţii care aduc cheltuieli, iar în unele cazuri sunt scoase din folosinţă, înlocuindu-se cu altele noi.
Uzura morală are loc cînd AF se demodează din p. de v. tehnologic şi apar altele mai perfecţionate. Ea
trebuie luată în calcul la volumul de amortizare prin stabilirea unei durate de serviciu. Pentru atenuarea
pierderilor provocate de uzura morală se recomandă a se introduce mecanisme sau metode adecvate de
amortizare (accelerată).
Uzura fizică şi morală reprezintă baza fondului de amortizare. Faptul că AF sunt supuse unui proces
continuu de uzură şi că ele influenţează nivelul profitului face necesară utilizarea lor la întreaga capacitate.
Creşterea eficienţei AF se poate asigura pe cale: - extensivă
- intensivă
Utilizarea completă a AF reclamă acţiuni ca:
- intensificarea exploatării raţionale;
- întreţinerea şi reparaţii în condiţii optime;
- modernizarea AF;
- încărcarea completă a capacităţilor şi spaţiilor productive;
- respectarea disciplinei tehnologice;
- folosirea mai activă a uzurii ca pîrghie de influenţare a îmbunătăţirii activităţii.

2. Rolul şi destinaţia amortizării

Amortizarea poate fi privită sub următoarele aspecte:
1) ca proces – care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra producţiei;
2) ca cheltuială – care urmează a se include în costuri;
3) ca fond sau resurse financiare – care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi finanţarea
înlocuirii acestora.
În baza acestor aspecte amortizarea se poate defini ca expresie bănească a uzurii. Amortizarea ca fond
poate fi definită ca o sumă de bani ce se detaşează din activele fixe şi permite întreprinderii:
a) menţinerea constantă a a.f., atunci cînd a utilizat resurse financiare proprii pentru obţinerea a.f.;
b) rambursarea la timp a creditelor, atunci cînd a utilizat resurse financiare împrumutate pentru procurarea
a.f.
Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea a.f. constituindu-se fondul de amortizare. El este
destinat reparaţiei şi înlocuirii a.f. Pentru ca fondul de amortizare să-şi poată îndeplini funcţia pentru care se
constituie este necesar să se evalueze corect a.f., iar normele de amortizare să reflecte atât uzura fizică cât şi cea
morală, iar volumul său să asigure reparaţia şi înlocuirea a.f.
Regimul de amortizare trebuie de constituit astfel încît să facă din amortizare o adevărată pîrghie
financiară care să răspundă mai multor cerinţe şi anume:
- stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie;
- recuperarea valorii a.f. într-o perioadă de timp corespunzătoare, ţinînd cont de uzura fizică
şi morală;
- impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă a a.f.;

10
 - stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă;
- respectarea principiilor de fiscalitate.
Amortizarea ca proces mai are rolul de a elibera resursele de finanţare pentru reînnoirea a.f., fapt ce se
realizează prin prelevarea din rezultatele globale a unei părţi corespunzătoare. Pentru stabilirea fondului de
amortizare este necesar să se cunoască normele de uzură care sunt exprimate în %, au un caracter mediu şi pot fi
stabilite pe fiecare fel de grupe omogene, pe categorii mari şi pe total a.f.
Stabilirea normelor de amortizare trebuie să ţină seama de crearea bazei financiare, pentru înlocuirea a.f.
într-un număr corespunzător de ani ce se realizează prin luarea în considerare a uzurii fizice şi morale.
Prin norma de amortizare se înţelege mărimea procentuală care exprimă intensitatea cu care se
amortizează un mijloc fix în decurs de 1 an.
În RM normele de amortizare sunt clasificate după categorii de a.f. Normele de amortizare pentru
categoriile:
I – 5% III – 10% V – 30%
II – 8% IV – 20%
După modul în care acţionează asupra nivelului fondului de amortizare în practica financiară mondială se
folosesc următoarele categorii de norme:
I Norme proporţionale – au mai multe variante şi anume:
1) în timp – cu caracter uniform, constant şi egal dînd naştere unui fond de amortizare egal în fiece an la
aceleaşi a.f., astfel încît şi costurile şi rezultatele financiare vor fi afectate egal în fiece an. Folosirea acestor
norme nu ţin cont de variabilitatea în timp a uzurii, iar aplicarea acestor norme este cunoscută ca metoda liniară
de amortizare.
Na = Vi / Dn / Vi * 100% sau 100/Dn, unde:
Na – norma de amortizare
Vi – valoarea de inventar a a.f.
Dn – durata normată de serviciu
2) pe unitate de produs – se aplică la întreprinderi cu un sortiment limitat de produse şi numai la unele a.f.
ca de ex: la clădiri, construcţii speciale, cum ar fi minele de cărbuni ale căror durată de folosire este limitată, iar
norma de amortizare se calculează:
Na = Vi sau Vr / Re , unde:
Vr – valoarea rămasă
Re – rezerva exploatabilă (t sau m3)
3) pe km sau 1000 km – se utilizează pentru mijloacele de transport auto. Ele asigură amortizarea integrală
a a.f. odată cu realizarea parcursului stabilit şi se calculează:
Na = Vi/Np / Vi * 100 sau 100/Np, unde:
Np – norma de parcurs a autovehiculului pînă la casare
II Norme regresive sau accelerate – se caracterizează prin descreşterea nivelului de amortizare de la un
an la altul, aplicarea lor dînd naştere la fonduri de amortizare mai mari în primii ani de funcţionare şi mai mici
la sfîrşitul duratei de funcţionare a a.f. Normele regresive sau accelerate cunosc 2 variante principale:
1) constante:
Na = (1 – Vr/Vi)*100, unde:
n – durata de serviciu
Vr – valoarea reziduală la sfîrşitul duratei de serviciu
Vi – valoarea de inventar a a.f.
2) descrescătoare
Na = Dr / ∑Nu * 100, unde:
Dr – durata rămasă de serviciu
Nu – suma numărătorilor utilizaţi în calcul.
Aceste norme de amortizare se micşorează de la un an la altul dînd naştere la fonduri de amortizare din ce
în ce mai mici.
III Norme progresive – se caracterizează prin creşterea în fiece an ducînd la obţinerea de fonduri de
amortizare din ce în ce mai mari şi se calculează:
Na = Dc / ∑Nu * 100, unde:
Dc – durata consumată a a.f.

11
 Metode de calcul a uzurii
În vederea conducerii în condiţii optime a activităţii financiare este necesar să se cunoască fondul de
amortizare care se va include în costuri şi va fi folosit pentru înlocuirea a.f. De stabilirea corectă a fondului de
amortizare depinde caracterul realist al programului costurilor de producţie şi a bugetului de venituri şi
cheltuieli precum şi a celui de investiţii.
În conformitate cu cerinţele S.N.C. 16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen lung” se recomandă
următoarele metode de calculare a uzurii:
1. liniară
2. în raport cu volumul produselor fabricate
3. degresivă cu rată descrescătoare
4. soldului degresiv
Ultimele două metode reprezintă metode accelerate.
1. Metoda liniară presupune repartizarea uniformă a valorii uzurabile pe parcursul duratei de funcţionare
utilă (adică în fiecare perioadă uzura este aceeaşi - constantă). Pentru a calcula uzura după această metodă se
determină norma uzurii (Nu), care ne arată cu cît se uzează mijlocul fix în fiecare an.
VU
Nu  , unde:
DFU
VU – valoare uzurabilă;
DFU – durata de funcţionare utilă.
Exemplu: Unitatea economică a pus în funcţiune un mijloc fix cu următoarele caracteristici:
Valoarea iniţială (VI)= 60 000 lei, DFU=5 ani, valoarea rămasă (VR)=3000 lei.
Calculaţi uzura anuală şi cea acumulată după metoda liniară.
Uzura anuală = VU: DFU, VU= VI – VR
VU= 60 000 – 3000 = 57 000
Uzura anuală= 57 000 lei : 5 ani = 11 400lei/anual
Anii Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de bilanţ
Începutul primului an 60 000 - - 60 000
Sfîrşitul I an 60 000 11 400 11 400 48 600
Sfîrşitul II an 60 000 11 400 22 800 37 200
Sfîrşitul III an 60 000 11 400 34 200 25 800
Sfîrşitul IV an 60 000 11 400 45 600 14 400
Sfîrşitul V an 60 000 11 400 57 000 3 000

2. Metoda în raport cu volumul produselor fabricate ia în consideraţie numărul de produse fabricate în

fiecare an, respectiv suma uzurii anuale depinde de volumul producţiei marfă fabricat în anul respectiv. Pentru a
calcula uzura anuală se ia numărul de piese fabricat în acest an şi se înmulţeşte la uzura mijlocului fix pentru o
piesă. Uzura pentru o piesă se determină după următoarea formulă:
VU
Uunitate 
Nr. unitati
Uanuală = Nr. de unităţi anuale * Uzura pentru o unitate
Exemplu: VI = 60 000 lei, DFU 0 5 ani, VR = 3000 lei
VPM (volumul producţiei marfă) pentru 5 ani = 500 000 unităţi, respectiv:
I an – 80 000 unităţi
II an – 90 000 unităţi
III an – 110 000 unităţi
IV an – 120 000 unităţi
V an – 100 000 unităţi

4. Sursele de finanţare a mijloacelor fixe

Sursele de finanţare ale mijloacelor fixe:
1. mijloace proprii şi anume:
- sursele din fondul statutar cea mai mare parte a căruia se întrebuinţează pentru procurarea mijloacelor
fixe. La fel în aceste scopuri în continuare, se întrebuinţează acumulările ce sunt formate la întreprinderi în
procesul de producţie.
2. mijloace împrumutate şi anume:
12
 - credite bancare
- credite ale altor creditori care se furnizează sub forma cambiilor şi alte creanţe.
- mijloace primite de la realizarea împrumuturilor obligatoare.
3. mijloace atrase, adică mijloace primite de la vînzarea acţiunilor, a cotizaţiilor de la membrii
colectivului, etc.
4. subvenţii din buget
5. investiţii străine
6. mijloace întrebuinţate de grupuri de întreprinderi

Tema 6: Gestiunea activelor curente

Planul:
1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente
2. Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor
3. Finanţarea şi creditarea activelor curente
4. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente

1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente

Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit aparat de
producţie format din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace. Pentru a face să funcţioneze aceste valori ,
întreprinderea trebuie:
a) să cumpere materie primă;
b) să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării întreruperilor în
activitate;
c) să vîndă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică întreprinderea pe lîngă instrumente de producţie
mai are nevoie şi de active curente;
1) stocuri
2) valori realizabile pe termen scurt
3) valori disponibile
Drept criteriu de deosebire între activele curente şi mijloacele fixe este criteriul de durată. Din punct de
vedere al duratei, activele curente sunt bunuri destinate pentru a fi consumate într-un timp scurt prin
încorporarea lor în fabricaţii sau pentru a fi vîndute.
Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor curente.
Valorile realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din operaţiuni de exploatare.
Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti.
Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile producţiei, de ritmicitatea
aprovizionării şi desfacerii. Stocul, la rîndul său, nu trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare. Stocul prea
redus va produce rupturi, iar stocul prea mare va solicita un necesar exagerat de fonduri.
Necesităţile de capital ale întreprinderii depind de condiţiile de plată ale clienţilor cu menţiunea că cu cît
termenul de plată al acestora este mai mare cu atît capitalurile blocate sunt mai mari. Sumele aflate la clienţi în
curs de recuperare sunt îngheţate şi lipsesc întreprinderile de investiţii mai rentabile. În acest caz întreprinderea
va fi obligată să-şi procure fonduri externe pe care trebuie să le înapoieze. Activele curente sunt o parte a
activului economic care se caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin
consumarea lor într-un singur ciclu operaţional şi transformarea valorii integrale asupra producţiei în care se
încorporează.
În structura activelor curente intră:
- stocuri de materii prime şi materiale
- creanţe pe termen scurt
- investiţii pe termen scurt
- mijloace băneşti
- alte active curente

13
 Structura activelor curente variază de la o întreprindere la alta în dependenţă de specificul şi obiectul
procesului de producţie.

I Din p.de v. al fazelor procesului operaţional în care se găsesc activele circulante (a.c.) pot fi:
a) a.c. ce ţin de sfera aprovizionării
b) a.c. ce ţin de sfera producţiei
c) a.c. ce ţin de sfera comercializării
Ponderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară aprovizionarea, producţia şi
comercializarea.

II Din p. de v. al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, a.c. pot fi:

a) a.c. procurate din fonduri proprii şi atrase
b) a.c. procurate din fonduri împrumutate
Îmbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care trebuie să asigure o reducere a
costului capitalului, un grad rezonabil de îndatorare a întreprinderii şi o structură financiară corespunzătoare
nevoilor de dezvoltare.

III Din p. de v. al formei a.c. sunt:

a) în formă materială
b) în formă bănească

IV În dependenţă de caracterul surselor financiare de formare, a.c. sunt:

a) brute, ce caracterizează volumul total al a.c. procurate din capital propriu
b) nete, ce caracterizează acea parte a volumului a.c. care este transformată din capital propriu şi capital
împrumutat pe TL

V În dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c. sunt:

a) ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc)
b) ce deservesc ciclul financiar

Volumul de a.c. depinde de mai mulţi factori:

- nivelul aprovizionării producţiei şi desfacerii
- volumul cheltuielilor
- viteza de rotaţie

2. Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor

Ciclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere pentru a-şi atinge
obiectivele care constau în producerea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a fi schimbate.
Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:
1. achiziţia bunurilor şi serviciilor – faza aprovizionării;
2. transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit – faza producerii;
3. vînzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti – faza comercializării.
Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor puse în
mişcare şi a capitalului. Funcţionarea normală şi continuă a ciclului operaţional este asigurată de existenţa
stocurilor.
Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite fonduri. Stocurile se
exprimă fizic şi valoric, iar în cazul cînd are loc normarea activelor curente pot fi exprimate şi în număr de zile.
Orice întreprindere este destinată să deţină 3 categorii de stocuri:
1. stocuri de materii prime şi materiale
2. stocuri în curs de execuţie
3. stocuri de produse finite
Însumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă următoarelor
cerinţe:

14
 a) să fie complet
b) să fie suficient în orice moment
c) să fie completat sistematic
Volumul stocurilor trebuie stabilit în baza unor cerinţe întemeiate ştiinţific deoarece numai prin această
cale se asigură desfăşurarea ritmică a ciclului operaţional, se evit blocările de resurse inutile şi costisitoare.
Gestionarea corectă a stocurilor necesită:
● legături directe şi de durată cu furnizorii
● stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare
● lichidarea întîrzierilor în aprovizionare
● reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile
● îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a bunurilor
● reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării
Creşterea eficienţei activelor curente reclamă stabilirea nivelului optim al stocurilor. Pentru stabilirea
nivelului optim al stocurilor este necesar să se găsească o soluţie matematică între:
1. reîntregirea stocurilor la intervale lungi – soluţie care conduce la scăderea cheltuielilor de transportare-
aprovizionare, dar şi la majorarea blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare – depozitare.
2. reînnoirea frecvenţei a stocurilor – soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de transportare –
aprovizionare şi reducerea(cheltuielilor) blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.
Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:
1. nivelul stocurilor la diferite momente;
2. lipsa de stocuri;
3. cererea de materiale sau volumul comenzii;
4. termenile de reaprovizionare;
5. optimizarea stocurilor;
6. costul de lansare;
7. costul de stocuri.

3. Finanţarea şi creditarea activelor curente

Pentru funcţionarea normală o întreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai imobilizările, dar şi activele
curente. Ea are nevoie de un stoc minim de materii prime de producţie în curs de execuţie şi de produse finite.
Nivelul acestor categorii de stocuri trebuie să fie în funcţie de durata unui ciclu de aprovizionare, producţie şi
stocaj a produselor finite. Multe întreprinderi sunt determinate să acorde credite clienţilor deoarece beneficiază
la rîndul său de acelaşi tratament din partea furnizorilor primind un credit furnizor care determină necesarul
financiar al exploatării. Din aceste motive a.c. sunt finanţate de:
I Fondul de rulment. Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare generat de
activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului operaţional. El este dependent de decalajul între încasări şi
cheltuieli. Necesarul de fond de rulment apare ca diferenţă între activele şi pasivele de exploatare conform
datelor din bilanţ. Necesarul permanent de finanţare este corespunzător cu capital permanent, iar nevoile
temporare – cu creditele pe TS.
Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a a.c. se numeşte fond de rulment (FR). El
se formează din capital propriu şi împrumuturi pe TM şi TL. FR serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului
financiar ce rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe TS şi exigibilitatea pasivelor pe TS. Relaţia
de bază de care se ţine seama în acoperirea necesarului financiar al exploatării este: NFR = FR + credite de
trezorerie
FR se determină prin 2 variante:
1) ca diferenţă dintre capital permanent şi active imobilizate;
2) ca diferenţă dintre active curente şi resurse de trezorerie.
În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în a.c., iar metoda a doua
creează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe TS prin nevoile şi resursele de finanţare a ciclului
operaţional.
FR poate fi:

15
 a) FR brut (FRB) care se mai numeşte FR total sau economic şi desemnează toate elementele de a.c.
posibile a fi transferate în bani într-un termen mai mic de 1 an. FRB în calitate de echivalent valoric al
elementelor din activ caracterizate prin lichidităţi pe un termen mai mic de 1 an se compune din:
 stocuri diverse
 creanţe – clienţi
 avansuri acordate furnizorilor
 disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnetele de cecuri eliberate etc.
b) FR net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capital permanent care este utilizată pentru
finanţarea a.c. FRN se calculează conform relaţiei:
1. FRN = - Active imobilizate + Capital permanent
2. FRN = Active curente – Datorii pe TS
c) FR propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele imobilizate şi arată
autonomia de care dispune întreprinderea în finanţarea investiţiilor în a.c. FRP se calculează conform relaţiilor:
1. FRP = CP – imobilizări
2. FRP FRN – Datorii la termen
d) FR străin (FRS) reprezintă datoriile la termen şi se calculează conform relaţiilor:
1. FRS = CPermanent. – CP
2. FRS = FRN – FRP
Întreprinderea poate adopta 3 strategii privind constituirea şi nivelul FR care au diferite consecinţe asupra
costurilor financiare şi rentabilităţii:
 strategia de a constitui un FR care ar acoperi nevoile medii de a.c. astfel încît în trimestrele cu
activitate peste cea medie anuală întreprinderea va apela la credite de trezorerie, iar în celelalte
trimestre va înregistra un surplus de lichidităţi care pot fi plasate profitabil în alte acţiuni;
 strategia de stabilire a unui FR egal cu nivelul activităţii maxime din cursul anului de previziune.
În acest caz are loc o imobilizare de capital permanent în perioadele în care activitatea se află faţă
de nivelul celei maxime, înregistrîndu-se un excedent de lichiditate pe seama FR care trebuie
plasat pe TS în vederea creşterii rentabilităţii generale a întreprinderii;
 strategia stabilirii unui FR la nivelul activităţii minime. În această situaţie întreprinderea este
nevoită să apeleze permanent la credite de trezorerie fapt ce ridică nivelul costurilor influenţînd
rentabilitatea.
Pe baza FR a capitalurilor investite în a.c. şi a valorii stocurilor se pot calcula o serie de rate ce se
întrebuinţează în analiza financiară în vederea stabilirii diagnosticului financiar şi a măsurilor de eficientizare.
Aceste rate pot fi:
a) rata de finanţare a capitalurilor curente care se calculează ca raport între FR şi suma capitalurilor
curente:
Rfin.c.c = FR/Σ Cap.curente
b) rata de acoperire a stocurilor care se calculează ca raport între FR şi stocuri:
Racop. a stoc. = FR/Stocuri
FR este considerat satisfăcător atunci cînd acoperă 2/3 din valoarea stocurilor.

II Credite pe termen scurt. Resursele financiare ale întreprinderii se formează atât din capital propriu cît şi
din capital împrumutat. O parte componentă a capitalului împrumutat este creditul pe termen scurt, adică
contractarea de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării fondurilor pentru
operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.
Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu atât mai
importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenţilor economici. În
condiţiile cînd unităţile economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt
pentru creşterea activităţii, decât să se aştepte cînd prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri
proprii îndestulătoare.
Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze creditele cu
valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu creditul primit. Existenţa
garanţiei constituie o certitudine pentru bancă în ceea ce priveşte recuperarea sumelor împrumutate, în cazul
nerambursării la termen a creditului. În garanţia creditului poate intra orice bun din patrimoniul societăţilor

16
comerciale: stocuri, mijloace băneşti în cont, resurse financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui
garanţii stocurile de calitate necorespunzătoare, cu termen depăşit, depozitate în condiţii improprii etc.
Creditele pe termen scurt pot îmbrăca diverse forme, aşa ca:
1) creditul furnizor care ia naştere în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit odată cu livrarea
mărfurilor, iar pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie furnizorul cere clientului său permisiunea de a trage trate
cu scadenţa corespunzătoare. În acest caz furnizorul poate sconta aceste trate la bancă în vederea refacerii
trezoreriei.
Trata este titlul de credit folosit ca instrument de plată pe termen scurt prin care o persoană numită trăgător
dă dispoziţia altei persoane numită tras să plătească necondiţionat la ordinul acesteia o sumă la scadenţă unei
altei persoane numită beneficiar. Termenul de acordare a creditului furnizor variază între 30 – 90 de zile, iar
termenul mediu de plată a furnizorilor se calculează după formula:
Tpf=(Pc* t ) / 100 (2.12)
unde : Tpf – termenul mediu de plată a furnizorilor; Pc – ponderea fiecărei aprovizionări în total; t –
termenele individuale de plată a fiecărei cumpărări
sau :
Tpf = [( Efecte de cumpărare + Furnizori ) * 360] / Cumpărări ( 2.13)

2) Datorii faţă de diverşi creanţieri reprezintă sumele datorate şi neplătite şi cuprind :

a) salarii datorate personalului;
b) impozite datorate bugetului statului;
c) sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în domeniul protecţiei sociale;
d) dividende de plătit asociaţilor şi acţionarilor.
3) Credite bancare pe termen scurt. Rambursarea creditelor pe termen scurt este asigurată prin finalizarea
ciclului operaţional faţă de rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung, care se efectuează în baza unei
activităţi rentabile şi a marjei brute de autofinanţare. Pentru creditul pe termen scurt banca are drept gaj o
încasare prevăzută sau gradul de solvabilitate al întreprinderii. Întreprinderea remite băncii un efect de comerţ
(bilet la ordin sau scrisoare de schimb) pe baza căruia se acordă un credit. În economia concurenţială se
utilizează următoarele tipuri de credite pe termen scurt:
a) Credite generale se acordă întreprinderilor pentru a-şi îmbunătăţi trezoreria fără a fi nevoie de o garanţie
specială, banca informîndu-se de lichiditatea pe termen scurt a clientului. În structura creditelor generale se
includ:
- credite pentru facilităţi de casă - se acordă pe durate foarte scurte în situaţiile în care întreprinderea are
scadenţe dificile cu precizarea că încasările care vor servi la rambursarea împrumuturilor se cer a fi identificate
cu precizie;
- credite pentru descoperire – se acordă pentru o perioadă de pînă la o lună şi se materializează într-un
sold descoperit asupra contului bancar curent al întreprinderii;
- creditul releu - se acordă în aşteptarea unei intrări de fonduri sigure şi apropiate cum ar fi emiterea de
obligaţiuni şi majorările de capital;
- creanţe de trezorerie prin mobilizarea de efecte financiare – se obţin în schimbul remiterii de efecte
financiare.
Toate aceste tipuri de credite după rolul şi obiectul lor sunt legate direct de trezorerie.
b) Credite legate direct de activitatea operaţională se referă la mobilizarea de creanţe comerciale şi
mobilizarea de creanţe asupra străinătăţii. La ele se referă:
- credite de scont (sau de mobilizare de creanţe comerciale) care se caracterizează prin aceea că băncile
scontează trate, adică avansează bani unei întreprinderi în schimbul unor efecte a căror încasare va avea loc
peste un anumit timp. Timpul de acordare a creditului este durata dintre data remiterii efectului la bancă şi
recuperarea lui efectivă;
- credite de mobilizare de creanţe comerciale care a fost introdus cu scopul de atenua creanţele scontului
şi se acordă tot pentru creanţe comerciale care nu sunt individualizate ci regrupate într-un singur bilet de scont.
Pentru băncile comerciale riscul este mai mare deoarece nu au la dispoziţie tratele şi nici puterea împotriva
clientului furnizorului pentru a se recupera resursele date cu împrumut;
- credite de mobilizări de creanţe asupra străinătăţii au menirea de a favoriza exportul. Se pot acorda pe
un termen mai mare şi pot fi transformate în împrumuturi pe termen mediu.

17
 - credite asupra stocurilor se acordă mai rar deoarece impun valorificarea valorii şi existenţei stocurilor.
Pentru a beneficia de asemenea credite întreprinderea trebuie să depună stocurile gajate în magazine ce
eliberează o recipisă care atestă titlul de proprietate asupra stocurilor la care se adaugă un bilet la ordin. Acest
efect de comerţ este scontat de banca care acordă aceste credite fără ca stocurile să fie depuse în magazine, iar
întreprinderea se angajează să nu vîndă aceste stocuri în perioada cercetării.
c) Credite specifice unor operaţii speciale. La ele se referă:
- credite de trezorerie - care acoperă diferenţa dintre valoarea tuturor stocurilor şi cheltuielile pe de o
parte şi totalul resurselor formate din fondul de rulment din pasivele de exploatare şi încasări pe de altă parte;
- credite pentru stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar din cauze justificate - se obţin printr-
un cont simplu de împrumut în care scop solicitantul depune la bancă cererea de credit şi documentele
corespunzătoare;
- credite pentru necesităţi temporare - se obţin printr-un cont simplu de împrumut doar pe un termen ce
nu va depăşi 90 de zile. Întreprinderea apelează la acest tip de credite cînd necesităţile de fonduri depăşesc
prevederile din planul de trezorerie cu condiţia că aceste necesităţi suplimentare să fie determinate de cauze
independente cum ar fi:
a) primirea în avans de materie primă şi materiale de la furnizori;
b) întreruperea producţiei din diferite cauze;
c) lipsa mijloacelor de transport;
d) neîncasarea la timp a produselor, serviciilor şi lucrărilor facturate datorită lipsei a capacităţii de
plată a clienţilor ş.a.
Obţinerea creditelor pentru nevoi temporare are loc numai în condiţia în care agentul economic face
dovadă că va înlătura cauzele ce au generat aceste nevoi suplimentare temporare de fonduri care nu va depăşi
perioada de 90 de zile.

4. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente

O parte importantă a avuţiei naţionale se află concentrată în active curente care în întreprinderi capătă
forma de stocuri de materii prime şi materiale, combustibil, producţia în curs de execuţie, piese de schimb etc.
De aceea este necesar ca agentul economic să adopte cele mai bune decizii pentru folosirea eficientă a acestora
odată cu sporirea eficienţei cu care este utilizat capitalul încorporat în a.c.
Se cunosc şi se urmăresc 2 aspecte referitoare la eficienţa utilizării a.c:
1. eficienţa utilizării a.c. sub aspect material
2. eficienţa utilizării capitalurilor care sunt imobilizate în a.c.
Modul de folosire a.c. sub aspect material se reflectă în consumul de materii prime, materiale, combustibil
etc. şi în cheltuieli pe unitate de produs finit. Consumul de materii şi materiale şi celelalte cheltuieli se reflectă
în indicatorul cheltuieli maxime la 1 leu producţie marfă care se calculează ca raport între valoarea producţiei
marfă programată exprimată în preţul de vînzare (* 100). Acest indicator reflectă aspectele tuturor acţiunilor
tehnice, economice şi de alt gen care au ca scop reducerea cheltuielilor de producţie.
Cel de-al doilea aspect al eficienţei este utilizarea capitalului încorporat în a.c. şi se referă la timpul mai
lung sau mai scurt de imobilizare a acestora în cheltuieli şi stocuri de natura a.c.
Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în care se utilizează a.c. şi se exprimă prin:
a) nr. de rotaţii (coef. vitezei de rotaţie) = Cifra de afaceri / Σ AC
b) durata în zile a unei rotaţii = Per. de timp în care se efect. Calc. / Coef. vitezei de rotaţie
Viteza de rotaţie (Vr) este mai mare atunci cînd coeficientul Vr este mai mare şi durata în zile mai mică.
Factorii de care depinde nivelul Vr sunt:
- cifra de afaceri;
- volumul capitalurilor curente.
Prin analiza utilizării a.c. se calculează numărul de rotaţii aferent stocurilor care este egal cu:
Nr. rot. stoc. = Cifra de afaceri / Costul de producţie
Calculul numărului de rotaţii pe categorii de stocuri se efectuează astfel:
a) Pentru materii prime:
Nr. de rot. = Σ materii prime cuprinse în vînzări / Stocul mediu de materii prime

b) Pentru producţia neterminată şi semifabricate:

18
 Nr. de rot. = Vînzări la cost de uzină / Stocul mediu la prod. neterm. şi semifabricate

c) Pentru produse finite:

Nr. de rot. = Vînzări la cost complet / Stoc mediu de produse finite

Tema 7: Veniturile şi cheltuielile întreprinderii

Plan:
1. Conţinutul şi structura veniturilor şi cheltuielilor
2. Profitul şi rentabilitatea întreprinderii
3. Indicatorii economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare ale întreprinderii
4. Repartizarea profitului net

1. Conţinutul şi structura veniturilor

Activitatea economică a întreprinderii se finalizează în efecte utile concretizate într-o serie de bunuri şi
servicii apte să satisfacă nevoia socială după parcurgerea fazei schimbului prin monedă.
Sub aspect valoric efectul util al activităţii agentului economic este egal cu diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile băneşti dintr-o anumită perioadă.
Venitul reprezintă afluxul de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune rezultat în procesul
activităţii ordinare a întreprinderii sub formă de majorare a activelor sau diminuare a datoriilor care conduc la
creşterea capitalului propriu cu excepţia sporurilor de la contribuţiile proprietăţii întreprinderii.
Rezultatele financiare sunt dimensionate în funcţie de volumul cheltuielilor de producţie şi volumul
veniturilor încasate. Veniturile totale provenite din realizarea cifrei de afaceri şi alte venituri se compun din
venituri brute ce rezultă din vînzarea şi încasarea producţiei şi veniturile realizate din alte activităţi. Venitul se
evaluează la valoarea venală primită sau care urmează a fi primită scăzîndu-se rabaturile comerciale admise de
întreprindere.
Valoarea venală (de piaţă) este suma la care poate fi schimbat un activ sau stinsă o datorie între părţile
independente interesate care au acceptat tranzacţia. Venitul se constată în baza metodei calculării în perioada de
gestiune în care a fost obţinut indiferent de momentul efectiv al intrării mijloacelor băneşti sau a altei forme de
compensare. În cazul apariţiei diverselor incertitudini constatarea venitului se admite cu respectarea
următoarelor criterii:
A) existenţa unei certitudini ferme ce va arăta că avantajele economice care fac obiectul tranzacţiei vor fi
obţinute de întreprindere;
B) existenţa unei posibilităţi reale de a determina cu exactitate suma venitului.

Veniturile la rîndul său sunt compuse din:

a) venituri din activitatea operaţionale, adică din vînzări de producţie finite, mărfuri, servicii prestate,
lucrări executate şi alte activităţi, precum şi din producţia aflată în stoc, din subvenţii de exploatare şi orice alte
venituri;
b) venituri financiare, adică venituri din participaţii, titluri de plasament, acţiuni, diferenţe de curs valutar,
dobînzi, creanţe imobilizate, etc.
c) venituri excepţionale – din operaţiuni de gestiune (din despăgubiri şi penalităţi), din operaţiuni de
capital (din cedarea activelor subvenţii pentru investiţii), şi altele.

În procesul activităţii, întreprinderea suportă un anumit consum şi cheltuieli.

Consumurile sunt resursele consumate pentru producerea şi prestarea serviciilor cu scopul obţinerii unui
venit. Cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor cuprind:
a) cheltuieli din activitatea operaţională care se referă la cheltuieli cu materie primă, materiale, mărfuri,
cheltuieli cu lucrări şi servicii efectuate la terţi, cheltuieli cu impozite şi vărsăminte asimilate, etc.

19
 b) cheltuieli financiare în care se includ cheltuieli privind titlurile de plasament cotate, din diferenţe de
curs valutar, cu dobînzile, pierderi din creanţe legate de participanţi, etc.
c) cheltuieli excepţionale care privesc cheltuielile din operaţiuni de gestiune şi cheltuieli privind operaţiuni
de capital;
d) cheltuieli cu amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale;
Conform SNC 3 avem consumuri:
1. directe
2. indirecte
3. variabile
4. constante
În componenţa cheltuielilor incluse în costul producţiei se încadrează consumurile:
1. materiale
2. pentru remunerarea muncii
3. indirecte de producţie
Cheltuielile totale la rîndul lor se compun din:
1. cheltuieli aferente realizării cifrei de afaceri;
2. cheltuieli diferenţe veniturilor din alte activităţi.
Cheltuielile includ toate cheltuielile şi pierderile ce se scad din venit la calculul profitului perioadei de
gestiune.
În dările de seamă financiare şi în evidenţa contabilă ele se reflectă în baza metodei de calcul pentru
perioada în care au apărut şi includ cheltuieli:
a) în activitatea operaţională
b) în activitatea de investiţii
c) în activitatea financiară
d) pierderi excepţionale
Cheltuielile din activitatea operaţională se compun din costul vînzărilor şi cheltuielilor perioadei:
Costul vînzărilor include cheltuielile materiale directe, cheltuielile directe pentru remunerarea muncii,
cheltuieli indirecte productive şi costul producţiei vîndute. Cheltuielile periodice includ:
a) cheltuieli comerciale
b) cheltuieli generale şi administrative
c) alte cheltuieli operaţionale
Cheltuielile comerciale includ cheltuielile legate de realizarea producţiei finite, mărfuri şi servicii.
Cheltuielile administrative includ:
1. cheltuieli pentru remunerarea muncii personalului managerial;
2. defalcări în organele de asigurare socială şi medicale;
3. plăţi suplimentare, subvenţii, ajutor material, etc.
Alte cheltuieli operaţionale includ.
a) plata dobînzii pentru întreprinderea-fiice;
b) plata dobînzii pentru credite bancare pe TS.

Întreprinderea în activitatea sa acordă un loc important în cadrul volumului de cheltuieli costului de

producţie.
Costul de producţie reprezintă expresia în bani a consumului de factori de producţie necesar producerii
de vînzări de bunuri şi servicii concretizaţi în cheltuieli pentru materie primă şi materiale, combustibil, energie,
salarii, utilaje, instalaţii, întreţinere, conducere, administrare, etc., pe care le suportă agenţii economici.
Măsurarea riguroasă a costurilor permite:
1. stabilirea preţului de vînzare a producţiei pentru asigurarea funcţionării echilibrate a
întreprinderii;
2. alegerea celei mai bune alternative de producţie;
3. determinarea volumului optim de producţie pe TS;
4. evaluarea nivelului eficienţei şi fundamentarea pol. a cheltuielilor.
Costul de producţie este compus din:
1. cost global

20
 2. cost mediu
3. cost marginal
Cost global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare unui volum de producţie dat. El poate fi privit
structural pe TS şi divizat în :
 cost global fix
 cost variabil
Costul global fix (CGF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care pe TS sunt relativ independente de
volumul producţiei obţinute. El include:
1. amortizarea capitalului fix
2. chirii
3. salariul personalului administrativ
4. cheltuieli de întreţinere
5. dobînzi, etc.
Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei, adică creştere, descreştere şi chiar
nivelul zero. În cazul în care volumul producţiei se schimbă CGF nu afectează variaţia CGT şi nici costul
marginal (CM).
Costul global variabil CGB reprezintă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de
volumul producţiei ce se reflectă prin relaţia:
CGV = f(Q)
Se înscriu în această categorie de cost cheltuielile cu materia primă, materiale, combustibil, energie etc.
CGV se măreşte odată cu creşterea producţiei şi este egal cu zero cînd nivelul producţiei este zero. CGV
determină variaţia CGT; pe TS creşte în aceeaşi măsură cum sporeşte CGV. (CGT - CGV) constă în faptul că în
timp ce CGV porneşte în mod necesar de la zero dacă producţia este zero CGT constituie suma dintre CGV şi
CGF.
CGT = CGV + CGF
Variaţia CGT este determinată pe TS numai de evoluţia CGV. Creşterile CGT şi CGV cînd sporeşte
volumul producţiei sunt egale. Mărimea CGT este determinată de:
1) consumul tehnologic
2) volumul producţiei
3) nivelul preţurilor de procurare
Costul mediu sau unitar exprimă costurile pe unitate de produs sau rezultatul corespunzător structurii şi
nivelului de abordare ale CG; se disting:
 costul mediu fix (CMF)
 costul mediu variabil (CMV)
 costul mediu total (CMT)
Costurile medii în mişcarea lor încep prin descreştere cînd creşte productivitatea, trecînd printr-un punct
minim, iar apoi se măresc.
CMF reprezintă CGF pe produs:
CMF = CGF / Q
CMV este o mărime variabilă care este determinată de variaţia volumului de producţie, astfel cantitatea de
producţie se măreşte CMV descreşte şi invers.
CMV = CGV / Q
CMV se micşorează atunci cînd volumul producţiei creşte accentuat faţă de sporirea CGV.
CMT este costul global total pe unitate de produs.
a) CMT = CGT / Q;
b) CMT = CMF + CMV.
CMT se află în dependenţă de costul marginal:
- CMT este descrescător atunci cînd CM se micşorează mai accelerat, fiindu-i inferior;
- CMT creşte atunci CM creşte mai accentuat, fiindu-i superior;
- În punctul său minim CMT = CM
Astfel CM trage după sine în sensul creşterii sau descreşterii CMT.

Costul marginal exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de
produs.
21
 CM măsoară variaţia CT pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produs.
Efectul marginal este sinonim cu efectul suplimentar:
CM = ΔCT / ΔQ, deoarece pe TS variaţia ΔCV: Cmg=ΔCV/ΔQ
Astfel Cmg este întotdeauna egal CVmg în cazul în care ΔQ=1.Cmg= ΔCT respectiv egal cu ΔCV.Cmg este
dependent de volumul poducţiei şi stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii. El ghidează sau
orientează acţiunile întreprinzătoare, adică stimulează mărirea ofertei atunci cînd fiecare unitate suplimentară de
produs necesită un spor de cost cît mai mic precum şi în cazul cînd sporul de producţie măreşte mai mult venitul
ca costul. Dinamica Cmg influenţează evoluţia CM pe TL. Cmg = CMTşi constituie atunci cînd la un nivel dat al
preţului factor de producţie, adică costul sporeşte proporţional cu producţia, adică unei productivităţi duble îi
corespunde un cost tot dublu, iar unei productivităţi triple – un CT triplu.

3. Profitul şi rentabilitatea întreprinderii

Profitul reprezintă rezultatul pozitiv al unui agent economic şi poate fi de mai multe feluri:
 profit pînă la impozitare
 profit brut
 profit net
Profitul are destinaţia de a determina necesitatea remunerării capitalului propriu, constituirii fondurilor
pentru autofinanţare şi cointeresării salariaţilor. Întreprinderile stabilesc profitul pe produs, pe grupe de produse,
pe întreprinderi- fiice sau pe alte elemente.
Profit brut = Preţ de vînzare – TVA- Costul producţiei
Profitul rezultat din activitatea de bază şi din alte activităţi poate fi influenţată de:
 dividendele şi dobînzile încasate din cumpărarea acţiunilor şi obligaţiilor a altor agenţi economici;
 vînzarea ambalajelor şi a altor active nemateriale;
 amenzile şi penalităţile;
 anularea unor comenzi;
 surplusurile de la inventariere;
 venituri financiare;
 pierderi din calamităţile naturale;
 micşorarea datoriilor, etc.
Profitul şi rata profitului (sau rata rentabilităţii) reflectă capacitatea întreprinderii de a produce profit net
peste cheltuielile efectuate.
Profitul unui agent economic este format din profit normal sau ordinar, iar în unele cazuri din supraprofit
sau profit de monopol.
Profitul normal sau ordinar este acel care e realizat în condiţiile de concurenţă. În cazul lipsei de
concurenţă unele întreprinderi obţin supraprofit sau profit suplimentar, ceea ce nu reflectă real situaţia
economico- financiară a întreprinderii.
Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. este un indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţii economice;
2. este un mijloc de cointeresare a agenţilor economici
3. este un instrument de control asupra modului de realizare, de repartizare şi de impunere fiscală
4. stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celora care au drept scop obţinerea unui
profit.
Profitul trebuie să stimuleze agenţii economici în realizarea programului de producţie, îmbunătăţirea
calităţii şi diversificarea sortimentului.
Căile de sporire a profitului sunt:
1. reducerea costului producţiei fără a afecta calitatea producţiei
2. coordonarea nivelului preţului de vînzare, adică în cazul cînd creşte preţul de vînzare creşte
profitul şi respectiv poate creşte volumul producţiei
3. creşterea volumului producţiei comercializate şi a serviciilor prestate
4. îmbunătăţirea calităţii producţiei şi serviciilor
Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât este mai ridicat nivelul rentabilităţii. Nivelul rentabilităţii
depinde de activitatea internă a agenţilor economici, de relaţiile cu mediul extern şi de atitudinea de a se adapta
la cerinţele pieţii.
22
 Rentabilitatea este capacitatea unui agent economic de a obţine profit şi reprezintă diferenţa dintre
încasările obţinute şi cheltuielile de fabricaţie, desfacere şi comercializare. Rentabilitatea poate fi apreciată sub
aspect absolut şi sub aspect relativ. Rentabilitatea se măsoară prin raportul dintre rezultatele şi mijloacele
utilizate pentru obţinerea lor. Rezultatele pot fi reflectate contabil, economic şi financiar.

4. Indicatorii economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare ale întreprinderii

Principalele rezultate financiare sunt:
1. profitul brut care reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată şi cheltuielile de personal. Acest
indicator permite de a efectua o comparaţie între întreprinderi deoarece se elimină influenţa
impozitului şi a stării financiare;
2. profitul net = profit brut – impozite
Acest rezultat nu ţine cont de mijloacele de finanţare şi este mai des utilizat în cazul evaluării proiectelor
de investiţii.
3. capacitatea de autofinanţare sau marja brută de autofinanţare. Acest indicator corespunde
surplusului monetar maxim pe care l-ar putea utiliza în cazul cînd nu va distribui dividende;
4. autofinanţarea = marja brută de autofinanţare – Σ totală a dividendelor distribuite acţionarilor;
indicatori economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare – rentabilitatea, care exprimă
eficienţa activităţii economice
Pragul rentabilităţii defineşte momentul cînd veniturile din vînzări sunt egale cu costurile acestora şi
profitul este egal cu zero. Vînzările înregistrate după acest moment pînă la un anumit nivel de capacitate vor
produce profit, mai jos de acest nivel vor fi pierderi.
Pragul rentabilităţii se determină în cazurile cînd este necesar de efectuat o planificare a activităţii. Pragul
rentabilităţii se determină în dependenţă de consumurile constante şi nivelul vînzărilor. Pragul de rentabilitate
este acel punct în care veniturile obţinute sunt egale cu cheltuielile efectuate, adică profitul este zero.

5. Repartizarea profitului net

Profitul se determină prin diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi cheltuielile privind impozitul pe
venit. Profitul net rămas la întreprindere se utilizează conform statutului şi conform prevederilor lui privind
acumulările şi consumurile. Din contul fondului de acumulare se finanţează:
 lucrări de creare şi de utilizare a tehnicii noi;
 lucrări de organizare a producţiei;
 de modernizare a utilajului;
 de reechipare tehnică;
 de construcţii şi reparare a noilor întreprinderi;
 se măreşte volumul activelor curente;
 se achită datoriile pe termen lung;
 se plătesc dobânzi aferente acestor datorii;
 se investesc noi mijloace în crearea unor întreprinderi – fiice;
 se acoperă unele cheltuieli şi consumuri.
Fondul de consum este destinat pentru a îndestula necesităţile economice şi pentru a acoperi cheltuielile
operaţionale a obiectivelor social-culturale, pentru finanţarea construcţiei obiectivelor cu destinaţie
neproductivă; pentru finanţarea unor măsuri culturale şi ajutoarelor materiale şi adausurilor la pensii. De
asemenea din contul beneficiului net se plătesc diferite amenzi, penalităţi şi se acoperă alte necesităţi (de
exemplu de binefacere).

Tema 8: Analiza financiară a întreprinderii

Plan:
1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul decizional
23
 2. Sursele date şi organizarea muncii de analiză
3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderii
4. Indicatorii rentabilităţii
5. Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii
6. Indicatorii de gestionare a activelor
7. Indicatorii de gestionare a datoriilor
8. Valoarea de piaţă a întreprinderii

1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul decizional

Analiza financiară ajută la identificarea activităţii nesatisfăcătoare a întreprinderii şi la stabilirea măsurilor
care vor influenţa rezultatele în viitor. Prin cunoaşterea postfaptică, curentă şi previzională a activităţii agenţilor
economici a rezultatelor interne şi a cauzelor care le-au generat, analiza contribuie la cunoaşterea continuă a
eficienţei utilizării resurselor umane, materiale şi financiare. Deoarece obiectivul principal al unei întreprinderi
îl constituie maximizarea valorii patrimoniului, eficienţa cu care a fost folosit capitalul investit constituie
obiectivul central al diagnosticului financiar.
Obiectivele de bază ale analizei financiare le constituie:
1. descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne
2. diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii
3. întărirea autonomiei economico – financiare
4. creşterea eficienţei economice
5. fundamentarea deciziilor financiare
6. informarea întreprinderii cu cerinţele standardelor şi cu nivelul concurenţei pe diferite pieţe.
Îndeplinind o dublă funcţie de diagnoză şi reglare, analiza economico-financiară constituie un instrument
indispensabil al conducerii eficiente a activităţii întreprinderii. Analiza financiară fundamentează întreaga
politică economico-financiară viitoare a întreprinderii, constituie o condiţie cheie pentru elaborarea şi aplicarea
unor decizii raţionale, stă la baza efectuării de expertize şi negocieri vizînd estimarea valorii întreprinderii în
cazul privatizării, reorganizării sau vînzării activelor.
Analiza financiară îndeplineşte următoarele funcţii:
1) de informare
2) de evaluare a potenţialului tehnico-economic
3) de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii
4) de realizare a relaţiilor cu mediul extern
Reieşind din cele expuse rolul analizei economico-financiare poate fi sistematizat astfel:
 analiza financiară reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor planuri reale, temeinice
fundamentate din p. de v. ştiinţific;
 analiza financiară în acelaşi timp este un instrument operativ de cunoaştere şi de reglare a
procesului îndeplinirii planului;
 analizei financiare îi revine rolul de a contribui la asigurarea unui echilibru permanent la
îmbunătăţirea rezultatelor economico-financiare.

2. Sursele de date şi organizarea muncii de analiză

La nivelul agentului economic sistemul de informare necesar analizei se formează din 2 mari categorii de
surse:
I Sursele interne care reflectă funcţia propriu-zisă a întreprinderii, stările acesteia în anumite momente şi
este asigurată de sistemele de evidenţă contabilă. Sursa principală necesară analizei financiare o constituie
raportul financiar care este alcătuit din :
1. bilanţul contabil, care furnizează conducerii întreprinderii elementele de bază necesare pentru selectarea
direcţiilor de dezvoltare, modelelor de optimizare a procesului de producţie şi de desfacere politicii financiare,
investiţionale şi de creditare. Bilanţul contabil creează condiţii de analiză a proceselor şi fenomenelor din sfera
de interes a agenţilor economici sub aspect dialectic pentru determinarea relaţiei dintre cauze şi efecte în
vederea luării măsurilor de reglare şi de stabilire a unor norme.
24
 2. raportul privind rezultatele financiare, care evidenţiază veniturile şi cheltuielile pentru o anumită
perioadă de timp, grupate în funcţie de natura lor precum şi rezultatul exerciţiului concretizat în profit sau
pierdere. Scopul urmărit de acest raport este de a prezenta rezultatul unei afaceri comparînd venitul obţinut în
decursul unei perioade cu cheltuielile efectuate pentru obţinerea profitului, oferind posibilităţi de a urmări în
evoluţie sarcinile stabilite pentru întreprindere şi de a furniza informaţii necesare pentru luarea deciziilor.
3. raportul privind fluxul mijloacelor băneşti sintetizează tranzacţiile în numerar pentru o anumită
perioadă de timp. Este destinat să arate modul în care activităţile întreprinderii au afectat lichiditatea şi
solvabilitatea acestuia, relaţia dintre fluxurile de numerar din activitatea operaţională, investiţională şi
financiară. Acest raport oferă informaţii necesare analizei surselor de încasări şi plăţi în numerar.
4. raportul privind fluxul capitalului propriu furnizează informaţii privind structura capitalului propriu
5. anexele raportului financiar
II Surse externe sunt necesare orientării activităţii întreprinderii şi adaptării ei la schimbările ce pot avea
loc brusc în mediul economic şi ajută la dimensionarea unor noi obiective strategice.
Informaţiile externe în funcţie de natura domeniului la care se referă pot fi structurate astfel:
1) tehnologice
2) economico-financiare
3) juridice
4) fiscale
Informaţiile utilizate trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
 utilitatea
 profunzimea
 vechimea informaţiei
 costul
 executarea informaţiei
În practica cotidiană munca de analiză economico-financiară necesară procesului managerial trebuie să
parcurgă următoarele etape:
I stabilirea tematicii, care conţine principalele aspecte şi probleme ale activităţii economico-financiare
supuse investigării.
II culegerea şi sistematizarea informaţiei economico-financiare
III prelucrarea şi studierea datelor
IV formularea concluziilor, pe baza cărora se vor stabili şi se vor lua măsuri ce vor permite îmbunătăţirea
rezultatelor activităţii economico-financiare.

3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderii

Pe baza informaţiei furnizate de rapoartele financiare se poate determina sistemul de indicatori necesar
evaluării activităţii întreprinderii şi luării deciziilor corespunzătoare.
Indicatorii economico-financiari îndeplinesc următoarele funcţii:
a) de analiză şi sinteză
b) de estimare
c) de reflectare, cunoaştere şi măsurare
d) de comparare
e) de comandă
f) de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei parametrilor utilizaţi
g) de pîrghie economico-financiară

Analiza financiară cuprinde următoarele categorii de indicatori:

1. indicatori ai rezultatelor economico-financiare care sunt orientaţi spre studiul performanţelor şi
evaluarea lor în perioade viitoare.
Principalii indicatori care reflectă rezultatele activităţii desfăşurate sunt:
- volumul vînzărilor
- profitul brut
- rezultatele din activitatea operaţională
- rezultatele din activitatea financiară
25
 - rezultatele din activitatea investiţională
- rezultatele din activitatea excepţională
- profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare
- profitul net
2. indicatorii eficienţei utilizării potenţialului tehnico-economic şi financiar care permit de a aprecia
rezultatele obţinute în raport cu activitatea întreprinderii şi cu mijloacele economice şi financiare utilizate,
măsoară gradul în care utilizarea diverselor resurse aduce profit. Aceşti indicatori sunt:
- rata rentabilităţii economice
- rata rentabilităţii veniturilor
- rata rentabilităţii financiare
- rata rentabilităţii faţă de resursele consumate
3. indicatorii gestiunii activelor care arată cît de eficient întreprinderea sau firma utilizează activele sale.
Aceşti indicatori sunt:
- nr. de rotaţii a activelor curente
- perioada medie de încasare
- nr. de rotaţii a stocurilor
- nr. de rotaţii a activului total
Pentru ca în cadrul întreprinderii să fie apreciată corect situaţia economico-financiară este necesar de a se
studia următoarele aspecte:
1) situaţia generală a casieriei
2) situaţia asigurării cu disponibilităţile băneşti
3) situaţia solvabilităţii (a capacităţii de plată)
4) situaţia autonomiei financiare
5) situaţia asigurării cu fondul de rulment

4. Indicatorii rentabilităţii
Funcţionarea întreprinderii depinde de capacitatea de a produce profit care poate fi obţinut cu ajutorul
indicatorilor rentabilităţii, care sunt:
1. rentabilitatea producţiei realizate = rezultatele de la realizarea producţiei / volumul producţiei
realizate
- arată ce parte din fiecare leu încasat a fost cheltuită pentru acoperirea cheltuielilor directe.
2. rentabilitatea netă = profit net / volumul producţiei realizate
- caracterizează capacitatea întreprinderii de a genera profit din total volumul producţiei realizate.
3. rentabilitatea activelor = profit net / valoarea medie a activelor
- reflectă eficacitatea utilizării capitalului de către întreprindere.
4. rentabilitatea financiară = profit net / valoarea medie a capitalului propriu
- reflectă bunăstarea acţionarilor.

5. Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii

În cazul cînd o întreprindere solicită unele credite de la bancă sau împrumuturi de la clienţi este necesar de
a aprecia capacitatea de plată a întreprinderii date. Indicatorii ce caracterizează strategia întreprinderii din punct
de vedere a capacităţii de plată sunt indicatorii lichidităţii. Aceşti indicatori cuprind:
mijloace băăneşt
I L absolută (lichiditatea de gradul I) = datorii pe TS
≤ 0,2
Acest indicator arată în ce măsură întreprinderea poate să-şi achite datoriile pe termen scurt din contul
mijloacelor băneşti.
mijloace băăşt  investiţnvpe TS  creanţr pe TS
II L intermediară (de gradul II) = datorii pe TS
≤ 0,7-0,8
De asemenea în calculul acestui indicator sunt cointeresaţi creditorii. El ne arată ce parte din datoriile pe
TS pot fi achitate din contul mijloacelor băneşti, hîrtii de valoare, creanţelor care vor fi plătite de către
întreprindere.
III L curentă (de gradul III sau coeficientul total de achitare) =
26
 total active curente
= datorii pe TS
≤ 1 – 2,5
Acest indicatori ne arată dacă întreprinderea dispune de suficiente mijloace pentru a-şi achita obligaţiunile
în perioada raportată. În calculul acestui indicator sunt cointeresaţi de obicei acţionari.
Aceşti indicatori ai lichidităţii permit de a face concluzii generale privind capacitatea de plată a
întreprinderii şi de asemenea permit avantajul că pot fi calculaţi atît de utilizatorii interni cît şi exteriori
deoarece informaţiile sunt furnizate de bilanţul contabil.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile sale pe TL şi pe TS.
valoarea reală a patrimoniului
Coeficientul solvabilităţii = > 1.
datorii totale
În cazul cînd coeficientul < 1, întreprinderea nu mai poate primi împrumuturi şi situaţia ei economico-
financiară poate fi dezastruoasă.

6. Indicatorii de gestionare a activelor

Analiza activelor prevede examinarea mărimii, componenţei şi corelaţiei între diferitele elemente
patrimoniale aflate la dispoziţia firmei.
Analiza modificărilor structurale se efectuează prin calculul următorilor indicatori:
active pe TL
1. Rata imobilizărilor =
total active
La aprecierea acestui indicator este necesar de ţinut cont de nivelul de însuşire al capacităţii de producţie.
active curente
2. Rata activelor curente = sau 1 – rata imobilizării
total active
Modificările structurale ale patrimoniului în valoarea activelor curente se explică prin depăşirea ritmului
creşterii activelor pe TL.
3. Rata patrimoniului cu destinaţie de producţie =
mijloace fixe  stoc de măărfurşi materiale
=
total active
Această rată reflectă ponderea patrimoniului întreprinderii care poate fi direct utilizată pentru fabricarea
producţiei, prestarea serviciilor şi executării lucrărilor. Dacă acest indicator < 0,5 atunci se consideră o situaţie
patrimonială periculoasă.
mjloace fixe
4. Coeficientul compoziţiei tehnice a întreprinderii =
active curente

27
 Compartimentul 2 Finante publice
Tema 1. Conceptul şi funcţiile finanţelor

1. Conceptul de finanţe. Esenţa şi structura.

2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei: Finanţe publice.
3. Legătura finanţelor publice cu alte ştiinţe economice şi sociale.
4. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă.

1. Conceptul de finanţe: esenţa şi structura.

Din punct de vedere etimologic cuvîntul “finanţe” îşi are originea din limba latină şi
însemna “plata în bani”.
În secolele XIV-XV în Franţa circulau aşa expresii ca “financ” - o sumă de bani sau
venit al statului, “finaces” – patrimoniul statului. În secolul XVI, în limba germană se folosea
expresia “finaz” – plata în bani.
Conceptul de finanţe s-a conturat pe fundalul practicării formelor de exprimare bănească
a diferitelor procese economice, sociale şi în legătură cu apariţia şi dezvoltarea primelor forme
statale de organizare a societăţii. Conţinutul finanţelor reliefează procese de exprimare valorică
şi mişcare a valorii sub formă bănească, pentru satisfacerea nevoilor de desfăşurare a diverselor
activităţi.
Deci noţiunea „finanţe” reprezintă sume de bani sau conturi băneşti ce se administrează
de către stat, persoane juridice sau persoane fizice ca şi formă sub care se realizează procesele
de adunare şi distribuire a resurselor băneşti în cadrul activităţilor economico-sociale
(impozitele, subvenţiile, alocaţiile).
Conceptul de finanţe poate fi privit sub două aspecte:
- în sens restrîns – vizează operaţiunile, procesele şi relaţiile economice efectuate în
formă bănească, dar desemnînd în esenţă procesul de repartiţie al produsului
naţional.
- în sens larg – conceptul de finanţe include ansamblul operaţiunilor băneşti legate nu
numai de repartiţia produsului naţional, dar şi de formarea, circulaţia şi consumul
produsului naţional.
Toate relaţiile economice dintre persoanele fizice şi juridice, în măsura în care se
exprimă în formă bănească, reprezintă finanţele. Relaţia „bani – marfă, marfă – bani”, include
suportul obiectiv al realizării proceselor financiare, de acumulare a resurselor în formă bănească
şi de distribuire, utilizare a acestor resurse. În acest context, banul reprezintă un instrument de
utilitate socială, devenit în prezent un drept de creanţă.
Finanţele – reprezintă procesele economice şi relaţiile sociale, tehnici specifice de
procurare şi utilizare a resurselor băneşti pentru satisfacerea nevoilor privind activitatea
persoanelor fizice, juridice inclusiv a statului. Conceptul contemporan al Finanţelor redat în
schema 2.
La categoria generală de finanţe se include mai multe componente:
1. Finanţele private – această categorie financiară se caracterizează, în principal, prin faptul
că participanţii la aceste relaţii şi procese sunt persoane fizice sau juridice a căror activitate
se bazează pe proprietatea privată. Fondurile de resurse băneşti ce se administrează la
nivelul acestor participanţi sunt destinate satisfacerii de nevoi proprii ale persoanelor
respective. Capitalul întreprinderilor private serveşte desfăşurării activităţii respective şi
realizării obiectivelor proprii.

28
2. Finanţele publice – se caracterizează prin participarea directă la procesele generale
financiare ale statului ca beneficiar al resurselor băneşti acumulate şi în calitate de utilizator
al resurselor respective.
Finanţele publice cuprind mai multe categorii financiare:
- bugetul de stat,
- asigurările sociale,
- creditul.
Caracteristica semnificativă a finanţelor publice constă în aceea că procesele şi relaţiile
financiare respective se desfăşoară în legătură directă cu satisfacerea unor nevoi colective.

2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei „Finanţe publice”

Obiectul de studiu al „Finanţelor publice” trebuie să ia în considerare omul, trebuinţele
şi preferinţele acestuia, determinările sociale la care el este supus. Din acest considerent
„Finanţele publice” este o ştiinţă socială. În urma experienţei acumulate şi a cercetărilor
efectuate au fost perfecţionate metodele de lucru folosite în practica financiară. În acest context
se poate vorbi de caracterul obiectiv al existenţei finanţelor şi ca rezultat apariţia unei ştiinţe
care utilizează fondurile publice;
Trebuie deci să subliniem că obiectul de studiu al „Finanţelor publice” în linii generale
îl constituie:
1. Cheltuielile publice pentru furnizarea de bunuri şi servicii şi realizarea transferurilor
cu scop social.
2. Veniturile publice, ce au ca sursă principală impozitarea.
3. Împrumuturile publice şi datoriile publice.
Studiind „Finanţele publice”, trebuie să ţinem cont şi de faptul că acestea formează expresia
fenomenelor politice şi sunt determinate de acestea.
În teoria economică conţinutul economic al “Finanţelor publice” este abordat în mod
diferit:
1. Teoria clasică (A. Smith, D. Ricardo, A. Wagner) – statul – “paznic de noapte”, deci,
funcţia principală este – apărarea ţării. Finanţele publice aveau ca scop asigurarea
resurselor necesare pentru întreţinerea instituţiilor publice, şi cea mai principală
problemă era menţinerea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare.
2. Teoria marxistă – finanţele erau considerate ca relaţii băneşti ce apar în procesul
exploatării suplimentare a maselor largi ale populaţiei de către statul capitalist prin
intermediul mobilizării veniturilor sale şi efectuării cheltuielilor publice. Procesul
democratizării care s-a desfăşurat şi a evoluat în ţările Occidentale a contribuit la
evoluţia şi democratizarea funcţiilor statului. Statul s-a transformat într-o forţă aflată
la dispoziţia întregii societăţi avînd ca scop asigurarea şi desfăşurarea normală a
activităţii economico- sociale.
3. Teoria modernă Keynes – doctrinarul teoriei capitalismului reglat, statul este chemat
să influenţeze viaţa economică în mod direct.
În felul acesta, conţinutul „Finanţelor publice” depăşeşte sfera raporturilor legate de
asigurarea echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile statului.
Finanţele statului nu mai sunt legate numai de îndeplinirea funcţiilor de apărare a
statului şi menţinerea administraţiei publice, ci tot mai mult funcţiile capătă caracter social şi
economic.
Maurice Duverge face o sinteză a asemănărilor şi deosebirilor dintre concepţiile clasice
şi cele moderne privind finanţele publice. El consideră ştiinţa finanţelor ca o ştiinţă economică
29
şi politică. După Maurice Duverge finanţele publice „reprezintă o ştiinţă economică deoarece
mijloacele financiare sunt folosite de stat pentru a interveni în domeniul economic. Acestea
constituie o ramură a ştiinţei politice deoarece foloseşte tehnici financiare pentru a interveni nu
doar în domeniul economic, dar şi social(egalizarea veniturilor), intelectual (subvenţii pentru
activităţi artistice sau educative) şi chiar politic(fonduri secrete)”. [Finances publiques Presses
Universitaires de France, Paris, 1978,p. 26-27].
Toate aceste opinii vin să arate, că „Finanţele publice” reprezintă o ştiinţă independentă
cu obiect propriu de studiu; o ştiinţă de hotar ce studiază economicul, politicul, juridicul,
socialul relaţiilor şi raporturilor umane.
Astfel, conceptul contemporan „Finanţe publice” include:
1. Relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără contraprestaţie şi cu titlu
nerambursabil.
2. Relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, pentru o anumită dobîndă (creditul).
3. Relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti obligatoriu sau facultativ în
schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu
(asigurări) etc.
Conceptul contemporan al Finanţelor publice nu mai presupune un simplu mijloc de
asigurare a acoperirii cheltuielilor statului, ci, înainte de toate, un mijloc de intervenţie
în economie.

3. Legătura Finanţelor publice cu alte ştiinţe economice şi sociale.

Finanţele publice reprezintă o disciplină ce are tangenţe atît cu ştiinţele economice cît şi cu
cele sociale. Finanţele publice au legătură strînsă cu dreptul administrativ şi cu cel
constituţional. Aceasta rezultă din faptul că, în majoritatea cazurilor, prelevările de resurse
băneşti la fondurile publice se fac prin constrîngere, fără contraprestaţie şi cu titlu
nerambursabil. Din această cauză aceste relaţii trebuiesc reglementate juridic sau să îmbrace o
formă juridică: lege, act, decret etc.
Întocmirea, aprobarea, executarea, încheierea şi controlul bugetului administraţiei
centrale se face într-o ordine clar stabilită, implicînd un număr mare de funcţionari publici.
Toate aceste faze ale procesului bugetar într-un stat de drept sînt deasemeni reglementate prin
lege. Faptul că operaţiile financiare capătă o reglementare juridică, face ca finanţele publice să
se plaseze “în epicentrul” activităţii administraţiilor publice, ne face să considerăm această
disciplină atît economică cît şi de drept.
Există o legătură strînsă între finanţele publice şi ştiinţele politice. Instrumentele
financiare servesc deseori nu numai pentru intervenţia în domeniul economic, dar şi cel social şi
politic. Legătura dintre finanţele publice şi ştiinţele economice este şi mai strînsă, în deosebi
aceasta se referă la finanţele întreprinderii, management, ştiinţele de profil monetar şi bancar,
economia politică.
Deci, finanţele publice este o disciplină ce se intercalează cu ştiinţele economice,
juridice, sociale şi politice. Datorită acestui fapt finanţele publice reprezintă o disciplină ce e
studiată atît de studenţii facultăţilor economice, cît şi cele de drept.

4. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă.

30
 Finanţele publice au apărut şi există pentru realizarea unor obiective concrete, care nu
pot fi realizate pe altă cale sau cu alte mijloace. Finanţele publice îşi îndeplinesc destinaţia
socială prin funcţiile care le exercită:
1. funcţia de repartiţie;
2. funcţia de control.
1. Funcţia de repartiţie are două faze: constituirea fondurilor băneşti şi distribuirea
acestora.
Constituirea fondurilor financiare, prima fază a funcţiei de repartiţie, se înfăptuieşte
prin prelevarea de către agenţii economici a impozitelor, taxelor, contribuţiilor pentru
asigurarea socială, a amenzilor, penalităţilor, chiriilor şi veniturilor întreprinderilor publice,
veniturilor din realizarea mijloacelor fixe ale statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc. La
construirea fondurilor financiare participă practic toţi agenţii economici rezidenţi, precum şi
persoane nerezidente: întreprinderile cu capital de stat, întreprinderile cu capital privat sau mixt,
instituţii publice, populaţia ect. Cea mai mare parte a resurselor financiare îşi au izvorul în PIB
şi într-o măsură mai mică în avuţia naţională sau în transferuri primite din străinătate. De
asemeni la constituirea fondurilor financiare cea mai mare parte revine resurselor cu titlu
nerambursabil, obligator şi fără contraprestaţii. O parte mai mică din aceste fonduri e
completată de resursele împrumutate atît din interior cît şi din exteriorul ţării. De fapt, în timp
ce are loc constituirea fondurilor de mijloace financiare la dispoziţia statului, concomitent are
loc distribuirea fondurilor băneşti la diverse persoane juridice şi persoane fizice.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor.
Repartizarea mijloacelor băneşti din fondurile publice trebuie să se facă după anumite criterii,
pe baza anumitor tehnici în dependenţă de importanţa obiectivelor ce trebuiesc finanţate,
deoarece cererea de resurse financiare este, de regulă, mai mare ca oferta.
Distribuţia resurselor financiare se face în scopul acoperirii cheltuielilor privind:
învăţămîntul, sănătatea, cultura, asigurările sociale, gospodăria comunală şi locuinţe,
apărarea naţională, menţinerea ordinii publice, datoria publică. Această repartiţie se face pe
beneficiari, obiective şi acţiuni. Repartiţia sau distribuţia fondurilor se face în scopul acoperirii
cheltuielilor privind: plata salariilor, procurării de materiale, plata serviciilor, acordarea
subvenţiilor, transferuri către persoanele fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare), investiţii
capitale ect.
Redistribuirea mijloacelor prin funcţia de repartiţie are consecinţe cu caracter economic
şi social. Prin repartiţie se redistribuie o parte din venitul naţional sectorului neproductiv
zonelor geografice defavorizate, persoanelor socialmente vulnerabile ect. Funcţia de repartiţie a
finanţelor contribuie la înlăturarea inegalităţii existente între diferite categorii de cetăţeni. Ca şi
finanţele publice, funcţia de repartiţie a acesteia are caracter obiectiv, pe cînd procesul propriu –
zis de redistribuire are un caracter subiectiv, ce depinde de capacitatea factorilor de răspundere,
de a lua decizii adecvate, de situaţia social – economică din ţară, de orientarea forţelor politice
ect.
2. Funcţia de control a finanţelor publice.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de
resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Societatea este
interesată în asigurarea resurselor financiare necesare nevoilor obşteşti, dirijarea resurselor
respective, luînd în consideraţie priorităţile stabilite de organele competitive, maximizarea
eficienţei utilizării resurselor financiare ect.
Fondurile publice reprezintă o bună parte din venitul naţional, de aceia apare necesitatea
pentru organizarea unui control riguros asupra modului de constituire, repartiţiei şi utilizare a
31
acestor fonduri. Funcţia dată presupune şi controlul riguros asupra păstrării şi utilizării
gospodăreşti a bunurilor proprietate de stat. Pentru a împiedica folosirea neraţională a resurselor
materiale, de muncă, financiare pentru a preveni risipa şi chiar însuşirea ilicită a activelor
publice, este necesar ca statul să exercite un control sistematic şi organizat asupra sectorului
public al economiei.
Deci, funcţia de control se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la
repartiţia acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi
instituţiile publice utilizează resursele de care dispun. Funcţia de control este legată de funcţia
de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta, deoarece vizează şi modul
de utilizare a resurselor.
Controlul financiar se efectuează în fazele repartiţiei, producţiei, schimbului şi
consumului.
În faza repartiţiei se urmăreşte provenienţa resurselor financiare publice, nivelul
acestora, repartizarea între beneficiari ect.
În faza producţiei controlul financiar se realizează în sectorul public, se manifestă
asupra întreprinderilor publice. Aici se are în vedere urmărirea tuturor fazelor procesului de
producţie, eficienţa utilizării mijloacelor de producţie.
În faza schimbului se controlează preţurile de realizare, viteza cu care mărfurile trec de
la producător la consumator ect.
În faza consumului controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor
economice cu capital de stat prin prisma eficienţei şi rentabilităţii. Aici se include şi consumul
final al instituţiilor publice de învăţămînt, sănătate, cultură, administraţie ect. Deoarece relaţiile
financiare sînt relaţii băneşti, controlul financiar este, deasemeni, un control nemijlocit de bani.
Controlul financiar public se exercită de organele specializate: Ministerul Finanţelor,
Banca Naţională a Moldovei, Trezoreriei, Serviciul Fiscal de Stat, Curtea de Conturi, Direcţiile
de finanţe ale administraţiilor publice locale, Parlament, Guvern organe specializate ale
ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat, etc.

Tema 2: Politica financiară

1.Politica social economică a statului. Conceptul de politică financiară.

2.Tipuri de politică financiară.
3.Direcţii esenţiale ale politicii financiare în Republica Moldova.

1.Politica social - economică a statului. Conceptul de politică financiară

Politica financiară este o componentă a politicii generale, care reprezintă o formă de

organizare şi conducere a unei colectivităţi umane pentru satisfacerea intereselor sale. Politica
economică a statului reprezintă o acţiune generală a puterii publice centrale, conştiente,
coerente şi finalizate care se exercită în domeniul economiei adică influenţează producţia,
schimbul, consumul bunurilor, serviciilor şi constituirea capitalului .

Sarcinile politicii social economice sunt:

1. Asigurarea libertăţii economice
2. Asigurarea ocupării complete a forţei de muncă
3. Asigurarea creşterii economice
4. Asigurarea stabilităţii preţurilor
32
 5. Protecţia mediului înconjurător
6. Crearea condiţiilor pentru cei care nu pot găsi de lucru sau nu pot lucra
7. Introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile populaţiei cu venituri scăzute.

Politica social-economică a statului are următoarele componente (reieşind din sarcinile care
trebuie de realizat)
1. Politica financiară (include politica bugetar-fiscală şi cea monetar–creditară, politica
valutară şi cea a cursului de schimb).
2. Politica preţurilor(reglementează costurile şi dobânzile).
3. Politica de venituri salariale (stabileşte modul de formare a salariului din sectorul
public, salariul minim, ca raport dintre veniturile salariale din diferite ramuri, în
scopul menţinerii ratei inflaţiei sub controlul statului).
4. Politica comercială (reglementează activitatea de comerţ extern).
5. Politica industrială (reglementează activitatea în domeniul industrial).
6. Politica agrară(reglementează activitatea în domeniul sectorului agro-alimentar).
7. Politica în domeniul învăţământului.
8. Politica ocupării forţei de muncă.

Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol
important a includerii diverselor programe de dezvoltare economică.
Politica financiară - exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor,
instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru
influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor
macroeconomice şi obţinerea echilibrului general adecvat în economie.

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau:

1. În stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică.
2. Reducerea şomajului.
3. Reducerea inflaţiei.
4. Creşterea nivelului de trai al populaţiei.

Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei. Aceasta se vede prin modul
în care se înfăptuieşte repartizarea resurselor financiare prin dimensionarea şi desfiinţarea
fondurilor constituite.
Vorbind despre politica financiară trebuie să definim două noţiuni de strategie şi
tactică.
Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica
financiară include actele administrative şi de planificare pe perioade scurte, precum şi măsurile
prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.
Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care le
exprimă partidele de la putere:
1. de potenţialul a fiecărei ţări,
2. de orânduirea socială,
3. de metoda de conducere.

33
 În acelaşi timp politica financiară reprezintă o sferă relativ independentă în activitatea
statului şi mijloc important de realizare a politicii statului în orice domenii de activitate
economică.
În baza realizării politicii financiare stau un şir de principii generale şi specifice.

Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sunt:

1. luarea în vedere a acţiunii legilor economice obiective,
2. luarea în vedere a condiţiilor istorice concrete,
3. luarea în vedere a experienţei proprii din anii anteriori şi experienţei mondiale

Principiile specifice:
1. asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate,
2. asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional,
3. echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate compartimentele a sistemul financiar,
4. crearea rezervelor financiare,
5. concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor social- economice
principale ale statului prin elaborarea politicii fiscale raţionale,
6. concentrarea resurselor financiare importante în mîinile statului,
7. echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare.

2. Tipuri de politică financiară

Politicile financiare includ două componente principale:

1. Politica bugetar-fiscală.
2. Politica monetar-creditară.

I. Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice

prin venituri şi cheltuieli publice, în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi
obţinerea echilibrului general.

Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt:

1. Impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului
2. Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile
prestate acestora de către instituţiile publice
3. Transferul,-plăţi guvernamentale fără rambursare
(compensare) făcute cetăţenilor
4. Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii
necesare statului
Politica bugetară - reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice.

Ea stabileşte:
1. mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor,
2. obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli,

34
 3. căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieşind din faptul ca eforturile
să fie minime.

Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi:

1. mărimi absolute, mărimea cheltuielilor în valuta naţională
2. mărimi relative:
a)cheltuielile publice absolute se raportează la produsul intern brut.
b)cheltuielile publice pe locuitor = cheltuielile publice absolute / numărul populaţiei.

Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiare publice.

Ea stabileşte:
1. volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale
2. metode de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare,
deci stabilirea sistemului şi instrumentelor fiscale.
3. obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de constituire
a fondurilor financiare.

Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţă de:

1. cheltuielile publice care sunt redate de necesarul de resurse financiare,
2. produsul intern brut,
3. nivelul şi progresivitatea impozitelor.
Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuţii egal plătită de contribuabili sau de o
contribuţie diferenţială care depinde de mărimea venitului, de situaţia personală şi de capacitatea de
muncă şi domeniul de activitate.

II. Politica monetar-creditară – reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice

prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice.

Instrumentele politicii monetar-creditare:

1. Operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiilor de valoare (vînzarea cumpărarea de către Banca
Naţională a Moldovei (BNM) a hîrtiilor de valoare emise de Guvernul ţării ce urmăreşte
scopul de mărire sau reducere a cantităţii de bani în circulaţie).
2. Modificarea ratei dobânzii (micşorarea sau mărirea ratei dobânzii contribuie la mărirea sau
micşorarea resurselor creditare a băncilor comerciale).
3. Modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a băncilor
comerciale care se păstrează în numerar la Banca Naţională a Moldovei).
4. Intervenţia pe piaţa valutară(stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau cumpărarea
monedei de către Banca Naţională a Moldovei).

3. Direcţii esenţiale ale politicii financiare a Republicii Moldova

Datorită faptului că Republica Moldova se află într-o criză economică deja de un deceniu,
statul se confruntă cu mari dificultăţi de ordin financiar, care împiedică atingerea obiectivelor
politicii generale a statului. Problemele financiare şi lipsa unor investiţii consistente
caracterizează toate componentele activităţii publice private. Identificarea, antrenarea şi
35
fluidizarea resurselor financiare, reclamă politici şi acţiuni neordinare. Republica Moldova are
nevoie de un aflux masiv de resurse financiare. Investiţiile străine directe nu vor întârzia dacă
va exista o consecvenţă politică în favorizarea acestor plasamente. Sunt absolut necesare măsuri
energice în perfecţionarea sistemului legislativ privind investiţiile, extinderea exportului(prin
sporirea competitivităţii produselor autohtone), disciplinarea regimului fiscal, negocierea unor
credite preferenţiale cu destinaţie specială, asistenţa externă prin intermediul unor instituţii
financiare specializate etc.
Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele obiective şi acţiuni:

Obiective:
1. Onorarea obligaţiunilor financiare la toate nivelurile;
2. Stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară;
3. Coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB;
4. Promovarea echităţii fiscale, transparenţii, stabilităţii şi simplităţii politicii
financiare;
5. Asigurarea stabilităţii fiscale

Acţiuni:
1. Ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de colectare a veniturilor;
2. Echilibrarea bugetului consolidat, ţinînd cont de sporirea locurilor de muncă
3. Fixarea volumului cheltuielilor bugetare, ţinînd cont de programele eşalonate
pentru fiecare perioadă;
4. Limitarea cotei externe în volumul anual al PIB;
5. Finanţarea deficitului bugetar cu preponderenţă din contul împrumuturilor interne.

Tema 3. Mecanismul financiar

1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia.

2. Sistemul fondurilor financiare.
3. Metodele administrative de gestiune financiară.
4. Pîrghiile economico – financiare.
5. Instituţii şi organe cu atribuţii în sfera activităţii financiare

1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului
economic.
Mecanismul economic reprezintă ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de
reglare a activităţii economico – sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare a
activităţii financiare care se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar – monetare ce se
derulează în contextul activităţii economico – sociale de ansamblu.
Mecanismul financiar depinde de tipul societăţii care poate fi:
1. economia centralizată, socialistă.

36
 Mecanismul economic şi financiar presupun în principal procese, tehnici şi instrumente
de reglare de la centru de către stat. Componenţa iniţială pentru acest tip de mecanism îl
prezintă –planul unic cu caracter obligatoriu în execuţie.
Pentru mecanismul financiar elementul fundamental reprezintă planul financiar şi
formele specifice de planificare financiară în particular: planificarea fluxurilor de constituirea
fondurilor; de distribuire şi de utilizarea lor.
2. economia de piaţă
Care se bazează pe aşa numite procese de autoreglare, presupune un mecanism bazat pe
adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiar-monetare.
În condiţiile creşterii rolului statului în economia de piaţă în conformitate cu doctrinele
economice care acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului în economie, se
presupune utilizarea tot mai frecventă a instrumentelor financiar – monetare pentru reglarea
activităţii social – economice.
Deci, mecanismul financiar reprezintă mod de organizare a fluxurilor financiar –
monetare, şi mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Elementele structurale ale mecanismului financiar:
1. fondurile financiare;
2. pîrghiile financiare;
3. metode administrative de gestiune financiară;
4. organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
5. dreptul financiar.

2.Sistemul fondurilor financiare

Sistemul fondurilor financiare – reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism
financiar considerat la nivelul unei ţări, semnifică totalitatea fondurilor băneşti financiare ce se
constituie la scara economiei naţionale şi între care se manifestă legături de condiţionare directe
şi indirecte.
Delimitarea următoarelor categorii de fonduri băneşti financiare:

- în funcţie de tipul de proprietate, avem:

Fonduri financiare
Public Privat
- fonduri bugetare, - fondurile întreprinderilor
- fonduri extrabugetare; cu capital privat;
- fonduri speciale - fondurile de asigurare
constituite la dispoziţia
create de întreprinderile
organelor de stat centrale
sau locale; private;
- fondurile de - fonduri de creditare private.
asigurare;
- fondurile de
creditare;
- fondurile financiare
ale întreprinderilor cu
capital de stat.

37
 - în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri, se disting:

Fonduri financiare
1. centralizate administrate 2. descentralizate administrate
la nivelul macro sau mediu la nivelul microeconomic.
economic.

- după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei, fondurile pot fi:

Fonduri financiare
de consum de investiţii de consum
social

- după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor financiare, pot fi:
Fonduri financiare
destinate să satisfacă nevoi destinate înlocuirii sau creşterii
de consum curent. activelor fixe sau finanţării
investiţiilor

- în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare constituite se pot

distinge:
Fonduri financiare
aflate la dispoziţia statului; la la dispoziţia agenţilor
dispoziţia administraţiei economici privaţi
centrale de stat,
- administraţiei locale de stat,
întreprinderilor de stat,
instituţiilor financiar –
bancare de stat, instituţiilor
operative de stat.

3.Metode administrative de gestiunea financiară

Metodele administrative de gestiune financiară includ:
I. Previziunea financiară – reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin
determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor,
stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti, surselor
de formare a lor şi obiectivelor de utilizare. Exemple:
- bugetul de stat;
- bugetul administraţiei centrale;
- bugetul unităţilor administrativ teritoriale;
38
 - bugetul societăţilor comerciale cu capital de stat;
- devize de cheltuieli a instituţiilor publice;
- planuri de casă
Metode de previziune financiară.
a) metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă de bilanţ în care sunt reflectate
veniturile şi cheltuielile.
b) metoda bazată pe normative – reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din normele şi
normativele de cheltuieli.
Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de
amortizare, norme de asigurare, norme de cheltuieli ect.
II. Controlul financiar – reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a normelor
juridice ce reglementează activităţile financiare.
Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a
fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei naţionale.
Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi
instituţiilor de stat şi asupra respectării reglamentărilor financiar – contabile de către regiile
autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea
obligaţiunilor acestora faţă de stat.

4.Pîrghiile economico – financiare

Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pîrghiei din fizica
mecanică(forţa care dă impuls).
Pîrghia economico – financiară este instrument de natură economică sau financiară, cu
ajutorul căreia statul acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi determinate
sau al membrelor acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv anumit, sau
stimulînd evoluţia în direcţiile dorite.
În cadrul mecanismului de autoreglare caracteristic economiei de piaţă pârghiile
financiare contribuie la rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluţiona cu funcţionarea
obişnuită a mecanismului respectiv.
În ţările în curs de dezvoltare, prezintă interes preocupări pentru reformele fiscale
orientate în direcţia creşterii capacităţii de influenţare a dezvoltării economice prin pârghii
economico financiare. Se apelează:
1. la variante de impunere care presupun o folosire mai intensivă a resurselor, inclusiv
stimularea întreprinzătorilor autohtoni în realizarea de investiţii sau atragerea de capital străin.
2. la măsuri şi la practica amortizării accelerate a capitalului fix stimulînd procesul de
capitalizare ca şi scutirea impozitului pe profit a părţii de profit destinat investiţiilor.

3. subvenţionarea de către stat a întreprinzătorilor privaţi, subvenţionarea dobînzelor la

împrumuturile bancare.
Pârghiile financiare pot fi:
a. Pârghiile financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor publice, se are în
vedere folosirea tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului şi
tehnicilor de alocare spre utilizare a resurselor financiare ale statului. Sau elaborat variante
de ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în numeroase ţări dezvoltate, în principal pe
aceste pârghii, cu suportul în prelevările de către stat şi finanţate de către stat.
39
 Impozite şi taxe se adaptează în raport cu obiectivele de stimulare economică atît în plan
intern, cît şi în plan extern.
Tehnicile de impozitare, inclusiv de amînare a încasării impozitelor sau de restituirea lor
au devenit un suport important în realizarea obiectivului de creştere economică şi de
restructurare şi modernizare a economiei şi creştere a volumului exportului, stimularea
importului de materii prime pentru produse destinate exportului, taxe vamale specifice.
Pîrghiile de acest fel au ca suport raţional necesitatea armonizării intereselor individuale
cu cele naţionale: (împrumuturi, subvenţii, investiţii, transferuri, burse, pensii, indemnizaţii)
b. Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:
- profitul;
- rentabilitatea;
- preţ, tarif, cost;
- rata dobînzii;
- curs valutar;
- cursul hîrtiilor de valoare;
- amenzi, penalităţi;
- amortizare;
- sisteme de fonduri.

5.Instituţii şi organe cu atribuţii în sfera activităţii financiare

Instituţiile şi organele cu atribuţii în sfera activităţii financiare reprezintă o altă
componentă structurală a mecanismului financiar denumit în practică aparat financiar bancar.
Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct îndeplinind
atribuţiuni privitoare la derularea operaţiunilor financiar-monetare, începînd de la derulare şi
încheind cu controlul efectuărilor.

Organele cu funcţii în domeniul finanţelor publice

40
 Instituţiile

Nespecializate Specializate

La nivel La nivel
Legislative Executive macroeconomic microeconomic

Banca Naţională, Bănci Comerciale,

Parlamentu Preşedintel Companii de Asigurare, Ministerul Compartimentele
Finanţelor cu toate elementele
l, Consiile e, structurale la nivel central şi în plan
financiare din structura
Municiipiil Guvernul, teritorial, organe de control financiar organizatorică a
e, Raionale, Primăriile şi în primul rînd Curtea de Conturi, întreprinderilor şi
Inspectoratele Fiscale, Centru de
orăşăneşti, instituţiilor private şi
Combatere a Crimelor Economice şi
săteşti. de stat
Corupţiei

Schema 8
Atribuţiunile financiare ce revin diferitelor instituţii şi organe pot fi:
I.Atribuţiunile Parlamentului:
a. Dezbaterea şi aprobarea programelor de guvernare , incluzînd şi componenţa
financiară a acestor programe.
b.Legiferarea activităţii financiare începînd cu aprobarea legii finanţelor publice.
c.Reglementarea prin legi a diferitelor laturi ale activităţii financiare publice, între care
cele privitoare la:
- sistemul de impozite, taxe şi contribuţii, care sunt numai de competenţa acestuia,
atunci cînd sunt destinate bugetului administraţiei centrale.
- legiferarea asigurărilor sociale sau a asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere
civilă.
- legiferarea instituţiilor financiare publice, inclusiv a celor de control financiar;
(Parlamentul asigură şi controlul asupra bugetului de stat în faza de închidere a
exerciţiului bugetar).
II.Atribuţiunile Guvernului:
a. Elaborarea proiectului bugetului administraţiei centrale şi definitivarea proiectului de
buget prezentat Guvernului de Ministerul Finanţelor.
b. Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat
c. Obligaţia de a prezenta Parlamentului atît proiectul de buget în faza supunerii spre
aprobare, cît şi a contului de închidere.
d. Organizarea şi răspunderea de desfăşurarea execuţiei prevederilor bugetare, prezentînd
propuneri de revizuire a prevederilor bugetare.
e. Analiza periodică a situaţiei financiare a ţării şi luarea de măsuri pentru asigurarea
echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
III.Ca organ financiar nespecializat se distinge şi Ministerul Muncii cu sfera asigurărilor
sociale.

41
IV. Atribuţiunile financiare ale organelor locale: elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor
locale.
V. Ministerul Finanţelor exercită administrarea în sfera finanţelor publice şi are
preocupare directă în a elabora şi urmări execuţia prevederilor bugetare aprobate.
a. Organizarea, coordonarea şi elaborarea proiectului de buget public, inclusiv a
bugetului administraţiei centrale de stat. Din acest punct de vedere, Ministerul
Finanţelor emite normele ce reglementează modul de desfăşurare a lucrărilor
privitoare la întocmirea proiectului bugetar şi după definitivarea acestuia la nivelul său
prezintă acest proiect spre aprobarea Guvernului.
b. Participă împreună cu Banca Naţională la elaborarea balanţei financiar monetare şi
valutare a ţării.
c. Efectuează studii de oportunitate privitoare la investiţii şi asigură cadrul normativ
privind derularea activităţii financiare, inclusiv la contabilitatea agenţilor economici.
d. Elaborarea şi adaptarea pe parcurs a sistemului cu pîrgii economico financiare cu
satabilirea cadrului de funcţionare a acestora în cadrul mecanismului financiar.
e. Organizarea şi exercitarea prin organe proprii a controlului financiar de stat.
f. Fundamentează şi propune cadrul legislativ privind activitatea financiară, inclusiv
modul de acoperire a deficitului bugetar şi de gestionare a datoriei publice.
g. Gestionează participarea statului cu capital la diferite societăţi comerciale, inclusiv la
societăţi mixte, şi exercită supravegherea financiară a agenţilor economici cu capital
de stat.
VI. Băncile se constituie într-o reţea de instituţii specializate în efectuarea activităţii
financiar-valutare, constituind un sistem bancar. În centru se situează Băncile de Emisiune
sau Naţionale. Această structură a sistemului bancar este considerată Bancă Centrală de
Stat, care asigură supravegherea activităţii tuturor băncilor.
a. Ca atribuţiune exclusivă este singurul organ de emisiune monetară.
b. Banca Naţională poartă răspunderea pentru reglementarea activităţii privind circulaţia
monetară, creditarea bancară şi operaţiile valutare, colaborînd cu Ministerul
Finanţelor.
c. Posibilitatea efectuării de operaţiuni de scontare sau reescontare a efectelor de comerţ
(primeşte de la băncile comerciale efecte şi le acordă acestora credite în baza lor;
cambia).
d. Acordă credite băncilor comerciale şi instituie obligaţia de constituire a rezervelor de
către băncile comerciale.
VII. Băncile comerciale ca verigi ale aparatului financiar bancar acţionează ca:
a. Intermediari financiari în economie.
b. Efectuează operaţiuni cu plăţi şi încasări, operaţiuni de creditare a agenţilor
economici, desfăşurînd operaţiuni bancare pe teritoriul naţional şi extern.
c. Primesc şi administrează depozite de disponibilităţi băneşti ale persoanelor fizice sau
juridice.
d. Efectuiază operaţiuni de creditare în monedă naţională sau valută, operaţiuni de
scontare a efectelor comerciale prezentate de agenţii economici şi operaţiuni de
vînzare – cumpărare a titlurilor de credit emise de stat.
VIII. Instituţiile de asigurare – activitate de asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă:
a. Organizează şi desfăşoară operaţiunile financiare în raport cu persoanele fizice şi
juridice cu care încheie contracte de asigurare.

42
 b. Emite reglementările interne privind organizarea şi efectuarea asigurărilor, inclusiv
stabilirea primelor de asigurări şi categoriile de acordare a despăgubirilor.
IX. Compartimentele financiare de la nivelul întreprinderilor şi instituţiilor cu caracter
operativ, atît din sfera activităţilor materiale şi ne materiale îndeplinesc atribuţiuni
financiare legate de:
a. Organizarea şi efectuarea tuturor operaţiunilor băneşti, financiare la acest nivel.
b. Obligaţia elaborării bugetului de venituri şi cheltuieli sau altor tipuri de buget
c. Urmăresc îndeplinirea obligaţiilor financiare ale fiecărei instituţii şi realizarea
creanţelor financiare ale acestora.

Tema 4. Sistemul cheltuielilor publice

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice.

2. Clasificarea cheltuielilor publice.
3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice.

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice.

La apariţia ştiinţei „finanţe” savanţii erau preocupaţi mai mult de problemele veniturilor
statului. Numai în a doua jumătate a sec.XIX apar aşa numite foi civile în care erau reflectate
cheltuielile pentru întreţinerea regelui şi membrilor familiei lui, cheltuielile pentru învăţământul
public, pensii şi pentru dezvoltarea economiei. Situaţia se schimbă cardinal numai spre sfârşitul
sec. XIX când s-a ajuns la concluzia că în gospodăria fiecăruia anume cheltuielile au o
importanţă prioritară.
Marea criză economică din 1929 şi consecinţele celui de-al doilea război mondial au
facilitat avântul intervenţionismului economic. S-a recunoscut faptul, că cheltuielile bugetare
pot constitui un instrument de reglare a cererii agregate, fiind o componentă esenţială a acestuia,
şi că bugetul de stat Cheltuieli bugetare acoperite
permite influenţarea economiei dinînresurse
sensulfinanciare publice publice.
dorit de autorităţile
În condiţiileconstituite
actuale, în:cheltuielile publice nu sunt numai resurse de acoperire a
- bugetul administraţiilor centrale de
necesităţilor statului, mai mult, ele sunt decizii bugetare destat;
esenţă politică.
- bugetul asigurărilor sociale;
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească ce se
manifestă între stat- pebugetele locale.
de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare aleacoperite
Cheltuieli extrabugetare statului îndin resurse
scopul financiare
îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice constituite în afara bugetului de stat.
se materializează în plăţi efectuate de stat din resursele mobilizate
pe diferite căi pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea
diferitelor obiective Cheltuieli
ale politiciiacoperite
statului: din fonduri cu destinaţia specială
(fondul
1. Servicii publice pentru asigurări sociale).
generale;
2. Acţiuni social-culturale;
3. ÎntreţinereaCheltuieli
armatei;ale întreprinderilor, instituţiilor financiar-bancare cu
4. Acţiuni economice.
capital de stat.

ce
bli
pu Cheltuielile publice cuprind:
Cheltuielile cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale,
li
uie finanţate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de
elt 43
Ch la statele membre ale acestor organizaţii.
Între cheltuielile publice şi bugetare există deosebiri:
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin
intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armată, întreprinderi
autonome), care se acoperă fie de la bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii,
pe seama veniturilor obţinute.
Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul
administraţiei de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Deci cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice în cadrul
cărora sunt cuprinse.

2. Clasificarea cheltuielilor publice

Structura cheltuielilor publice după anumite obiective economice, sociale, militare, politice
se face în baza diferitor criterii:
 Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţional prin care se efectuează
cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale;
 Clasificaţia economică foloseşte două criterii de grupare: unul conform căruia
cheltuielile se împart în cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii) şi cheltuieli
curente ( de funcţionare), iar altul care împarte cheltuielile, în cheltuieli ale serviciilor
publice şi cheltuieli de transfer.
Cheltuielile de capital sau de investiţii sunt destinate sferei de producţie materială sau sferei
nemateriale (şcoli, spitale, aşezăminte de cultură).
Cheltuielile curente asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind remunerarea serviciilor,
a prestaţiilor, a furniturilor aduse la administraţia statului necesare pentru funcţionarea
instituţiilor publice sau pentru echipamente de investiţii.
Cheltuielile de transfer pot avea caracter economic (subvenţii, stimularea exportului) sau
social (burse, pensii, alte ajutoare).
44
  Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru servicii
publice generale: apărare, educaţie, sănătate, locuinţe şi servicii comunale, servicii
economice
Clasificaţia cheltuielilor publice pe baza criteriului funcţional
CHLTUIIELI
TOTAL CHELTUIELI PUBLICE
PUBLICE

Servicii publice generale- aparatul administrativ, economic şi financiar;- instituţii de ordine

publică şi securitate;- justiţie, procuratură, notariat;- alte instituţii.

Apărare- armata;- cercetarea ştiinţifică;- baze militare pe teritorii străine;- participarea la blocuri
militare şi
războaie.
Educaţie- şcoli primare, generale, liceale;- universităţi şi colegii;- institute de cercetări.
Sănătate- spitale şi clinici;- unităţi profilactice;- institute de cercetări.

Acţiuni economice- unităţi economice ale statului;- unităţi private subvenţionate;- subvenţii
pentru export;- participarea la organisme internaţionale economice;- participarea la monopoluri
internaţionale economice;- cheltuieli de cercetare în domeniul economiei.Servicii comunale-
locuinţe şi întreţinerea lor;- alte servicii comunale.Alte cheltuieli

Schema 18

În Republica Moldova începând cu anul 1997 se foloseşte Noua Clasificaţie Bugetară,

conform căreia clasificaţia cheltuielilor bugetare se face după criteriile:
 Funcţional;
 Organizaţional;
 Economic.

3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice.

45
 Nivelul şi dinamica cheltuielilor publice, în fiecare ţară poate fi determinat în baza
anumitor indicatori, ca:
1. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (PIB). Acest indicator permite
analiza volumului cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economică şi socială a
fiecărui stat şi-n fiecare etapă.
2. Cheltuielile publice medii pe locuitor ce sunt nişte mărimi variabile.
Variaţiile nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în cei doi indicatori e
explicată de influenţa diferitor condiţii economice, sociale şi politice, organizatorice,
administrative sau de altă natură a fiecărei ţări, de obiectivele politice interne sau externe
promovate de Guvern.
Stabilirea ponderii (greutăţi specifice) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul
acestora se poate face utilizând relaţia:
cpi
gscpi  cpt *100%, în care:
gscpi – reprezintă greutatea specifică (gs) a categoriei de cheltuieli publice i (cp) în totalul
cheltuielilor publice;
cpi – cheltuielile publice ale categoriei i;
cpt – cheltuieli publice totale;
i – 1...n categorii de cheltuieli.
Determinarea ponderii fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor
publice are importanţă, deoarece:
1) se pot vedea orientările resurselor financiare ale statului spre anumite obiective;
2) se poate de urmărit în dinamică modificarea opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale
statului;
3) pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri
diferite de dezvoltare;
4) structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de
clasificare folosite în fiecare stat;
5) analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupărilor funcţionale într-un număr
însemnat de state dezvoltate şi în curs de dezvoltare, ne dă posibilitatea să vedem deosebirile de
orientare social-economice între state.
Astfel , în ţările dezvoltate:
1.cheltuielile publice pentru asigurări şi asistenţă socială, locuinţe şi servicii colective
reprezintă între 24 - 43% din total, situându-se pe primul loc;
2.cheltuielile cu sănătatea reprezintă între 9 - 19 %;
3. cele cu învăţământul între 8 - 14%;
4. cheltuielile cu acţiuni economice între 9 şi 13%. Se constată, că din totalul cheltuielilor
publice, 50-70% sunt destinate scopurilor sociale (asigurări şi asistenţă socială , sănătate,
învăţământ, locuinţe), iar cele cu caracter economic deţin ponderi mult mai mici.
În ţările în curs de dezvoltare, primul loc, în ceea ce priveşte ponderea în totalul
cheltuielilor publice, este deţinut de cele cu caracter economic (între 30 şi 40%), urmate de
cheltuielile în învăţământ cu serviciile publice generale, iar pe ultimul loc se situează
cheltuielile în domeniul sănătăţii, asigurărilor şi asistenţei sociale, locuinţe, cultură etc.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi analizată pe baza următorilor indicatori:
- creşterea nominală;
- creşterea relativă.
46
 1. Creşterea nominală rezultă din compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri
curente. Dacă cheltuielile publice sunt exprimate în preţuri comparabile ele se numesc reale.
Aici se i-a ca bază calcularea indicilor preţului.
Δ Cp 1/0 = Cp1 – Cp0
Cp0 – anul de bază
Cp1 – anul curent
2. Creşterea relativă – (raportăm anul 1/0)
Cp1 – Cp0
Δ Cp 1/0 = -------------------- x 100%
Cp0
Cpn1
Cpr1 = -------------
Ip1/0
P1
Ip1/0 = ------- unde,
P0
P1 – nivelul preţurilor în perioada curentă;
P0 – nivelul preţurilor în perioada de bază.
Cr – cheltuielile reale
Cn – cheltuielile nominale
Sporul cheltuielilor publice (creşterea absolută)
Δ Cp n 1/0
Δ Cp 1/0 = -------------------- x 100%
Cpn0
Elasticitatea cheltuielilor publice, care arată reacţia cheltuielilor publice la creşterea PIB:
Δ Cpn1/0 Δ PIB
Ecp1/0 = ------------- / -------------
Cpn0 PIB

La caracterizarea cheltuielilor publice, un interes deosebit prezintă cunoaşterea

tendinţelor şi dinamicii lor, pe ansamblu şi pe categorii în diferite etape ale evoluţiei societăţii
umane, în elemente specifice pe grupuri de ţări şi de la o ţară la alta.
Dinamica cheltuielilor publice a fost determinată de procese inflaţioniste. Aşa în SUA
cheltuielile publice înregistrează pe parcursul sec. XX o creştere de circa 200 ori în preţuri
curente, dar aproximativ de 50 de ori în preţuri constante.
În anii anteriori ponderea cheltuielilor publice în PIB a depăşit 40% pe ansamblu ţărilor
industrializate şi chiar 50% în unele ţări europene dezvoltate, şi 20-30% în ţările în curs de
dezvoltare.
În Republica Moldova în anul 2000 ponderea cheltuielilor publice în PIB a constituit
26,6%, în anul 1999 au constituit 28,36%, criza economică contribuie la micşorarea
cheltuielilor bugetare ca valoare reală, cu cât ţara e mai săracă cu atât partea cheltuielilor este
mai mică.
Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice în mod general pot fi delimitaţi în
următoarele categorii:
1. Factorii demografici, se referă la creşterea populaţiei şi modificarea structurii
acesteia pe vârste şi pe categorii socio-profesioniste. În legătură cu aceasta cresc

47
 cheltuielile publice pentru plata salariilor funcţionarilor publici, pentru locurile de
muncă în sectorul public.
2. Factorii economici, referitori la dezvoltarea economiei şi modernizarea acesteia pe
baza cercetării ştiinţifice. Din bugetul de stat se asigură finanţarea unor acţiuni
economice costisitoare, proiecte economice legate de risc.
3. Factorii sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate impune statul să
depună eforturi financiare ca să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor
categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv şi pentru asistenţa socială.
4. Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare suplimentar pentru crearea şi
dezvoltarea centrelor urbane cât şi pentru finanţarea unor utilităţi publice caracteristice
mediului respectiv.
5. Factorii militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creşterea cheltuielilor
publice.
6. Factorii de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli, suportarea poverii celor făcute în anii anteriori prin
împrumuturi publice.
7. Factorii politici. Se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor statului contemporan
prin trecerea de la statul “jandarm” la statul “providenţă”, la transformarea concepţiei
politice cu privire la funcţiile statului, pentru care se recurge la creşterea cheltuielilor
publice.

Creşterea continuă a cheltuielilor publice ridică trei feluri de probleme:

 Probleme de ordin politic.
 Probleme de ordin financiar.
 Probleme de ordin ştiinţific.
Probleme de ordin politic. Astfel, creşterea cheltuielilor publice exercită presiuni
asupra necesităţii unor state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes comun pe care fiecare
stat în parte nu le-ar putea suporta. De exemplu, gruparea unor state în Comunitatea Economică
Europeană; gruparea unor state în curs de dezvoltare pentru a efectua cheltuieli de cercetare sau
alte servicii.
Problemele de ordin financiar se referă la corelaţiile dintre tendinţele de creştere a
cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi a PIB.
Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a
impozitelor în PIB care nu poate fi atinsă, şi, pe de altă parte, de avantajele sociale ale creşterii
cheltuielilor publice.
Primul aspect se referă la proporţia în care PIB poate fi redistrubuit prin cheltuielile
publice.
Cel de-al doilea vizează proporţia cheltuielilor publice în PIB care trebuie determinată
din punctul de vedere al utilităţii acestora (bunuri şi servicii publice).
Punctul optim este atins atunci, când avantajul social al creşterii cheltuielilor publice
este depăşit prin inconvenientul social al prelevărilor publice.
Acest punct optim poate varia în funcţie de conjunctura economică. Astfel, perioada de
prosperitate poate să fie folosită pentru reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de
economii sau pentru rambursarea datoriei publice. În perioada de recesiune (depresiune),
creşterea nivelului cheltuielilor publice poate să fie folosită pentru stimularea economică.

48
 Problemele ştiinţifice privesc cunoaşterea volumului cheltuielilor publice şi se referă la
instituţiile finanţelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului şi de apreciere a
rezultatelor de aplicare a soluţiilor descoperite în cercetarea ştiinţifică financiară.

Tema 5. Sistemul resurselor financiare publice

1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice.
2. Componentele resurselor financiare publice.

1. Conţinutul economic al resurselor publice.

Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Din ele fac parte resurse materiale,
umane, informaţionale şi financiare.
Un rol deosebit de important au resursele financiare.
Ansamblul resurselor financiare ale ţării poate fi prezentat astfel:

Resursele financiare

ale autorităţilor şi ale întreprinderilor ale organizaţiilor

ale populaţiei
instituţiilor publice publice şi private fără scop lucrativ
Schema 19
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării
anumitor obiective economice, sociale sau de altă natură.
Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde, în principiu, de doi factori:
1. de mărimea produsului intern brut (PIB);
2. de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare,
donaţii etc.).
Distingem următoarele resurse financiare ale societăţii sau naţiunii:
 resursele financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice;
 resursele întreprinderilor publice şi private;
 resursele organismelor fără scop lucrativ;
 resursele populaţiei.
Cea mai puternică influenţă asupra nivelului resurselor financiare ale societăţii o au
factorii:
1. volumul şi structura producţiei;
2. nivelul preţurilor;
3. raportul dintre formarea brută de capital şi consum.
Resursele financiare publice includ:
 resurse financiare ale administraţiei de stat centrale;
 resursele administraţiei de stat locale;
 resursele întreprinderii publice;
 resursele asigurărilor sociale de stat
Fiecărui component îi corespunde o anumită structură:
1. Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:
49
 a) impozite şi taxele;
b) veniturile nefiscale;
c) împrumuturile;
d) alte resurse cu caracter obligatoriu.
2. Resursele administraţiei de stat locale includ:
a) defalcările din veniturile regularizate centrale;
b) impozitele şi taxele locale;
c) veniturile nefiscale cu caracter local;
d) transferurile primite de la administraţia de stat;
e) împrumuturile;
f) alte resurse.
3. Resursele întreprinderilor publice:
a) resurse proprii;
b) resurse primite de la buget;
c) resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut.
4. Resursele asigurărilor sociale de stat provin din cotizaţiile pentru asigurările sociale şi
din alocaţiile de la bugetul de stat.
Nivelul resurselor financiare publice depind în primul rând de mărimea cheltuielilor
publice, precum şi de condiţiile conjuncturale.

2. Componentele resurselor financiare publice

Resursele financiare pot fi clasificate după mai multe criterii:

I. Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse
financiare publice sunt:
1. Prelevările cu caracter obligatoriu. Cea mai mare parte a resurselor financiare publice
o constituie veniturile cu caracter fiscal. Această parte de venituri a resurselor financiare are
caracter limitat şi după volum de cele mai multe ori este insuficientă.
2. Resursele de trezorerie care constau din împrumuturi pe termen scurt (până la un an)
contracte de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter
temporar şi rambursabil, deoarece retragerea din circulaţie a bonurilor de tezaur echivalează cu
restituirea sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.
3. Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu (de
2-5 ani) şi lung (peste 5ani). În prezent împrumuturile publice au devenit un mijloc frecvent de
procurare a resurselor financiare.
4. Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă, dar în acelaşi timp
are efecte negative. Pe de o parte, apar efecte inflaţioniste ce duc la sporirea resurselor
financiare: cresc încasările din impozite pe venit, precum şi din impozite indirecte, în special
cele din valoarea adăugată (T.V.A.). Pe de altă parte, inflaţia determină diminuarea relativă a
obligaţiunilor de plată ale statului, îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică, în situaţia în
care rata dobânzii la împrumuturile de stat este mai mică decât nivelul creşterii anuale a
preţurilor exprimate în procente.

50
 Schema 20

51
Însă având în vedere principalele trăsături caracteristice resurselor financiare publice în ţările
avansate şi în cele în curs de dezvoltare, acestea pot fi grupate în funcţie de două criterii şi
Impozite directe
- pe venitul persoanelor fizice şi
juridice;
II. După structură, sistemul resurselor financiare publice diferă de la o ţară la alta.

- asupra averii;
- impozite pe consum;
Venituri Fiscale - taxe vamale;
- taxe de timbru şi deînregistrare.

1. După regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional.

STRUCTURA RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

Resurse ordinare
(curente) Contribuţii pentru - dividende
se încasează în Bugetul
Regularitatea cu care

asigurările sociale de - redevente de la întreprinderi

- chirii şi proprietăţi de stat
Public Naţional

- achiziţii
- venituri de la instituţii publice
Venituri Nefiscale - diverse alte venituri
Resurse extraordinare Emisiune de bani de hârtie peste necesităţi, împrumuturi de
(incidentare, stat interne şi externe
întîmplătoare) Ajutoare, transferuri din străinătate
Sume primite din participaţii de capital în străinătate
Valorificarea peste hotare a bunurilor statului etc.

2. După provenienţa resurselor.

- impozite
- taxe
- venituri de la întreprinderile şi proprietăţile de stat
- donaţiile interne
Resurse interne - emisiunea de bani de hîrtie
Provenienţa - împrumuturile interne.
resurselor
- contractele cu guvernele altor ţări
Împrumuturi de stat - la instituţii financiar-bancare
interbeţionale
externe

anume:
- la bănci private etc.
Resurse externe
Transferuri externe Sub forma ajutoarelor nerambursabile
 1. După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare publice pot fi
structurate în:
a) Resursele ordinare (curente) la care statul apelează în mod obişnuit în condiţii
considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În această categorie
se includ:
- veniturile fiscale;
- contribuţiile pentru asigurările sociale de stat;
- veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale sunt venituri din:
- impozite directe aşezate asupra venitului persoanelor fizice şi juridice, precum şi asupra
averii;
- din impozite pe consum;
- din taxe vamale;
- din taxe de timbru şi de înregistrare.
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii,
arenzi, etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat, veniturile de la instituţiile publice şi
diverse alte venituri.
b) Resursele extraordinare sunt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale când,
practic, resursele curente nu acoperă cheltuielile.
În grupa resurselor extraordinare se cuprind:
- emisiunea de bani de hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti;
- împrumuturile de stat interne şi externe;
- ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate;
- sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate;
- valorificarea peste graniţa a bunurilor statului, etc.
2. Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare publice se pot grupa în
resurse interne şi resurse externe.
a) Resursele interne cuprind:
- impozitele;
- taxele;
- veniturile de la proprietăţile de stat;
- donaţii interne;
- emisiunea de bani de hârtie;
- împrumuturile contractate pe piaţa internă.
b) Resursele externe îmbracă, în principal, forma împrumuturilor de stat externe
contractate la guvernele altor ţări, la instituţii financiar-bancare internaţionale, la bănci private
sau la alţi deţinători de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferite transferuri externe
primite sub forma ajutoarelor nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme
internaţionale.

În Republica Moldova în conformitate cu “Legea privind sistemul bugetar şi procesul

bugetar” şi “Legea bugetului de stat” resursele financiare publice sunt formate din ansamblul
veniturilor administraţiei de stat centrale, ale administraţiei de stat locale, veniturile instituţiilor
publice şi activităţilor autofinanţate, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale
fondului pentru plata ajutorului de şomaj.

52
 CLASIFICAŢIA VENITURILOR BUGETARE

Venituri Transferuri
Venituri din
curente
operaţiuni cu capital

Venituri Încasări Venituri din vânzarea

fiscale nefiscale capitalului fix şi din

transferuri de capital
alte impozite.
accize, etc.);
impozitele interne pe mărfuri şi servicii (TVA,
defalcările pentru asigurarea socială de stat;
impozitele pe venit;

încasări neidentificate.
amenzile şi sancţiunile administrative;
taxele şi plăţile administrative;
proprietate;
venituri din activitatea de antreprenoriat şi din

transferurile de capital din sursele nestatale

nemateriale;
venituri din vânzarea terenurilor şi activelor
venituri din vânzarea capitalului fix;

Transferuri pentru cheltuieli curente primite de la bugete.

nivel
Transferuri pentru cheltuielile capitale de la bugete de alt

alt nivel (de stat, raion, municipiun, sate).

Mijloace încasate prin decontări reciproce de la bugete de
Transferuri de peste hotare.

Schema 21
Resursele bugetare locale au aproximativ aceiaşi structură, cu deosebirea că pe lângă
veniturile curente şi cele din capital intervin şi transferurile obţinute din bugetul de stat şi din
bugetele de alt nivel.
Conform Legii Republica Moldova “privind sistemul bugetar şi procesul bugetar”
veniturile bugetelor locale includ:
a) impozitele şi taxele locale prevăzute în legea privind impozitele şi taxele locale;
b) defalcările, impozitele şi taxele generale de stat determinate prin legea bugetară anuală;
c) transferurile de la Bugetul unităţii administrativ-teritoriale ierarhic superioare, stabilite
conform legislaţiei;
d) încasările de la vânzarea de bunuri patrimoniale ale unităţilor administrativ-teritoriale;
e) alte încasări prevăzute de legislaţie.
Transferuri se efectuează pentru plata salariilor şi contribuţiilor la bugetul asigurărilor
sociale de stat, pentru resursele energetice – stingerea datoriilor şi plăţile curente.
53
 Resursele instituţiilor publice şi din activităţile autofinanţate sunt formate numai din
venituri curente. Ele sunt grupate pe domenii de activitate: învăţământ, sănătate, cultură şi
artă, asistenţa socială, sport, gospodărie comunală şi locuinţe, cercetarea ştiinţifică, agricultură,
alte domenii de activitate.
Resursele Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat cuprind venituri curente şi alocaţii de la bugetul de
stat şi se împart în fonduri:
Fondul de pensii şi îndemnizaţii
89% Fondul de protecţie a familiilor cu copii
Fondul de şomaj
11% Fondul de asigurare socială a salariaţilor
Fondul de rezervă

Tema 6: Bugetul de stat şi procesul bugetar

1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

2. Principiile bugetare
3. Procesul bugetar

1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

Bugetul de stat constituie principala componentă a sistemului bugetar.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat este definit ca un act în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă determinată de timp, de regulă, un
an.
Din punct de vedere economic, bugetul de stat exprimă relaţii economice, care iau naştere
în procesul repartiţiei produsului intern brut, în legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului.
Aceste relaţii se manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relaţii prin care se prelevează resurse
băneşti la dispoziţia statului, pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse.
Din punct de vedere material, bugetul de stat poate fi definit ca un fond centralizat de
mijloace băneşti la dispoziţia statului, în care se încasează veniturile şi din care se efectuiază
cheltuieli din partea statului.
În economia modernă, bugetul de stat nu mai constituie un simplu document în care se
înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de un an, ci este un plan
financiar la nivel macroeconomic.
Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare diferă de la o ţară la alta în funcţie
de nivelul de dezvoltare economică a statului respectiv, de condiţiile social-politice interne,
precum şi de conjunctura internaţională.
Veniturile şi cheltuielile publice nu sunt simpli indicatori ai bugetului de stat, ci
îndeplinesc rolul unor pîrghii folosite de stat pentru stimularea dezvoltării sau restrîngerii unor
activităţi, a producţiei şi consumului anumitor produse, pentru influenţarea anumitor categorii
sociale în realizarea acţiunilor în care statul este direct interesat.
În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului,
repartizate în principal pentru realizarea acţiunilor social-culturale, apărarea ţării, asigurarea
ordinei publice, autoritatea publică, pentru finanţarea unor investiţii şi activităţi de interes
strategic, asigurarea protecţiei şi refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de
protecţie socială a populaţiei şi realizarea programelor de cercetare. Cheltuielile sunt structurate

54
pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli curente şi de capital. Veniturile sunt
evidenţiate pe surse de provenienţă în venituri curente (fiscale şi nefiscale), venituri din
operaţiuni de capital şi din transferuri de capital, granturi.
Rolul bugetului de stat este pus în evidenţă de modalităţile de exercitare a funcţiilor
finanţelor publice. Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu şi prin care se
compară veniturile şi cheltuielile publice. Rolul bugetului este mult mai complex. El este
considerat un instrument prin care se realizează alocarea şi redistribuirea resurselor şi care
prezintă utilitate în procesul reglării activităţii economice şi sociale.
2. Principiile bugetare
Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai
mult sau mai puţin rigide.
Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă şi, în acelaş timp, este un
tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă.
Astfel, bugetul trebuie să reflecte cît mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia
acestora, să permită compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a
cheltuielilor efectuate şi să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a
cheltuielilor pe destinaţii. Aceste cerinţe sunt specifice principiilor bugetare – anualitatea
bugetului, unitatea bugetară, neafectarea veniturilor bugetare, universalitatea şi specializarea
bugetului, echilibrul bugetar, publicitatea bugetului.
Anualitatea bugetului Principiul anualităţii a fost impus, iniţial, din considerente de natură
politică. Eficienţa controlului parlamentar asupra gestiunii financiare a Guvernului nu poate fi
reală decît în condiţiile în care aprobarea cheltuielilor se realizează pe perioade de timp nu
îndelungate. În virtutea principiului anualităţii, puterea legislativă a fiecărei ţări trebuie să se
pronunţe anual în legătură cu toate veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul pentru anul
următor. Examinarea în fiecare an a proiectului de buget permite şi analiza modului de realizare
a veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în perioada precedentă.
Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: prima se referă la perioada de
timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul, iar cea de-a doua, la perioada de timp în
care se încasează veniturile şi se efectuiază cheltuielile înscrise în autorizaţia dată Guvernului
de către Parlament.
Unitatea bugetară Principiul unităţii bugetare presupune înscrierea tuturor veniturilor şi
cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur document. Respectarea acestei cerinţe
conduce la elaborarea unui buget clar, care oferă informaţii de ansamblu privind resursele
publice şi utilizarea lor, permite aprecierea importanţei relative a diverselor categorii de venituri
şi cheltuieli şi facilitează nivelul soldului general al bugetului prevăzut pentru anul următor. Un
buget unitar permite puterii legislative să emită judecăţi de valoare asupra structurii şi
volumului cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza cărora se pot lua decizii de amînare sau
respingere a anumitor cheltuieli considerate inoportune, oferind cadrul favorabil exercitării unui
control mai riguros asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice.
Neafectarea veniturilor bugetare Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile
încasate la buget se depersonalizează, astfel încît veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru
acoperirea tuturor cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie
afectat acoperirii unei anumite cheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă
deplină între mărimea unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama
venitului special afectat. Veniturile cu afectaţie specială, fie că depăşesc necesarul de resurse
pentru acoperirea cheltuielii respective, ceea ce condice la o folosire neraţională a fondurilor, fie

55
că sunt insuficiente, ceea ce pune sub semnul întrebării posibilitatea realizării acţiunii respective
din fondurile de resurse băneşti ale bugetului de stat.
Universalitatea bugetului Este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice
trebuie să fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce.
Această regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi
cheltuielilor statului în sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita
controlul financiar, interzicînd compensarea între cheltuieli şi venituri proprii.
Chiar şi în situaţiile în care realizarea veniturilor publice presupune efectuarea unor
cheltuieli prealabile, principiul universalităţii nu permite înscrierea în buget numai a soldului
dintre acestea. În buget veniturile trebuie să figureze cu sumele lor brute, iar cheltuielile cu
sumele lor totale. Numai în acest mod i se oferă Parlamentului posibilitatea cunoaşterii
veniturilor totale, pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată, precum şi a
destinaţiei ce va fi dată acestora.
Specializarea bugetară Este principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie
înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare
pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţilege suma limită, înscrisă în bugetul de stat
şi aprobată de puterea legislativă, pînă la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli
publice.
Echilibrul bugetar presupune acoperirea integrală a cheltuielilor bugetare din contul
veniturilor bugetare ordinare. Ca urmare a creşterii rapide a cheltuielilor publice, bugetele chiar
în ţările dezvoltate se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent cu deficit. Printre cauzele care
generează deficitul bugetar se numără: cursa înarmărilor, creşterea aparatului administrativ de
stat, creşterea cheltuielilor cu datoria publică, etc. Deficitul bugetar este de obicei acoperit prin
apelarea la venituri extraordinare, care provin din împrumuturi de stat şi în cel mai rău caz din
emisie de bani de hârtie. Acestea sunt doar soluţii temporare, care afectează mai apoi veniturile
perioadelor viitoare.
Sunt ţări în care legislaţia financiară nu permite întocmirea de bugete dezechilibrate
(Germania). În alte ţări, cum ar fi Franţa, se recurge sistematic la „debugetizare” ca mijloc fictiv
de asigurare a echilibrului bugetar. Prin debugetizare se înţelege operaţiunea de scoatere a unor
venituri şi cheltuieli în afara bugetului de stat.
În măsură în care statul ar putea finanţa el însuşi aceste cheltuieli, prin realizarea unor
venituri ordinare suplimentare sau prin restructurarea nivelului cheltuielilor, deci fără a se apela
la împrumuturi şi emisiune, debugetizarea ar prezenta numai o diversificare a tehnologiilor de
finanţare.
Alte ţări, de pildă Suedia au renunţat definitiv la aplicarea în practică a principiului
echilibrării bugetare, elaborând şi prezentînd Parlamentului spre aprobare bugete deficitare.
Deficitul bugetar a devenit un fenomen caracteristic lumii contemporane.
Deficitul bugetar este caracteristic nu numai ţărilor dezvoltate, ci şi ţărilor în curs de
dezvoltare, pentru care aceasta este o problemă foarte grea.
Execuţia bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în una din următoarele trei
situaţii:
a) excedentară, cînd veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari ca
cheltuielile;
b) echilibrată, atunci cînd cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute;
c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare
realizate.

56
 În general, execuţia bugetară corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale
considerîndu-se că realizarea echilibrului finanţelor publice constituie un criteriu de bună
gestiune economică.
În legătură cu execuţia bugetară există şi opinia potrivit căreia disciplina bugetului
echilibrat este o doctrină desuetă: se consideră că politica financiară a unui guvern trebuie să fie
judecată după rezultatele obţinute, după efectele pe care le are asupra cererii şi nu după
echilibrul sau dezechilibrul bugetului de stat. În această viziune, mărimea deficitului bugetar ar
avea un efect de relansare asupra activităţii economice, deoarece trecerea de la starea de
echilibru la starea de dezechilibru este însoţită de distribuire de putere de cumpărare
suplimentară care, la rîndul ei, antrenează un consum suplimentar, ducând la mărimea ritmului
de dezvoltare. Se afirmă că deficitele bugetare sunt instrumentele de politică financiară prin
care poate promova prosperitatea.
Şi totuşi, nu trebuie desprinsă concluzia că deficitele bugetare sunt binevenite oricând şi că
ar trebui tolerată succesiunea lor la nesfârşit; aceasta, cu atît mai mult, dacă se ia în considerare
şi faptul că perioada fiscală nu se identifică cu durata ciclului de afaceri. Uneori efectul pozitiv
al deficitului bugetar poate fi anulat de deficitul balanţei de plăţi externe sau de creşterea
preţurilor, ori de către ambele. Statul poate să acţioneze asupra nivelului activităţii economice şi
fără să dezichilibreze bugetul; fiind astfel preferată starea de echilibru bugetar.
Publicitatea bugetului Potrivit acestui principiu, bugetul de stat după ce este aprobat de
către Parlament, trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice.

3. Procesul bugetar
Procesul bugetar sau ciclul bugetar poate fi definit ca ansamblul de activităţi şi operaţiuni
integrate coerent şi orientate spre acelaş scop, care derulează stadial, fiind aşezate într-un orar
strict şi bine determinat.
Operaţiunile consecutive ale procesului bugetar sunt:
- elaborarea proiectului de buget;
- aprobarea bugetului;
- execuţia bugetului;
- încheierea execuţiei bugetului;
- aprobarea contului de execuţie bugetară;
- controlul execuţiei bugetului.
Aceste operaţiuni se desfăşoară într-un cadru constituţional (legal) şi administrativ–
instituţional care prezintă particularităţi de la ţară la ţară, determinate de evoluţia istorică a
fiecăreia dintre ele.
Procedura de elaborare a bugetului de stat include următoarele etape:
- în termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finanţelor prezintă Guvernului proiectul
legii bugetare pentru anul bugetar viitor;
- pînă la 1 octombrie al fiecărui an Guvernul prezintă Parlamentului:
a) proiectul legii bugetare anuale pentru anul bugetar viitor şi nota explicativă;
b) lista modificărilor în legislaţie, care rezultă din proiectul legii bugetare anuale.
Examinarea şi adoptarea legii bugetare anuale de către Parlament
Proiectul legii bugetare anuale este examinat de Curtea de Conturi, care prezintă
Parlamentului un aviz la data stabilită de acesta.
Comisiile permanente ale Parlamentului examinează proiectul legii bugetare anuale în
condiţiile stabilite de Parlament şi prezintă avizele la proiectul legii bugetare anuale Comisiei

57
pentru buget şi finanţe. În baza avizelor Comisia pentru buget şi finanţe întocmeşte raportul şi
lista de recomandări asupra proiectului legii bugetare anuale şi le prezintă Parlamentului.
Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de regulă în trei lecturi.
Examinarea în prima lectură:
Parlamentul audiază raportul Guvernului şi coraportul Comisiei pentru buget şi finanţe
asupra proiectului legii bugetare anuale şi examinează:
a) direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale;
b) concepţiile de bază ale proiectului.
Parlamentul aprobă, în prima lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite Comisiei
pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a doua lectură.
În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi prezentare
repetată a proiectului legii bugetare anuale în prima lectură.
Examinarea în lectura a doua:
În decursul lecturii a doua, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget şi finanţe,
examinează:
a) veniturile estimate sub formă de calcule şi structura lor;
b) cheltuielile estimate, structura şi destinaţia lor;
c) deficitul sau excedentul bugetului de stat.
Parlamentul aprobă, în a doua lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite Comisiei
pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a treia lectură.
În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi prezentare
repetată a proiectului legii bugetare anuale în a doua lectură.
Examinarea în a treia lectură:
În decursul lecturii a treia, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget şi finanţe,
examinează:
a) alocaţiile detaliate pentru autorităţile publice;
b) stabileşte alocaţiile care vor fi finanţate în mod prioritar;
c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală.
Pînă la 5 decembrie a fiecărui an Parlamentul aprobă legea bugetară anuală.
Executarea bugetului de stat
Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine Guvernului.
În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor:
- solicită de la autorităţile publice centrale planurile de finanţare, precum şi cele ale
instituţiilor subordonate;
- întocmeşte repartizările lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară anuală şi
de alte acte legislative.
În termen de 45 zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor aprobă
repartizarea lunară a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat conform clasificării bugetare.
În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg succesiv patru etape:
angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Execuţia părţii de venituri a bugetului de stat presupune parcurgerea a patru etape, care se
referă la: aşezarea impozitelor, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor şi
perceperea propriu-zisă a acestora.
Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor,
precum şi a încasărilor şi plăţilor aferente acestora.

58
 Aceste înregistrări sunt concretizate în dările de seamă contabile trimestriale şi pentru
întregul exerciţiu bugetar anual, pe care ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să
le întocmească şi să le depună la Ministerul Finanţelor.
Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiunilor privind
încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetului de stat.
Controlul bugetar
Controlul asupra executării bugetului de stat reprezintă o etapă a procesului bugetar a cărei
necesitate se fundamenteză pe restricţiile ce trebuie luate în considerare la alocarea pe destinaţii
şi utilizarea resurselor bugetare.
Conform noii concepţii privind controlul de stat, controlul financiar de stat în Republica
Moldova se exercită de către:
- Parlament, prin intermediul Curţii de Conturi;
- Guvern, prin intermediul Departamentului Control Financiar şi Rezerve de pe lîngă
Ministerul Finanţelor;
- Firme de Audit, întemeiate în baza legislaţiei respective.
Ţinînd cont de principiul separaţiei puterilor, controlul executării bugetului de stat se
execută de o seamă de organe împuternicite, fiind de natură politică, jurisdicţională şi
administrativă.
În corelaţie cu interesele pentru care este organizat şi exercitat controlul financiar, putem
distinge două forme: control financiar intern şi control financiar extern. Execuţia bugetului de
stat este supravegheată de către Curtea de Conturi care apreciază legalitatea şi oportunitatea
operaţiunilor financiare realizate.
Indiferent de unele particularităţi, care pot exista într-o ţară sau alta, generate de experienţa
acumulată în domeniul democraţiei şi în cel al finanţelor publice, procesul bugetar prezintă o
serie de trăsături comune, şi anume:
- este un proces de decizie, întrucât esenţa sa constă în alocarea resurselor bugetare
limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri publice şi servicii publice;
- este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a resurselor
bugetare nu sunt determinate de forţele pieţei, ci de cetăţeni, de grupuri de interese prin
mecanismul reprezentativităţii şi a votului;
- este un proces complex, cu mii de participanţi (instituţii publice, administraţii
publice, organizaţii politice etc.);
- este un proces ciclic, deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi
specifice, în baza principiilor publicităţii bugetare şi anualităţii, cu precizarea termenelor
concrete de derulare şi finalizare.

59
60