Fisa de luctura

Titlul operei literare: „Catastrofa”

Autorul: Liviu Rebreanu

Date importante despre viața și activitatea autorului: Liviu Rebreanu

a trăit între anii 1885-1944, remarcându-se în peisajul literaturii române atât
ca prozator, cât ṣi ca dramaturg. Bineînţeles, operele sale cele mai cunoscute
sunt nuvelele ṣi romanele, dar nu putem ignora apetenţa scriitorului pentru
teatru, piesele „Cadrilul” sau „Apostolii” fiind relevante în acest sens. A
colaborat cu o serie de reviste literare ale vremii – cum ar fi „Luceafărul” sau
„Convorbiri critice” – prin intermediul cărora a publicat o bună parte din
nuvelele sale. Rebreanu s-a lăsat inspirat de experienţele trăite de el ṣi de cei
apropiaţi lui, multe dintre acestea regăsindu-se în operele sale literare. De
exemplu, problematica dezertorului în contextul Primului Război Mondial,
aṣezată la baza romanului „Pădurea Spânzuraţilor”, a fost inspirată de
experienţa cutremurătoare a fratelui său, Emil Rebreanu. Scriitorul s-a stins
din viaţă la Valea Mare, lângă Piteṣti, în urma unei probleme medicale la
plămâni.
Alte opere ale autorului: „Răscoala”, „Adam ṣi Eva”, „Ciuleandra” (romane);
„Iţic Ştrul, dezertor”, „Proṣtii”, „Catastrofa” (nuvele).

Specia literară: Roman

Tipul romanului: Roman realist, obiectiv, social, modern, scris în perioada

interbelică

Genul literar: Genul epic

Curentul literar: Realism

Personaje: Ion Pop al Glanetaṣului, Ana Baciu, Vasile Baciu, George Bulbuc,

Florica, Zaharia Herdelea, Titu Herdelea, Laura, Ghighi, părintele Belciug etc.

Semnificația titlului: Titlul romanului anticipă numele personajului

principal, Ion. Astfel, este evidenţiat faptul că Ion se află în centrul acţiunii
romanului, destinele celorlalte personaje fiind influenţate de evoluţia
protagonistului. Prin plasarea acestui nume comun, des întâlnit, în fruntea
romanului, autorul sugerează faptul că societatea care pune bariere de
netrecut între bogaţi ṣi săraci determină existenţa multor cazuri similare.

De mic copil, David Pop fusese împins de la spate de tatăl său, un ţăran avut, să facă
şcoală. Cu chiu cu vai a isprăvit liceul, dar facultatea nu a fost chip s-o isprăvească în
cei şapte ani cât a fost student la Drept. În timpul ăsta atât a izbutit şi el: a făcut armata,
a luat examenul de ofiţer şi a ieşit cu titlul de sublocotenent în rezervă. Nu bănuia
ce catastrofă va porni de aici.
Întors acasă, s-a însurat şi a început să trăiască o viaţă liniştită în Năsăud. Nu se băga
în discuţii despre politică, se abonase la un ziar românesc şi la unul unguresc şi nu
citea  niciunul. Nu se ducea nici la alegeri, dacă lua bilete la balurile româneşti, lua   şi la
cele ungureşti. Voia să se aibă bine și cu concetățenii români și cu cei unguri. Totuși,
chiar din această pricină românii îl făceau renegat, iar ungurii, agitator.

Singurele preocupări ale lui David Pop erau mâncarea, băutura, fumatul şi ceasuri
întregi de joc cu copilul lui, Titi. Până într-o zi, când a aflat că va fi război. De atunci, se
gândea într-una la asta şi îi părea foarte rău că făcuse armata şi era ofiţer în rezervă. S-
a obişnuit cu gândul, până la urmă şi a început chiar să-şi completeze echipamentul, să
fie pregătit dacă va fi chemat la datorie.
Când  primi telegrama de chemare la regiment, întâi se sperie, apoi se linişti. Se sculă
cu noaptea în cap şi porni nerăbdător spre Bistriţa, uitând să îşi sărute copilul. Vru să se
întoarcă înapoi, dar se temu că e semn rău. Ieşind din orăşel se închină la o cruce, deşi
până acum îi cam plăcuse să facă pe necredinciosul.
La regiment, ofiţerii vorbeau numai de politică şi doreau războiul scrâşnind din dinţi.
Soldaţii, când se pomenea de război, îşi făceau cruce în tăcere. David stătea mai mult
printre aceştia din urmă, gândind mereu să-şi facă datoria. Cu o zi înainte de plecare îşi
scrise testamentul şi îl cusu în buzunarul dinăuntrul vestei.
Batalionul lui David a pornit primul, în prima zi a războiului. Ajunşi undeva, în şesul
Ungariei, au aflat că se vor bate cu sârbii. David era calm şi gândul lui era doar cum să-
şi facă datoria. Se sprijinea pe acest cuvânt, fără să-şi pună întrebarea ce este, totuşi,
această datorie. Când a văzut primii oameni căzuţi în luptă, şi-a spus în sinea lui că
datoria este moartea... Nu s-a speriat de asta, dimpotrivă, avea o siguranţă firească în
luptă pentru care soldaţii lui îl admirau, camarazii îl invidiau, comandanţii îl respectau.
Au început să sosească medalii şi cruci ca răsplată, dar el nu le-a purtat, socotind că
doar fusese la datorie, nu făcuse nimic deosebit.
Aşa au trecut doi ani. David Pop a fost avansat în grad, apoi a primit   secţia de
mitraliere. A luptat în Serbia, în Galiţia, în Polonia. De când trecuse la mitraliere fusese
strămutat la un regiment unguresc. Nu se mai simţea aşa bine printre unguri ca printre
romani, printre flăcăii lui de pe valea Someşului, mai ales că nici nu vorbea prea bine
ungureşte.  Se întâlni  cu un fost coleg care îi puse întrebări  la care nu se gândise. Ce
au ei de împărţit cu sârbii, cu ruşii, cu italienii ? Ce folos aduce sângele românesc
vărsat ? Discuţia îl tulbură foarte tare, dar apoi invocă din nou datoria şi se linişti.
Într-o seară, însă, camarazii lui vorbiră furioşi şi agitaţi, îl scoaseră din nemişcarea lui şi
întrebă ce s-a întâmplat. Îi răspunseră mânioşi că românii intraseră în Ardeal şi, între ei,
pe ungureşte, spuseră că precis lui îi pare bine, că e trădător. Întrebat ce părere are,
spuse că el ştie doar că este la datorie şi atât.
Într-adevăr îşi făcu datoria, dar în mintea şi în sufletul lui începură să roiască gânduri pe
care nu le avusese până acum. Cum ar fi dacă la Năsăud şi la Bistriţa şi în toată
Transilvania, la şcoli la primării, la prefecturi, ar fi români. Apoi se gândi ce groaznic ar fi
să fie pe frontul de acolo, cu mitralierele în faţa unei companii româneşti. Îşi repeta
mereu că îşi va face datoria până la capăt, dar acest cuvânt nu îl mai mulţumea ca
până acum. Se născuse întrebarea care este aceasta datorie.
...Și catastrofa se dezlănţui. Când regimentul său fu trimis pe teatrul de război din
Transilvania, David Pop avu de ales între datorie şi uciderea fraţilor săi români.
Camarazii săi unguri nu îl mai băgau în seamă și vorbeau între ei despre strivirea
valahilor.

David invoca în gând necesitatea îndeplinirii datoriei, pentru a-şi linişti conştiinţa. Se
întâlnise ceva mai înainte cu fostul său coleg care îi spusese că va trece la români cu
prima ocazie. Se întâlni acum cu un altul care îi spuse că, deşi român, trebuie să-şi
respecte jurământul militar şi să lupte cu "duşmanul", cu românii, adică. Începu să se
roage în fiecare seară, cerând un ajutor supranatural.

Porniră spre Făgăraş. Ajuns în localitatea de destinaţie David se odihni, apoi citi cu
ochii scăldaţi în lacrimi scrisoarea primită de la Elvira, soţia lui. Soldaţii unguri porniră să
lucreze la tranşee. David, ca niciodată, nu se sinchisea de ce fac oamenii lui. I se făcu
dor de acasă, se plimba cu gândul prin Năsăud, parcă îşi vedea şi îşi auzea soţia şi
copilul. Numai câte o înjurătură spusă în ungureşte îl mai trezea la realitate. La un
moment dat îi păru rău că nu putuse să rămână în starea aceea în care cuvântul
"datorie" îi liniştea toate temerile. Acum suna ca o vorbă goală. Privea locurile unde se
afla şi se bucura şi îi erau tare dragi şi simţea că i se umflă inima de frumuseţea
priveliştii Ardealului.

Înfruntarea  cu românii începu. În primele lupte, fostul coleg care voia să fugă la români
fu ucis  de un glonte primit drept în frunte. Cel care spunea că va lupta cu românii,
împlinindu-şi datoria, se predă la români, reuşind astfel să supravieţuiască. Nedreptatea
sorţii îl îngrozi pe David și se înspăimântă, neştiind ce să mai facă.
Până la urmă hotărî să-şi facă datoria, amuţindu-şi conştiinţa şi
blestemând soartaafurisită, împotriva căreia nu ai ce să faci. Începu lupta şi ordonă
servanţilor mitralierei să tragă în fraţii lui români. Inima îi fu spintecată de zgomotul
maşinii ucigaşe şi rămase tăcut şi nemişcat, dar servanţii unguri traseră fără a-i mai
aştepta ordinele.
Deodată David îşi dori să fie nimerit de un glonţ şi să se sfârşească odată. Scoase
scrisoarea Elvirei şi începu să o citească de parcă ar fi fost singur. Când fu înşfăcat de
români, îşi spuse în gând că e bine că s-a sfârşit. Când fu împuşcat în piept şi simţi că
moare, mai spuse două vorbe, că e frate român. Stârni astfel furia plutonierului român
în care trăsese cinci ceasuri cu mitraliera. Acesta sări sălbatic şi îi zdrobi capul cu patul
puştii. Soldaţii azvârliră deoparte trupul lui David, ca pe o zdreanţă...