COMUNICAREA JURIDICĂ.

FORME DE MANIFESTARE
1. Definirea comunicării juridice.
2. Tipuri și forme de comunicare juridică.
3. Axiome de comunicare
Obiective de referință:
 să definească termenul comunicare juridică;
 să distingă comunicarea juridică de alte tipuri de comunicare;
 să caracterizeze esența comunicării juridice existente asupra naturii limbajului;
 să descrie specificul relaţiei comunicare juridică-logică juridică-limbaj juridic;
 să compare concepţiile asupra naturii limbajului juridic;
 să-şi expună propriile opinii referitoare la natura limbajului;
 să compare tipuri de comunicare;
 să cunoască tipologia barierelor de comunicare;
 să fie capabil de a depăși situații/bariere de comunicare;
 să formuleze modele de eficientizare a comunicării;
 să determine rolul raţionalităţii în comunicare;
 să analizeze avantajele studiului raţionalităţii pentru îmbunătăţirea procesului de
comunicare profesională.

REZUMATUL TEMEI

Comunicarea este o componentă esenţială a vieţii, componentă care trebuie să fie înţeleasă
cât mai corect pentru a-şi atinge scopurile. Pentru a stăpâni comunicarea trebuie să o înţelegem,
să înţelegem elementele ei de bază. În esenţă, comunicarea reprezintă schimbul unei particule
dintr-o parte a spaţiului în altă parte a spaţiului, particula reprezentând subiectul comunicat: un
obiect, un mesaj scris, o idee. Acest mod simplu de înţelegere a esenţei comunicării conduce la
următoarea definiţie: „Comunicarea reprezintă considerarea şi acţiunea de a deplasa un
impuls sau particulă de la un punct sursă, pe o anumita distanţă, cu intenţia de a reconstitui
la un punct de recepţie, un duplicat/copie şi o înţelegere a ceea ce a emanat de la punctul
sursă.”
Am putea spune că formula comunicării este: cauză, distanţă, efect, combinate cu intenţie,
atenţie şi producere/duplicare/copiere, toate combinate cu înţelegere. Orice comunicare
reuşită trebuie să conţină toate elementele menţionate. Orice eşec în comunicare poate fi
descifrat prin analiza componentelor pentru a identifica ceea ce nu a funcţionat bine. Această
formulă a comunicării deschide înţelegerea procesului de comunicare şi a părţilor componente,
putem determina funcţiile fiecărui element, putem înţelege mai clar întregul.
Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson, în urmă cu aproape douăzeci de
ani, au adunat într-o carte cele mai reprezentative definiţii ale comunicării, propuse de diferiţi
autori: 126 de formulări. Iar D. Dancs a sintetizat 15 tipuri generale de definiţii ale comunicării.
Numărul mare de definiţii este determinat de diversitatea domeniilor de activitate, în care acesta
este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, deseori în divergenţă cu sensul încetăţenit
în alte domenii.
Definiție: Comunicarea juridică - totalitatea procedeelor juridice aflate la îndemâna
teoreticienilor și practicienilor dreptului, utilizate în perimetrul instituţiilor abilitate, în scopul
aplicării concrete a normelor la realitatea vieţii sociale cu scopul de a soluționa diverse probleme
cu caracter profesional
Definiție: Comunicarea juridică – este un tip specific de comunicare profesională, o formă
specifică de interacţiune a unui jurist cu alţi membrii ai mediului profesional sau membri ai
societăţii, prin intermediul căreia se realizează relaţiile profesionale şi sociale.
Comunicarea juridică, din punct de vedere teoretic este analizată prin trei modele:
 Modelul activ.
Mesajul este transmis de emiţător către receptor, care urmează să reacţioneze într-un anumit fel.
  Modelul interactiv.
Include conceptul de feed-back: Deşi comunicarea este bidirecţională, transferul de semnificaţie
se realizează, în principal, într-un singur sens: de la emiţător la receptor.
 Modelul tranzacţional.
Comunicarea este bidirecţională, reciprocă, simultană. Toţi participanţii aflaţi într-o "tranzacţie"
au rol activ în transmiterea şi recepţionarea mesajelor, rolurile schimbându-se între emiţători şi
receptori sau putând chiar coexista.
Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen definesc comunicarea ca “un proces prin
care un emiţător transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a
produce asupra receptorului anumite efecte”.
În cadrul Sociologiei, comunicarea a fost un timp îndelungat denumită interacţiune,
relaţie, schimb, influenţă, control, putere etc. Prezenţa comunicării în arealul sociologiei este
determinată de faptul că toate procesele sociale implică şi un proces de comunicare. Din această
cauză trebuie să ne orientăm atenţia asupra comunicării ca proces în analiza vieţii sociale şi
existenţa unor trăsături comune ale comunicării la diferite nivele ale vieţii sociale – de la situaţia
individului până la schimburile care au loc în grupuri, asociaţii, societate etc. După cum am
văzut, asupra termenului “comunicare” avem expuse foarte multe definiţii. În general, în prezent
prin comunicare se înţelege “acţiunea de a transmite un mesaj despre ceva cuiva care este
receptorul”
Pot fi determinate anumite condiţii care anticipează structurile comunicative în cadrul
social. Anume este vorba despre: proxemitate – care presupune că persoanele aflate în apropiere,
datorită locuinţei, locului de muncă e mai probabil ca să comunice între ele decât cele aflate la
distanţă; similaritatea – persoanele aflate în aceleaşi împrejurări sociale sau care împărtăşesc
credinţe, activităţi, interese e mai probabil să comunice decât cei care diferă din toate aceste
puncte de vedere; - apartenenţa de grup determină o mai intensă comunicare în interiorul
grupului decât în afara grupului.
Ca în orice alt tip de comunicare, în cadrul comunicării juridice există bariere ce
împiedică realizarea eficientă a comunicării. În general în literatură se face deosebire între două
categorii de bariere: bariere fiziologice și bariere psihologice. Raportat comunicării juridice
autorii care au studiat-o consideră că în cadrul acesteea sunt următoarele tipuri de bariere:
 diferenţe de percepţie
 concluzii grăbite
 stereotipii
 lipsa de cunoaştere
 lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesaj;
 dificultăţi de exprimare;
 emoţiile puternice atât ale emiţătorului cât şi ale receptorului;
 lipsa de încredere a interlocutorilori;
 personalitatea
Referitor la tipologia formelor de comunicare se duc dispute între mai multe tipologizări. Noi
vom prelua prin analiza caracteristicilor acestora o clasificare, care o considerăm uma foarte
specifică și relevantă. Astfel vom face distinctive între:
1. COMUNICARE DEFECTUOASĂ, determinate de:
 Informatiei ii trebuie prea mult timp pentru a ajunge la destinatie
 Informatia noua, relevanta pentru problema curenta, nu ajunge niciodata la cine trebuie
pentru a se actiona corespunzator
 Multe sedinte programate si anulate
 Multe usi inchise si multe sedinte cu usile inchise
 Persoane tematoare sa isi expuna punctul de vedere, ca sa nu „cada prost”
2. COMUNICARE FORMALĂ ȘI INFORMALĂ;
3. COMUNICARE SCRISA, caracterizată prin
  grad de interacţiune mult mai liber;
 biunivocitatea de principiu a relaţiei emiţător – receptor;
 libertate în alegerea variantei de cod;
 posibilitatea unor reformulări pentrua negocia sensul între emiţător şi receptor;
 au o mare pondere structurile de adăugare;
 un rol preponderent îl au funcţia de informare şi funcţia fatică;
 se manifestă explicit un egocentrism al discursului, care uşurează comunicarea ridicându-
i gradul de participare;
 există o dependenţă de contextul nonverbal;
 caracterul mixt al mijloacelor de expresie;
 structura dialogală a discursului.
4. COMUNICARE VERBALĂ ȘI NONVERBALĂ, având următoarele caracteristici:
 un grad scăzut de interactivitate;
 univocitatea relaţiei emiţător-receptor;
 restricţii numeroase în alegerea variantei de cod;
 este exclusă negocierea sensului pentru că formulările sunt definitive;
 au un rol preponderent funcţia de informare şi cea expresivă şi se reduce la funcţia fatică;
 emiţătorul este scos din contextul comunicării;
 un grad mai mare de depersonalizare a discursului;
 un decaloj temporal între emitere şi receptare;
 absenţa contextului nonverbal;
 elementele paraverbalepot fi transpuse grafic, dar numai în anumite genuri de discurs;
 structura monologală a discursului.
În momentul interacţiunii între oameni, din perspectivă practică, pentru ca mesajul să producă
efectul scontat trebuie să se ţină cont de următoarele principii.
- Comunicarea este un proces colectiv. Chiar dacă emiţătorul este singur, el trebuie să ţină
cont de fapt că procesul de comunicare este influenţat de toţi participanţii. La fel emiţătorul
nu poate deţine monopolul asupra mesajului, în special în ceea ce priveşte receptarea. Din
această cauză emiţătorul trebuie să ţină cont de publicul căruia intenţionează să-i transmită
mesajul, să utilizeze mai multe canale de comunicare pentru a fi sigur în rezultatul final.
- Comunicarea este un proces ireversibil. În momentul în care mesajul a fost emis şi
recepţionat, acesta produce efecte, fiind imposibilă revenirea la starea iniţială;
- Participanţii comunicării au roluri specifice. Atât emiţătorul cât şi receptorul în egală
măsură sunt implicaţi în transmiterea, codificarea, decodificarea şi primirea mesajelor. din
timp în timp rolurile se schimbă, sau chiar sunt îndeplinite simultan.
- Comunicarea are un scop precis. Fiecare dintre persoanele angajate în procesul de
comunicare au un scop anume pe care îl urmăresc. Chiar şi atunci când scopul nu este
conştientizat, oricum el există.
- Pentru o comunicare eficientă feedback-ul este esenţial. Atât în transmiterea cât şi în
receptarea mesajului persoanele angajate în comunicare urmăresc realizarea unei eficienţe cât
mai mari. Măsura eficienţei comunicării este determinată de feedback. Menţinere unui
feedback permanent permite interpretarea mesajului în direcţia pe care acesta îl indică şi
determină modul corect de acţiune.
- Fiecare persoană are filtre unice. Comunicatorul trebuie să se adapteze diferitor tipuri de
persoane şi să se adapteze diferitelor situaţii în care se poate afla, reuşind astfel să depăşească
şi barierele de diferită natură ce pot interveni în comunicare.
- Mesajul transmis nu este neapărat identic cu cel receptat. Semnificaţiile sunt puse la
dispoziţia receptorului, însă nu sunt transmise ca atare. Din această cauză este posibil ca un
mesaj să nu fie decodificat şi înţeles aşa cum a intenţionat emiţătorul.
- Canalul de comunicare influenţează mesajul. Canalul şi mesajul interacţionează şi se
influenţează reciproc. Aceasta înseamnă că este important nu numai conţinutul mesajului, dar
şi canalul prin care acesta este transmis.
- Mulţimea de mesaje se află într-o adevărată competiţie pentru a câştiga atenţia
receptorului. Numărul de mesaje cu care se întâlneşte individul este foarte mare, dar numărul
mesajelor pe care acesta le poate decodifica este mult mai mic.
Pentru comunicarea juridică avem următoarele principii specifice:
 Pincipiul cooperării
 Principiul măsurii
 Principiul adevărului
 Principiul utilităţii şi căutării de soluţii
 Principiul clarităţii sau principiul abilităţii de exprimare a ideilor clar şi convingător
 Principiul ascultării
 Principiul individualizării
Reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto (Paul Watzlawick, Helmick Beavin şi Don Jackson)
studiind comunicarea au formulat anumite principii ale comunicării, pe care le-au numit axiome
ale comunicării.
Axioma 1: “Comunicarea este inevitabilă” sau “Non-comunicarea este imposibilă”.
Acest principiu indică faptul că orice comportament este comunicare, indiferent de faptul dacă
există sau nu indicii, semne şi semnale.
Axioma 2: “Comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul conţinutului şi planul
relaţiei. Primul oferă informaţii, iar al doilea oferă informaţii despre informaţii”.
Ceea ce înseamnă că aceleaşi cuvinte spuse de oameni diferiţi, pot avea semnificaţii diferite în
dependenţă de modul în care sunt spuse, de accentele pe care le pune vorbitorul, adică comunică
lucruri diferite.
Axioma 3: “Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni de
cauză-efect sau stimul-răspuns”. Acest fapt înseamnă ca nu trebuie să căutăm o cauză unică
pentru un act de comunicare, deoarece comunicarea este permanentă.
Axioma 4: “Comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă degitală (procesată de
sistemul nervos central), cît şi pe informaţie analogică (procesată de sistemul neurovegetativ)”.
Informaţia degitală se conţine în simboluri, este transpusă în cod binar, la nivelul neuronilor şi
sinapselor. Informaţia analogică este conţinută în stimulii non-verbali şi este pranspusăîn limbaj
biochimic, la nivel hormonal.
Axioma 5: “Comunicarea este ireversibilă”. Ceea ce înseamnă că în momentul în care un
act de comunicare sa realizat, declanşează transformări şi mecanisme ce nu pot fi întoarse
înnapoi.
Axioma 6: “Comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar tranzacţiile ce
au loc între ei pot simetrice sau complementare” ceea ce înseamnă că în comunicare nu poate
exista un raport de egalitate între parteneri.
În cazul tranzacţiilor simetrice partenerii îşi reflectă reciproc comportamentele, de pe poziţii de
egalitate. Fiecare dintre parteneri va raspunde exact aşa cum este stimulul. Adică dacă stimului
este agresiv atunci şi răspunsul va fi la fel, dacă stimulul este activ, atunci răspunsul la fel.
Comportamentul de la egal la egal nu admit negocierile ceea ce conduce la conflict.
În cazul tranzacţiilor complementare partenerii adoptă comportamente compatibile sau joacă
roluri diferite, au statut social sau ierarhic diferit.tipul de comportament al unuia dintre parteneri
va provoca un comportament complementar. Accentul cade pe maximizarea diferenţelor dintre
parteneri.
Axioma 7: “Comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a
comportamentelor”. Acest principiu are ca temei ipoteza că oamenii sunt diferiţi, percep diferit
realitatea şi au interese şi scopuri diferite. Comunicarea umană poate fi ameliorată doar dacă se
depune un efort reciproc de acomodare la stilul de comunicare al partenerului, la expresia sa
lingvistică, la percepţiile şi experienţa de viaţă subiectivă.
 Importanţa concepţiei de la Palo Alto constă în considerarea comunicării ca o activitate
colectivă, condusă de reguli învăţate inconştient. Modelul „orchestral” al comunicării tinde să
pună în evidenţă necesitatea gramaticii comunicării fără de care acesta nu-şi poate realiza
funcţiile esenţiale.