CURS 2

STUDIUL CELULEI

CARACTERISTICILE GENERALE ALE CELULEI

Celula reprezintă unitatea morfologică, structurală şi funcţională a organismelor vii, ce

prezintă capacitate de autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.
Celula este totodată un sistem biologic deschis, dinamic, care realizează permanente
schimburi materiale, energetice şi informaţionale cu exteriorul.
Primele forme de viaţă au luat naştere acum mai bine de 3 miliarde de ani din dioxid de
carbon, amoniac, hidrogen, metan etc. în prezenţa descărcărilor electrice. Prin sinteză abiotică au
rezultat în supa organică primitivă compuşi organici ca aldehida formică, iar ulterior mici molecule
de aminoacizi, nucleotide, glucide şi acizi graşi.
Prin polimerizarea nucleotidelor sub influenţa descărcărilor electrice şi a radiaţiilor UV au
rezultat molecule scurte de ARN capabile de autoreplicare, ce au fost incluse ulterior în structuri
membranare elementare alcătuite din fosfolipide. Formarea acizilor nucleici a asigurat codificarea
sintezei proteinelor, iar formarea membranelor plasmatice la exterior a făcut trecerea la structura
celulară. Acesta este considerat momentul apariţiei primelor celule datînd de acum 1,5 miliarde de
ani.
Pe parcursul procesului de evoluţie a lumii vii, a avut loc trecerea de la formele acelulare, la
forme pluricelulare, cu o structură foarte complexă.
Celulele care au aceeaşi formă şi funcţii fiziologice alcătuiesc un ţesut, dar indiferent de
forma şi dimensiunile lor, majoritatea celulelor au structura internă similară.
Proprietatea de bază, fundamentală, a celulelor vii o reprezintă metabolismul care asigură
reînnoirea permanentă a substanţelor, prin schimburile pe care le realizează cu mediul exterior.
Metabolismul se caracterizează prin existenţa a două laturi contrare: anabolismul şi catabolismul.
Anabolismul include totalitatea proceselor de biosinteză a substanţelor propii, din compuşi
preluaţi din mediul ambiant, procese care au loc în prezenţa enzimelor drept biocatalizatori şi în care
se consumă energie.
Catabolismul reprezintă latura opusă anabolismului, care include procese complexe de
biodegradare a substanţelor de rezervă, cu producerea de energie biochimică care este utilizată în
procesele de biosinteză.
Proprietăţile celulelor sunt: ereditatea, creşterea, dezvoltarea, excitabilitatea , adaptabilitatea,
mişcarea şi moartea.
Ereditatea reprezintă proprietatea celulelor vii de a transmite fidel la urmaşi însuşiri
caracteristice.
Creşterea este un proces cantitativ, ireversibil, de sporire a numărului de celule, a volumului
şi masei acestora, proces ce se realizează prin diviziune, extensie şi acumularea de substanţe
asimilate.
Dezvoltarea reprezintă un proces calitativ, coordonat genetic, care conduce la posibilitatea de
îndeplinire a capacităţii de înmulţire.
Excitabilitatea constituie proprietatea celulelor vii de a percepe acţiunea factorilor din
mediul ambiant prin intermediul receptorilor.

1
 Adaptabilitatea reprezintă însuşirea celulelor vii de a răspunde la acţiunea factorilor din
mediul ambiant, prin modificarea metabolismului. Procesul de adaptare este rezultatul acţiunii
acestor factori asupra proceselor fiziologice şi biochimice din celule şi mai ales asupra expresiei
genelor.
Mişcarea constituie o modalitate de manifestare a excitabilităţii şi constă în deplasarea
conţinutului intracelular (curenţii citoplasmatici), deplasări ale unor organe ale organismelor vii (ex.
tropismele la plante) sau ale organismului întreg (ex. organismele unicelulare).
Moartea celulelor intervine când activitatea metabolică încetează ireversibil şi se
caracterizează prin fenomenul de citoliză (distrugerea completă a materiei vii), vacuolizarea,
coagularea sau dezagregarea citoplasmei şi a organitelor celulare.
Pentru clasificarea celulelor vii există mai multe criterii, cel mai important fiind însă legat de
nivelul de organizare. Din acest punct de vedere celulele se împart în celule procariote (pro-înainte,
carion-nucleu) şi celule eucariote (eu-adevărat, carion-nucleu).
Organismele procariote sunt reprezentate de eubacterii, arhebacterii şi cianobacterii (algele
albastre-verzi).
Arhebacteriile sunt bacterii care trăiesc în prezent, dar în condiţii extreme, identice cu cele
existente în momentul apariţiei vieţii pe pământ, de exemplu bacteriile metanogene care trăiesc în
medii lipsite de oxigen, putând reduce CO2 cu formare de metan, bacteriile termoacidofile care trăiesc
în medii cu pH puternic acid (1-2) şi temperaturi ridicate (80-90°C), bacteriile halofile care trăiesc în
medii foarte bogate în săruri.
Organismele eucariote sunt reprezentate de protozoare (protiste), fungi, plante şi animale.
Celulele procariote au dimensiuni reduse, de 1-10 µ şi pot avea metabolism aerob sau
anaerob.
Celulele eucariote au dimensiuni cuprinse între 10-200 µ şi sunt exclusiv aerobe.

STRUCTURA CELULEI PROCARIOTE

Celulele procariote prezintă un număr redus de componente intracelulare, respectiv peretele
celular, membrana celulară, citoplasma, nucleoidul, ribozomii şi organitele locomotorii de tipul
flagelilor.

Celulele procariote au o organizare considerată simplistă întrucât le lipseşte organizarea

materialului genetic în organite de tip nuclear precum şi structurile subcelulare membranare de tipul
organitelor celulare. Mai mult decât atât, procariotele deţin un singur cromozom dublu-catenar
circular închis iar la unele procariote este însoţit de structuri cromozomiale mai mici dublucatenare şi
circular închise – denumite plasmide şi legate la nivelul membranei celulare. Totuşi în contextul
ecosistemelor naturale procariotele deţin un potenţial ecologic şi fiziologic, bine definit.

Celula procariotă este învelită de un perete rigid, lipopolizaharidic, ce conţine sacul mureinic
sau mureina cu o structură complexă de tip peptidoglicanic, inexistent în celulele eucariote.

Membrana citoplasmatică sau plasmalema este cel de al doilea înveliş al celulei, de natură
lipoproteică care uneori are structură lamelară. Aceasta are rol în respiraţia celulară, nu se poate
invagina pentru a forma vezicule, prin care să incorporeze soluţii nutritive de la exterior sau particule
solide prin procesul de pinocitoză şi fagocitoză caracteristice eucariotelor. Datorită volumului limitat
la exterior de peretele celular rigid, membrana citoplasmatică poate să-şi mărească suprafaţa doar
prin pliere lamelară spre interiorul celulei constituind formaţiuni lamelare denumite mezozomi.
Menţionăm că plasmalema nu este permeabilă pentru molecule foarte mari ca dimensiune cu excepţia
fragmentelor de ADN sau a anumitor enzime extracelulare. Totuşi, subliniem că plasmalema este
implicată activ în controlul selectiv al deplasării compuşilor biochimici de o parte sau de alta a
acesteia constituind sediul celor mai multe reacţii enzimatice biochimice la nivel celular.

2
 O altă componentă a celulei procariote este citoplasma sau citosolul care ocupă spaţiul intern
celular cu excepţia regiunii nucleare. Citoplasma este considerată ca fiind un matrix intracelular care
are capacitate ridicată de solvire, practic un amestec complex de ioni şi proteine alături de alte
substanţe minerale şi organice, dizolvate în apă, constituind sediul unor complexe reacţii biochimice
(de ex. glicoliza). Este important de subliniat că nu posedă un citoschelet proteic de tipul
microtubulilor şi microfilamentelor şi nici curenţi citoplasmatici. Se caracterizează printr-o stare
coloidală de gel permanent şi asigură menţinerea structurii nucleului care este lipsit de membrană
limitantă.

Celula nu posedă organite înconjurate de membrane, doar mezozomii având rol în respiraţia
celulară şi în ancorarea moleculelor de ADN. La bacteriile fotosintetizante se observă la microscop
mici invaginări de tipul unor vezicule înconjurate de membrane, la nivelul cărora se găsesc pigmenţi
asimilatori, fiind denumite cromatofori. În citoplasma cianobacteriilor se găsesc vezicule aplatizate,
înconjurate de membrane, numite tilacoide în a căror structură se găsesc pigmenţi clorofilieni pe a
căror suprafaţă sunt dispuşi pigmenţi proteici de tipul ficocianinei şi ficoeritrinei, care maschează
practic pigmenţii clorofilieni.

În ciuda relativei lor simplităţi structurale, potenţialul metabolic al celulei procariote este
considerat comparabil cu cel al celulelor eucariote. Mai mult decât atât, metabolismul bacterian este
de sute şi mii de ori mai intens decât cel al celulelor eucariote. Această capacitate metabolică imensă
este determinată de valoarea înaltă a raportului suprafaţă/volum, ceea ce facilitează schimburile
celulei cu mediul ambiant. Remarcabilă este diversitatea naturii substanţelor pe care le catabolizează,
considerată a fi foarte mare; procariotele putând metaboliza substanţe toxice pentru celulele eucariote
ca de exemplu: cauciuc, asfalt, petrol, detergenţi etc. Unele etape din cadrul ciclului general al
azotului şi sulfului în contextul ecosistemelor naturale, sunt realizate în exclusivitate de celulele
procariote (de ex. bacteriile fixatoare de azot). O altă caracteristică a metabolismului bacterian este
plasticitatea de funcţionare. Astfel, bacteriile pot trece cu uşurinţă de la aerobioză la anaerobioză (de
la metabolismul aerob la cel anaerob), de la heterotrofie la autotrofie (de la hrănirea pe baza
substraturilor specifice la cea pe baza substraturilor nespecifice, respectiv de biosinteză de novo a
compuşilor de care au nevoie), ceea ce le conferă o mare capacitate adaptativă.

3
 Flageli

Mezozom
Nucleoid

Perete celular Ribozomi

Plasmalema

Fig. 1. Structură tipică de celulă procariotă.

http://www.javeriana.edu.co/Facultades/Ciencias/neurobioquimica/libros/celular/procariot.gif ,
http://lavida-cta.blogspot.com/

În citoplasmă se găsesc numeroşi ribozomi, organite constituite din acizi ribonucleici (ARN) şi
proteine, mult mai mici decât la eucariote (70 S1), răspândite în citosol şi care îndeplinesc funcţia de
sinteză proteică. Celulele procariote nu au un nucleu adevărat, materialul genetic este constituit
dintr-o singură moleculă de ADN, această moleculă reprezintă cromozomul sau genomul bacterian,
cunoscut sub denumirea de nucleoid sau regiune nucleară.

Remarcabilă este prezenţa granulelor de rezervă energetică constituite din carbohidraţi şi

dispuse în masa citosolică.

În baza acestei organizări celulare şi ca urmare a exprimării funcţiilor metabolice specifice

celulele procariote se pot multiplica prin sciziparitate (forma primitivă de diviziune directă). Mai
mult, în baza unei maşinării metabolice biosintetice deosebit de intense, celulele procariote pot să se
dividă de câteva ori pe oră faţă de celulele eucariote care se divid doar de maximum două ori pe zi, în
funcţie de specializarea celulară.

STRUCTURA CELULEI EUCARIOTE

Celulele eucariote sunt alcătuite în general dintr-un înveliş extern (perete celular, membrană
plasmatică, glicocalix), citoplasmă (predominată de citosol şi citoschelet) şi componente subcelulare
sau organite celulare (nucleu cu nucleol/nucleoli, reticul endoplasmatic, ribozomi, mitocondrii,
aparat Golgi, vacuole, lizosomi, plastide etc). Elementele comparative între structura celulelor
procariote faţă de cele eucariote pot fi urmărite în tabelul nr. 1 şi figurile 1-3.

1
Svedberg – coeficient de sedimentare, 10-13s= 1 S, s = viteza de sedimentare/forţă centrifugă aplicată

4
Fig. 2 Structura generală a celulei vegetale.

Fig. 3 Structura generală a celulei animale.

http://www.eukarya.ro/celula/celula.php

5
 În cazul celulelor eucariote numărul organitelor este mult mai mare, compartimentarea
celulară fiind o caracteristică a acestora. Compartimentele celulare se pot clasifica în vii sau
protoplasmatice şi nevii sau paraplasmatice.
Compartimentele celulare vii sunt:
- membrana plasmatică sau plasmalema
- citoplasma sau citosolul
- citoscheletul intracelular sau matricea celulară
- reticulul endoplasmic
- ribozomii
- aparatul Golgi format din unul sau mai mulţi dictiozomi
- sistemul lizozomal
- microcorpii celulari ce includ: peroxizomii, glioxizomii şi microcorpii din ţesuturile aclorofiliene de
la plante
- condriomul celular care reprezintă totalitatea mitocondriilor
- plastidomul celular care reprezintă totalitatea cloroplastelor, cromoplastelor şi leucoplastelor
- nucleul cu înveliş nuclear dublumembranar, carioplasmă, cromatină şi unul sau mai mulţi nucleoli
- aparatul locomotor care cuprinde cilii şi flagelii
Compartimentele celulare nevii reprezintă un produs al părţii vii a celulei şi includ:
- peretele celular
- vacuomul care reprezintă totalitatea vacuolelor
- incluziunile ergastice ale citoplasmei şi ale plastidelor.

Tabel 1. Structura celulară comparativă între celulele procariote şi celulele eucariote animale şi
vegetale

Celula procariotă Celulă tipică animală Celulă tipică vegetală

Înveliş Extern
Perete celular Glicocalix Perete celular
Plasmalemă Plasmalemă Plasmalemă
Citoplasmă
Citosol sau citoplasmă Citosol sau citoplasmă Citosol sau citoplasmă
Organite citoplasmatice
Nucleoid Nucleu Nucleu

(regiune nucleară) Nucleol (în nucleu) Nucleol (în nucleu)

Ribozomi 70S Ribozomi 80S Ribozomi 80S
Grăuncioare de amidon Grăuncioare de Grăuncioare de amidon
amidon
Reticul endoplasmatic Reticul endoplasmatic
(RE) rugos (RE) rugos

Reticul endoplasmatic Reticul endoplasmatic

neted neted
Citoschelet Citoschelet
Aparat Golgi Aparat Golgi(dictiozomi)
Mitocondrii Mitocondrii

Vezicule Vezicule

6
 Vacuole Vacuolă centrală

Lizozomi Lizozomi

Peroxizomi Peroxizomi

Centrozom Glioxizomi

Centrioli Plastide (cloroplaste,

leucoplaste, cromoplaste)

Joncţiuni intercelulare Plasmodesme

Organite extracelulare
Cili Cili Flagel(i) (numai la
gameţi)
Flagel(i) Flagel(i)

Citoplasma deşi prezentă în ambele tipuri de celule, în celulele procariote este nestructurată şi
nu poate realiza decât procese simple de endocitoză.
Citoplasma celulelor eucariote este structurată, prezentând un citoschelet intracelular alcătuit
din filamente proteice. Ea poate realiza atât procese de endocitoză, cât şi procese de exo- şi
transcitoză.
Materialul genetic este reprezentat în celula procariotă de o singură moleculă ADN circular
închisă, împachetată într-un mod specific şi cu lungimea de 4 x 106 perechi de baze.
Genele la procariote au structură continuă şi nu conţin introni. În celulele eucariote materialul
genetic este împărţit pe mai mulţi genofori sau cromozomi (2n la cele diploide), aceştia fiind
reprezentaţi de molecule ADN liniare, cu lungime mare.
Un genom la eucariote, punând cap la cap cei n cromozomi din setul haploid matern sau
patern, însumează 3 x 109 perechi de baze.
Genele la eucariote au structură discontinuă sau în mozaic, prezentând alternativ introni şi
exoni.
În nucleul celulelor eucariote 90-95% din materialul genetic prezent poate fi nefuncţional.
În celulele procariote se pot sintetiza toate tipurile de ARN, dar utilizând o singură
ARN-polimerază, transcrierea desfăşurându-se în acelaşi compartiment şi aproape simultan cu
traducerea.
La eucariote există 3 tipuri de ARN-polimeraze care asigură sinteza diferitelor tipuri de ARN
celular. Ca etapă a procesului de biosinteză proteică, transcrierea se desfăşoară în nucleu şi traducerea
în citoplasmă. ARN-ul mesager rezultat din procesul de transcriere este un ARN mesager precursor
care înainte de a fi tradus necesită procesări suplimentare pentru îndepărtarea fragmentelor
corespunzătoare intronilor.
Diviziunea celulară se desfăşoară prin fisiune binară la procariote şi prin mitoză şi meioză la
eucariote.
Organizarea celulară este exclusiv monocelulară la procariote şi poate fi monocelulară sau
pluricelulară la eucariote.
Un alt criteriu de clasificare al celulelor este pentru celulele eucariote numărul de nuclei,
existând din acest punct de vedere: celule anucleate (hematiile), uninucleate şi plurinucleate (celulele
hepatice).

7
 Celulele eucariote se pot clasifica în celule vegetale şi celule animale, iar celulele vegetale se
pot clasifica în funcţie de prezența sau absenţa peretelui celular în celule dermatoplaste cu perete
celular şi celule gimnoplaste, fără perete celular.
Forma celulelor poate fi parenchimatică sau izodiametrică, având toate dimensiunile egale,
prozenchimatică cu o dimensiune mai mare ca celelalte sau cu totul particulară. În acest sens se poate
exemplifica cu celulele meristematice care sunt mici şi izodiametrice, cele epidermice sunt aplatizate,
traheidele au formă cilindrică, cu lungimea de 10 cm până la 3 m şi diametrul de 0,03- 0,04 mm.

COMPOZIŢIA BIOCHIMICĂ A CELULEI

Celula conține diverși compuşi biochimici cu roluri diferite care interacţionează între ei în aşa
fel încât se menţine integritatea morfologică şi funcţională celulară. În componenţa acestor compuşi
intră atomi aparţinând la un total de 63 elemente chimice.

În funcţie de proporţia în care iau parte la formarea celulelor, elementele chimice se pot
clasifica în:

• macroelemente, (elemente prezente în concentraţie de 98%): oxigen [O], (66%),

hidrogen [H], (10%), carbon [C], (18%) şi azot [N], (3,5%);
• microelemente, (elemente prezente în concentraţie de 0, 01 - 2%): calciu[Ca]
(1,2%), sulf [S] (0,9%), potasiu [K], (0,2% ), sodiu [Na] (0,15%), clor [Cl] (0,1%) şi
magneziu [Mg] (0,1%);
• ultramicroelemente, (elemente prezente în concentraţie de sub - 0,01%): iod [I],
fier [Fe], mangan [Mn], zinc [Zn], cobalt [Co], etc.
Cea mai abundentă substanţă din compoziţia unei celule este apa a cărei proporţie variază între
60 şi 95% raportat la greutatea celulară. Dispoziţia sterică a moleculei de apă (dipol) permite
realizarea interacţiunilor specifice cu alţi compuşi organici sau minerali participând efectiv la
reglarea reacţiilor biochimice complexe din celulă prin asigurarea unui echilibru al concentraţiei
ionilor de hidrogen corespunzător stării de echilibru celular pentru un moment dat.
Prin calităţile ei chimice apa ajută la solubilizarea şi transportul altor compuşi biochimici,
precum şi la menţinerea în valori fiziologice normale a temperaturii celulare.
Substanţe anorganice - Substanţele anorganice, sau minerale, sunt prezente în
celulă atât sub forme ionice cât şi moleculare, participând fără echivoc la stabilirea/influenţarea
echilibrului celular general în funcţie de concentraţie şi provenienţă. Prin funcţiile lor chimice acestea
pot influenţa mai mult sau mai puţin fiziologia celulară prin interacţiune directă cu apa şi/sau
compuşii organici (fosfaţi, sulfaţi, săruri de Na+, K+, Ca++, Fe++/Fe+++, etc.).
Substanţe organice - Substanţele organice, considerate drept compuşi ai carbonului,
sunt considerate ca fiind biomoleculele esenţiale derulării activităţii celulare în ansamblul ei, luând
parte activ la toate procesele intracelulare. În acest context menţionăm: acizii nucleici de tipul
acidului dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic (ARN); glucide; lipide; proteine; molecule
complexe: glicoproteine, lipoproteine. Complexitatea interacţiunilor biochimice date de diferitele
funcţii, precum şi cea a interacţiunilor biofizice dintre acestea stau la baza organizării şi funcţionării
celei mai complexe unităţi a lumii vii – celula.