Soţiei, copiilor mei şi tuturor acelora

care au fost mereu alǎturi de mine

MĂRTURISIRE
Am scris această carte în dorinţa de a-i ajuta pe cei care îşi propun să viziteze Delta Dunării,
să înţeleagă cît de complex este teritoriul deltaic şi să aprecieze ei înşişi cîte probleme pasionante se
ascund sub vălul diafan al frumuseţii ei.
În final, am dorit ca dragostea pentru această regiune să se amplifice şi să găsim forţele
necesare pentru a-i păstra nealterat farmecul. Mărturisesc că lucrarea nu-mi aparţine decît în măsura
în care am reuşit să leg marele număr de informaţii culese din diferite domenii de necesităţile turistice,
de multilateralitatea aspectelor întîlnite.
În mod real, cartea este rodul strădaniilor a zeci de cercetători, ale căror materiale le-am
folosit pentru scrierea ei. Port în mine regretul că n-am putut să-i menţionez pe toţi în paginile acestei
cărţi. Consider, în acelaşi timp, că multor materiale întîlnite de mine ar merita osteneala de a li se
înlesni intrarea într-un circuit informaţional mai vast, că astfel aceste cercetări şi rodul lor să se
bucure de o mai mare audienţă şi să fie valorificate mai bine în vederea cunoaşterii mai aprofundate a
unei zone unice în Europa — Delta Dunării. Aduc şi pe această cale mulţumirile mele atît conducerii
Editurii Sport-Turism, cît şi redactorului de carte pentru înţelegerea şi sprijinul acordat pe tot
parcursul realizării lucrării, precum şi tovarăşilor: Dr. docent Petre Gâştescu şi Dr. Dimitrie Radu
pentru ajutorul primit.
Mai doresc să arat că, cu tot efortul de a fi „la zi" cu schimbările ce au loc în fluida regiune a
Deltei Dunării, sînt totuşi posibile unele scăpări sau inadvertenţe — independente de voinţa noastră,
pentru care cerem îngăduinţă cititorilor, rugîndu-i să facă singuri completările de rigoare, ţinînd
seama şi de faptul că apariţia unui ghid este o problemă complexă şi de durată.

Eugen PANIGHIANŢ
25 decembrie, 1980

CÎTEVA PĂRERI DESPRE DUNĂRE ŞI DELTA SA

HERODOT (484—425 î.e.n.) — istoric, geograf şi călător grec:

… între fluviile care au renume şi care sînt navigabile, cînd vii dinspre mare este şi Istrul care are cinci
guri.
(Cartea a II-a) OVIDIU (43 î.e.n. — 17 e.n.) — poet latin:
Şi altele între care Danubiu-i cel mai mare
Mai jos de Nil să fie el nu vrea nicidecum
(Ponticele, Cartea a IV-a)
VLADIMIR KOROLENKO (1853—1921) — scriitor clasic rus:
Numai aici poţi auzi respiraţia întotdeauna viguroasă, veşnic vie a atotputernicei naturi.
(Povestirea Nirvana)
ALEXANDRU VLAHUŢĂ (1858—1918):
În această rupere şi împrăştiere de valuri peste Delta Dobrogei, Dunărea parcă ar încerca să s-ascundă,
să fugă de puterea covîrşitoare a mării, care o atrage, o cheamă de departe cu strigătul talazurilor ei.
(România pitorească)
JEAN BART (1874—1933), ofiţer de marină, scriitor român:
Aşa sfîrşeşte, că o fiinţă însufleţită, bătrînul Danubius, pe care antichitatea îl diviniza, socotindu-1
fluviu sacru, fluviu rege. Rinul e romantic, Dunărea e clasică, eternă.
(Europolis)
MIHAIL SADOVEANU (1880—1961):
Cine nu s-a oprit la malul Dunării? Toate limbile pămîntului au sunat aici.
(Privelişti dobrogene)
OCTAVIAN GOGA (1881-1938):
Dacă n-ar avea altă minune decît Delta Dunării şi atunci ar putea revendica România de la toţi
îndrăgostiţii de natură un pelerinaj care să le dezvăluie farmece necunoscute încă.
(Spiritualitatea românească)
GEO BOGZA:
Intrată pe pămînturile ţării noastre ca printr-un monumental arc de triumf, prin Defileul Cazanelor
Dunărea o părăseşte prin uriaşul, somptuosul, mirificul evantai al Deltei.
(Tablou geografic)

CUVÎNT ÎNAINTE
Delta Dunării este darul suprem pe care „frumoasa Dunăre albastră" îl face uscatului înainte
de a-şi contopi apele sale cu acelea ale Mării Negre.
Coborînd din sferele imaginaţiei poetice la cîteva cifre, vom putea ilustra mai bine ce
reprezintă Dunărea şi delta să în contextul geografic european şi cel al României.
Al doilea fluviu al Europei, ca mărime, Dunărea îşi trage apele (împreună cu cei 120 afluenţi
ai săi) de pe o suprafaţă de nu mai puţin de 805 300 km2, ceea ce înseamnă că bazinul ei de recepţie
este de 3,5 ori mai întins decît suprafaţa României, reprezentînd cam a treisprezecea parte din
continentul nostru.
Pînă a ajunge să-şi verse apele în Marea Neagră, Dunărea străbate 2 860 km, pe care-i
parcurge trecînd sau atingînd ţărmurile a opt ţări: R. F. Germania, Austria, R. S. Cehoslovacă, R. P.
Ungară, R. S. F. Iugoslavia, R. P. Bulgaria, Republica Socialistă România şi U.R.S.S. În acelaşi timp,
trei capitale europene se oglindesc în apele sale: Viena, Budapesta şi Belgrad. De la izvor pînă la
vărsarea în mare, în linie dreaptă, Dunărea ar avea de străbătut un drum mult mai scurt — 1 630 km.
De la primul contact cu pămîntul României, la Baziaş, şi pînă la vărsarea în Marea Neagră, drumul
Dunării are o lungime de 1 075 km.
Populaţia ţărilor străbătute de Dunăre însumează 433 846 000 locuitori. Dacă raportăm acest
număr la întreaga populaţie a planetei, înseamnă că aproape fiecare al zecelea cetăţean al globului
aparţine unei ţări ce este riverană Dunării.
Suprafaţa totală a Deltei Dunării este de 5 640 km 2, din care României îi revin 4 340 km 2, iar
U.R.S.S. — 1 300 km2 1.
Comparată cu suprafeţele altor delte din Europa, Delta Dunării este a treia că mărime. Cea mai
mare întindere o ocupă Delta Volgăi (13 000 km2), după care urmează Delta Kubanului (9 000 km2)2.
În aceeaşi ordine a suprafeţelor, după regiunea de la gurile Dunării, urmează Delta Terekului (4 000
km2), Delta Fadului (2 500 km2), Vistulei (l 500 km2), Ronului (1 000 km2), Ebrului (400 km2) ş.a.
Dunărea şi delta să sînt cunoştinţe vechi ale omenirii. Despre Dunăre au vorbit popoarele
antichităţii. Egiptenii şi grecii îi spuneau Istros, romanii foloseau două denumiri: Danubius pentru
partea superioară, adică pînă la actualele Porţi de Fier, şi Ister sau Istru — pînă la vărsare.
Despre gurile Dunării ne vorbesc istoriografi, geografi şi călători ai antichităţii. Printre aceştia,
„părintele istoriei" (alţii îl numesc şi al turismului...), Herodot (484—425 î.e.n.) care a vizitat între anii
454 şi 447 î.e.n. între alte locuri şi gurile Dunării, a lăsat preţioase însemnări despre deltă. Istoricul
Polibiu (201—120 î.e.n.) ne-a lăsat şi el informaţii asupra importantelor cantităţi de mîl aduse de fluviu
în mare şi asupra unui banc submarin primejdios pentru navigaţie. Mărturii preţioase ne sînt aduse de
geograful, etnograful şi călătorul Strabon (58 î.e.n. — 25 e.n.), de Ptolomeu Claudiu, geograf şi
matematician din Alexandria, şi de alţii.
Unii mari conducători de state ai trecutului au cunoscut şi ei fluviul şi delta sa. Nu putem să
nu amintim de Darius Histaspe al perşilor (521—485 î.e.n.), Filip al II-lea, regele Macedoniei, şi fiul
său Alexandru cel Mare (sec. IV î.e.n.), cărora li se atestă prezenţa la Dunărea de Jos.
Elementul autohton geto-dac, care a locuit din vremuri străvechi aceste meleaguri, s-a aflat în
repetate rînduri, de-a lungul veacurilor, sub apăsarea migraţiilor unor popoare sau a ocupaţiilor străine.
Istoria însă a păstrat numeroase dovezi asupra continuităţii populaţiei băştinaşe de aici.
Dar nu numai drumurile istoriei s-au încrucişat aici, ci şi cele literare. Poetul Ovidiu, exilat de
împăratul August pe malul Pontului Euxin, a lăsat posterităţii neuitate versuri, în care se simte gustul
amar al singurătăţii şi al unui dor nestins de Roma. Cu multe secole mai tîrziu, alte condeie inspirate au
fost atrase de enigmatica zonă a deltei. Astfel, gurile Dunării n-au scăpat ochiului atît de sensibil al
marelui scriitor francez Jules Verne. În una din povestirile sale, Keraban le Tetu, el zugrăveşte peisaje
din Delta Dunării, unde pe lîngă aspecte realiste apar ici-colo şi anticipări verniene. De asemenea, spre
această regiune îşi îndreaptă atenţia mai mulţi scriitori români, între care Alexandru Vlahuţă, Mihail
Sadoveanu, Geo Bogza, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Dinu Pillat şi alţii, care au cules pe paleta
talentului lor o variată gamă de culori spre a zugrăvi pitorescul tablou al deltei.
Atenţia acordată Deltei Dunării nu s-a limitat numai la oamenii de cultură români. Publicişti
1
După unii autori, suprafaţa deltei româneşti ar fi de 4470 km2.
2
Delta Kubanului — considerată de unii autori că este ca întindere a treia din Europa — în realitate reprezintă o
suprafaţa litorală joasă.
străini de prestigiu, printre care elveţianul Hans Leunberger în cartea sa Rumanien spune că delta este
cea mai mare regiune naturală din Europa, iar ziaristul Luis de Fries, din Londra, afirmă patetic: „Delta
? O imensă pace. O pace infinită. O vastă întindere de apă şi stuf... Vastă şi reconfortantă, inspirînd o
linişte şi un calm desăvîrşit".
Dar nu numai literatura a adus regiunii de la gurile Dunării numeroase şi binemeritate omagii.
Proslăvirea frumuseţii ei s-a făcut şi se face prin cele mai moderne mijloace de difuzare:
cinematografie, radioteleviziune, presă etc., etc.
În afară de personalităţi consacrate, simplii turişti din diferite ţări au lăsat impresii scrise,
preluate şi publicate în ziarul „Delta" din Tulcea, care, adunate la un loc, ar putea forma un volum
omagial de proporţii. Spicuim doar cîteva din aceste impresii bogate în semnificaţii: „Am văzut drumul
de baladă al Dunării şi aş fi dorit ca această zi să fie fără sfîrşit" (Louise Carel — Franţa); „Delta
Dunării ? Un vis şi o realitate în acelaşi timp!" (Rot Johanssen — Suedia); „Voi reveni în acest minunat
colţ, unde natura are un farmec deosebit, unde emoţia te stăpîneşte la tot pasul" (Marie Hanghen —
Norvegia) ş.a.
Cărţile despre Delta Dunării se bucură, de asemenea, de atenţia publicului european. O
dovedesc solicitările de cărţi pe această temă ale diferitelor edituri din Europa. Interesul pentru
regiunea deltei se leagă de aspectele ştiinţifice, de tablourile peisagistice, precum şi de posibilităţile de
valorificare economice ce le oferă.
Cercetarea ştiinţifică în Delta Dunării şi regiunile limitrofe a căpătat, mai ales în anii de după
23 August 1944, valenţe noi. Cunoştinţele despre regiunea deltei au cuprins diferite discipline:
geologie, arheologie, istorie, biologie, etnografie etc., etc. Au fost create puternice organisme de
cercetare, între care echipele Comitetului geologic, Institutul de cercetări şi proiectări Delta Dunării,
Muzeul „Deltei Dunării", Laboratorul veterinar, cercetarea ştiinţifică a cadrelor didactice din
municipiul şi judeţul Tulcea ş.a. — care au adus o importantă contribuţie la realizarea unor noi paşi
pentru a înţelege mai bine ce este Delta Dunării.
Un important efort ştiinţific a fost depus în cadrul cercetării geologice a acestei regiuni şi atît
în delta propriu-zisă, cît şi în regiunea limitrofă, au fost obţinute rezultate deosebite, între care am putea
menţiona şi descoperirea unor metale rare (ilmenit, zirconiu ş.a.).
Sub aspect arheologic şi istoric, cercetările au condus la rezultate de o mare importanţă,
demonstrînd că, atît în Delta Dunării, cît şi pe malurile Complexului Razelm (citat în unele lucrări şi
sub denumirea de Razim, care cu toate că este adesea integrat geografic în cadrul deltei, îşi păstrează
individualitatea şi specificul său), omul a locuit aici din cele mai vechi timpuri. O atestă descoperirile
arheologice de pe grindurile Letea, Caraorman, ghiolul Erenciuc, necropolele geto-dacice şi romane de
la Enisala, precum şi cele de la Histria, Argamum (Jurilovca) ş.a.
În afara dovezilor arheologice, se poate vorbi şi de mărturii istorice, între care menţionăm şi
Cronica de la Nurenberg, Registrum Mundi din anul 1493, care atestă locuirea deltei de către români.
Dealtfel, în sprijinul acestei mărturii stă şi faptul că încă în anul 1710 pe o hartă rusească (a lui Petru
cel Mare) era trecută denumirea „Portiţa" — o preţioasă dovadă toponimică a prezenţei românilor în
această regiune. Venind vorba de dovezi toponimice, mai putem menţiona aici şi alte denumiri:
Răducu, Roşu, Roşuleţ, Pochina (Popina), Furtuna (Fortuna) ş.a.
Şi sub aspect geografic, Delta Dunării prezintă un interes deosebit datorită unei vaste
problematici ştiinţifice, cu unele aspecte aparent contradictorii. Astfel, această regiune este definită a fi
„o cîmpie aluvionară". Da, dar ce fel de cîmpie?... Din suprafaţa deltei româneşti de 4 340 km 2, cca 3
660 km2, adică 84%, se află sub nivelul Mării Negre. S-ar putea spune oare „sub apă?" Şi da şi nu.
Pentru că din această suprafaţă numai aproximativ 1 000 km2 reprezintă „luciu de apă" (în Deltă şi
Razelm), cca 2 990 km2 fiind acoperiţi de vegetaţie. Iar în acest cadru, aproximativ 1 350 km2 se poate
aprecia că reprezintă o vegetaţie masivă stuficolă, avîndu-se în vedere că se vor reda agriculturii în jur
de 45 000 ha din părţile nordice ale deltei, altădată acoperite cu stuf: Pardina — Tatainir — Chilia. Din
aceasta cca 300 km2 stuf plutitor, o vegetaţie specifică, numită plaur, cu implicaţii biologice deosebite,
după cum se va vedea. Din suprafaţa de mai sus, de 4340 km 2, numai cca 680 km2, adică 16%,
reprezintă teren neinundabil, nesupus acţiunii schimbătoare a apei. Iată deci ce fel de „cîmpie" este
Delta Dunării. Pe bună dreptate, contradictorie şi originală. După cum se va vedea însă mai tîrziu,
originalitatea ei nu se opreşte aici.
Se ştie că Delta Dunării constituie o unitate economică importantă. Stuful recoltat este o
materie primă valoroasă. Prin tradiţie, se spunea că din stuf se fabrică doar hîrtie şi celuloză, mai ales
după anul 1953, cînd pe hîrtie obţinută din stuf s-a tipărit în ţara noastră o carte despre stuf, s-ar putea
zice în premieră mondială. Dar din stuf se pot obţine nu mai puţin de 36 produse şi subproduse. Noi
vom cita doar cîteva: îngrăşăminte, drojdie, alcool etilic, glicerina, pentoze, aldehidă acetică, etilena,
butaden, dicloretan 17, cloroform ş.a.
Valorificarea resurselor deltei nu se limitează numai la stuf. Delta a rămas încă o importantă
resursă piscicolă, prin introducerea unor exploatări intensive, care au fost necesare mai ales după
întreruperea legăturilor hidrografice cu bălţile din amonte, precum şi din alte cauze.
O problemă importantă a regiunii de la gurile Dunării o prezintă „geografia umană a deltei".
Se ştie că această regiune a fost în trecut populată. E greu însă să se spună cu precizie în ce măsură şi
cît de intensă era această populare. Se pare că cea mai populată parte a deltei era în zona braţului Sf.
Gheorghe. Săpăturile arheologice şi alte surse documentare ne permit a trage această concluzie.
Pe braţul Sf. Gheorghe avea loc un intens schimb comercial. Stau mărturie cetăţile antice:
Salsovia (Mahmudia), Argamum (capul Dolojman — Jurilovca) şi altele a căror identificare este
incertă: Halmyris, Vallis Domitiana, Genucla. Se naviga pe braţul Dunavăţ, se intra în golful Halmyris
(Razelmul de azi), de unde se putea ajunge la Histria. De fapt, această zonă a rămas şi astăzi cea mai
populată parte a deltei. Statistica ne arată că pe malurile braţului Sf. Gheorghe există mai mulţi
locuitori decît în întreaga deltă. În delta propriu-zisă, densitatea populaţiei este în jur de 6 loc/km 2. Cea
mai dens populată zonă o întîlnim la Sulina şi în comunele C. A. Rosetti şi Ceatalchioi (între 10 şi 25
loc/km2), iar cea mai slab populată în comunele Crişan, Pardina, Sf. Gheorghe (sub 5 loc./km 2). Cele
mai multe aşezări se găsesc pe braţul Chilia (43%), apoi Sulina (33%) şi numai 11% pe braţul Sf.
Gheorghe (malul stîng). Iată încă o situaţie aparent contradictorie: în timp ce malul drept cuprinde o
populaţie cît toată delta propriu-zisă, pe cel stîng aşezările omeneşti sînt cu mult mai rare, situaţie ce a
dus la dezafectarea unor localităţi, între acestea Uzlina şi Bălteni pe braţul Sf. Gheorghe şi Tătaru —
Ostrov, Tatanir, Cîşliţa pe cel al Chiliei. Au rămas doar ici-colo cîteva case, cherhanale, cabane ş.a.
Sub aspect turistic, Delta Dunării exercită un adevărat miraj. Mii de turişti români şi străini
sînt dornici să vadă cu proprii lor ochi această fermecătoare regiune. Interesul de a cunoaşte Delta
Dunării îl trezeşte în primul rînd liniştea ascunzişurilor ei, unde natura mai păstrează o lume neatinsă
încă de iureşul vieţii moderne. Aici, şi numai aici, geneza unor noi zone are loc sub ochii noştri.
Nicăieri nu putem întîlni un pămînt atît de tînăr, născut din ape, alături de unul atît de bătrîn. Aici
sosesc din diferite colţuri ale lumii aproximativ 300 specii de păsări. Ele vin din Asia, Africa şi Europa,
şi chiar de dincolo de cercul polar. Delta este încă un uriaş refugiu pentru ele, unul din cele cîteva
cunoscute în Europa: Camargue (Franţa), Guadalquivir (Spania), Neusiedlersee (Austria).
În regiunea deltei cuibăresc specii de păsări rare, pe cale de dispariţie: pelicanul, piciorongul,
avoseta ş.a. Delta este în acelaşi timp locul unde se pot întîlni mamifere, unele dintre ele de interes
cinegetic (mistreţul, vidra, nurca, hermina etc.). Fauna piscicolă prezintă, de asemenea, specii valoroase
(crapul, ştiuca, şalăul, somnul, roşioara, precum şi morunul, nisetrul, păstruga). Au apărut şi specii noi,
aduse din Extremul Orient: amurul alb, sîngerul ş.a.
Peisajul deltaic este de o mare varietate, în pofida afirmaţiilor că ar fi monoton. În ce loc, în
ţara noastră sau chiar pe glob, se pot întîlni pe o suprafaţă relativ restrînsă tablouri atît de diferite: dune
cu aspect de deşert, la Letea şi Caraorman, păduri cu aspect tropical, ca aceea de la Letea, munţi
străvechi pe care îi putem vedea în partea sudică a regiunii? La toate acestea trebuie să adăugăm
peisajele deltaice de o impresionantă complexitate biologică şi unduioasă, atrăgătoarea mare cu care se
învecinează delta.
În ultimul timp, din ce în ce mai pregnant, delta interesează şi sub raport etnografic. Muzeul
Deltei Dunării din Tulcea cuprinde o bogată colecţie de costume şi ţesături populare. Gospodăria
ţărănească în situ de la Enisala, precum şi punctul muzeal de la Jurilovca pot oferi vizitatorilor
exponate de o deosebită valoare etnografică. De asemenea, atrag atenţia casele locuitorilor cu
frontoanele traforate, cum se pot întîlni la Mahmudia, Murighiol, Dunavăţ, Enisala ş.a., precum şi
morile de vînt pe care le putem vedea pe drumul de la Tulcea spre Malcoci, C. A. Rosetti ş.a. Sondaje
cu caracter etnografic au fost făcute de Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice de pe lîngă
Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Au fost realizate anchete etnografice la Chilia Veche, C. A.
Rosetti, Mahmudia, Sf. Gheorghe, Jurilovca, Valea Nucarilor, Baia, Luncaviţa, Niculiţel, Sarichioi ş.a.
cu privire la originea genealogică a locuitorilor de aici, structura geomorfologică a aşezărilor (tipul de
sat), construcţii gospodăreşti, anexe (adăposturi de animale, hambare, ş.a.), împrejmuiri, locuinţe,
ocupaţii, metode de pescuit, meşteşuguri, instalaţii tehnice populare (mori, fîntîni ş.a.), lăzi de zestre,
scoarţe, obiecte de uz casnic, port popular, obiceiuri, costum popular ş.a.
Deplasarea în zona deltei şi a Complexului lagunar Razelm se face, fie în mod organizat prin
oficiile judeţene de turism (O.J.T.) şi agenţiile acestora, fie individual. În cadrul excursiilor organizate
se stabilesc: ruta, obiectivele turistice, sejurul în localităţi, durata în întregul ei. Pentru tineret,
excursiile se fac prin B.T.T.
Fără îndoială că Delta Dunării este încă „un paradis al frumuseţilor naturale", ,,o oază a liniştii
fără egal", cum o numesc pe bună dreptate unele condee inspirate. Dar se pune întrebarea: cît timp vă
putea fi păstrată originalitatea şi pitorescul ei? Nu se costată oare încă de pe acum crepusculul
frumuseţii, al naturii sale? Oare există într-adevăr pericolul real al alterării acestei naturi unice şi
ecosistemul acestui magnific este iremediabil condamnat ? Pentru a răspunde la asemenea întrebări,
trebuie văzut mai întîi dacă realmente sînt semne de îngrijorare. Şi trebuie spus că sînt: norul întunecat
al poluării, ce se întinde pe aproape întreg globul pămîntesc, a început să întunece şi cerul azuriu al
deltei.
Să vedem acum concret ce anume ameninţă echilibrul natural al regiunii. Un început s-a făcut
prin recoltarea mecanizată a stufului. Deşi masiv ca înfăţişare, stuful are o viaţă fragilă. Maşinile de
recoltat pe şenile au condus la degradarea zonelor stuficole. Locul lui l-a luat papura şi rogozul.
Reducerea densităţii covorului vegetal a avut consecinţe asupra adăpostirii şi cuibăririi avifaunei. A
sporit activitatea dăunătorilor păsărilor acvatice. Atacul asupra cuiburilor din partea ciorilor grive, a
coţofenelor, precum şi a cîinelui — enot, a fost înlesnit de rărirea plantelor pe suprafeţele deltaice,
stuful fiind un foarte bun adăpost pentru păsări. Apoi, tot în scopul exploatării stufului, îndiguirea unor
porţiuni din deltă a influenţat negativ incintele stuficole, pentru că zone întinse au fost scoase de sub
regimul inundaţiilor naturale periodice din primăvară şi vară, ce aduc cu ele cantităţi importante de
aluviuni în care se includ săruri minerale solubile şi îngrăşămînt organic. O bună parte din acestea, în
loc să se depună în zona deltei, sînt purtate departe în largul mării. În plus, oxigenarea apelor are de
suferit. Apele proaspete, bogate în oxigen, nu pot pătrunde în incintele îndiguite, luînd şi ele calea
mării. Vegetaţia a avut de suferit şi ea de pe urma acumulărilor de pesticide şi ierbicide, care în mare
parte provin de pe suprafeţele agricole din zonele limitrofe. Această alterare a chimismului apelor a
avut serioase consecinţe asupra faunei piscicole. Specii valoroase, cum ar fi crapul, caracuda, şalăul,
ştiuca etc. s-au dovedit a fi foarte sensibile la poluarea apelor. De pildă, crapul sălbatic, care altădată
forma ponderea principală a producţiei piscicole, s-a diminuat la aproximativ 1% în unii ani, iar ştiuca,
pe vremuri o specie abundentă, s-a redus cantitativ la cca 3% din volumul total al peştelui pescuit. În
afara poluării apelor, s-a produs şi poluarea aerului, în mod special prin creşterea spectaculoasă a
circulaţiei navelor cu propulsie. Astfel, numai între 1950 şi 1973 această creştere a atins 5 000%.
Fumul şi gazele emanate au poluat atmosfera acestei regiuni, altădată de o puritate rar întîlnită aiurea.
Smogul, sub forma unor nori plumburii, observat mai ales la răsăritul soarelui, şi-a făcut trista lui
intrare şi în zona deltei. E drept, destul de rar şi într-o stare incipientă, abia sesizabilă. Poluarea sonoră
n-a ocolit nici ea această zonă, datorită — aşa cum s-a arătat — creşterii vertiginoase a circulaţiei
navelor cu propulsie mecanică.
Toate aceste primejdii care ameninţă păstrarea ecosistemului deltaic nu se opresc aici. O bună
parte din terenurile din această zonă sînt propuse a fi redate circuitului agricol. Se neglijează însă faptul
că anumite zone se pot află fulgerător sub influenţa creşterii spectaculoase a apelor, datorită barării
vărsării fluviului în mare, ca o consecinţă a unor valuri marine puternice. Un exemplu negativ privind
pagubele ce pot aduce îndiguirile în astfel de zone îl constituie delta fluviului Mississippi, unde astfel
de lucrări au condus la consecinţe nedorite (revărsări, inundaţii ş.a.).
Un alt pericol îl constituie turismul însuşi practicat abuziv. Vizitarea deltei nu poate depăşi o
limită — un anumit număr de vizitatori — şi aceasta să aibă un caracter organizat. Turiştii înşişi trebuie
să înţeleagă că natura deltei trebuie văzută, dar nu şi nimicită.
În cazul în care se obţin permise de vînătoare, aceasta trebuie făcută cu o deosebită grijă, altfel
pagubele pot avea consecinţe asupra fondului cinegetic, precum şi faunistic. Fapt ce contravine însuşi
nobilului scop al mişcării turistice: păstrarea nealterată a naturii.
Prezentul ghid trebuie apreciat că o invitaţie de a vizita delta, dar şi un apel pentru conservarea
minunatelor ei tablouri, a întregului ei ecosistem pe care natura l-a clădit aici de milenii.

GEOGRAFIA DELTEI
GENEZA DELTEI DUNĂRII

Străbătînd braţele, canalele, gîrlele regiunii de la gurile Dunării, cu certitudine că turistul îşi vă
pune unele întrebări în legătură cu geneza acestora, a întregului ecosistem deltaic. Într-adevăr, intrăm
pe făgaşul unei problematici pasionante, care a impus oamenilor de ştiinţă eforturi considerabile.
Spunem aceasta pentru că în jurul problemei genezei deltei s-au purtat discuţii ştiinţifice pasionante, au
fost formulate ipoteze, pe care nu le-au putut confirma sau infirma decît dovezile evidente (între care şi
forajele efectuate în diferite puncte).
Studiul ştiinţific privind Delta Dunării îşi are începutul în secolul al XVIII-lea. Astfel, ofiţerii
francezi Chabannes şi Brentano fac studii de amenajare (în 1784); de aceeaşi problemă se ocupă un
arhitect moldovean (în 1785). În anul 1835, ruşii tipăresc o hartă a deltei, pe care o reeditează în 1853;
în anul 1857, căpitanul englez Spratt face propuneri de amenajare către C.E.D. (Comisia Europeană a
Dunării). În 1862, Charles A. Hartley publică în engleză lucrarea Descrierea Deltei Dunării şi a
lucrărilor recente, realizate la gura Sulinei. Un contur mai clar în legătură cu geneza şi evoluţia Deltei
Dunării îl aflăm mai tîrziu în lucrările oamenilor de ştiinţă români: M. Ionescu-Dobrogeanu (1904,
1923), Gh. Murgoci (1911—1914), Grigore Antipa (1913—1914), C. Brătescu (1922, 1935, 1942), L
Vidraşcu (1923), I. Lepşi (1924, 1942), G. Vâlsan (1934), I. Atanasiu (1940), I. Petrescu (1948, 1957),
Gh. Mirică (1956), A. C. Banu (1958), L. Rudescu (1957, 1958, 1965), V. Mihăilescu (1958), N. Popp
(1959, 1965), L Chivu (1965), P. Coteţ (1960), N. Botnariuc (1960), E. Liteanu, A. Pricăjan, G. Baltac
(1961), H. Grumăzescu (1963), C. Stăncescu, E. Nedelcu (1963, 1964), P. Gâştescu (1964), St. Airinei
(1965, 1967, 1968), N. Panin (1974), Ariadna Breier (1976), V. Bacalu (1973), Mihai Iancu (1974) ş.a..
precum şi străini: Em. de Martonne (1934), H. Slanar (1945), M. Pfannenstiel (1950), L. Zenkovici
(1956) ş.a. Am menţionat doar cîteva nume, în realitate numărul celor care au contribuit la ridicarea
vălului de pe faţa „frumoasei necunoscute", ce se numeşte Delta Dunării, este mult mai mare.
Pentru a reda cronologic geneza Deltei Dunării cu scopul unei mai uşoare înţelegeri, trebuie să
împărţim timpul în cadrul căruia a avut loc aceasta în două perioade distincte şi anume: una mai lungă,
şi o alta mai scurtă. Prima, de acum aproximativ 600 000 de ani în urmă, cînd Bărăganul era un fund de
mare, iar munţii Dobrogei se ridicau deasupra apelor ca o insulă uriaşă, şi fireşte nu exista nici ,,delta,
dar nici Insula Brăilei. Apele mării se întindeau pînă la apus de Olteniţa de azi, iar fluviul Dunărea îşi
vărsa apele într-o mare care era mult diferită că aspect de cea actuală. Locul de vărsare se afla pe
undeva prin apropierea localităţii Greaca. În cadrul acestei perioade „lungi" au avut loc mai multe
schimbări pe globul pămîntesc. Dar ce ne interesează mai mult este să arătăm că în emisfera de nord,
aproximativ cu 200 000 de ani în urmă, clima s-a răcit şi continentul Europei era acoperit de gheţuri, ce
se întindeau pe o suprafaţă de aproximativ 6,5 milioane km2, cu o grosime mijlocie a gheţei de cca
1.000 m. Faptul a adus importante modificări nu numai în ce priveşte configuraţia uscatului, dar şi a
oceanului planetar, cu repercusiuni asupra mărilor, între care Mediterană şi Marea Neagră. Cu toată
prezenţa calotelor glaciare de pe continent, Dunărea n-a dispărut cu totul şi se strecura printre gheţuri,
vărsîndu-se în mare prin două guri, din care una urma linia — bineînţeles aproximativă — a actualului
braţ Sf. Gheorghe. Marea Neagră, mai restrînsă ca întindere decît cea actuală, atunci fireşte şi acest braţ
era mai lung, apele sale mergeau mai departe pentru a se revărsa în mare. Acum aproximativ 150 000
de ani urmează o încălzire a vremii, gheţurile se topesc, nivelul mării creşte şi apele Dunării continuă
să se verse în mare, dar nu se mai duc atît de departe, ele contopindu-se cu acestea pe undeva în
apropiere de actuala Isaccea.
Nici această perioadă nu durează mult — la scară geologică, fireşte... — şi iar se schimbă
clima, adică se răceşte, iar nivelul apelor scade cu aproximativ 30 m faţă de actualul nivel al Mării
Negre. Braţul Sf. Gheorghe îşi lungeşte din nou cursul. Faptul este atestat de văile submarine care ne
arată cursul, la scară geologică, al braţului Sf. Gheorghe, ce se dovedeşte astfel a fi cel mai vechi braţ al
deltei.
Mai tîrziu, în urma încălzirii vremii şi pătrunderii apelor din Marea Mediterană în Marea
Neagră, nivelul lor creşte din nou, apoi urmează o uşoară stagnare, tot din cauza răcirii vremii, cam cu
65 000 de ani în urmă, situaţie ce se menţine în jur de 15 000 de ani. Să ne oprim puţin şi să vedem
cum arăta regiunea actualelor guri ale Dunării în acel timp. O cîmpie întinsă, străbătută de fluviu, ale
cărui ape se scurgeau într-o mare cu un nivel mult mai coborît. Din nord, de pe platforma continentală
a Bugeacului, coborau înspre sud albiile unor rîuri ce se identifică a fi prelungirile Ialpugului,
Catalpugului şi Chitaiului. Şi că să completăm tabloul acelor timpuri, este cazul să spunem că pe locul
unde astăzi curg braţele Dunării, respectiv unde vedem delta, trăiau rinoceri (Rhinoceros antiquitas
Blumb) şi mamuţi păroşi (Elephas primigenius Blumb).
Urmează apoi din nou o încălzire a vremii. Apele cresc, Valea submarină este înecată, la gura
fluviului apare un estuar. La această creştere a apelor contribuie şi o prăbuşire a regiunii centrale a
Mării Negre, că şi o pătrundere a apelor din Marea Mediterană.
Am amintit mai sus de două perioade în geneza deltei: „lungă" şi „scurtă". Perioada lungă ia
sfîrşit în prima jumătate a holocenului, adică în ultima perioadă a cuaternarului. Urmează o perioadă
numită mai sus „scurtă", de 7 000—5 000 de ani, cînd începe să se contureze configuraţia deltei mai
aproape de ceea ce văd ochii noştri acum. În aceşti ultimi 5 000 de ani apar braţele Sulina, Chilia, cu
deltele lor. (Pentru că vom vedea că sînt mai multe delte, mai bine zis tipuri de deltă: tip Mississippi,
tip Tibru şi tip Vistula). Şi cu cît ne apropiem de epoca istorică, încep „necazurile" cu această parte a
genezei deltei, deosebiri între ceea ce afirmau autorii antici (Herodot, Strabon, Pliniu cel Bătrîn ş.a.),
care ne-au furnizat uneori date contradictorii ale aspectului geografic al deltei, şi ceea ce vedem astăzi
pe acest teritoriu.
Herodot ne vorbea de existenţa unui golf, dar şi de un număr de guri de vărsare, Pliniu cel
Bătrîn afirma că sînt 6, Strabon susţinea că sînt 7; la fel şi poetul Ovidiu. Neînţelegerea vine de la
faptul că ei vorbeau de guri, şi nu de braţe. Azi ştim bine că sînt 4 braţe în deltă: Chilia, Tulcea, Sulina
şi Sf. Gheorghe. În ce priveşte gurile, ne-am putea încurca şi noi cu răspunsul, pentru că numai braţul
Chilia are vreo 45, braţul Sulina l, iar braţul Sf. Gheorghe îşi varsă apele prin alte 4. Iată deci că delta
are 50 de guri de vărsare! Nu punem la socoteală şi faptul că actualul canal Dunavăţ este un fost braţ
desprins din cel al braţului Sf. Gheorghe, azi adîncit şi canalizat.
Astfel stînd lucrurile, ne putem da seama de ce au existat deosebiri între cele afirmate de către
autorii din antichitate. Dar nici cu autorii moderni, care caută să explice geneza deltei, lucrurile n-au
stat mai bine. Să explicăm. Iată, de pildă, ce a susţinut savantul Grigore Antipa. El afirma că delta a
fost la început un golf. Dar, ca din acest golf să se formeze o deltă trebuia ca el să se închidă. Şi,
privind acum pe harta deltei, vedem că această închidere s-a făcut cu ajutorul grindului Letea, continuat
spre sud cu cel al Caraormanului şi apoi al Crasnicolului. Dar cu ce materiale? Pentru această închidere
trebuiau multe aluviuni. În nici un caz nu ajungeau cordoanele litorale; cu ele, respectiv cu materialele
în suspensie eventuale, din apele mării, nu se puteau construi grindurile care au obturat golful şi au
format în final delta. Antipa era de părere că mai întîi au existat aceste cordoane litorale şi apoi a urmat
aluvionarea acestui spaţiu, părere ce a fost combătută de C. Brătescu, care afirmă contrariul, respectiv
că mai întîi au ajuns acolo braţele fluviului şi au adus aluviunile, cu ajutorul cărora s-a ajuns la
închiderea golfului. Contribuţii originale în elucidarea genezei deltei au adus G. Vâlsan, Ioan Gh.
Petrescu, Max Pfannenstiel, N. Panin şi alţii. Mai pe înţeles ar fi să spunem că formarea şi evoluţia
deltei este un ecou al celor ce se întîmplă în adîncuri. După ultimele studii geologice (St. Airinei ş.a.)
rezultă că regiunea deltei se află pe o placă tectonică neuniformă, cu aşa-numitele horsturi şi grabene
(falii), situaţie ce a contribuit la formarea marilor compartimente ale deltei. Adică ridicarea şi coborîrea
acestor falii conduc la schimbarea debitelor braţelor, la înaintarea sau retragerea apelor mării. Probabil
că la această din urmă situaţie mai contribuie şi ceea ce se întîmplă cu Oceanul planetar, apele mării
fiind acum în creştere. Este posibil ca şi impulsurile venite din zona de intensă activitate seismică a
Vrancei să influenţeze schimbările ce se produc în zona deltei.
Astfel, ne putem explica faptul că braţele deltei au avut o evoluţie inegală. Braţul Sf.
Gheorghe a început să aibă un contur apropiat de cel actual în jurul secolului al VIII-lea. Braţul Sulina
a evoluat şi el destul de rapid. În jurul anului 1 000, avea în partea să terminală forma unei săgeţi.
Dovadă că în jurul anului 950 e.n. este semnalată existenţa localităţii Selina (actuala Sulina) de către
Constantin Porfirogenetul. În ceea ce priveşte însă Chilia, multă vreme — în jur de 1 500 de ani —
acest braţ a stagnat în evoluţia sa. Apoi devine dinamic, atît de impetuos, încît în numai 500 de ani de
la data luptelor lui Ştefan cel Mare cu turcii pentru cetatea Chilia şi pînă în momentul de faţă a înaintat
spre mare cu aproximativ 40 de kilometri, adică cam 80 de metri pe an. La începutul secolului al XIX-
lea delta braţului Chilia se afla aproape de Periprava, Acum este departe de această localitate. Un braţ
coboară cu repeziciune înspre sud, apropiindu-se de oraşul Sulina, formînd în această zonă un nou lac
sau o ,,melea”, cum îi spun localnicii. Pe hărţi apare sub denumirea de Baia Musura.
Am vorbit pînă acum despre golful existent aici, despre braţele Dunării şi părţile terminale ale
acestora. Trebuie să spunem şi ceva despre uscatul pre-deltaic, adică de acele locuri — puţine la număr
— care au existat înainte de formarea deltei. Fără acestea, neîndoielnic, delta ar fi avut alt contur. E
vorba de două insule care au stat la temelia actualelor grinduri Letea şi Caraorman. O a treia insulă,
care ar fi fost la baza grindului Săraturile, este ipotetică. Pornind de la aceste temelii — de la două
insule pierdute în spaţiul unui imens estuar şi pînă la actuala înfăţişare a deltei s-a încheiat o parte a
unui lung proces evolutiv care a durat mii de ani.
Capitolul atestării documentare a acestei evoluţii este adesea lacunar şi încîlcit. Cercetînd mai
multe hărţi realizate cu sute de ani în urmă 1, dar în cele mai multe nu poţi avea o imagine cît de cît
lămuritoare asupra evoluţiei teritoriului deltaic. Dintîi acestea ni se pare că face excepţie o singură
lucrarea E vorba de portulanul lui Marino Sanudo din anul 1320 (reprodus în Nordenskiold în anul
1897, M Stockholm). Într-o copie fotografică (vezi prima coala de ilustraţii), cititorul va putea găsi
reproducerea ei. (Portulanele erau hărţi, uneori destul de sumare, pe care erau trecute porturile şi căile
navigabile precum şi alte informaţii de interes marinăresc. Dacă aruncăm o privire asupra acestui
portulan la prima impresie pare destul de sărăcăcioasă. Dar pe măsura cercetării sale mai atente, ni se
dezvăluiri lucruri revelatoare. Să începem cu braţul Chilia, vedem redate punctat cele două delte
interioare, iar la vărsarea în mare a braţului o deschidere — ceva asemănător unui golf. Braţul îşi avea
gura de vărsare în imediata vecinătate a Chiliei, pe cărei autorul portulanului o menţionează sub
denumirea de Licostomo, aşa cum ştim prea bine că se chema pe acea vreme această localitate. Redarea
e deci corectă şi corespunde şi cu alte surse de înformaţii. Dar să vedem cum arată pe portulanul lui
Sanuldo braţul Sulina. Putem recunoaşte cu uşurinţă cele două bucle — micul şi marele „M", primul
aflat în zona Maliucului, iar cel de-al doilea în zona Mila 18 — Mila 23 — Mila 10. Observăm în
acelaşi timp că din dreptul celei de-a doua bucle, respectiv unde se află Crişanul azi, pleacă înspre sud
1
E vorba de Chorografia Moldaviae de Georg Reichersdorfer, din anul 1541; Geografia lui Gerhardt Mercator din
1 a doua jumătate a secolului al XVI-lea; o hartă germană din 1595; Harta Moldovei, întocmită de Dimitrie
Cantemir, la începutul sec. al XVIII-lea ş.a.
în direcţia în care este situat astăzi Caraormanul şi apoi la sud braţul Sf. Gheorghe — o cale de apă
navigabilă (Marino Sanudo nu trecea pe portulanul său căi nenavigabile), situaţie ce ar corespunde azi
cu gîrla Perivolovca şi cu eventualele ei sudări şi prelungiri cu alte căi de apă pînă la racordarea cu
canalul Sulina. Avem deci confirmarea existenţei unei căi de apă navigabile de acum mai bine de 600
de ani. În dreptul gurii Sulinei, dar ceva mai în larg, se află Insula Şerpilor (azi aparţinînd U.R.S.S.). O
aflăm şi pe portulanul lui Sanudo, dar sub denumirea de „Vipera" (În mitologie această insulă e
cunoscută sub denumirea de Leuke, unde ar fi venit, după războiul troian, frumoasa Elena împreuna cu
eroul Achile, readus la viaţa). Să lăsăm mitologia şi să urmărim portulanul lui Sanudo. Vom observa că
exista o legătură navigabilă între braţul Sf. Gheorghe şi Complexul lagunar Razelm. E vorba probabil
de fostul braţ al Dunavăţului, împotmolit şi ulterior reprofilat. În nordul Razelmului un punct abia
perceptibil. Să fie cumva stîncoasa Insulă a Popinei? În continuare, cu uşurinţă se poate remarca locul
unde ştim că se află astăzi Portiţa. Coborînd spre sud, vom putea observa şi gîrla Buhazului, astăzi
împotmolită. Ne gîndim că acest portulan ne-ar putea fi de mare ajutor pentru unele localizări
legendare şi istorice. Vom vedea în continuare despre ce este vorba. Poate că se va putea dovedi astfel
că legendara expediţie a argonauţilor şi pe teritoriul Dobrogei are o bază de adevăr. Astfel se susţine că
după ce Medeea şi-a omorît fratele şi i-a aruncat rămăşiţele în mare, corabia lui Iason şi a Medeei a
trebuit să navigheze pe undeva în stufăriile lacurilor litorale, pentru a se ascunde de urmăritori. Aici a
intrat printr-un braţ (al Buhazului, credem noi) din apropierea locului crimei (actuala Constanţa).
Un alt aspect legat de portulanul lui Sanudo îl poate constitui şi faptul că dacă această legătură
de apă a existat în secolul al XIV-lea, este mai mult că sigur că a existat şi pe timpul expediţiei lui
Darius din anul 513 î.e.n. Şi astfel se poate apropia de adevăr afirmaţia lui Herodot cum că flota
persană a parcurs o distanţă mult mai mare (de 1 400 stadii = 249—259 km), decît cea existentă între
gura braţului Sf. Gheorghe şi Isaccea (de numai 150 km). Gura Buhazului fiind mult mai departe de
Isaccea decît cea a Sf. Gheorghe). Tot astfel, se poate afla un temei susţinerii că perşii în drumul lor
spre „puntea lui Darius" de la Isaccea au trecut pe la Histria, unde s-au putut aproviziona cu cele
necesare drumului1. Mai există un fapt care sprijină această susţinere, şi anume de ordin monetar: buni
negustori, histrioţii, prevăzînd expediţia lui Darius şi o eventuală livrare de produse, ar fi adaptat
moneda lor la cea persană, reducîndu-i gramajul aproape la jumătate2. Totodată îi dăm dreptate lui
Herodot care afirma că Istrul are 5 guri de vărsare (Chilia, Sulina Sf. Gheorghe, Portiţa şi Buhaz). Un
alt fapt interesant din portulan: acolo unde se află lacul în amonte de deltă, putem descifra denumirea
de „Vicina". Ni poate constitui aceasta oare încă un argument în sprijinul susţinerii că Vicina a existat
în acest loc şi nu în altă parte?3 Iată deci cîte lucruri putem afla din portulanul lui Sanudo, care aparent
nu prezenta mare importanţă.
Părăsind drumurile trecutului şi cunoscîndu-i prezentul, ne putem pune întrebarea: ce-i rezervă
deltei viitorul? Este greu de spus, pentru că pe lîngă evoluţia naturală se mai adaugă şi intervenţia
omului. Va şti el să aleagă calea cea mai bună ca valorificarea sa economică să nu impieteze asupra
păstrării ei ? Aceasta este întrebarea de care depinde în bună parte evoluţia ei viitoare.

AŞEZARE GEOGRAFICĂ

Delta Dunării se află la întretăierea paralelei 45o latitudine estică (ce trece prin partea de nord
a dealului Denistepe) şi a meridianului 29° est Greenvict (ce traversează zona deltei la est de Pardina,
coborînd apoi în apropierea Insulei Popina şi a Portiţei) Punctul cel mai nordic al deltei româneşti este
localitatea Chilia Veche (45°25' latitudine nordică) şi cel estic — oraşul Sulina (29°41' longitudine
estică) fiind totodată şi cel mai estic punct al României. Ca unitate geografică, Delta Dunării este
delimitată: la nord — de Podişul Bugeacului (U.R.S.S.); la sud-vest — de Dealurile Tulcei, cu înălţimi
nu prea mari (dealurile Beştepe (243 m), Redi (200 m), Somovei (225 m) şi altele mai mici; la sud-est
de Marea Neagră, prelungindu-se sub apele ei printr-o platformă submarină.

RELIEF

Delta este o suprafaţă întinsă, am putea spune netedă, avînd o altitudine medie de numai 0,31
m. Părţile joase din incinta regiunii se află în albiile braţelor, precum şi a lacurilor: pe braţele Chilia (—
36 m), Sulina (—18 m), Sf. Gheorghe (—26 m), apoi lacurile Belciug (—12 m), Lacu Roşu (—2,5 m),

1
Nicolae Botnariuc, Viaţa în deltă, Editura tineretului, Bucureşti, 1960.
2
V. Canarache, Sistemul ponderal şi tipologia drahmelor histriene de argint, Pontice, studii şi materiale de istorie,
arheologie şi muzeografie, Muzeul de arheologie Constanta, 1968.
3
C. C. Giurescu, Localizarea Vicinei şi importanţa acestui oraş pentru spaţiul carpato-dunărean, Rev. „Petice",
Tulcea, 1972.
Gorgova (—2,5 m), Matiţa (—1,5—2 m). Altitudinile cele mai mari se pot întîlni pe grindul Chilia (6,5
m), grindul Letea (13 m), precum şi în zona dunelor Caraorman. De asemenea, în regiunea
Complexului lagunar Razelm (Razim), unde se află insulele stîncoase Bisericuţa (4 m) şi Popina (49
m).

HIDROGRAFIE

Un interes deosebit îl prezintă reţeaua hidrografică a deltei din punct de vedere geografic,
economic, precum şi turistic. Reţeaua hidrografică asigură alimentarea cu apă a lacurilor, cu substanţe
minerale şi organice, aduse de apă, precum şi navigabilitatea înspre zone în care nu se poate pătrunde
cu piciorul. Această reţea cuprinde: braţele Dunării, gîrlele, canalele, sahalele. În ce priveşte braţele,
ele sînt în număr de 4, dintre care numai 3 au guri de vărsare în mare: Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe.
Braţul Tulcea este delimitat între cele două „ceatale" (cum sînt numite aici ramificaţiile braţelor) Chilia
şi Sf. Gheorghe. Braţul Tulcea şi braţul Chilia au constituit iniţial una din cele două ramuri ale deltei.
Mai tîrziu s-au ramificat celeilalte două braţe: Sulina şi Sf. Gheorghe. Pentru a nu se ajunge la unele
confuzii, unii cercetători susţin că trebuie avute în vedere doar trei braţe: Chilia, Sulina şi Sf.
Gheorghe. Braţul Sulina şi-a pierdut caracterul natural iniţial ca urmare a intervenţiei omului. La
început dragarea s-a făcut la gura lui, curînd după anul 1858, iar mai tîrziu pe întregul său parcurs,
respectiv între anii 1880—1903, cînd în urma lucrărilor efectuate, i s-a redus lungimea de la 83,8 km la
62,6 km. Prin rectificările efectuate, construirea de epiuri, dalare, faruri, geamanduri ş.a. — acest curs
de apă şi-a pierdut atît vechea sa înfăţişare, cît şi denumirea de braţ, fiind trecut atît pe hărţi, cît şi în
lucrări sub denumirea de canal. Lucrările de îmbunătăţire şi întreţinere ale canalului Sulina nu s-au
limitat numai la perioada amintită, ele au continuat şi continuă, deoarece este o arteră de circulaţie
fluvială şi maritimă de importanţă internaţională, făcînd parte din sectorul Dunării maritime, sector cu
o lungime totală de 170 km. Acest sector al Dunării maritimei permite „înaintarea mării" în interiorul
continentul lui pe distanţa arătată. Navigaţia pe acest sector, ca dealtfel pe întregul parcurs navigabil al
Dunării este supusă unui regim internaţional, în baza Convenţiei de la Belgrad, încheiată la 18 august
1948 şi ratificată la 11 mai 1949, fiind semnată de toate statele riverane.
Gîrlele şi sahalele sînt căi naturale, frecvent întîlnite în anii antebelici. Multe din acestea au
fost dragate şi reprofilate în diferite scopuri, mai ales în ultimii ani: exploatarea stufului, piscicultura,
navigaţie. Gîrlele şi sahalele sînt cel mai uşor expuse colmatării. Ele se înfundă mai ales la capete, fapt
care a impus amenajarea lor totală sau parţială. Japşele sînt gîrle mai puţin adînci, expuse secării mai
ales în timpul verii.
Reţeaua hidrografică este destul de complexă şi cititorul o va putea urmări mai lesne, atît pe
hartă cît şi pe schiţele în care sînt înscrise traseele turistice, precum şi în capitolul ce urmează (în care
sini arătate în ordine alfabetică principalele căi de aceea în interiorul deltei).

CUM PUTEM CIRCULA ÎN INTERIORUL DELTEI

FOLOSIND REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Accesul navelor în Delta Dunării este legat, în general, de nivelul global al apelor din această
re« giune, precum şi de dimensiunile gârlelor său canalelor, ori a lacurilor pe care le străbat. Canalele
din această zonă au, în linii mari, următoarele profile spre a corespunde pescajului vaselor mijlocii
(remorchere, hidrobuze şi pontoane remorcate): lăţimea: 10—20 m, adîncimea 2 m. Ne vom referi aici
la unele din aceste căi, străbătute atît de unele vase utilitare, cît şi turistice:
1. Arhipenco — canal de cca 2 km lungime, cărei leagă canalul Sulina (Mila 30) de canalul
Păpădia şi prin aceasta şi de alte canale de la nord de canalul Sulina;
2. Belciug-Perişor — canal ce începe din lacul Belciug (un fost meandru al braţului Sf.l
Gheorghe) şi interceptează canalul Perişor, ce facă legătura între Complexul piscicol
Perişor şi canalujl Dranov. Are o lungime de 20 km;
3. Busurca — cala de apă dragată care pleacă de pe canalul Sulina, în dreptul Milei 2 şi are
o lungime de cca 4 km. Este orientată spre sud şi face legătura cu gîrla Împuţita, astăzi
dragată şi ea. Este importantă din punct de vedere turistic fiind calea de pătrundere spre
salba do lacuri: Roşu, Roşuleţ, Puiu şi înspre Complexul de lacuri: Porcul, Porculeţ,
Lumina. Navigaţia în această zonă este pe alocuri îngreuiată de vegetaţie, în special de
plaur şi plante submerse;
4. Cardon-Sfiştovca — canal care pleacă, de asemenea, tot de pe canalul Sulina, cu
orientarea înspre nord. Locul de interceptare cu canalul Sulina se află în aval de Mila 2.
Face legătura între oraşul Sulina şi localităţile din cadrul comunei C. A. Rosetti (Letea,
 Sfiştovca, Cardon). Este folosit de Navrom pe relaţia Sulina — Sfiştovca. Este foarte
important din punct ele vedere turistic, pentru că oferă posibilitatea de a se ajunge la
pădurea Letea şi a vizita şi zona înconjurătoare — zonă de un rar pitoresc. Lungimea
canalului pînă la Sfiştovca — cca 15 km;
5. Ceamurlia — canal ce face legătura între Mila 13 de pe canalul Sulina, în dreptul
localităţii Crişan şi satul Caraorman. Este folosit şi de Navrom pentru relaţia Crişan-
Caraorman. Are 4 km lungime;
6. Ciotic-Buhaz-Zătoane — canal ce pleacă din braţul Sf. Gheorghe la km 5 (aproximativ),
merge aproape paralel cu ţărmul Mării Negre. În prima să parte parcurge cursul unui
vechi braţ ce se desprindea din braţul Sf. Gheorghe, formînd pe vremuri o deltă
secundară. Interceptează pe parcurs şi alte canale: Belciug-Buhaz (la cca 8 km de la
braţul Sf. Gheorghe); Crasnicol (la cca 14 km), Lejaiu (la cca 20 km). În total are
aproximativ 24 km;
7. Ciotic-Buhaz — canal ce derivă din cel menţionat mai înainte, la aproximativ 8 km
depărtare de braţul Sf. Gheorghe. Este orientat spre sud şi duce la Complexul piscicol
Ciotic de pe malul mării. Are o lungime de cca 7 km;
8. Crasnicol — ce pleacă din canalul Dranov la aproximativ 2 km în aval de braţul Sf.
Gheorghe. Traversează grindul Crasnicol şi se termină în lacul Zătonul Mic. Are o
lungime de cca 18 km;
9. Crasnicolul Nou — canal numit aşa deoarece este de dată recentă şi spre a-l deosebi de
cel descris anterior. Începe din braţul Sf. Gheorghe la km 44 şi după un parcurs de
aproximativ 6 km se uneşte cu canalul Crasnicol, la punctul unde acesta întîlneşte grindul
Crasnicol. Construirea lui a fost necesară, întrucît primul canal Crasnicol a fost colmatat;
10. Dovnica — canal ce porneşte din lacul Merhei şi se racordează la cea de a doua buclă al
„marelui M" (vechiul curs al Sulinei), el urmează un drum drept, racordîndu-se dinspre
vest la trei canale — primele două dinspre nordul şi sudul lacului Dolhei, iar cel de-al
treilea de la lacul Polideanca. El străbate o zonă de plaur. Are o lungime de cca 11 km;
11. Dranov — canal care se racordează la braţul Sf. Gheorghe (km 45) şi face legătura între
acest braţ şi Razelm. În primii săi 16 km urmează o veche albie a Gemetului, pînă în
apropiere de lacul Dranov. Lucrările de dragaj au început în anul 1912 pentru primii 16
km, apoi au stagnat, fiinţa reluate în anul 1934, în cea de-a doua parte. Lungimea totală a
canalului — 27 km;
12. Dunărea Veche — un vechi meandru al braţului Sulina în cadrul „marelui M". Important
pentru navigaţie, şi în moci deosebit pentru turism, deoarece face legătura cu căile de
navigaţie ce duc spre zone de mare pitoresc Mila 23, sahaua Lopatna, Matiţa, Roşca. În
zona sa sudică se racordează la canalul Sulina, în apropierea Milei 13, comuna Crişan.
Trece pe latura sa vestică pe lîngă Complexul hotelier „Lebăda". Are o lungime de 12 km.
Este folosit şi de Navrom pentru relaţia Crişan — Mila 23;
13. Dunavăţ — este cel mai vechi canal din interiorul deltei, fiind construit în anul 1908.
Începe la km 54 al braţului Sf. Gheorghe se termină la vărsarea sa în Razelm. Traseul
actual urmează parţial albia unei vechi căi de apă din această zonă. Are o lungime de 28,5
km. Atît canalul Dunavăţ, cît şi alte două — Dranov şi Lipovenilor — pleacă de pe malul
drept al braţulu Sf. Gheorghe alimentînd cu apă dulce Complexul lagunar Razelm, în scop
piscicol şi agricol;
14. Enisala (i se mai spune şi Babadag) — canal ce este folosit mai mult în scop piscicol;
leagă lacul Babadag de Razelm. La acest capăt (dinspre Razelm) se află un baraj care are
drept scop reţinerea apelor. Lungimea canalului: 5 km;
15. Eracle — canal care leagă prima buclă a „marelui M" — în dreptul satului Mila 23 — de
sahaua Lopatna. Este foarte important pentru că permite accesul turistic înspre zonele
pitoreşti aflate în nord-est de satul Mila 23. Are lungime de cca 5 km;
16. Franţuzului — canal ce s-a racordat la braţul Sf. Gheorghe în aval de km 85 legîndu-l de
lacul Murighiol. Poate fi străbătut cu bărci şi în scop turistic
17. Goloviţa-Sinoie — canal ce se desprinde din partea de sud-est a lacului Goloviţa şi face
legătura cu partea nordică a lacului Sinoie, de unde se poate ajunge la Periboina Mare, la
gardurile de chefali. Lungimea canalului este de cca 2 km;
18. Împuţita, gîrlă formată din 2 sectoare: a) canalul Porcu — canalul Busurca şi b) canalul
Busurca — Marea Neagră. La capătul ei dinspre mare se află o cherhana. Pe alocuri gîrla
Împuţita a fost dragată, fiind trecută pe hărţi sub denumirea de canal. Din prima să
porţiune se desprinde spre sud un canal care face legătura cu lacul Porcu. La capătul ei
dinspre mare se află o cherhana. Tot de aici se poate pleca pe un alt canal dragat în
 direcţia sud-vest spre cherhanaua Roşuleţ. Lungimea totală — 12 km;
19. Litcov — unul din cele mai lungi şi mai pitoreşti canale din deltă. Are punct de plecare
km 100 de pe braţul Sf. Gheorghe şi se termină în dreptul canalului Ceamurlia. În prima
sa porţiune a avut de suferit de pe urma unor repetate colmatări. Canalul trece printr-o
zonă cu multă vegetaţie arboricolă ce se oglindeşte în apele sale lucii — prilej pentru a se
face frumoase fotografii, atît alb-negru, cît şi color. Putem afirma că această cale de apă a
fost realizată urmîndu-se un vechi braţ al Dunării, desprins din braţul Sf. Gheorghe, a
cărui albie a fost adîncită şi reprofilată. În continuare se trece pe lîngă latura nordică a
unei amenajări piscicole — Rusca. Pe latura sudică ne apare o zonă împădurită (Bălteni).
Canalul îşi desfăşoară apoi drumul la sud de lacul Gorgova, cu salba de „lacuri satelit" a
acestuia. În continuare, pe partea dreaptă, lacurile Isăcel, Isac, Cuibida, după care pe
partea stîngă — canalul Obretinciuc, apoi Ceamurlia, unde se termină Litcovul. Lungimea
totală — 29 km;
20. Macuhova — gîrlă (pe unele hărţi apare şi sub denumirea de Macovei) care se leagă de
canalul Sulina la mila 10. Pe alocuri este puternic colmatată. E uneori preferată de
pescarii amatori, care o parcurg cu barca în căutare de locuri bune de pescuit în această
zonă. Are o lungime de cca 10 km;
21. Magearu — canal care pleacă din dreptul satului Letea, având aici 2 ramificaţii, cu
desfăşurare spre sud-vest şi prin racordare ulterioară la cea de-a doua buclă a marelui
“M". Străbate o zonă de un rar pitoresc. Se racordează în apropierea capătului său sudic,
printr-un scurt canal, la lacul Răduculeţ. Canalul Magearu are o lungime de cca 8 km;
22. Mustaca — canal construit pentru drenarea apelor de aici şi pentru a constitui o zonă de
acces în scopul recoltării stufului în unitatea naturală Dranov. Datorită unor canale ce se
desprind din el unghiular, ne apare drept axul principal al unei delte create în mod
artificial cu debuşeul în Razelm, prin trei guri, respectiv canale: Mustaca de vest
(Mustaca 1), Mustaca 2 şi Mustaca de est (Mustaca 3). Din canalul principal Mustaca se
desprind şi alte canale. Zona, în totalitatea ei, poartă denumirea de „Balta Deviatca", care
ar însemna „balta celor nouă". În realitate este vorba nu de un luciu de apă neamenajat, ci
de o zonă de reproducere artificială a peştelui, cu mai multe bazine: Holbina l, Holbina 2,
Dunavăţ 1 şi Dunavăţ 2. Datorită vegetaţiei plutitoare şi submerse, care îngreuiază
străbaterea lor, nu se recomandă accesul turistic decît sub îndrumarea unor localnici;
23. Olguţa — canal ce face o legătură între lacul Fortuna şi în continuare prin canalul Lidineţ
cu satul Mila 23. Astfel, se realizează o legătură, folosită foarte frecvent în circuitele
turistice între lacul Fortuna (pe unele hărţi apare sub denumirea de Furtuna) şi satul Mila
23. Excursioniştii au prilejul să vadă satul Mila 23 şi din partea vestică, cu zonele sale de
vegetaţie stuficolă şi cu multe păsări;
24. Orlova — canal ce leagă lacul Dranov de lacul Holbina din Complexul lagunar Razelm.
Are o lungime de cca; 4 km;
25. Patlatii 1 şi Patlatii 2 — două canale paralele între ele şi cu canalul Orlova, de
aproximativ aceeaşi lungime fiecare — respectiv 1,5 km. Fac legătura între lacul Dranov
şi lacul Holbina din Razelm;
26. Perivolovca — canal ce face legătura între braţul Sf. Gheorghe (la km 52) şi canalul
Litcov. Urmează drumul unui vechi braţ al Dunării, devenit ulterior saha, care a fost pe
alocuri dragată şi reprofilată, devenind o importantă arteră de navigaţie, pentru că
scurtează drumul între braţul Sf. Gheorghe şi Sulina. Este totodată o cale navigabilă plină
de pitoresc, întîlnindu-se în drum, pe lîngă maluri, frumoşi nuferi albi şi galbeni. Pe
parcurs, diferite devieri, pe partea stîngă, spre jepşele Taranova, Pojarnic şi lacul
Lsacova. Înainte de a se racorda la canalul Litcov, trece pe lîngă lacul Cuibida (pe partea
stîngă). Lungimea totală a canalului Perivolovca — 22 km;
27. Rădăcinoasele — canal ce pleacă din partea de sud a grindului Chilia, spre lacul Babiţa
şi alte bălţi mai mici (Ciorticuţ ş.a.). Urmează drumul unei vechi gîrle, pe alocuri
reprofilate. Are o lungime de cca 5 km. Reprezintă o pătrundere şi pe această cale spre
lacurile de o mare frumuseţe naturală, Matiţa ş.a.;
28. Şontea — canal ce se racordează la km 82 de braţul Chilia, în amonte de satul Pardina.
Canalul a fost realizat urmînd traseul unui vechi braţ al Dunării, adîncit şi reprofilat. De
fapt, sînt două canale cu această denumire: Şontea Veche şi Şontea Nouă, ambele plecînd
din direcţia est-vest şi confluind într-un singur canal Şontea, la nord de Lacul Fortuna.
Sub denumirea de Şontea se întîlnesc şi alte canale mai mici, unele racordate la canalul
Sulina (Mila 20) — bucla Şontea. Lungimea aproximativă a canalului Şontea — 30 km;
29. Uzlina — canal racordat la braţul Sf. Gheorghe (km 68). El face legătura cu lacul Uzlina
 şi ghirlanda de lacuri Isac-Isăcel. Este adesea folosit de vînătorii şi pescarii sportivi veniţi
La cabana Uzlina. Canalul are o lungime de cca 3 km.

HIDROLOGIE

În afara specificului hidrografic, destul de complex al deltei, o mare importanţă o are în

această regiune şi factorul hidrologic, acel element hidrodinamic cu influenţă, atît asupra circulaţiei, cît
şi a vieţii care neapărat trebuie luat în seamă pentru a înţelege complexitatea regiunii în care ne aflăm.
De subliniat că nivelul apelor de aici poate varia nu numai de la o zi la alta, ci şi de la oră la oră.
Hidrologii dispun de criterii şi de posibilităţi tehnice de a înregistra şi interpreta aceste schimbări cu
repercusiuni multiple: de navigaţie, piscicole, avi-faunistice, economice ş.a. Dar cel mai sensibil la
aceste schimbări este omul deltei. Faptul că în faţa majorităţii locuinţelor din incinta deltei se află o
barcă, poate constitui încă o dovadă cît de important pentru om şi gospodăria lui este factorul
hidrologic. În diferite puncte din deltă întîlnim staţiuni hidrometrice care dispun de mire — coloane de
lemn sau de metal divizate în cm. Dacă ne apropiem de o astfel de miră, putem vedea la fel ca pe scala
unui termometru un punct zero de la care coboară şi urcă mai multe gradaţii. Acest punct zero ne arată
media nivelurilor celor mai scăzute ape înregistrate într-un loc anume, într-o lungă perioadă de timp.
Punctul arătat mai sus — marcat cu ,,0" — se numeşte etiaj. Acesta ar fi un reper. Un al doilea reper
stabil îl constituie nivelul zero al Mării Negre, la Sulina. Mai sînt şi alte repere hidrologice, dar noi ne
vom opri aici şi ne vom întoarce la etiaj. Faţă de acest etiaj se înregistrează şi se comunică la radio şi
prin alte mijloace Cotele apelor Dunării, element esenţial pentru navigatori şi pentru alţii, asupra căruia
vom mai reveni. Hidrologii mai dispun şi de alte elemente de măsură şi adesea vom avea ocazia să
auzim vorbindu-se în regiunea deltei despre hidrograd, a cărui cunoaştere este esenţială pentru a şti ce
se întîmplă în diferite locuri pe parcursul Dunării şi în deltă, atunci cînd scad sau cresc apele.
Ascultînd la radio cota apelor Dunării, cifrele respective, citite de crainic, nu pot spune prea
mult, respectiv dacă este pericol de inundaţie sau nu. Folosind însă metoda stabilirii hidrogradelor,
putem şti ce se întîmplă, atît pe parcursul Dunării, cît şi în deltă. Dar cum se calculează valoarea
hidrogradelor şi în ce mod se exprimă aceasta? Pentru a se stabili valoarea unui hidrograd, se ia drept
bază cotele cele mai mari (maxime) şi cele mai mici (minime), înregistrate în curgerea liberă a apelor.
Amplitudinea acestor cote se împarte apoi la 10 şi se obţine valoarea unui hidrograd, care diferă de la o
staţie hidrometrică la alta. Astfel, la Calafat, valoarea unui hidrograd este mai mare decît la Turnu
Măgurele şi mai mică decît la Olteniţa. Se pot dă şi alte exemple. E bine să ştim însă — referindu-ne la
deltă — că la Ceatalul Chilia, adică unde, de fapt, începe ramificarea braţelor Dunării, altitudinea zonei
este cu 3,66 m mai mare decît nivelul Mării Negre. Dacă ştim, de pildă, că hidrogradul portului Tulcea
are valoarea de 52,2 cm, putem află că la 7 hidrograde este pericol de inundaţie, pentru că 7x52,2 cm =
3,654 m. În această situaţie, ori de cîte ori vom afla că nivelul aipei a atins 7 hidrograde la Tulcea,
apele pot debuşa aici peste maluri. Aceasta nu este însă totul, pentru că hidrogradele ne mai pot ajuta la
cunoaşterea şi altor lucruri legate de hidrologia deltei, asupra cărora nu ne vom opri aici. Ape foarte
mari constatate în această regiune se consideră că au fost cele din 1897. N-au fost însă singurele, pentru
că şi în 1904 se constată, de asemenea, mari creşteri de ape. Inundaţii mari în această regiune sînt
semnalate şi în anul 1970. Dar anul 1897 a fost luat drept caracteristic pentru nivelele maxime. E drept
că se fac şi retuşuri, ca să spunem astfel, cum a fost cazul cu recalcularea hidrogradelor în anul 1954.
Dar chiar după viitura de ape din anul 1970, valorile hidrogradelor pe Dunărea maritimă, respectiv
dintre Brăila şi Sulina, nu s-au schimbat. Şi ultimul an, adică 1981, a fost marcat de ape foarte mari în
deltă. Ziarul local „Delta" anunţa că, de pildă, în satul Mila 23 sînt probleme mari: „din garduri şi case
abia se mai vede ceva". Locuitorilor li s-au pus la dispoziţie pontoane, unde sînt adăpostiţi, pînă vă
trece viitura, întreaga deltă pare un lac: ici-colo vîrfuri de case şi de tulpini de stuf.
În legătură cu viitoarea configuraţie a hidrogradelor, se va stabili de aici încolo, dacă este
cazul să intervină modificări, după ce se vor cunoaşte toate datele hidrometrice din anul 1981. În
legătură cu studierea hidrologiei Deltei Dunării, trebuie spus, că primele observaţii hidrologice în
regiunea Dunării şi deltei au început în anul 1830, pentru satisfacerea nevoilor navigaţiei, dar în mod
sistematic ele se efectuează cu începere din anul 1879. Punctele în care au fost organizate atunci aceste
observaţii au fost: Brăila, Galaţi, Isaccea, Tulcea, Gorgova şi Sulina. Între anii 1920 şi 1932,
organizarea observaţiilor a început să se extindă şi în alte puncte din deltă: Pardina, Chilia (pe braţul
Chilia), apoi Victoria, Uzlina, Dranov, Ivancea şi Sf. Gheorghe (pe braţul Sf. Gheorghe), iar cu
începere din anul 1952 se fac observaţii şi în unele puncte din interiorul regiunii de la gurile Dunării: la
cotul Pardina, la cotul Chilia şi Stipoc, apoi pe canalul Litcov (la Perivolovca, Ceamurlia şi
Caraorman) şi pe canalul Dunavăţ (la capătul părţii dinspre Dunăre), precum şi la Sarinasuf.
Arătînd toate acestea, apare mai pregnantă importanţa ce se dă cercetării hidrologice în zona
Deltei Dunării. Întreaga viaţă a deltei, aşa cum ne apare ea astăzi, este legată de creşterea şi
descreşterea apelor şi a altor fenomene legate de ele, care sînt studiate pentru a se lua din timp măsurile
ce se impun”1.
Vorbind de apă, este bine să ştim cîtă intră în zona deltei. Astfel, debitul mediu al Dunării la
Ceatalul Chilia este de cca 6 300 m3 pe secundă. Acest debit nu este constant. Sînt însă perioade cînd
poate atinge şi 16 300 m3 pe secundă şi chiar depăşi această cifră. Ce se întîmplă mai departe cu această
apă? Se ramifică. Intervine aşa-numita repartiţie de ape între braţe. Din această cantitate, 66% o preia
braţul Chilia şi 34% braţul Tulcea. Să nu se creadă însă că acest procent este întotdeauna acelaşi. El se
schimbă în funcţie de creşterea debitului. Cu cît apele sînt mai mari, cu atît repartiţia debitelor între
braţe diferă: este mai mare şi pe braţul Chilia (72%) şi mai mică pe braţul Tulcea (28%). Să vedem
acum ce se întîmplă la cea de-a doua bifurcaţie a Dunării, respectiv la Ceatalul Sf. Gheorghe. Aici,
după cum se ştie, se ramifică canalul Sulina, care preia, din cele 34% cîte i-au revenit braţului Tulcea,
aproximativ 16%, iar braţul Sf. Gheorghe 18%. Dar şi aici acelaşi fenomen: cu cît apele sînt mai mari.
cu atît raportul se schimbă tot în favoarea braţului cu debitul cel mai mare, respectiv Sf. Gheorghe,
adică 11% pe canalul Sulina şi 17% pe braţul Sf. Gheorghe. Aceasta se întîmplă deci la ape mari. Prin
braţele deltei trec în timp de un an în jur de 200 miliarde m 3 apă. Din această cantitate se revarsă peste
deltă aproximativ 3 miliarde m3, iar restul se pierde în mare.
Ar fi eronat să se creadă că pe braţele deltei se scurge numai apă. Este suficient să privim de
pe bordul navei care ne poartă în deltă înspre luciul braţelor, canalelor, gîrlelor, ca să ne dăm seama că
ele duc mult material în suspensie. Desigur, cea mai mare parte le revine braţelor, care au apă adesea
tulbure. S-a calculat că în medie într-un metru cub de apă se transportă 244 g material în suspensie.
Aceasta înseamnă că fluviul Dunărea transportă anual, prin cele trei guri ale sale, un debit solid de cca
70 700 000 t. Pentru a se stabili această cifră, calculul a cuprins o perioadă de 28 ani. În deltă, Dunărea
lasă cca 750 000 t. Acest material în suspensie se pierde pe parcurs. Astfel, dacă la Maliuc sondajele au
determinat la un moment dat 523 mg/l (100%), la Crişan s-au constatat 419 mg/1 (80,1 %), iar la Sulina
192 mg/1 (45,82%). Răspîndirea în deltă a materialului respectiv, luînd drept punct de comparaţie
Crişanul (100%), este destul de redusă. Astfel, la sahaua Lopatna a ajuns doar 17,42%, iar La Matiţa
(adică la o distanţă de cca 22 km faţă de Crişan) 3,10%. Am ales acest exemplu, luat dintr-o
determinare făcută într-o singură zi, la punctele respective, pentru a ne face o idee asupra răspîndirii
materialului în suspensie în incinta deltei la un moment dat. La viituri mari se pot ivi surprize: se
împotmolesc unele canale sau gîrle, se reduce nivelul unor lacuri ş.a.
Sub aspect hidrologic, între Dunăre — prin delta sa — şi mare există o influenţă reciprocă.
Mai întîi să vedem sub ce pantă se scurg apele deltei în mare. Aceasta depinde de nivelul apelor din
deltă. La ape mari, panta de scurgere este mai mare, mai ales în apropierea gurilor de vărsare în mare.
La nivelul apelor de etiaj — punctul 0 — acestea coboară sub 0,005 m/km. La apele mijlocii, în fază de
creştere, pe braţul Chilia a fost de 0,029 m/km, 0,011 m/km pe braţul Sf. Gheorghe şi 0,037 m/km pe
canalul Sulina. De ce această diversitate a pantelor? Pentru că fiecare braţ are specificul său. Pe braţul
Sf. Gheorghe panta este mai mică fiindcă aici apele au posibilitatea să se scurgă şi prin canalele
Dunavăţ, Dranov şi Lipovenilor în Razelm, fapt care îi reduce din debit şi, fireşte, micşorează panta de
scurgere. La Sulina însă lucrurile stau cu totul altfel. Prin reprofilarea fostului braţ al Sulinei, tăierii
coturilor, scurtării drumului său natural şi mai ales datorită întreţinerii sale permanente prin dragare,
panta sa este mai mare. În funcţie de aceasta se află şi viteza de scurgere în mare, care poate să difere
însă de la un tronson la altul. Accidental, această viteză poate fi modificată datorită zăpoarelor care se
produc uneori în deltă. Odată ajunsă apa în zona de vărsare a mării, debitul solid dă o altă culoare
apelor de aici. Putem spune astfel că Delta Dunării se prelungeşte în mare datorită acestui transport de
material în suspensie, fapt confirmat şi de fotografiile din satelit, în care se conturează în mod clar
debitul solid al Dunării şi deltei sale, oferit mării. Dar şi marea influenţează hidrologia regiunii de la
gurile Dunării. Astfel, urmărind cotele apelor fluviului, putem constata că în timp ce în punctele
Periprava sau Ivancea — situate în apropierea mării — cotele apelor cresc sau scad cu peste 40 cm
(Periprava) şi 50 cm (Ivancea), la Tulcea acestea sînt staţionare. Variaţia se datoreşte mării, mai ales
cînd este dominată de vînturi puternice.
Să vedem acum ce influenţă are hidrologia regiunii asupra vieţii în deltă. Inundaţiile obişnuite,
care nu pun probleme deosebite, constituie un fenomen natural, care, am putea spune, „dau viaţă deltei”
împrospătează apa, înlocuind-o pe cea stagnantă şi aducînd substanţe nutritive, oferind posibilităţi
peştilor să se deplaseze pe o zonă mai vastă pentru a se hrăni şi a se reproduce. Asupra păsărilor însă,
mai ales asupra unor anumite specii, creşterea impetuoasă a apelor poate avea efecte negative. Astfel,
nivelul ridicat al apelor poate afecta în primul rînd speciile care depun ouăle pe locuri inundabile,
dintre acestea putînd menţiona: raţa mare, raţa cîrîitoare, raţa roşie, chirele, chirighiţele, lişiţa, cîrsteiul,

1
Gh. Neamu, Elena Mihai şi Elena Teodoreanu, Topoclimatul principalelor biotopi din Delta Dunării, Rev.
„Peuce", Tulcea, 1978.
stîrcul cenuşiu, stîrcul roşu, buhaiul de baltă ş.a. Dar şi păsările care îşi depun ponta în scorburile joase
ale sălciilor pot fi surprinse aici de viiturile de apă mai mari. Între aceste specii se află: pupăza,
porumbelul de scorbură, ciocănitoarea, graurul, piţigoiul ş.a. Şi scăderea bruscă a apelor poate crea
probleme dificile avifaunei1. Cuiburile rămîn departe de apă. În această situaţie au fost văzute cuiburile
raţelor mari, lişiţelor, gîştelor, care sînt nevoite să-şi ducă puii încă firavi, abia ieşiţi din ou, departe,
pînă la luciul apei. Unele specii sînt mai bine adaptate pentru a face faţă acestui joc al apei. Astfel,
lebăda de vară, corcodelul pitic, gîsca de vară, uneori şi lişiţa, cînd se văd în situaţia de a fi primejduite
de inundaţie, îşi întrerup ponta şi îşi înalţă cuiburile. Specialiştii au avut ocazia să vadă cuiburi cu 2—3
rînduri de ouă, datorită adăugării de material de înălţare. Lişiţa s-a dovedit a fi mare meşteră în a-şi
înălţa cuibul, dar se pare că a fost întrecută de corcodelul pitic, la un exemplar observîndu-se patru
rînduri de ouă. Vedem astfel ce probleme se creează şi cum sînt unele dintre acestea rezolvate de
păsările înşile. În acest sens mai adăugăm faptul că cea mai mare parte a păsărilor de mare interes
Taunistic, între care putem menţiona lopătarul, egreta mare, gîsca de vară ş.a. Îşi aşază cuiburile în
zone joase, expuse pericolului de a fi afectate de creşterea nivelului apei. Sînt însă unele specii care
vădesc mai multă grijă faţă de condiţiile de aici, între acestea aflîndu-se, din fericire, şi pelicanul, ale
cărui cuiburi le putem întîlni pe plaur. Tot aici mai poate fi văzut şi cormoranul mare. De obicei însă
această specie îşi clădeşte cuibul în arbori. Inundaţiile constrîng speciile de păsări să găsească şi alte
soluţii pontru asigurarea cuibăririi. Astfel, dr. Dimitrie Radu observă că s-au găsit cazuri, în special la
raţe, cînd, surprinse de viituri, acestea pot continua depunerea ouălor în cuiburi străine, rămase
neinundate. În acest mod, o femelă cloceşte ouăle provenite de la mai multe păsări, adesea chiar de la
specii diferite. Iată deci că proverbul „nevoia este cel mai bun profesor" le-a ajutat şi pe înaripate să
iasă din încurcătură. Se pot petrece însă şi alte cazuri, cînd unele specii depun ouăle după retragerea
apelor. Astfel, se întîmplă cu raţa roşie şi raţa cu cap brun. Lişiţa întîrzie şi ea uneori ovulaţia, pînă ce
pericolul a trecut. Observăm deci că specificul condiţiilor hidrologice din deltă a creat o sumă de
situaţii complexe, cărora speciile de păsări de aici au căutat să le facă faţă 2.
În ce priveşte mamiferele, sînt în majoritatea lor bine adaptate condiţiilor de aici. Astfel,
mistreţul, nurca, vidra, nevăstuica, pisica sălbatică, precum şi şobolanul de apă, împreună cu alte specii
de rozătoare, au ales plaurul drept adăpostul cel mai ferit de pericole. Dar la ape extraordinare, cînd,
datorită valurilor provocate de vînturi puternice, se rup bucăţi de plaur, pericolul nu le ocoleşte nici pe
ele. Atunci îşi caută salvarea pe grinduri mai înalte sau se avîntă spre malurile de la limitele deltei.
Unele din ele, la fel cu vulpea şi lupul, trec prin situaţii grele în cazul zăpoarelor, cînd sînt surprinse pe
grinduri. Fiecare îşi caută salvarea cum poate. Acestea sînt o parte din marile probleme pe care le
creează, pentru faună, specificul hidrologic al deltei.

CLIMA

Delta Dunării prezintă un climat de stepă speci zonei temperate, asupra căruia au o influenţă
moderatoare Marea Neagră şi bălţile din cuprinsul regiunii gurilor Dunării. Verile sînt mai răcoroase
decît în restul ţării. În timp ce în zona de stepă înconjurătoare numărul zilelor de vară (cu temperaturi
de 25°C) este de 105, la Tulcea nu depăşeşte 100, iar la Sulina 80. Iernile sînt mai blînde. Astfel,
numărul mediu al zilelor de iarnă (cu temperatură maximă de 0,0°C este la Tulcea de 22,2, la Sulina de
24,9, în timp ce la Galaţi se cifrează la 30. În ceea ce priveşte precipitaţiile, valorile înregistrate în
regiunea deltei, în comparaţie cu restul ţării, sînt mai mici. Ele se află sub media anuală de 450 mm. În
consecinţă, delta poate fi considerată o regiune secetoasă. Nici cantităţile de zăpadă nu sînt prea mari.
Grosimea stratului de zăpadă nu depăşeşte 70 cm. Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este de 15,3 la
Tulcea, 9,3 la Sulina. Delta Dunării prezintă, de asemenea, particularităţi importante şi sub aspectul
acţiunii vîntului. Frecvenţa şi intensitatea deplasării maselor de aer cresc de la Tulcea spre Sulina. Zile
liniştite, fără vînt, sînt puţine, în special Sulina (numai 8%). Anotimpul cel mai vîntos este primăvara,
mai ales în luna martie, iar cel mai calm — vara, în august. Ceaţa este un fenomen frecvent mai ales în
lunile de toamnă, cu consecinţa serioase pentru navigaţie. În afara acestor aspecte cu caracter general
pentru întreaga deltă, este cazul să reliefăm manifestări climatice cu caracter specific local. În acest
context, este cazul să arătăm unele particularităţi ce se constată de mai mulţi autori (Gh. Neamu ş.a.) 3.
Astfel, dacă ne referim la braţele Dunării, acestea influenţează, sub aspectul temperaturii şi umezelii
relative a aerului, zona imediat apropiată. În urma sondajelor efectuate pe braţul Sf. Gheorghe, canalul
Caraorman, braţul Tătaru, gîrla Împuţita ş.a., temperaturile înregistrate au în cursul zilei valori mai

1
Dimitrie Radu, Aspecte ecologice privind reproducerea păsărilor în condiţiile Deltei Dunării, Rev. „Peuce" V,
Tulcea, 1977.
2
Dimitrie Radu, op. cit.
3
Gh. Neamu ş.a., op. cit.
coborîte cu 2—3°C şi adesea chiar mai mult (pînă la 6°C), în comparaţie cu grindurile limitrofe.
Noaptea, temperaturile sînt în creştere cu 1—4°C tot datorită influenţei moderatoare a maselor de apă
din albiile braţelor. Şi apa lacurilor are o acţiune moderatoare asupra zonelor înconjurătoare, mai ales
cînd este vorba de suprafeţe de apă neacoperite de vegetaţie. În aceste situaţii, diferenţele do
temperatură între suprafaţa uscatului şi cea a apei pot atinge valori destul de mari, respectiv între 2° şi
20°C între apă şi uscat, în timpul verii. La suprafaţa apei sînt înregistrate temperaturi mai mici, datorită
pierderii de căldură din cauza evaporării, iar la înălţimi temperatura scade datorită circulaţiei maselor
de aer. În ce priveşte mlaştinile, şi aici se constată diferenţe de temperatură în timpul verii. Pe solul
umed, temperatura poate fi mai scăzută cu 10—15°C, decît pe solul uscat din apropiere. În zonele cu
ape mai mici din cadrul mlaştinilor, temperatura este mai ridicată în perioada de vară, decît în zona
uscatului. Vegetaţia din aceste zone determină o ridicare a umidităţii aerului. În interiorul zonelor de
mlaştini, uneori umiditatea are un procent cu 20% mai mare decît cel din zona uscatului, în timpul
verii, la amiază. Zonele de stufării prezintă şi ele particularităţi climatice. Aici se constată o reducere a
vitezei vîntului şi adeseori la aproximativ 50 de m depărtare de la margine se poate spune că domneşte
acalmia, chiar în timpul unor vînturi mai intense. Faptul este cunoscut de pescari şi navigatori, care îşi
caută adăpost, în timpul unor furtuni, în stufării. Din cercetările efectuate de specialişti în zona
stufăriilor de la Trei Iezere-Matiţa, unde înălţimea stufului are peste 3 m, temperatura aerului
înregistrează valori, în timpul verii, cu 1—2°C mai mari decît cele de pe canale şi cu 2—3°C, de
asemenea, mai ridicate decît cele de pe grindurile din jur. Dar la suprafaţa apei, temperatura este cu
0,5°C mai coborîtă. În timpul iernii, temperatura în zonele stufăriilor este mai ridicată şi aceasta la
nivele mai coborîte (O—20 cm). Şi în zona dunelor există unele particularităţi climatice. Nisipurile de
la Letea, Caraorman etc. determină o ridicare a temperaturii aerului în timpul zilei, atingînd valori la
sol de 50—52°C, fiind cu 10°C mai ridicate decît cele din zonele vecine. În timpul nopţii însă
temperaturile scad intens. În zilele cu temperaturi mai coborîte, minimele ating valori mai mari cu 10—
12°C faţă de regiunile învecinate. Să vedem acum ce se petrece între dune. Condiţiile de temperatură
sînt, în linii mari, aceleaşi. Umiditatea aici e mai mare însă. Atunci cînd pînza freatică este mai
aproape, putem întîlni chiar ochiuri de apă, mai ales în anii ploioşi (Caraorman). Vegetaţia are astfel
condiţii mai bune şi o întîlnim mai frecvent.
Nisipul se usucă şi se încălzeşte mai greu decît pe dune, mai ales atunci cînd sînt şi condiţii de
umiditate mai ridicată. Iarna întîlnim cantităţi mici de zăpadă, ici-colo, în locurile mai joase. Pe
grindurile neinundabile se constată o mai puternică încălzire a solului, mai ales în timpul zilelor
călduroase de vară. În timp ce, în această perioadă, temperaturile pot fi mai ridicate cu 15°C la sol şi cu
5°C la o înălţime de 2 m, în timpul iernii se întîmplă o inversare a fenomenului, respectiv temperaturile
pot coborî pînă la 15—17°C la sol şi 2—3°C la înălţimea de 2 m, faţă de platforma continentală. Şi în
zona digurilor, create aici de mîna omului, se observă unele uşoare deosebiri. Astfel, în zona ostrovului
Tătaru încălzirile şi răcirile se realizează mai greu decît în mijlocul uscatului. De asemenea, umiditatea
relativă este cu puţin mai mare datorită apei din apropiere.
Să spunem cîteva cuvinte şi despre microclimatul plajelor litorale. Marea şi plaja se încălzesc
şi se răcesc, diferit, deoarece procesul evaporării apei şi cel al evapotranspiraţiei pe plajă impune un
consum de căldură de aproape două ori mai coborît decît cel de pe suprafaţa apelor mării. Şi chiar pe
cordonul plajelor se observă diferenţieri termice. În imediata apropiere a liniei ţărmului, temperaturile
sînt mai mici, iar la cca 300—500 m de acesta se observă o diferenţă de temperatură de 5—6°C în plus.
Umezeala matinală a plajelor se datoreşte condensării apei din atmosferă produsă pe o suprafaţă
suprarăcită, în special cu cca o jumătate de ori înaintea răsăritului soarelui.
Revenind acum din nou la delta propriu-zisă este cazul să spunem cîteva cuvinte de cele ce se
petrec aici în timpul iernii. Statistica ne arată că în decurs de 100 de ani, Dunărea a îngheţat de
aproximativ 70 de ori, în medie cca 38 zile pe an. Faptul are influenţă asupra navigaţiei şi accesului în
zona deltei. În această situaţie trebuie să reţinem trei momente deosebite:
1. Formarea şi curgerea sloiurilor;
2. Prinderea crustei şi îngroşarea ei (aşa-numitul embaclu) şi
3. Dezgheţul, cu pornirea gheţurilor (debaclu)1.
Pentru deblocarea circulaţiei în cazul îngheţului canalului Sulina, se acţionează cu ajutorul
spărgătoarelor de gheaţă, care creează condiţii de navigaţie, mai mult pentru aprovizionarea populaţiei.
Cursele de pasageri se suspendă, după caz. Celelalte vase trec la iernat.
O vie activitate domneşte în special în rîndul celor care recoltează stuful, îngheţul oferă o
portanţă mai mare a terenului şi înlesneşte pătrunderea în masivele de stuf.

1
Ioan Gh. Petrescu, Delta Dunării, Edit. Scrisul românesc, Craiova, 1975.
 UNITĂŢI NATURALE

În Delta Dunării se pot contura următoarele subdiviziuni naturale:

A. Delta fluvială care are o suprafaţă de 206 550 ha;
B. Delta fluvio-maritimă, cu o suprafaţă de 130 950 ha;
C. Complexul lagunar Razelm-Sinoie, cuprinzînd 86 300 ha;
D. Braţele Dunării ocupă 8 500 ha;
E. Zona maritimă a deltei de cca 1 100 ha (Meleaua, Sf. Gheorghe ş.a.).
Delta fluvială cuprinde teritoriul regiunii de vest pînă la o linie ce uneşte localitatea Periprava-
grindul Letea-grindul Caraorman-grindul Ivancea-grindurile Crasnicol şi Perişor.
Delta fluvio-maritimă se află la est de această linie.
Complexul lagunar Razelm-Sinoie este situat în partea sudică a regiunii, în limitele dintre
platforma dobrogeană (aflată la nord-vest), grindurile marine Chituc-Periteaşca-Perişor (sud-est) şi
lacul Dranov (care nu face parte din complex).
Fiecare din primele trei mari diviziuni ale deltei se subîmpart în alte zone sau unităţi naturale,
denumite „insule", „complexe" sau „ostroave", după cum urmează:

A. ÎN DELTA FLUVIALĂ1
1. Insula Letea (cuprinsă între braţul Chilia-braţul Tulcea-canalul Sulina, pînă la grindul
Letea), în suprafaţă de 115 300 ha. În cadrul acestei unităţi naturale se află depresiunile (respectiv
locuri joase) Sireasa, Şontea, Pardina, Matiţa;
2. Insula Sf. Gheorghe (delimitată între canalul Sulina şi braţul Sf. Gheorghe — pînă la
grindul Caraorman), în suprafaţă de 35 700 ha (care cuprinde depresiunile şi subzonele Rusca,
Gorgova, Uzlina, Isac);
3. Lunca Dobrogei (situată în dreapta braţelor Dunării — Tulcea şi Sf. Gheorghe — pînă la
grindul Ivancea), în suprafaţă de 11 450 ha;
4. Insula Dranov (cuprinsă între braţul Sf. Gheorghe şi peninsula Dunavăţ, lacul Razelm — la
sud şi vest — şi grindul marin Crasnicol-Dranov — la est), partea fluvială avînd o suprafaţă de 44 000
ha (în cadrul acestei unităţi se află subzonele Lipoveni, Dunavăţ, Gîsca, Calinova, Dranov).

B. ÎN DELTA FLUVIO-MARITIMĂ
1. Insula Letea (partea fluvio-maritimă, delimitată între linia estică a grindului maritim Letea
şi linia litoralului marin), care cuprinde o suprafaţă de 35 000 ha (din unitate fac parte subzonele
grindului Letea, Popina, Răducu, Grindurile, Torba Goală);
2. Insula Sf. Gheorghe (partea maritimă este delimitată între canalul Sulina-braţul Sf.
Gheorghe, grindul Ivancea, Marea Neagră, canalul Ceamurlia-canalul Perivolovca), în suprafaţă de 63
825 ha (în cadrul acestei unităţi se află grindul Caraorman, subzonele Iacob, Puiu, Lumina, Sulina,
depresiunea Roşu, Erenciuc);
3. Insula Dranov (partea maritimă este situată între braţul Sf. Gheorghe, Marea Neagră,
grindul Crasnicol), în suprafaţă de 31 225 ha.

C. COMPLEXUL LAGUNAR RAZELM (RAZIM)-SINOIE

Acest complex cuprinde lacurile: Razelm (41 500 ha), Goloviţa (11870 ha), Zmeica (5460 ha), Sinoie
(17 150 ha), Istria (560 ha), Nuntaşi-Tuzla (l 050 ha), Babadag (2 370 ha), Sarinasuf-Sarichioi (l 530
ha) şi alte lacuri mai mici (4 810 ha). În cadrul complexului se află grindul Lupilor.

FLORA ŞI FAUNA

Vegetaţia deltei ocupă diferite medii: ape curgătoare, ape stătătoare, (lacurile, mlaştinile),
terenurile inundabile, grindurile, dunele, plajele. Se apreciază că flora Deltei Dunării cuprinde în jur de
1 150 specii de plante.
În apele curgătoare, ca şi în cele stătătoare, abundă planctonul — plante microscopice ce
plutesc în apă — şi zooplanctonul — animale microscopice plutitoare. Planctonul serveşte că hrană
peştilor. Viteza apelor curgătoare nu permite dezvoltarea unor plante de talie mare. Diferite specii de
alge populează acest mediu plin de dinamism, numărul lor atingînd multe milioane într-un metru cub.
Flora deltei a preocupat pe mulţi cercetători. Dovada stă în marele număr de lucrări publicate.
Pe lîngă unele specii de plante deosebit de interesante, despre care se va vorbi mai tîrziu, trebuie să
acordăm o mare atenţie legăturii care există între plante şi mediu, precum şi plantelor între ele. E vorba
1
A. C. Banu şi Dr. Ludovic Rudescu, Delta Dunării, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
de aşa-numitele asociaţii de plante care grupează — fitosociologic vorbind — un mare număr de plante
ce se tolerează unele pe altele (şi de ce n-am apune-o ?) şi se ajută între ele. Numele asociaţiei este dat
după planta sau plantele dominante: stuf, pipirig, rogoz, papură, nufăr, Pestişoara, broscăriţă, ciulin de
baltă ş.a., toate însă redate după denumirea latinească a plantelor: Typhaetum, Phragmitetum,
Myriophylla-Potametum ş.a. Am arătat mai sus că plantele din asociaţii au, ca să spunem aşa,
,,interese" comune. De pildă, cele de la suprafaţă temperează adesea valurile, micşorînd viteza
curentului şi permit astfel să preîntâmpine eventuale ruperi ale tulpinelor în timpul furtunilor. Plantele
cu tulpini înalte ţin adăpost (stuful, papura), apără alte plante cu tulpini mai mici şi mai fragile,
contribuie chiar la existenţa aici a unui microclimat mai blînd. Să ne gîndim că fără această protecţie,
alte plante, cum sînt Pestişoara (Salvinia natans) sau cele 3 specii de Lemna, plante minuscule ce
plutesc pe suprafaţa apei cu greu ar putea supravieţui. Ca să înţelegem şi mai bine aceasta, este
suficient să urmărim zbuciumul ce-l provoacă apelor vasul pe care navigam prin zonele de plaur. Mai
ales plantelor mai mici — aşa cum s-a arătat — şi altora, între care: izmă broaştei (Mentha aquatica),
cu miros caracteristic (pe care pescarii o folosesc la aromarea ceaiului), năsturelul de baltă (Roripa
amphibia), lăsniciorul (Solanum dulcamara) care urcă pe tulpina stufului ş.a.
S-a vorbit şi s-a scris mult despre plaurul clin deltă, numindu-l „formaţie caracteristică", într-
adevăr, plaurul reprezintă o formaţie caracteristică foarte interesantă a deltei şi, se pare, că în Delta
Dunării este foarte vechi. Unii cred că este vorba numai de stuful care pluteşte, datorită unei saltele de
rizomi (rădăcinile stufului). În realitate şi în cazul plaurului este vorba de o asociaţie de plante, dar mult
mai originală că celelalte, despre care a fost vorba ceva mai înainte.
De ce spunem aceasta? Într-o formaţie de plaur putem întîlni nu mai puţin de 20 de plante, am
putea spune „strîns unite între ele" şi aşezate, într-o; anumită ordine, la marginea apei: săgeata apei
(Sagittaria sagittifolia), feriga de apă (Nephrodium thelypteris), măcrişul de apă (Rumex
hydrolapathum), papura (Typha angusttfolia), pipirigul (Scirpus schoenplectus) şi buzduganul
(Sparganium ramosum); în interiorul plaurului: rogozul (Carex pseudocyperus), jaleşul (Stachys
palustris), joianul (Oenanthe aquatica), cucuta de apă (Cicuta virosa), drăgaica (Galiun palustre),
năsturelul-de-baltă (Roripa amphibia), năsturelul obişnuit (Roripa austriaca), ochii păsăruici (Myosotis
palustris), răchitanul (Lythrum salicaria) troscotul (Polygonum pernicaria), boglarii (Ranunculus
sceleratus), gălbăşoara (Lysimachia vulgaris), cosit ţelul (Sium latifolium), sulfina (Melilotus
officinalis) şi zăloaga (Salix cinerea). În afară de acestea, trebuit menţionate şi plantele care se
înfăşoară de tulpini stufului: cupa vacii (Calystegia sepium) şi lăsniciorul (Solanum dulcamara).
Deosebit de interesant este faptul că aici, pe plaur, abundă animale mici şi microscopice, în număr de
zeci de mii. Printre acestea: acarieni, colembole, rotiferi, ş.a. În plus, sub salteaua de rizomi se
adăpostesc şi diferite specii de peşti. Pe plaur, aşa cum s-a arătat şi cu altă ocazie, îşi fac cuiburi multe
specii de păsări, fără grijă că ponta lor va putea pieri din cauza inundaţiilor. De ce totuşi plaurul este
confundat cu stuful? Pentru că el constituie, că să spunem aşa, elementul portant al celorlalte plante;
apoi, dintre toate plantele amintite, în toamnă acestea cad şi rămîn tulpinile de stuf, însoţite poate doar
de alte cîteva (cupa vacii ş.a.). Stuful ocupă în deltă o suprafaţă de aproximativ 130000 ha 1. În ultimele
decenii, acestei plante din deltă i s-a acordat o atenţie deosebită, în scopul valorificării sale intensive.
Pentru exploatarea sa raţională, în deltă au fost realizate diverse lucrări hidrotehnice: diguri, canale,
stăvilare etc. şi s-au făcut investiţii speciale pentru recoltare mecanizată, depozitare şi transport pentru
prelucrare. Dealtfel, pentru prelucrarea stufului s-a construit la Brăila un combinat industrial, care
foloseşte totodată şi alte materii prime. Stuful este, de asemenea, un valoros articol de export, cerut de
mai multe ţări europene, fiind utilizat ca material izolant termic şi fonic, în construcţii. Lucrările
ştiinţifice pe plan mondial arată că stuful ca plantă este foarte vechi. El a fost găsit în straturi, care din
punct de vedere geologic aparţin miocenului din era terţiară, adică de aproximativ 30 milioane ani în
urmă. Sondajul din subsolul deltei a scos la iveală faptul că acum 8 000 de ani el creştea pe aceste
locuri. Se susţine că stuful este originar din regiunile subtropicale ale globului, de unde s-a răspîndit pe
întreaga planetă. Fac excepţie ţinutul Amazonas, în partea sudică a Americii de Sud, şi Islanda. El urcă
pînă la mari altitudini (2 700—3 000 m), în regiunea ecuatorială şi în munţii Anzi din Peru. Nu se
limitează numai la apele dulci, putînd trăi şi în cele salmastre.
Vechimea lui ne este confirmată şi de o legendă mitologică. Astfel, se susţine că Prometeu ar
fi adus locul pe pămînt folosind pentru aceasta o tulpină ele stuf uscat 2. Din istorie aflărn că Alexandru
cel Mare, în timpul campaniilor sale militare în Orient, a dat ordin să se construiască un pod de trecere,
folosind pentru aceasta şi stuful.
Asupra prezenţei stufului la gurile Dunării, avem ştiri de la unii autori antici. Astfel, Seneca,
scriitor latin, menţionează că insulele plutitoare de care se ciocnesc corăbiile „sînt formate din stuf şi

1
Vezi şi Monografia stufului din Delta Dunării, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1965.
2
Vezi şi Istoria armianskogo naroda, Erevan, 1978.
crengi printre care s-a depus pămînt”. Pentru cei antici, stuful era totodată şi un material de construcţii.
Astfel, cuvîntul„phragma", de la care derivă şi termenul ştiinţific al stufului, înseamnă „gard'',
„împletitură". Folosirea stufului pentru garduri se mai face ici-colo şi în zilele noastre în deltă.
Pentru viaţa mamiferelor şi a păsărilor, stuful şi plantele asociate cu el au o importanţă
deosebită. Cîte ceva s-a spus şi pînă acum despre aceasta. Pentru o mare parte a păsărilor întîlnite în
deltă, stuful constituie un adăpost, în cadrul căruia ele pot să-şi asigure hrana, să-şi facă cuibul, să-şi
crească puii. În acest mediu trăiesc tot timpul privighetoarea de stuf sau greluşelul de stuf, cum i se mai
spune, (Locustella luscinoides), lăcarul de mlaştină (Acrocaphalus palustris), piţigoiul de stuf
(Panurus biarmicus), care este un adevărat maestru în a-şi construi cuibul, folosind pentru aceasta între
altele şi stuful, în stufărişurile anevoie de pătruns cuibăresc raţa cu ciuf (Netta rugina), gîsca de vară
(Anser anser), cormoranul mic (Phalocrocorax pygmaeus), egreta mică (Egretta garzetta), pelicanul
comun (Pelecanus onocrotalus), pelicanul creţ (Pelecanus crispus), lebăda de vară (Cygnus olor) ş.a.
Dintre mamifere s-au adaptat bine, aşa cum s-a arătat mai înainte, toate animalele menţionate.
Printre plantele care înrămează malurile stufăriilor se află şi unele foarte frumoase, care au
atras atenţia nu numai a botaniştilor, dar şi a poeţilor, precum şi a tuturor iubitorilor de frumos de
pretutindeni. E vorba de nufărul alb (Nymphaea alba) şi nufărul galben (Nuphar luteum). Pe lîngă
funcţia lor „estetică", nuferii asigură, datorită frunzelor lor late, posibilitatea depunerii de ponte pentru
animale acvatice, între care şi melcii, dar vai de melcul care ar îndrăzni să roadă din codiţa frunzei.
Planta şi-a luat precauţia de a fabrica „un gard ghimpat". Astfel, pe codiţe întîlnim din cînd în cînd un
smocuşor de ţepi ascuţiţi. Cum dă cu gura de gard, melcuf ,,sare ca ars”. Planta mai are o
particularitate. După cum se ştie, toate plantele de uscat au frunzele cu stomatele pe dosul frunzei. La
nufăr e altfel: stomatele sînt pe suprafaţa lucie a frunzei. Altfel cum ar putea să elimine surplusul de
apă, care e destul de mare? Să ne referim şi la floare, care place atît de mult poeţilor, şi nu numai lor. În
apă stă închisă, îmbrăcată în patru sepale de culoare verzuie. Cum a ieşit la aer, îşi scoate la iveală, am
putea spune chiar cu graţie, farmecul îmbrăcăminţii sale. Petalele sînt albe ca neaua şi staminele ei de
culoarea aurului. Mecanismul floral acţionează ca un ceasornic. Florile se deschid întodeauna la
ceasurile 6—7 dimineaţa şi se închid la orele 4—5 după amiază. Preferă un soare puternic. Polenizarea
este asigurată de insecte, atrase de un parfum uşor, discret. Acestea se aleg numai cu parfumul, pentru
că florile nu au nectar. Floarea stă deschisă pînă este asigurată fecundaţia, după care întocmai ca o
naiadă se retrage în adîncuri. Acolo fructul se coace şi se desface. Apar apoi seminţele, care au în jurul
lor o manta de clei. Acestea se umflă în apă, se iveşte ceva asemănător unor băşici cu aer. Mai tîrziu
cleiul dispare, seminţele, după o perioadă de plutire, cad la fund şi germinează în mîl. Fructul nufărului
galben seamănă cu o butelie pîntecoasă. Se coace sub apă, apoi se desface felii. Acestea plutesc aidoma
unor luntrii pline cu seminţe ce sînt păstrate într-o materie gelatinoasă. După ce rezerva de aer ce le
susţine la suprafaţă s-a consumat, seminţele se lasă la fund, unde încolţesc. Seminţele nuferilor sînt
agreate de păsări. Ingerate de lişiţe, acestor seminţe nu li se întîmplă nimic. Evacuate din aparatul lor
digestiv, ele mai pot germina. Cu raţele însă se întîmplă altfel: stomacul acestora are sucuri puternice şi
le digeră. Acum, o întrebare: de ce nuferii se întîlnesc la marginile apelor? Mai întîi pentru că seminţele
ce plutesc, duse de curent, se opresc în locurile liniştite; aici cad la fund şi pot germina, apoi plantei
însăşi îi plac astfel de locuri, între nuferii albi Şi cei galbeni se află la o anumită „graniţă" 1. Nu le prea
place să se amestece, fiecare avînd „teritoriul" său, la margini diferite. Nufărului galben îi plac mai
mult gîrlele, nu lacurile. Mai există o deosebire: frunza nufărului alb pare lipită de luciul apei, a celui
galben, dimpotrivă, parcă are tendinţa de a se ridica de la margini, care se îndoaie puţin. În afară de
nuferi, tot în locuri liniştite întîlnim şi alte plante interesante, între acestea se află lintiţa (Lemna). Este
o plantă plutitoare. Risipeşte cu dărnicie o sumedenie de bănuţi verzi. Fiecare din ei este o plantă.! E
atît de mică! Şi totuşi, privită mai de-aproape, descoperim un fapt aproape uluitor: are flori. Are şi
rădăcină, care nu se prinde de pămînt că la alte plante, ci îndeplineşte şi funcţia de a o echilibra, nu-i
permite să se răstoarne. O altă plantă plutitoare este Pestişoara (Salvinia natans). Este formată din trei
frunze, din care la suprafaţă se vad doar două; una se află dedesubt şi seamănă cu o rădăcioară. Este şi
ea destul de frecventă în deltă. Tot aici, dar mai rar întîlnite, sînt plantele carnivore: otrăţelul de baltă
(Utricularia) şi aldrovanda, Otrăţelul seamănă cu o rămurică, printre ale cărei frunze se pot distinge
mici umflături, care în realitate sînt nişte capcane; au o intrare obturată cu o portiţă ce se deschide
numai pe dinăuntru. Micul animal odată intrat, nu mai are scăpare, umflătura frunzei sale prinzînd
animalul între cele două jumătăţi ce se îndoaie de-a lungul nervurii. Şi aldrovanda (Aldrovandia
vesiculosa) este o plantă carnivoră, fiind destul de rară. Nu dispune de capcane, ca otrăţelul, în schimb
unele frunze sînt lăţite şi au peri sensibili. Cum un purice de baltă, de pildă, comite greşeala să le
atingă, frunzele se închid şi soarta lui e pecetluită. Prins, din alţi perişori ţîşneşte un suc mistuitor şi din

1
Nicolae Botnariuc, Viaţa în deltă, Edit. tineretului, Bucureşti, 1960.
el nu rămîne decît îmbrăcămintea chitinoasă1.
Terenurile mlăştinoase sînt şi ele acoperite cu stufării, dar spre uscat se evidenţiază o zonă de
papură şi de rogoz. În această zonă se pot, de asemenea, distinge: stînjeneii galbeni (Iris pseudacorus),
mană apei (Glyceria aquatica), izmă de baltă (Mentha aquatica), măcrişul de apă (Rumex
hydrolapatum), precum şi salcia cenuşie (Salix cinerea), aşa-numită zălog.
În sfîrşit, covorul vegetal al grindurilor nu este nici el lipsit de interes. Cînd străbatem cu
vaporul braţele Dunării, putem observa grindurile fluviale respectiv malurile Dunării, pe care cresc, pe
lîngă plopi albi (Populus alba), şi exemplare de plopi negri — hibrizi (Populus nigra), cum se pot
remarca pe malurile Dunării din apropierea Ceatalchioiului.
Aproape pe întregul parcurs al celor trei braţe întîlnim păduri sau copaci izolaţi de salcie
(Salix alba, Salix fragilis, S. pentandra, S. purpurea). Adesea pe coroanele copacilor apar — asemenea
unor cuiburi de păsări — formaţii de vîsc (Viscum), plantă, după cum se ştie, parazită foarte cunoscută,
fiind folosită cu scop decorativ în timpul sărbătorilor de iarnă şi ca plantă medicinală pentru
combaterea hipertensiunii arteriale. Alte plante ce pot fi întîlnite pe grindurile fluviale: cătina (Tamarix
gallica), murele (Rubus caesius), trifoiul (Trifolium striatum, T. pallidum) ş.a. Grindurile din
apropierea mării şi plajelor adăpostesc şi alte plante, între care menţionăm: pelinul (Artemisia
monogyna), iarba sărată (Salicornia herbacea), volbura de nisip (Convolvulus persicus) ş.a., adaptate
condiţiilor de viaţă de aici.
Un deosebit interes îl prezintă grindurile Letea şi Caraorman, cu vegetaţia lor adesea
luxuriantă, specifică regiunilor tropicale. Cercetătorii au identificat plante ce trăiesc, atît în depresiunile
ce premerg întinselor păduri, cît şi pe acele locuri care au făcut din Letea un „monument al naturii".
Printre acelea din prima categorie cităm garoafa de nisip (Dianthus polimorphus), obsiga (Bromus
tectorum), pătlagina de nisip (Plantago arenaria), pipirigul (Scirpus lacustris), sălcioara (Salix
amygdalina) ş.a. Pădurea Hasmacul Mare este un amestec de specii diferite, printre care stejarul
(Quercus pedunculata), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora) ş.a. Printre stejarii întîlniţi aici în
stare de vegetaţie s-a semnalat şi unul gigant, cu o circumferinţă de 565 cm. Între alte specii vegetale
întîlnite la Letea, putem, de asemenea, semnala: frasinul pufos (Fraxinus holotricha), plopul alb
(Populus alba), plopul negru (Populus nigra), şi plopul tremurător (Populus tremula), salcia albă
(Salix alba), precum şi un subarboret bogat: păducelul (Crataegus monogyna), măceşul (Rosa canina),
cornul (Cornus mas) ş.a. Ceea ce dă un aspect tropical pădurii de la Letea sînt plantele agăţătoare: viţa
sălbatecă (Vitis silvestris), lungă pînă la 25 m, precum şi hameiul (Humulus), iedera (Hedera), curpenul
de pădure (Clematis vitalba), volbura (Convolvulus persicus) şi Periploca graeca, plantă de origine
mediteraneană.
În ultimii ani au apărut pe anumite porţiuni din deltă şi suprafeţe plantate cu specii lemnoase
papetare, între care şi plopi canadieni. De asemenea, sînt şi suprafeţe cultivate cu cereale, legume, viţă
de vie, pomi fructiferi, între care gutuiul.
Principala bogăţie faunistică a deltei din punct de vedere economic o reprezintă peştele. Multe
mărturii scrise din trecut confirmă bogăţia în peşte 3 acestei regiuni. Astfel, se pare că unul din
motivele ce i-a determinat pe grecii din Milet (Asia Mică) să înfiinţeze cetatea Histria (în jurul anului
657 î.e.n.) a fost şi abundenţa piscicolă a Istrosului. Aceasta rezultă din textul unei scrisori a lui
Pomponius Pius (din anii 67—68), în care se spune printre altele „Am încuviinţat ca venitul peştelui
prins în gura Peuce (adică a Dunării n.n.) să fie al vostru, după dreptul de care — din mila împăraţilor
— strămoşii şi părinţii voştri s-au bucurat neîntrerupt"2. Alte documente din această perioadă arată că
singurul venit al Histriei rezultă de pe urma peştelui sărat 3. Dealtfel, nu numai în antichitate, gurile
Dunării se bucurau de o astfel de faimă. Veşti despre bogăţia piscicolă a Deltei Dunării ne parvin şi din
evul mediu, de la negustorul englez John Newberie, care este surprins de ieftinătatea peştelui pescuit la
gurile Dunării (1582). Călugărul italian Nicolo Barsi, care a străbătut teritoriul ţării noastre în anii 1633
1639, arată în însemnările sale că zilnic se aduc la Chilia de către pescari o mie şi chiar două de
sturioni.
Delta Dunării este şi astăzi bogată în peşte. Specialiştii apreciază că după amenajările
piscicole aici se poate obţine cca 50% din producţia piscic a ţării. Centre piscicole mai importante sînt
Sulina, Sf. Gheorghe, Jurilovca, Mila 23, Dran Perişor, Ciotic ş.a. Specialiştii au identificat în Dunăre
şi deltă cca 110 specii de peşti, dintre care nu toate prezintă însă importanţă economică. Nu în toate
unităţile naturale ale deltei se pot întîlni aceleaşi specii de peşti. Diversificarea, după medii, a peştilor
dă un aspect ichtio-faunistic complex.

1
Ion Simionescu, Flora României, Edit. tineretului, Bucureşti, 1960.
2
D. M. Pippidi, Hotărnicia lui Laberius Maximus (la patruzeci de ani de la descoperire), S.C.I., V, VII, 1956.
3
Constantin C. Giurescu, Istoria pescuitului şi pisciculturii, vol. I, Edit. Academiei Republicii Populare Române,
vol. I, Bucureşti, 1964.
 Dintre speciile importante din punct de vedere economic, pot fi întîlnite în toată delta, adică în
apele curgătoare şi stătătoare: crapul (Cyprinus carpio), şalăul (Stizostedion lucioperca), somnul
(Siluris glanis), avatul (Aspius rapax) ş.a. Alte specii trăiesc mai mult în apele stătătoare sau în
mlaştini. Astfel, putem cita: plătica (Abramis brama), ştiuca (sox ludus), babuşca (Rutilus rutilus),
roşioara (Scardinius erythrophtalmus), caracuda (Carassius carassius) ş.a. Prezintă o deosebită
importanţă peştii migratori, printre care scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), care intră primăvara în
cîrduri în braţele fluviului pentru reproducere, apoi peştii din familia sturionilor (Acipenseridae) ce se
pescuiesc la gurile fluviului sau în susul lui. E vorba de morun (Huso huso), nisetru (Acipenser
guldenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus) ce se pescuiesc mai mult la Sf. Gheorghe sau Sulina, în
vreme ce cega (Acipenser ruthenus) poate fi prinsă în susul Dunării. Un peşte din aceeaşi familie,
numit şip sau viza (Acipenser sturio) este foarte rar întîlnit în apele noastre. Dată fiind deosebita
valoare economică a acestor specii de peşti, se fac eforturi mari pentru reproducerea pe cale artificială a
unor specii de sturioni şi crearea de hibrizi noi (de exemplu, besterul4). Zonificarea speciilor de peşti se
poate extinde, de asemenea, şi asupra complexului lagunar Razelm, unde prin spărturile cordonului
litoral de la Periboina intră din Marea Neagră în Razelm chefalul (Mugii saliens), labanul (Mugii
cephalus), specii de peşti de o mare valoare economică, cu areal de răspândire ce cuprinde Oceanul
Atlantic, Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Mediterană şi Marea Neagră. În Razelm poate fi
pescuit şi şalăul, care trăieşte în apele salmastre (adică puţin sărate). În dreptul gurilor Dunării se pot
prinde hamsiile (Engraulis encrasicholus), scrumbiile albastre (Scomber scombrus) şi sardelele
(lupilchardus sardina) — hrana preferată a rechinilor. În anii postbelici a fost aclimatizat în Delta
Dunării amurul alb (Ctenopharingodon idella), sîngerul (Hypophtalmichtys molitrix), peşti originari
din apele Chinei ş.a.
În afara peştilor, apele Mării Negre cuprind în dreptul gurilor Dunării şi al litoralului şi
mamifere acvatice, între care delfinul (Delphinus delphys) şi foca cu burtă albă (Monachus albiventris).
Tot aici poate fi întîlnită şi o specie mică, nepericuloasă de rechini (Squalus).
Delta adăposteşte o bogată faună de mamifer, îndeosebi în zonele.de plaur, despre care s-a
amintit tangenţial. Vidra (Lutra lutra) şi nurca (Mustela lutreola) se hrănesc cu peşti şi alte animale,
între care şi cu şobolanul de apă (Arvicola terestris). Raritatea vidrelor şi nurcilor în Europa face că
pieile preţioase ce se obţin să prezinte o importanţă deosebită. Nevăstuica comună mare (Mustela
nivalis), hermina mică (Mustela erminea aestiva), mistreţul (Sus scrofa), pisica sălbatică (Felix
silvestris), vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), s-au adaptat bine mediului de plaur. Uneori se
iveşte aici iepurele (Lepus europaeus). De asemenea, îşi fac simţită prezenţa bizamul (Ondanthra
zibethica), cîinele-enot (Nyctereus procynoides) şi nutria (Myocaiter coypus), un animal cu o blană
foarte căutat; Bursucul sau viezurele (Meles meles), dihorul comu; sau dihorul de casă (Mustela
putorius) fac, de asemenea, parte din fauna ce poate fi întîlnită, în pădurile de pe grindul Letea putem
avea plăcut surpriză a vedea şi căprioare (Capreolus capreolus) introduse relativ recent de om.
Regiunea de la gurile Dunării este, de asemene; bogată în broaşte, cunoscîndu-se aici 5 specii,
tritonul cu creastă (Triturus cristatus), precum şi şerpi clapă (Natrix tessellata), ce pot fi văzuţi în
multe locuri, uneori chiar traversînd canalele înot. Uneori apare şi vipera veninoasă (Vipera renardi),
aceasta mai mult în regiunea grindului Letea. De semnalat şi prezenţa broaştelor ţestoase (Emys
europaea). Racul (Astacus leptodactylus) este frecvent întîlnit, uneori chiar în vintirele şi în alte unelte
pescăreşti. Dintre insectele din regiune, în afara ţintarului (Culex), întîlnim şi alte specii, unele bine
adaptate mediului de aici. Vom menţiona buhaiul de baltă (Hidraus piceus), un coleopter care după ce
prinde prada îi injectează sucul său digestiv ce îi dizolvă ţesuturile, după care, sub această formă, o
absoarbe între lepidoptere, vom menţiona pe cele întîlnite în pădurea Letea. Cel mai important grup
faunistic al deltei îl reprezintă bogata lume a păsărilor. Din cele cca 8 600 specii existente pe globul
pămîntesc, în Delta Dunării au fost identificate un număr de 274 (Dr. Dimitrie Radu), număr la care se
pot adăuga specii întîlnite accidental, fapt care i-a determinat pe specialişti să afirme că numărul
speciilor din această zonă ar fi de aproximativ 300, adică 3,48% din fauna mondială. Din cca 360 specii
de păsări din România, 78,1% se pot întîlni în zona gurilor Dunării şi a Razelmului. Raportînd la
avifauna mondială, numeric n-ar fi prea mult, dar ele — păsările — se adună aici într-o mare bogăţie în
indivizi, venind de la mari depărtări: din nordul îngheţat şi din afara continentului european, pe
parcursul celor patru anotimpuri. Pentru avifauna, delta reprezintă un important loc de cuibărire, de
trecere (pasaj) şi de iernare, mai ales în actuala etapă biologică mondială, cînd se restrîng mereu zonele
naturale de pe glob. O confirmare a tentaţiei pe care o reprezintă delta pentru lumea păsărilor o
constituie şi faptul că pe aici se întîlnesc mai multe drumuri de pasaj, toamna şi primăvara (ducere şi
înapoiere).
Nu toate păsările vin din alte regiuni geografice. Sînt şi specii ce pot fi văzute în zona deltei în

4
Vezi E. Panighianţ, Besterul, în Rev. „Magazin", nr. 1064 din 22,11.1978.
tot timpul anului: între acestea se întîlnesc şi exemplare ce se deplasează pe diferite distanţe din
apropierea locului lor de cuibărit pentru asigurarea hranei sau ca rezultat al variaţiilor climatice.
Problema păsărilor din această regiune nu trebuie tratată numai sub aspectul numărului speciilor, ci şi
al exemplarelor venite aici. Acum un deceniu, în zonă au fost numărate aproximativ 4 000 000
exemplare1. În ultimii ani numărul lor s-a redus la cca 700 000 exemplare. Nu toate speciile sînt la fel
reprezentate numeric. Astfel, în timp ce numărul gîştelor este mare, acela al vulturilor, de pildă, este
din ce în ce mai redus, adesea limitîndu-se la cîteva exemplare, întîlnite şi acestea rar de tot. în ciuda
variaţiei numerice a speciilor, Delta Dunării reprezintă un teritoriu spre care se îndreaptă anual un mare
număr de păsări în diverse anotimpuri. De aceea, ornitologii le împart pe categorii: “oaspeţi de
primăvară, vară, toamnă şi iarnă". Cum poate fi explicată această atracţie a teritoriului deltaic? Păsările
găsesc aici medii variate: uscat, luciu de apă cu suprafeţe şi adîncimi diferite, apoi aici se află o bogată
vegetaţie, aşa cum s-a ars şi cu altă ocazie, dar mai ales hrană, oferindu-se posibilităţi de viaţă dintre
cele mai bune. În concluzie: hrana şi o mai mare siguranţă a vieţii sînt cele două elemente esenţiale
care determină venirea păsărilor spre deltă.
Ornitologii şi-au pus întrebarea: ce drum în timp a urmat popularea deltei cu păsări? Care au
fost etapele pe care le-a urmat popularea deltei cu specii avifaunistice diferite? De unde au venit
păsările ? Răspunsurile la aceste întrebări le-au căutat mai mulţi specialişti (L. Rudescu, Dimitrie Radu
ş.a2. S-a ajuns la concluzia că începutul populării deltei păsări aparţine ultimilor 10000 de ani. Putem
conchide deci că venirea avifaunei a fost făcută într-o lungă perioadă de timp. Explicaţia constă în
aceea că popularea avifaunistică se leagă de evoluţia teritoriului deltaic, precum şi de biologia fiecărei
specii de păsări în parte. Mai întîi trebuiau să existe condiţii favorabile vieţii unei anume specii şi apoi
urma venirea ei. Este logica firească a lucrurilor. Este calea pe care s-a mers în a dezlega iţele destul de
încîlcite ale acestei probleme de istorie biologică. Se ştie că la începuturile sale, regiunea de la gurile
Dunării era dominată de mari întinderi de apă şi de importante cantităţi de aluviuni. Condiţiile
ecologice de atunci ofereau păsărilor mai multe posibilităţi de hrană decît de cuibărire. Lipsea covorul
vegetal care să ofere avifaunei condiţii de cuibărire şi adăpost.
Era favorabil păsărilor venite în pasaj primăvara şi toamna. Acestor condiţii de viaţă le puteau
corespunde prundaşii, fugacii, pescăruşii ş.a., păsări ce aparţin unor specii ce trăiesc în terenuri
deschise neacoperite de prea multă vegetaţie. Putem spune despre această fază că este un prim moment
al populării deltei cu păsări. Vom trece la cel de-al doilea moment, dar înainte de aceasta, ne putem
pune întrebarea: de ce vorbim mereu de păsări venite din afara acestei regiuni? De aşa-numita
„populare" a deltei cu avifauna străină? Oare Delta Dunării numită mai demult „paradisul păsărilor", nu
a avut specii de păsări proprii? Oricît ar părea de curios dar răspunsul la această întrebare este negativ.
Păsările au venit aici — ne spune Dr. Dimitrie Radu — cu adaptaţii formate, necaracteristice,
însă populaţiile multor specii au suferit modificări privind unele aspecte ecologice, fenologice,
etologice şi fiziologice în funcţie de condiţiile specifice în care au fost nevoite să trăiască". Şi acum să
mergem mai departe, la cel de-al doilea moment al populării deltei cu păsări, care s-a produs atunci
cînd pe teritoriul deltaic s-au instalat aşa-numitele „plante pioniere" în cucerirea spaţiului sub aspect
vegetal. E vorba de papură şi pipirig, al căror sistem radicular a contribuit la consolidarea terenului
respectiv, pe care mai tîrziu a apărut stuful, despre care se ştie că a cuprins ulterior suprafeţe întinse de
teren deltaic. Condiţiile naturale au permis venirea în deltă a unor păsări din familia gîştelor (Anser),
stîrcilor (Ardea, Egretta, Ardeola etc.), cocorilor (Grus) ş.a. Să trecem acum la al treilea moment. El a
urmat după consolidarea malurilor şi formarea de lacuri bine conturate, cu vegetaţie plutitoare şi
submersă. În această perioadă se putea semnala prezenţa unor specii din familia corcodeilor (Podiceps),
lişiţei (Fulica), găinuşei de apă (Gallinula), precum şi a altor specii din familiile arătate mai înainte, al
căror mod de viaţă corespunde condiţiilor de mediu descrise. În acelaşi timp, puteau fi întîlnite în pasaj
sau iarna şi unele specii de gîşte ş.a. Totodată, evoluţia vegetaţiei stuficole în direcţia formării plaurului
plutitor a deschis drumul populării deltei cu pelicani (Pelecanus), ale căror cuiburi aveau şansa de a
supravieţui numai astfel inundaţiilor. Cu aceasta, am putea încheia încă un moment al popularii deltei
cu păsări: cel de al patrulea. După consolidarea vegetaţiei stuficole, a apărut cea lemnoasă. Apariţia
sălciilor în peisajul deltaic a permis venirea unor specii noi, că aceea a vrăbiilor (Passer), piţigoilor
(Parus), cintezei (Fringilla) ş.a. Totodată, consolidarea terenului în urma apariţiei vegetaţiei lemnoase
a condus la existenţa unor cîmpii întinse şi umede, atrăgînd după sine venirea unor specii noi,
clocitoare pe sol, între care a cristeiului (Rallus), fluierarilor (Tringa) ş.a. Îmbătrînirea arborilor a avut
drept consecinţă formarea de scorburi, deschizîndu-se posibilităţi de cuibărire pentru speciile: stăncuţa
(Coloeus), dumbrăveanca (Caracias) şi pentru unele păsări de pradă nocturne (Strix), precum şi pentru

1
Matei Tălpeanu, Maria Paspeleva, Aviaţia în sprijinul cercetărilor ornitologice, în Rev. Muzeelor nr. 2, Bucureşti,
1970.
2
Dimitrie Radu, Păsările din Delta Dunării, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1979.
alte multe păsări mărunte (Passeriformes). Evoluţia în continuare a uscatului deltaic a avut că urmare
formarea unor cîmpii întinse uscate şi la popularea aici a ciocîrliei de cîmp (Alauda) şi a păsării
ogorului (Burhinus), a ciovlicăi (Glareola) ş.a. Încheind cea de a cincea etapă a populării deltei cu
păsări, să mergem la cea de a şasea, care corespunde apariţiei grindurilor sedimentare marine Letea şi
Caraorman şi unei vegetaţii formate din arbori de talie mare, fapt ce a permis cuibărirea pentru păsările
răpitoare din familia vulturilor (Haliaetus), şoimului dunărean (Falco cherrug), bufniţei (Bubo) şi
pentru multe alte specii, arborii reprezentînd un suport esenţial în cuibărire. Următoarele momente ale
populării cu păsări le-a constituit aceeaşi evoluţie a teritoriului Deltei Dunării. Ne vom referi la
existenţa malurilor abrupte, care au oferit instalarea în găurile făcute aici a pescăruşului albastru
(Alcedo athis), prigoriei (Merops apiaster), lăstunului de mal (Riparia riparia), călifarului alb
(Tadorna tadorna). Procesul de maturizare a regiunii de la gurile Dunării a avut drept urmare apariţia
unor zone neinundabile, bogate în noi resurse nutritive şi cu posibilităţi de populare cu alte specii de
păsări, între care a vînturelului (Falco tinnunculus), a şoimului rîndunelelor (Falco subbuteo), a
ciurului de pădure (Asio), a porumbelului de scorbură (Columba oenas) a turturelei (Streptopelia
turtur).
Prezenţa omului în deltă a constituit un alt moment important şi, am putea adăuga, ultimul în
atragerea unor noi specii de păsări, între care ciocănitoarea pestriţă de grădină (Dendrocopus
syriacum), guguştiucul (Streptopelia decavita), barza (Ciconia ciconia) ş.a.
În cadrul acesta evolutiv, schimbarea condiţiile ecologice actuale conduce la o deplasare a
pondera numerice a păsărilor din zonele centrale ale deltei spre cele periferice: Insula Sacalin, Grindul
Lupilor, Cetatea Histria ş.a.
Cunoaşterea etapelor de populare a deltei cu păsări ne poate conduce la întrebarea: care este
originea geografică a păsărilor de aici? Specialişti au stabilit mai multe tipuri avifaunistice:
1) arctic
2) siberian,
3) european,
4) mediteranean,
5) mongol
6) chinez,
7) transpalearctic1
Popularea cu păsări deltei s-a făcut mai întîi cu specii europene, apoi cu forme mongole,
chineze, mediteranene, siberiene, arctice. Desigur că această prezentare nu trebuie înţeleasă într-o
cronologie severă, ci prin intercalarea, în timp, în funcţie de crearea condiţiilor ecologice în Delta
Dunării.
Marea majoritate a păsărilor deltei fac parte din categoria celor migratoare. Drumurile
străbătute de acestea sînt într-adevăr impresionante. Din Asia vin în deltă: vulturul pleşuv brun
(Aegypius monachus), hoitarul alb (Neophron percnopterus), egreta mare (Egretta alba), raţa roşie
(Aythya nyroca), lebăda de vară (Cygnus olor), cormoranul mare (Phalocrocorax carbo). Din regiunea
siberiană: huhurezul imare (Strix nndensis), raţa sunătoare (Bucephala clangula), raţa fluierătoare
(Anas penelope), raţa suliţar (Anas acuta), lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), fluierarul negru (Tringa
erythropus), fluierarul cu picioare verzi (Tringa nebularia), culicul mare (Numenius arquata), becaţina
comună (Gallinago gallinago). Din regiunea arctică trec prin deltă în timpul pasajului: gîrliţa mare
(Anser albifrons), gîrliţa mică (Anser erythropus), gîsca cu piept roşu (Branta ruficollis), ploierul
argintiu (Pluvialis apricaria), sitarul de mai nordic (Limosa lapponica), fugaciul de ţărm (Calidris
alpină), raţa cu cap negru (Aythya marila). Din sud vin în Delta Dunării: pelicanul comun (Pelecanus
onocrotalus), pelicanul creţ (roz) (Pelecanus crispus), păsări cu o înfăţişare deosebit de originală, care
cuibăresc în Europa numai aici la gurile Dunării şi în delta fluviului Volga.
Pentru ocrotirea fondului biologic al Deltei Dunării, Comisia monumentelor naturii din cadrul
Academiei R. S. România, în colaborare cu institutele de cercetări a hotărît delimitarea din suprafaţa
deltei a Rezervaţiei biosferei Letea — Matiţa — Roşca, aflată în zona nordică a deltei maritime, care
înglobează, atît o zonă de luciu de apă, cît şi grindul Letea cu floră şi faună specifică. Scopul acestei
rezervaţii constă în a păstra, atît coloniile de pelicani din zonă (Roşca — Buhaiova ş.a.), cît şi flora Şi
fauna pădurii Letea. Rezervaţia este în evidenţă internaţională.
Letea — Matiţa — Roşca, în suprafaţă de 15.400 ha, aflată în nordul lacului Matiţa.
Cuprinde lacurile Roşca — Buhaiova. Este înconjurată de o zonă tampon, în care se înscrie şi lacul
Babiţa (pe unele hărţi trecut Babina). Aici se află biotopuri diferite (mlaştini stuficole, lacuri, plaur
plutitor sau fix). În această zonă se poate întîlni o colonie de pelicani ce cuprinde şi alte specii de
păsări: cormorani, egrete albe, stîrci galbeni, ţigănuşi ş.a. Colonia a fost filmată de cineaşti români şi

1
Dr. Dimitrie Radu, Originea geografică a păsărilor din Delta Dunării, în Rev. „Peuce", III, Tulcea, 1973.
străini. A fost vizitatată şi descrisă de soţii Yves şi Anick Criosel (Franţa într-un material publicat sub
titlul „Le royaume de pelican". De asemenea, au fost delimitate următoarele rele zone ecologice
(rezervaţii):
Perişor — Zatoane are o suprafaţă de 15 200 ha şi se află în delta maritimă, în partea estică a
depresiunii Dranov, în zona Zătoanelor şi a grindului Palade. Din rezervaţie face parte şi Insula Sacalin
aflată la sud de localitatea Sf. Gheorghe. Zona este străbătută de grinduri maritime tinere. Teritoriul
rezervaţiei este pe alocuri străbătut de dune de nisip, între care se întîlnesc lacuri de forme diferite,
precum şi de o reţea de gîrle şi canale, mlaştini invadate de vegetaţie stuficolă. Avifauna zonei
cuprinde colonii de stîrci cenuşii (Ardea tinerea), stîrci galbeni (Ardeola ralloides), stîrci roşii (Ardea
purpurea), cormorani mari, cormorani mici, lebăda de vară. Se pot întîlni şi culici, precum şi
pescăruşul (Larus), de asemenea, sitari de mal (Limosa). Toamna vin spre această zonă grupuri de
cocori. Iarna întîlnim mii de gîşte şi raţe. Mai rar poate fi văzut piciorongul (Himantopus himantopus)
şi ciocîntorsul (recurvirostra avosetta), care preferă zonele sărăturoase;
Periteaşca — Leahova — Portiţa cuprinde o suprafaţă de 3 900 ha. Specificul acestei
rezervaţii îl constituie zona litoralului marin, cu fauna ei specifică. Ornitofauna care vine să petreacă
iarna pe malul mării cuprinde, între altele, şi specia gîsca gulerată (Branta bernicla). Această specie
cloceşte în Siberiei, arhipelagul Spitzbergen şi Groenlanda. De asemeni tot aici poate fi văzută gîsca cu
pieptul roşu (Branta ruficollis), care vine din tundra siberiană;
Zonele de popas sau refugiile reprezintă suprafeţe mai mici, ce însumează aproximativ 8 000
ha, cadrul cărora păsările pot cuibări şi în acelaşi timp cele care sînt în pasaj se pot hrăni şi odihni. Intîi
locurile de refugiu, menţionăm:
a) lacul Marchelu din apropiere de Bălteni, pe teritoriul comunei Mahmudia, unde au fost
observate exemplare de lopătari (Platalea leucordia);
b) săraturile de Murighiol. Printre speciile întîlnite aici: ciocîntorsul, piciorongul, ş.a.;
c) refugiul Uzlina se află la nord de punctul Uzlina; în acest loc se pot întîlni raţe, stîrci ş.a.;
d) insula Popina, aflată în nordul Complexului lagunar Razelm, unde, săpate în mal, se
întîlnesc cuiburile lăstunului de mal ş.a.;
e) Fundul Goloviţei, o zonă presărată pe la margini cu fultane de stuf (insule de vegetaţie
compactă), aflate nu departe de malurile complexului. Aici pot fi văzute egrete mari;
f) Istria — Sinoie este o zonă din preajma localităţii Istria. Printre păsările întîlnite aici:
călifarul alb, raţe, gîşte ş.a.;
g) insula Lupilor (grindul Lupilor) are cote de relief redus (0,5—1,5 m) şi vegetaţie specifică
solurilor nisipoase. Şi aici putem întîlni gîşte, raţe, cocori ş.a.
Pe lîngă rezervaţiile menţionate, de tip lacustru, în regiunea de la gurile Dunării se află şi două
rezervaţii forestiere. E vorba de pădurile Letea şi Caraorman. Pădurea Letea se află pe grindul cu
acelaşi nume, în suprafaţă de 12 710 ha. Grindul are o lungime de 25 km, iar, pe alocuri, 10 km lăţime.
Altitudinea maximă — în zona dunelor — 13 m. Grindul Letea este unul din cele mai vechi pămînturi
ale deltei — aşa cum s-a mai spus şi aşa cum o confirmă şi analizele palinologice, efectuate în această
zonă. (E vorba de datare, folosind grăuncioarele de polen.) Pe grind se află o pădure compactă în
suprafaţă de 700 ha. Alături de ea, o pădure poieniţă de 900 ha şi un covor erbaceu de 1 600 ha. Despre
această pădure şi compoziţia ei floristică se va vorbi în capitolul referitor la zona turistică Letea.
Pădurea este supusă unui regim de ocrotire pe considerentul existenţei unor specii de plante rare, cum
ar fi viţa sălbatică (Clematis vitalba), Periploca graeca, plante de origine mediteraneană. Periploca
atinge limita cea mai nordică de răspîndire din Europa. Toate acestea dau pădurii un caracter tropical.
Specifice aici sînt hasmacele. Ce sînt acestea? Datorită faptului că pădurile sînt situate în zone de
grinduri maritime ce merg în evantai sub formă de dune înalte, zona păduroasă nu are un caracter
unitar. Pădurile se află localizate în depresiuni şi pe versanţii acestor dune, de-a lungul lor, purtînd
denumirea locală de hasmace, adică fîşii de pădure. Pe vremuri pădurea a fost mult mai întinsă.
Pădurea Caraorman se află la capătul sudic al grindului cu acelaşi nume. Compoziţia floristică
este aproximativ aceeaşi ca la pădurea Letea, fără a fi atît de luxuriantă că prima.
Următoarele specii de păsări sînt ocrotite prin interzicerea vînării şi colectării ouălor lor:
pelicanii comun şi pelicanul creţ (Pelecanus onocrotalus ş P. crispus), lopătarul (Platalea leucordia),
egreta mare şi egreta mică (Egretta alba şi E. garzetta), călifarul alb (Tadorna tadorna) şi călifarul
roşu (Tadorna ferruginea), cătăliga (Himantopus himantopus), ciocîntorsul (Recurvirostra avosetta),
lebăda de iarnă (Cygnus cygnus) şi lebăda de vară (Cygnua olor).
În conformitate cu Legea nr. 9, privind protecţia mediului înconjurător, s-au luat măsuri de
apărare a patrimoniului deltaic. În acest scop, a fost emisă de Comitetul executiv al Consiliului popular
al judeţului Tulcea o decizie care prevede, printre altele, stabilirea de către birourile executive ale
consiliilor populare orăşeneşti şi comunale, pe raza cărora nu s-au înfiinţat popasuri turistice, —
terenuri pentru parcarea autovehiculelor, rulotelor şi pentru instalarea corturilor. Se interzice instalarea
de corturi pe grinduri, platforme sau alte terenuri din lunca şi Delta Dunării, ocuparea de terenuri
agricole sau din fondul forestier, prin parcarea de autovehicule şi instalarea de corturi sau de alte
amenajări turistice.
În continuare, ne propunem să prezentăm fauna deltaică — şi mai cu seamă avifauna — în
mediul ei natural, aşa cum o vom vedea în panourile expuse la Muzeul Deltei Dunării din Tulcea.
Menţionăm cu acest prilej că pentru cei ce doresc să afle aspecte interesante ale florei şi faunei deltaice
este bine să viziteze înainte de a pleca în deltă acest instructiv imuzeu, imagine vie a unei lumi
fascinante, pentru a înţelege mai profund condiţiile el de viaţă, de luptă pentru existenţă şi perpetuare.
În locurile inundabile, pot fi întîlnite uneori, aţă raţa suliţar (Anas acuta), cît şi raţa lingurar
(Anas clypeata), ambele în trecere din nordul Siberiei înspre ţinturile mai calde ale sudului Europei şi
nordului Africii. Pot fi văzute şi alte specii că preferă ochiurile mici rămase după retragerea apelor de
inundaţie. Tot în această zonă mai putem întîlni şi barza albă (Ciconia ciconia), specia care iernează în
Africa sud-estică şi vine la noi primăvara. I se mai spune şi cocostîrc, de unde şi unde confuzii cu
stârcii, de care se deosebesc ca aspect şi mod de viaţă. Gîsca de vară (Anser anser) dă preferinţă mai
mult uscatului, consumînd o hrană aproape exclusiv vegetală. Este singura specie din marea familie a
gîştelor care cloceşte la noi în deltă. Din această specie se trag, prin domesticire şi încrucişare, gîştele
domestice. Din familia gîştelor sălbatice, la noi se întîlnesc două genuri: Anser şi Branta. Din genul
Anser fac parte: gîsca de vară, gîrliţa mare, gîrliţa mică şi gîsca de semănătură. Genul Branta cuprinde:
gîsca cu piept roşu, gîsca neagră, gîsca cu obraz alb (a cărei prezenţă în deltă nu este certă). Speciile
din genul Anser au penajul de culoare sură, iar cele din genul Branta de culoare negricioasă. Primele au
corpul mai mare decît ultimele, mai mărunte. Pelicanii sînt arătaţi a fi prezenţi cu deosebire la sud de
Chilia Veche, în zona lacurilor Roşca — Matiţa, ţigănuşul la nord de Ilganii de Sus şi la sud de
Pardina. În panourile de la Muzeul Delta Dunării ne este prezentată şi ciocănitoarea neagră (Dryocopus
martius), cea mai mare ciocănitoare de la noi. Este de mărimea unei ciori. Penajul îl are complet negru,
doar cu o pată roşie pe creştet. Apare sporadic iarna în Delta Dunării şi poate fi întîlnită frecvent în
fauna carpatină. Unii autori o menţionează şi în zona munţilor Măcin1. Lăcarul mare (Acrocephalus
arundinaceus) şi lăcarul mic (Acrocephalus scirpaceus) îşi clădesc cuiburile de preferinţă în stufărişuri.
Cuibul lăcarului mare seamănă cu o căciulă cu deschiderea în sus, aşa cum stă agăţat de cîteva fire de
stuf. Pasărea este foarte cîntăreaţă, ca să spunem aşa. Cîntă toată vara, acoperind cu cîntecele ei pînă şi
orăcăitul broaştelor2. Este un foarte bun imitator al cîntecelor celorlalte păsări.
Preferinţă pentru apele stătătoare arată corcodelul mare (Podiceps cristatus), uşor de recunoscut
datorită gulerului format din pene de culoare cafenie-roşcată. În timpul reproducerii, i se mai adaugă
două smocuri de pene pe cap. În perioada nupţială, reţine atenţia „ceremonialul" pe care-l desfăşoară:
perechea stă faţă-n faţă, aplecîndu-se pe rînd unul în faţa celuilalt, purtînd în cioc fire de vegetaţie etc.
Pasărea se poate scufunda cu uşurinţă în apă, reapărînd la o depărtare de 10—20 m. Cînd puişorii
corcodeilor obosesc în timpul înotului, părinţii, grijulii, îi poartă pe spate. O altă specie care se
scufundă, cu uşurinţă este lişiţa (Fulica atra). De asemenea zboară deasupra apei, pe care abia o atinge,
lăsînd o dîră uşoară pe luciul ei. Bun şi fin observator al naturii, Mihail Sadoveanu (în povestirea
Taine) ne relatează un episod din lupta unei lişiţe cu cioara grivă, venită să-i fure ouăle din cuib.
O bună scufundătoare este şi raţa cu ciuf (Netti rufina). În aer se ridică însă mai greu, lovind
api cu picioarele spre a se lansa în văzduh. Denumirea îi vine de la ciuful care-l are pe cap, stufos şi de
culoare roşietică. (I se mai spune popular şi raţa cu căciulă.) Raţa mare, cea mai des întîlnită în deltă
din neamul ei, seamănă aproape leit cu cea domestică. În timpul împerecherii, se observă din partea ei
o reţinere tactică la „avansurile" masculului. Fuge un timp din calea lui, se scufundă, apoi iese,
desfăcîndu-şi aripile pe suprafaţa apei, stînd aşa nemişcată. Este un semn că lupta dintre masculi poate
începe, o luptă destul de dîrză care lasă urme pe luciul apei. Raţa roşie (Aythya nyroca) cloceşte în
desişul stufului, iar raţa cu cap castaniu (Aythyck ferina) îşi face cuibul în stufărişuri, uneori în scorburi.
Ambele cuibăresc în colonii mici. Corcodelull mic (Podiceps ruficollis), căruia i se mai spune şi pitic,
şi fluierarul de lac (Tringa stagnatillis) cuibăresc frecvent în deltă. Corcodelul pitic formează colonii,
uneori în mijlocul coloniilor altor păsări; Fluierarul de lac îşi face cuibul pe grindurile iarbă, în
apropierea lacurilor. Oul depus de el are culoare pămîntie; în felul acesta se apără de duşmani. Heretele
vînăt (Circus cyaneus) vine doar trecere din nordul Europei şi Asiei, în drum spre sudul continentului
nostru şi nord-vestul Africii. Uneori poate fi văzut în deltă şi iarna. Mediul preferat nu este necesar să
fie luciul de apă; poate fi şi un teren doar umed. Chira de baltă cuibăreşte în deltă de obicei în colonii.
Uneori i se mai spune şi pescăruş de baltă, pentru că face parte din aceeaşi familie a pescăruşilor
(Laridae) Chirighiţa neagră (Chlidonias niger) şi chirighiţa cu aripi albe (Chlidonias leucopterus)
cuibăresc, de asemenea în colonii. Prima specie îşi face cuibul uneori pe frunzele de nufăr îngrămădite

1
Dimitrie Radu, Păsările lumii, Edit. Albatros, 1977.
2
M. Tălpeanu, Povestiri din lumea păsărilor, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974.
sau pe vegetaţia plutitoare; cea de a doua şi-l face la fel, uneori însă şi-l plasează în ierburile din jurul
apelor mici, în preajma stufărişurilor.
Cristeiul de baltă (Rallus aquatica) şi găinuşa de baltă (Gallinula chloropus) sînt două specii
legate de mediul acvatic. Cristeiul duce o viaţă mai mult nocturnă. Cristeiul şi găinuşa cuibăresc în
vegetaţie, cu deosebirea că cea dintîi preferă o vegetaţie mai deasă, mai ascunsă, în timp ce găinuşa îşi
face cuibul la mică înălţime, aproape de suprafaţa solului, uneori şi în arbori mici. Becaţina comună
(Gallinago gallinago), specie de pasaj, nu este specifică numai deltei, putînd fi întîlnită şi în alte zone
din ţară. Îşi are aria de cuibărire la nord de paralela 45°. Îşi petrece iarna în sudul Asiei şi nordul
Africii. O familie numeroasă este cea a stîrcilor (Ardeidae), foarte răspîndită pe glob. Lipseşte doar din
regiunile polare. Stîrcul roşu (Ardea parpurea) este o specie mai rar întîlnită decît stîrcul cenuşiu
(Ardea cinerea) şi stîrcul galben (Ardeola ralloides). Denumirea de stîrc roşu îi vine de la nuanţa
roşietică a penelor de pe spate. Cuibăreşte în stufării vechi. Dintre speciile de păsări specifice zonelor
de stufăriş şi plaur este gaia neagră (Milvus migrans), în literatura de specialitate fiind denumită şi gaia
brună. Cuibăreşte în arbori. Pe grinduri întâlnim cormoranul mare (Phalacrocorax carbo). Numeric,
specia este astăzi mult diminuată, fiind vînată pe considerentul unor pretinse pagube aduse pisciculturii,
neţinîndu-se seamă că are unele merite în păstrarea echilibrului ecologic, vînînd peşti debili sau
bolnavi, făcînd împreună cu pelicanul o selecţie nu tocmai rea. Cuibăreşte în sălcii, în colonii.
Pescăruşul argintiu (Larus argentatus) poate fi întîlnit cuibărind pe sfărîmături de stuf vechi 1, pe plajele
întinse ale litoralului, atît din zona deltei, cît şi din vecinătatea Complexului lagunar Razelm. Se
observă la această specie o tendinţă de adaptare la condiţiile vieţii urbane, prin construirea de cuiburi
pe acoperişurile caselor de pe litoral, în mod deosebit în oraşul Constanţa. Dintre păsările care-şi fac
cuiburile în găuri pe care le sapă în maluri amintim prigoria (Merops apiaster), la care putem admira
penajul foarte frumos şi divers colorat. Vine la noi numai în sezonul cald şi vînează din zbor diferite
insecte, între care şi albine. Pupăza (Upupa epops), care poate fi întîlnită nu numai în deltă, ci şi în
afara ei, vine aici cam la începutul lunii aprilie, făcîndu-şi cuibul în sălcii, dar şi în găuri de stîncă.
Toamna pleacă spre locurile de iernare din Africa centrală. O pasăre cu un penaj, de
asemenea, viu colorat este dumbrăveanca (Coracias garrulus). Face parte dintr-o familie de cca 40
specii, trăind în zonele tropicale şi temperate. Cloceşte şi ea în găurile malurilor şi în scorburi. Fiind
doar oaspete de vară, toamna pleacă spre sud, înspre locurile de iernare din Africa sau nord-vestul
Indiei. Se hrăneşte cu rozătoare şi insecte, fiind astfel folositoare Cu un colorit frumos al penelor este şi
piţigoiul albastru (Parus caeruleus), pasăre sedentară ce poate fi văzută în pădurile Letea şi Caraorman,
că dealtfel şi în alte păduri din ţară. Tot cu penaj colorat este şi şi grangurul (Oriolus oriolus). La
această specie se remarcă cuibul, construit aidoma unui hamac, alcătuit din fire de vegetaţie şi puf, pe
care-l atîrnă de crengi.
Fundacul polar (Gavia arctică), menţionat în literatura de specialitate şi sub denumirea de
cufundar sau cufundac. Se întîlneşte rar în sezonul rece, atn pe litoralul marin, cît şi pe lacurile şi
canalele deltei. Poate sta cufundat în apă 3—5 minute, la adîncimi ce depăşesc 10 m, putînd înota
submers distanţa destul de lungi. Gîsca cu gît roşu (Branta rufficoli) numită şi gîsca cu piept roşu,
datorită penajului de culoare roşie pe această parte a corpului, vine din regiunile arctice ale
continentului unde cuibăreşte. Este un oaspete de iarnă. Numărul exemplarelor din această specie care
vin la noi a crescut în ultimul timp, fapt ce i-a determinat pe specialişti să spună că ar reprezenta
jumătatea populaţiei mondiale2.
Un mediu natural mai curios este cel denumit „în zălog", format din salcie, stuf vechi şi încîlcit şi altă
vegetaţie de baltă. Aici întîlnim ţigănuşul (Plegadis falcinellus), căruia i se mai spune ibisul ţării
noastre, prin asemănare cu ibisul african, asemănare însă ce se referă la forma ciocului, nu şi la
coloritul penajului. Ţigănuşul este de culoare neagră, penajul avînd reflexe metalice, în timp ce ibişii
din celelalte zone geografice îl au roşu şi alb. Trăieşte în colonii pe sălcii de talie mică, cum este cazul
sălciei cenuşii. Toamna pleacă în Africa (Valea Nilului şi la sud de Sahara). Şoimul dunărean (Falco
cherrug) are un areal destul de întins, cuprinzînd partea vestică a Siberiei, Kazahstanul, Asia Mică,
Iran, Afganistan, Europa apuseană. Cuibăreşte rar şi la noi în deltă, construindu-şi cuibul pe arbori.
Vulturul codalb (Haliaetus albicilla) este o pasăre întîlnită în ultimul timp din ce în ce mai rar. E cea
mai mare pasăre văzută în zona deltei. Are un areal de răspîndire destul de întins, cuprinzînd în special
zonele în care se află bazine de apă, între tundra siberiană şi Asia Mică. A fost, de asemenea, semnalat
în vestul Europei, Groenlanda, China, Coreea etc. Vulturul codalb este o pasăre de pradă, vînînd peşti,
broaşte, şerpi, ş.a. Are mai multe cuiburi în care stau periodic perechile şi clocesc o dată la doi ani. În
cuiburile lor uriaşe, aşezate la înălţimi, depun d,e obicei l—2 ouă. Puii ajung să aibă coada albă (de la
care i se trage îşi numele popular de codalb) numai cînd devin adulţi. Acvila ţipătoare mare (Aquila

1
Dimitrie Radu, op. cit.
2
M. Tălpeanu, M. Paspeleva, Aripi deasupra deltei, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1977.
danga) este întîlnită şi ea foarte rar în deltă, alături de alta mai „mică" (Aquila pomarina). În partea
sudică a deltei, pe grindul Crasnicol, putem admira siluetele graţioase ale lebedelor. Lebăda cucuiată
(Cygnus olor), numită şi lebăda de vară — mai mult pentru a semnifică prezenţa ei în anotimpul
călduros al anului — cuibăreşte pe lacurile deltei, în stufărişuri greu accesibile sau pe plaur vechi. Pe
lacuri o întîlneşti uneori însoţită de bobocii ei, al căror penaj, cenuşiu la început, capătă culoarea albă,
abia în al treilea an al vieţii. Toamna pleacă în Delta Nilului, sudul Mării Caspice sau în Mediterană
răsăriteană. Lebăda cîntătoare (Cygnus cygnus) este numită de specialişti şi lebăda de iarnă, deoarece
după ce cuibăreşte în nordul Eurasiei, vine în număr destul de mare în deltă, în special pe lagunele
litorale, precum şi pe lacurile deltaice pentru a ierna aici. I se spune „lebăda cîntătoare" deoarece
adesea i se aude glasul asemănător sunetului unei trompete. În tovărăşia lebedelor de vară, apare şi raţa
cîrîitoare (Anas muerquedula). Denumirea îi vine de la glasul ei, atît de cunoscut mai cu seamă
vînătorilor. Este oaspete pe vară, venind din nordul euroasiatic. În săraturile pe la Murighiol, un alt colţ
specific al deltei, de pe Braţul Sf. Gheorghe, cantonează specii de păsări ca piciorongul (Himatopus
himatopus), uşor de recunoscut datorită picioarelor lui înalte. Oaspete de vară, are un areal de
răspîndire destul de vast. Cuibăreşte în ierburi acvatice, în mlaştinile sărăturilor de la Murighiol sau în
altă parte. Cînd îi este în primejdie cuibul, devine gălăgios, dînd alarma.
Tot aici, întîlnim şi ciocîntorsul, oaspete de vară şi el. Cuibăreşte, atît în săraturi, cît şi pe
nisipurile plajelor litorale. Corbul (Corvus corax) este cea nul mare pasăre din neamul corvideelor. Îi
place să cuibărească în copacii înalţi din pădurile de aici. Nu departe de grindul Letea se află una din
cele mai mari colonii de pelicani din Europa, şi anume în zona rezervaţiei Letea — Roşca — Matiţa.
Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus), cît şi pelicanul creţ (Pelecanus crispus) sînt consideraţi
monumente ale naturii şi supuse unui regim de ocrotire. Din cele 8 specii cunoscute pe glob, Delta
Dunării oferă adăpost celor două specii menţionate. Pelicanul comun este mai numeros decît pelicanul
creţ. Despre pelicani s-a scris mult şi s-au realizat filme documentare, în care se prezintă modul lor de
viaţă într-o intimitate interesantă. În stufării fac cuibul şi egretele (egreta mare şi egreta mică) căutînd
locuri mai liniştite. Aceste păsări au avut de suferit mult în trecut datorită penajului lor frumos, fiind
vînate fără cruţare. Pe un teritoriu în nordul lacului Razelm, cuprins între localitatea Valea Nucarilor —
Iazurile — Colina, denumite „stepa Calica" — care în ultima vreme şi-a schimbat aspectul ecologic
dezolant de altădată — apare în trecere dropia (Otis tarda), pasăre foarte sperioasă hrănindu-se cu
diverse seminţe, dar şi cu insecte, şerpi etc. Numărul ouălor depuse în cuib este foarte mic (l—2).
Deoarece în ultimul timp a devenit din ce în ce mai rară, este ocrotită de lege. O pasăre asemănătoare
cu dropia este spîrcaciul (Otis orientalis), specie de pasaj destul de rară la noi şi de aceea ocrotită şi ea.
Prepeliţa (Coturnix coturnix) cuibăreşte la noi, dar migrează spre toamnă înspre Africa de nord-est şi
centrală, Asia de sud-vest. În Insula Popina de pe lacul Razelm putem vedea specii de păsări cu un
penaj viu colorat: călifarul roşu (Tadorna jerruginea) şi călifarul alb (Tadorna tadorna). Amîndouă
speciile fac parte din marea familie a raţelor (Anatinae). Vin primăvara şi pleacă toamna. Rar se pot
vedea în iernile mai blânde exemplare de călifari albi pe lacurile care n-au prins crusta de gheaţă, îşi fac
cuiburile în galerii, sau vizuini. Se hrănesc cu crustacei, viermi, insecte şi cu plante acvatice. În pădurea
Letea — declarată monument al naturii — întîlnim şoimul rîndunelei (Falco subbuteo), un oaspete de
vară, care vînează din zbor, căzîndu-i victimă adesea rîndunelele, şi mai cu seamă puii acestora (de
unde şi numele). În acelaşi perimetru ne vom întîlni şi cu caprimulgul (Caprimulgus europaeus), care
este un oaspete de vară. E mai greu de descoperit în natură, datorită penajului asemănător cu coaja
copacilor. Ciocănitoarea pestriţă (Dryobates major) şi ciocănitoarea verde (Ficus viridis) sînt specii
sedentare. Nu fac parte din fauna specifică numai deltei, putînd fi întîlnite şi în alte masive păduroase.
Sînt foarte folositoare pădurilor pentru că le apără de diferiţi dăunători. Cu ajutorul limbii lor lungi, pe
al cărei vîrf au peri şi o substanţă cleioasă, ele reuşesc să scoată diferite larve de insecte din scoarţa
copacilor. Sfrînciocul cu frunte neagră (Lanius minor) cuibăreşte în arborii înalţi. Este un mare
consumator de insecte, pe care le vînează stînd la pîndă. O pasăre curioasă este sfrînciocul roşietic
(Lanius collurio), care după ce vînează gîndaci, şopîrle sau şoareci, face şi provizii, înfigîndu-i în vreun
lung ţep de mărăcine.
Desigur sîntem departe de a epuiza lumea păsărilor — atît de diversă şi interesantă —,
rămînînd ca vizitatorii Muzeului Deltei Dunării şi ai diferitelor zone ale deltei să le înregistreze şi să le
admire. Lumea mamiferelor din regiunea deltei este şi ea destul de bine reprezentată. Astfel, în zonele
de stufăriş şi plaur, în vizuini săpate pe marginea apelor, vom întîlni vidra (Lutra lutra). Se hrăneşte
mai ales cu peşti şi raci, urmărind prada pînă în adîncuri. În lipsa peştilor şi racilor, se mulţumeşte şi cu
cîte o pasăre de baltă, precum şi cu ouăle şi puii acesteia. Cînd este urmărită, sare cu agilitate în apă,
putînd rezista acolo 6—7 minute. Un alt mamifer este bizamul (Ondanthra zibethica). Face parte din
familia rozătoarelor. Este originar din America de Nord, fiind adus în Europa prin anul 1905. Ţinut
iniţial în teren împrejmuit, a reuşit să evadeze şi să se răspîndească cu repeziciune, fiind foarte prolific.
În Delta Dunării a fost semnalat în 1954 la Chilia Veche. De obicei trăieşte în galerii pe care şi le sapă
singur în malul apelor, în diguri, taluze, canale, intrarea în galerie se face pe sub apă. Dacă apa scade,
pentru a nu fi descoperit, astupă intrarea cu ierburi şi îşi face alta. Blana îi este apreciată. Cu toate
acestea, puternica prolificitate şi pagubele pe care le produce construcţiilor hidrotehnice dau de gîndit
asupra măsurilor ce eventual ar trebui luate pentru a înfrîna înmulţirea sa. Un alt mamifer destul de
răspîndit în deltă (cu un areal foarte mare, din nordul Saharei pînă deasupra paralelei 55° şi pînă în
pădurile din Siberia) este mistreţul (Sus scrofa) în deltă, el a venit din pădurile carpatine şi s-a adaptat
foarte bine condiţiilor de baltă. Are adăpost şi hrană, observîndu-se în număr mare în zona dintre
Sulina şi Caraorman, dar şi în alte locuri. Dovada prezenţei porcului mistreţ ne este atestată şi de
toponimele din această parte a deltei: lacurile Porcu şi Porculeţ. În literatura cinegetică se afirmă că
porcul mistreţ din Delta Dunării şi-a schimbat înfăţişarea, prin adaptare la specificul zonei. Într-adevăr
el nu are de făcut eforturi prea mari pentru a rîma pămîntul fiind aici mai moale decît la munte. De
aceea greabănul porcului mistreţ de la munte este mai proeminent, în vreme ce al aceluia din deltă este
mai plan, ca să spunem aşa. Apoi, cel din deltă foloseşte picioarele mai mult pentru a trece de pe un
plaur pe altul, înotînd. În această situaţie, ele nu sînt atît de lungi ca cele ale mistreţului de la munte,
care se deplasează pe distanţe mari. Culoarea părului mistreţului din deltă seamănă cu cea a stufului
uscat, mai puţin întunecată decît aceea a semenului său din pădurile carpatine 1. În deltă, porcul mistreţ
este un mare mâncător de rizomi de stuf şi papură. Scormonind însă mlaştina după rizomi, şi uneori şi
peste ascunzişul bizamului, umblînd pînă la fundul acestuia şi consumînd toate generaţiile din bizami
aflate aici. Iată deci că el poate fi de folosit în combaterea bizamului. Dar şi porcul mistreţ au duşmanii
lui. Umblînd colo şi dincolo, întîlneşte porci domestici cu care uneori se împerechează. Ieşirea din
zonele de plaur îi poate aduce boala şi moartea Se poate molipsi astfel de pestă de la cei domestic
Specia fiind prolifică, efectivele de mistreţi se refac însă repede. Nurca (Lutreola lutreola) are şi ea un
areal de răspîndire destul de mare, cuprinzînd o bună parte din Europa. La noi e mai răspîndită în zona
deltei, dar numeric nu este prea mare. Îşi face culcuşurile în adînciturile de sub maluri sau în scorburile
copacilor bătrîni. Hrana preferată: peşti, raci, scoici, etc., dar nu scapă ocazia de a prinde şi mînca
păsări de baltă.
În aceeaşi zonă de stufăriş şi plaur apare şi lupul (Canis lupus), pe care toată lumea îl ştie în
pădure. Este „lupul de stuf", cum îi zic specialiştii. E oare vreo deosebire? Specialiştii afirmă că da. În
primul rînd, este o varietate locală, de talie mai mică decît cel de pădure, avînd culoarea părului mai
roşcată decît a celui din codri. Cu 150 de ani în urmă, lupul de stuf trăia în pusta maghiară. Dar acolo,
cerealele luînd locul stufului, lupul a dispărut. În deltă, lupul trăieşte în ultimul timp mai greu. Cu toate
acestea, plaurul este mai greu accesibil pentru om decît zonele păduroase. Totuşi, în două situaţii, lupul
de aici este mai expus: iarna, cînd îngheaţă balta şi omul cu maşinile sale de recoltat stuf poate
pătrunde mai uşor în zona plaurului, precum şi primăvara, în timpul viiturilor de apă. Lupul se hrăneşte
cu rozătoare, păsări, dar şi cu animale mari (mistreţi, mai ales iarna, cînd aceştia sînt slabi).
În zona grindurilor, mamiferele specifice sînt: nevăstuica (Mustela nivalis), dihorul comun
(Putorius putorius), pisica sălbatică (Felis silvestris), bursucul (Meles meles), vulpea (Vulpes vulpes).
Nevăstuica, răspîndită aproape în întreaga Europă, este întîlnită şi în deltă, uneori în apropierea
gospodăriilor omeneşti. Se hrăneşte cu animale mici: şoareci, dar şi cu alte animale, atacînd, de
exemplu, şi pui de iepuri. Cineva spunea pe drept cuvînt, că dacă nevăstuica ar fi de mărimea leului, l-
ar întrece de două ori ca forţă. Astfel, „regele animalelor" ar risca să-şi piardă faima, pentru că el, cu
cele 200 kilograme ale sale nu poate birui bivolul african de 1 500 kg, în timp ce nevăstuica cu cele 200
grame ale ei îl biruie pe iepure care cîntăreşte aproximativ 3,5 kg!
Dihorul comun este un înotător isteţ, îi place mult peştele, dar şi broaşte, crustacei, precum şi
păsări. Nu-i prea convine viaţa într-un teren umed; de aceea alege locuri mai ridicate, căptuşindu-şi
culcuşul cu stuf şi pene. Este atacat de codalb şi bufniţa. Bursucului i se mai spune şi viezure. Este de
mărimea unui cîine mijlociu şi duce o viaţă de vizuină, hrănindu-se cu fructe, seminţe, rădăcini, viermi,
insecte şi chiar cu porumb. Vulpea se simte bine în deltă. Dă iama, cum vine primăvara, în cuiburile
păsărilor după ouă, nu se dă în lături nici de la păsări. Cu simţul mirosului devenit proverbial, adulmecă
de la distanţă cam ce i s-ar nimeri mai bine gustului ei. ,,Cumătra" mai trece, cumm s-ar spune, pragul
gospodăriilor oamenilor şi nu se întoarce nici de aici „cu mîna goală".
În pădurea Letea, poate fi observată şi prezenţa căpriorului (Capreolus capreolus), mamifer
rumegător, specie cu o mare plasticitate ecologică, fapt ce i-a permis să se răspîndească în întreaga
Europă cu excepţia ţărilor scandinave şi a unor insule (Irlanda, Sardinia etc.). Ţinînd seama tocmai în
această putere de adaptare, căpriorul a fost ales şi în deltă pentru popularea pădurii Letea.
Un loc aparte în fauna deltei şi a complexului lagunar Razelm îl ocupă peştii. Mediul acvatică
deltei şi al Complexului lagunar Razelm diferă în aspectul salinităţii, temperaturii, transparenţei ale
gazelor dizolvate etc. În acest context, apele de aici se subîmpart în:

1
Vezi vol. Din viaţa Deltei Dunării, sub îngrijirea A.G.V.P.S., 1958.
 a) ape dulci, cu un conţinut în 0,2—0,4 g săruri la litru. În această categorie sînt lacurile,
japşele, canalele. De remarcat că şi apele Dunării au, la rîndul lor o anumită mineralizare
redusă desigur. Astfel, Dunărea la Tulcea are 0,29 g săruri la litru, iar la Ceatalul Sf.
Gheorghe, 0,3g/l
b) apele salmastre, lacurile de litoral au o salinitate mai ridicată. Lacul Razelm, de exemplu,
are 4—5g săruri la litru, în vreme ce lacurile Zmeica şi Sinoie 10—30 g la litru. Prin
urmare, mediul de viaţă al peştilor este diferit sub aspect hidrochimic.
În legătură cu modul de comportare a peştilor, de subliniat că unii sînt statornici, preferînd să
nu părăsească bălţile în care trăiesc (linul, caracuda ş.a.). Alţii, dimpotrivă, migrează din bălţi în
Dunăre şi invers, făcînd această deplasare în mod regulat (crapul, somnul, văduviţa etc.). Există peşti
care vin din mare în Dunăre pentru reproducere (sturionul, scrumbia de Dunăre), iar anghila trăieşte în
apele dulci şi pleacă la mii de kilometri, pînă în apropierea coastelor americane, pentru reproducere.
Între speciile de peşti de o mare plasticitate genetică se numără şi crapul, permiţînd chiar
realizarea multor rase noi. Cît de gustoasă este carnea crapului ne spune — şi-i dăm dreptate — Mihail
Sadoveanu „Iar crapul «la proţap», aproape obligatoriu în meniul excursionistului, să nu-l primiţi — ne
sfătuieşte scriitorul — decît după ce veţi fi răbdat toată ziua de foame". În privinţa dimensiunilor şi
greutatea crapului, să-l ascultăm tot pe Sadoveanu: „Pentru pescarul deltei «crap»- e numai crapul care
trece de cinci kilograme. Celălalt peşte din acelaşi soi, care a servit la prima “zamă de bază” (adică
ciorba pescărească — n.n.), are nume deosebite, după vîrstă şi greutate: puiul de crap se cheamă ciu-
ciu; mai mărişor: crăpuştean; de la jumătate de kilogram în sus: ciortănică, ciortănaş, ciortan,
ciortocrap".1 Din familia Cyprinidelor, în apele deltei putem cita: morunaşul, babuşca, roşioara, carasul
argintiu, obleţul, avatul, acesta din urmă singurul răpitor din familie. Speciile arătate, frecvent întîlnite
în apele deltei, au o valoare economică ridicată.
Tot dintre peştii răpitori, amintim ştiuca (Esox ludus). Ţîşneşte din apă pentru a prinde o
insectă de pe o frunză de deasupra apei, dar şi „pescuieşte" zdravăn alte specii. Porecla de „vulpea
bălţilor" este deci îndreptăţită.
Şalăul este un peşte de apă dulce, dar se complace şi în apele salmastre ale lacurilor litorale.
După cum se ştie, şalăul are o carne foarte gustoasă şi de aceea s-au înfiinţat staţiuni piscicole speciale
(Enisala) pentru reproducerea lui. Somnul (Silurus glanis), de asemenea răpitor, nu are solzi, îi plac
lacurile cu apă curată, cu fund nisipos. Poate fi întîlnit şi în Dunăre. Vom apela din nou la Sadoveanu
pentru a afla cum aprecia el somnul din deltă: „Somnul deltei ajunge pînă la patru sute de kilograme. E
balaurul din poveste. Despre acest balaur se spun, la focurile de popas, istorisiri de te încrînceni (...)
Căci şi somnul îşi are numele lui deosebit: cel mic de tot e moacă; moaca devine somotei, apoi iarma şi
iaprac; către douăzeci de kilograme e somn pană. Deci iarma e un peşte mijlociu, cu carnea albă,
fragedă şi dulce".
Bibanul, de asemenea peşte răpitor, trăieşte mai mult la fundul apei. Saramura de biban este
renumită, mai ales cu mujdei de usturoi. Ghiborţului (Acerina cernua) îi plac apele stătătoare sau lin
curgătoare, cu fundul nisipos sau mîlos, adînci şi întunecoase. Apele unor crescătorii piscicole sînt
populate în ultimul timp cu un peşte numit amurul alb (Ctenopharingodon idella), filofag, importat din
R- P. Chineză, şi un altul numit sînger (Hypophtalmichtys molitrix), adus din aceeaşi ţară. Amîndouă
spaciile fac parte din familia Cyprinidelor şi sînt productive. Tot o rudă a crapului este şi Ictiobus
ciprineum — Bufallo, originar din America de Nord, ce se află în curs de aclimatizare la crescătoria
piscicolă din nordul Complexului lagunar Razelm.
Din familia sturionilor, se remarcă păstruga, morunul, nisetrul — peşti foarte valoroşi sub
aspect economic. În excelenta lucrare “Sturionii”2 se consideră că aceşti peşti sînt printre cei mai vechi
ce populează apele globului, fiind proslăviţi în proza şi poezia antică. Sturionii n-au lipsit — după cum
se arată — de la mesele regilor daci Burebista şi Decebal, iar mai tîrziu sînt menţionaţi în hrisoavele
domnitorilor Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare ş.a. Din păcate, aceşti peşti sînt astăzi în scădere
numerică şi dacă nu se iau măsuri grabnice, speciile sturionilor vor dispărea, spre regretul tuturor.

1
Mihail Sadoveanu, Privelişti dobrogene, B.P.T., Edit. Minerva, Bucureşti, 1974.
2
Gh. Manea, Sturionii, biologie, sturionicultură şi amenajări piscicole, Edit. Ceres, 1980.
 DRUMURI SPRE DELTĂ
Excursiile în Delta Dunării au că punct de plecare îi mod obişnuit oraşul Tulcea, ale cărui
legături cu restul ţării fac lesne accesibilă regiunea deltei.
De la Tulcea spre deltă pot fi folosite 3 rute turistice simple şi un mare număr de rute
combinate, care ating cele mai importante obiective, utilizîndu-se pentru aceasta mijloace de transport
pe apă şi pe uscat.
Drumul pînă la Tulcea se poate parcurge pe următoarele căi:
1. Pe apă: ruta cea mai agreabilă şi mai frecventată este Galaţi — Isaccea — Tulcea;
2. Pe şosea: există mai multe posibilităţi, ţinînd cont de oraşul de unde se porneşte:
a) Brăila (sau Galaţi) — Garvăn — Isaccea — Somova — Tulcea. Dacă se pleacă
de la Brăila, se trece Dunărea cu bacul la Smîrdanu, apoi se continuă drumul
trecînd prin Măcin. În cazul în care se are punct de plecare oraşul Galaţi, trecerea
Dunării se face în dreptul comunei 23 August. Ambele şosele se întîlnesc la
Garvăn, de unde drumul continuă prin Isaccea, Somova pînă la Tulcea. Pentru
turiştii care vin prin vestul sau nordul ţării, cu mijloace auto, aceasta este ruta
cea mai scurtă.
b) Constanţa — Tariverde — Mihai Viteazu — Babadag — Tulcea. Este ruta
directă spre Tulcea, folosită frecvent de turiştii aflaţi pe litoralul Mării Negre.
c) Vadu Oii — podul peste Dunăre — Hîrşova — Topolog — Tulcea. Ruta este
folosită frecvent de către acei turişti ce vin din vestul ţării, cu mijloace auto,
trecînd pe frumosul pod în arc transdanubian.
3. Pe calea ferată ruta spre Tulcea trece prin Medgidia. Este recomandată pentru turiştii veniţi
din vestul ţării sau pentru cei ce pleacă din Constanţa ori din staţiunile de pe litoral.
4. Cu avionul: există curse al căror orar şi traseu aerian e stabilit anual de TAROM. De regulă
avioanele pleacă dimineaţa din Bucureşti şi aterizează pe aeroportul de la Mihail Kogălniceanu (la 14
km de oraşul Tulcea), după 45' de zbor. Înapoierea are loc în dimineaţa aceleiaşi zile.
Dintre aceste căi de acces, cea mai folosită este pe apă (mai puţin obositoare, mai comodă),
oferind posibilitatea de a urmări de pe puntea vasului cursul plin de pitoresc al Dunării şi configuraţia
originală a munţilor Dobrogei. În cazul cînd se alege varianta pe apă, se recomandă ca plecarea din
Galaţi să se facă dimineaţa, pentru a se putea admira tabloul ce-l oferă natura acestor locuri şi pentru a
avea timpul necesar pentru a vizita oraşul Tulcea. Ruta, avînd că punct de plecare Brăila, după
traversarea Dunării, se continuă pe şoseaua asfaltată de pe malul braţului Dunărea Veche (Măcin), intră
în Măcin, după care se desfăşoară pe la Jijila - Garvăn; în apropiere se află ruinele cetăţii Dinogeţia şi
localitatea Văcăreni. Menţionăm că înainte de a se intra în oraşul Măcin se află o staţie PECO.
Ruta pe şoseaua Constanţa — Tulcea trece prin localităţile Tariverde şi Mihai Viteazu (aflate
la o distanţă aproximativ egală de Histria — cca 15 km). Localitatea Babadag poate constitui un punct
de plecare spre următoarele obiective turistice: Enisala (cetatea Enisala. numită şi Heracleea),
Denistepe, Jurilovca etc., care pot fi atinse cu mijloace auto.
Pe calea ferată, un drum leagă direct Constanţa de Tulcea. Această rută, după ce străbate, ca şi
şoseaua, podişul Dobrogei de Sud se continuă spre nord, urcă şi coboară pantele podişului şi dealurile
nord-dobrogene. Peisajul pe care ni-l oferă colinele adesea mamelonare, nu prea înalte, golaşe sau
împădurite, cu lacuri ce se preling pînă la poalele Babadagului, constituie, în tablourile naturale ale ţării
noastre, o notă aparte. Este demnă de atenţie porţiunea de cale ferată ce trece prin pădurea Babadag, cu
o vegetaţie bogată. Urmează gara Babadag de la care o stradă (Stejarului) coboară spre oraş. Pe partea
dreaptă din fereastra vagonului se profilează în zare ruinele Cetăţii Enisala. Ruinele cetăţii, deşi se află
la sud-est de oraş, se pot vedea după ce calea ferată ajunge în apropierea lacului Babadag, de unde se
deschide o vastă panoramă asupra a ceea ce a mai rămas din vechea cetate. Drumul de cale ferată
şerpuieşte înspre nord, apropiindu-se de şoseaua asfaltată (D.N. 22), mai ales atunci cînd el se apropie
şi mai mult de lacul Babadag. Dar înainte . de a trece de locul numit Podul Topraichioi, în partea stîngă
a drumului, pe o mică ridicătură de teren de pe malul bălţii Topraichioi s-au descoperit ruinele unei
fortificaţii romano-bizantine, datînd, după cît se pare, din sec. V. e.n. Se crede că această fortificaţie,
împreună cu alte puncte întărite, asigura paza drumurilor antice 1. După ce trecem podul, pe partea
stîngă se profilează legendarul Denistepe, spre care se derulează o şosea pietruită ce se leagă şi de halta
Cariera C.F.R. Zebil, aflată în partea dreaptă a drumului. Ruta continuă, trecînd prin staţia Mihail
Kogălniceanu. După ce depăşim gara, pe partea dreaptă a traseului, se profilează Dealul Uzumbair,
1
Andrei Opaiţ, O nouă fortificaţie romano-bizantină în nordul Dobrogei — Topraichioi, raport preliminar,
„Peuce", VIII, 1980, p. 415.
care pe unele hărţi apare prescurtat: Uzum. Aici a fost descoperit în anul 1962 un tezaur, cunoscut sub
denumirea de „Tezaurul de la Uzumbair", care cuprinde 25 000 de monede de argint, provenite de la
„Hoarda de Aur", aproape 200 perperi bizantini de aur, lingouri de argint şi diferite obiecte de podoabă
de la cetăţile genoveze de la gurile Dunării. Tezaurul datează de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi
începutul secolului al XIV-lea. El se află la Muzeul Deltei Dunării din Tulcea 1. Ruta se desfăşoară în
continuare, trecînd prin staţia Cataloi şi, şerpuind, coboară apoi spre Tulcea, a cărei panoramă ne apare
brusc, întregul oraş se află acum în faţa noastră, cu construcţiile sale industriale, comerciale, porturile şi
parcurile lui, lacul Ciuperca, iar în zare colina Monumentului Independenţei.
După această prezentare sumară a rutelor turistice pînă la Tulcea, să trecem la descrierea lor în
amănunt.

1. GALAŢI — ISACCEA — TULCEA

Distanţa totală de 79 km dintre Galaţi şi Tulcea este străbătută cu vase NAVROM obişnuite,
în aproximativ 4 ore (incluzîndu-se şi oprirea vaselor la gara fluvială Isaccea). Cu navele rapide (tip;
„Săgeata") acelaşi parcurs se realizează în 2 ore şi 10 minute.
Navele de tip „clasic" au o capacitate de aproximativ 300 persoane, cele de tip „Săgeata" de
60. Viteza de deplasare a vaselor de tip clasic este de 15 km pe oră, a celor rapide, 60—70 km pe oră.
De reţinut că unele curse, potrivit itinerarului stabilit anual de NAVROM, care circulă pe relaţia Brăila
— Galaţi — Isaccea — Tulcea, îşi continuă drumul de la Tulcea spre Chilia Veche — Periprava sau
Tulcea — Maliuc — Crişan — Sulina. Mai rar sînt stabilite curse în continuare spre Sf. Gheorghe.
Înainte de a pleca din Galaţi spre Tulcea, să facem cunoştinţă cu vechiul port dunărean.

GALAŢI (de la Brăila la Galaţi, pe apă, sînt 20 km; pe şosea, 37 km; pe calea ferată, 31 km).
Aşezare. Oraşul Galaţi este situat, ca şi Brăila, pe malul stîng al fluviului. Este „prins" între
trei ape importante: Siret, Dunăre şi, ceva mai departe, Prut, care i-au influenţat dezvoltarea. Este, de
asemenea, port la Dunărea maritimă, aflîndu-se la 150 km depărtare de vărsarea fluviului în mare.
Altitudinea terenului pe care se află oraşul variază între 6 şi 60 m faţă de nivelul mării.
Istorie. Datorită poziţiei sale geografice, oraşul Galaţi se situează printre cele mai vechi
aşezări din Moldova. O mulţime de legende şi ipoteze în legătură cu originea numelui său încearcă să
ateste această existenţă străveche. Se afirmă, de pildă, că galii ar fi înfiinţat aici o colonie, în sec. al III-
lea î.e.n. Alte ipoteze arată că locuitorii coloniei greceşti Callatis (Mangalia de azi) ar fi dat numele lor
aşezării. Unii pretind că un misionar creştin din veacul al IV-lea, pe nume Gallatos, sau pescar cu
numele Galat, ar fi dat numele lor localităţii. Să lăsăm însă incertitudinile legendelor şi să mergem pe
drumul realităţilor istoriei. Fapt este că vechimea Galaţilor se pierde în negura vremii, încă Miron
Costin şi Dimitrie Cantemir atestă existenţa lîngă Galaţi la Barboşi) a unei cetăţi ridicate de romani în
timpul lui Traian. Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi materiale ce confirmă lunga cale a
timpului care leagă oraşul modern Galaţi de primele lui începuturi. În epoca feudală, dovezi istorice
arată că locuitorii Galaţiului opuneau o rezistenţă înverşunată jafului otoman. Iată, de pildă, ce-i scrie
sultanul de la Constantinopol domnului Moldovei, Alexandru cel Bun, în legătură cu cetele armate care
atacau obiectivele şi transporturile militare turceşti: „Să te ocupi personal de această afacere" — spunea
grijuliu firmanul —, iar mai departe cerea ,,a găsi pe răzvrătiţii care jefuiesc negustorii, supără raiaua şi
tulbură satele şi oraşele”. Îngrijorarea şi supărarea sultanului erau fireşti, pentru că prin Galaţi se
scurgea o mare parte din bunurile din cadrul obligaţiilor pe care le impunea ţărilor române, Poarta
otomană. Pentru independenţa ţării, la Roşcani, pe teritoriul judeţului Galaţi, s-a dat o crîncenă bătălie
împotriva cotropirii otomane, în care a pierit eroic Ioan Vodă cel Viteaz (l574). Domnul Moldovei,
Dimitrie Cantemir numea Galaţiul “tîrgul de negoţ cel mai vestit pe toată Dunărea".
Fig 01
Galaţiul făcea un comerţ foarte activ cu grîne, oi, brînză, grăsime, ceară, unt, miere de albine,
lemn de construcţie, dar şi cu peşte. Astfel, sînt dovezi că pe la 1760, locuitorii din Cameniţa Podoliei
veneau la Galaţi pentru a cumpăra morun. Mii de care de peşte plecau din Moldova, respectiv şi din
Galaţi în fiecare an. Galaţiul a fost şi un centru meşteşugăresc important, care, pornind de la ateliere
modeste, a evoluat spre o industrie mecanică, mergînd pînă la construcţii navale, fireşte la nivelul
tehnic de atunci. Ne referim la construirea de vase militare în anul 1776, în număr de două, pentru cele
două ţări româneşti. Evoluţia economică, mai ales după pacea de la Adrianopol (1829), n-a însemnat şi
slăbirea luptei pentru libertate şi independenţă naţională. Anul 1848, cu evenimentele sale, marchează
şi aici momente importante. Astfel, după înfrîngerea mişcării revoluţionare de la Iaşi, cîţiva din
conducătorii sînt aduşi pentru a fi predaţi turcilor. Dar barcazul care trebuia să-i ducă la Măcin, unde se

1
Petre Coteţ, Ioan Popovici, Gavrilă Simion, op. cit.
află garnizoana turcească, a luat alt drum, spre Brăila, unde, cu sprijin diplomatic englez, au fost
eliberaţi, luînd ulterior drumul pribegiei, spre Transilvania. Alexandru Ioan Cuza, viitorul domn al
primei Uniri, a trecut şi el prin momente grele, aflîndu-se printre cei surghiuniţi de domnul Moldovei,
Mihail Sturza, Vremurile se schimbă şi Alexandru Ioan Cuza devine pîrcălab de Galaţi. Galaţiul a
contribuit la înfăptuirea Unirii, prin acţiunile lui Costache Negri, dar şi ale celorlalţi mari patrioţi:
Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Ion
Ionescu de la Brad, care prin întrunirile de la Mînjina (casa lui Costache Negri, aflată la 48 km de
Galaţi, în comuna ce poartă azi denumirea de Costache Negri), a cimentat legăturile între cele două ţări
surori, pregătind astfel marele act al Unirii. Mulţi fii ai Galaţiului au luptat pe fronturile de luptă din
Bulgaria pentru Independenţa ţării. Oraşul a fost de multe ori scena unor mari acţiuni revendicative
muncitoreşti. Grevele din anii 1872, 1888, 890 se înscriu între aceste acţiuni. Nici după ce se trece
pragul anului 1900 frămîntările de aici nu au sfîrşit. Creşterea potenţialului industrial al oraşului, prin
crearea mai multor unităţi de producţie uzinală, a condus şi la sporirea numărului muncitorilor, ceea ce
face din Galaţi .un puternic centru muncitoresc, care la 13 iunie 1916 ia atitudine împotriva războiului
imperialist, acţiune reprimată sîngeros de autorităţi. Cel de-al doilea război mondial aduce oraşului
mari suferinţe. În vara anului 1944, trupele fasciste germane în retragere dinamitează întregul centru al
oraşului. Cîteva mii de case cad pradă acestei acţiuni de distrugere sistematică, înfăţişarea de astăzi a
urbei a şters în întregime urmele tragice. Pe locul vechiului Galaţi, în centru cu case avariate de război,
la periferie cu locuinţe mizere, fabrici prost utilate, a apărut un oraş modern, cu cartiere avînd o linie
urbanistică atrăgătoare, cu spaţii verzi şi artă monumentală realizată într-un stil modern. Zestrea
industrială a oraşului dispune de întreprinderi la un nivel tehnic superior, între care se înscrie şi marele
Combinat siderurgic de aici.
Galaţiul dispune, de asemenea, de complexe comerciale, cinematografe, stadioane sportive şi
alte dotări cu caracter social, pe care le vom întîlni străbătînd un oraş care numără azi peste 250 000 de
locuitori;
Obiective turistice. Venind pe şoseaua Brăilei (D.N. 2 B), după ce depăşim intersecţia cu
şoseaua D.N. 25, care merge spre Hanu Conachi — Tecuci intrăm în oraşul Galaţi. Şoseaua urcă spre
punct cel mai înalt al oraşului, unde se află: (1) urmele unei aşezării dacice şi castrul roman Tirighina
— Barboşi. Încă Vasile Pârvan, în cartea să Civilizaţiile străvechi din regiunea carpato-danubiană ne
vorbea de faptul că la Barboşi a existat o factorie (agenţie comercială) grecească, care avea drept scop
să lege relaţii comerciale cu lumea geto-dacă. Era deci un punct important, pe care romanii au căutat
să-l întărească şi să-l păstreze şi în scop strategic. La poalele castrului se află o aşezare civilă şi
necropola romană. Legenda spune că acest punct strategic ar fi fost vizitat şi de împăratul Traian, care
ar fi fost nemulţumit de cele constatate aici şi ar fi pedepsit pe comandantul militar pentru această stare
de lucruri, între dovezile materiale descoperite se află şi cavalerul trac (divinitate venerată de către
populaţiile trace din regiunea balcano-dunăreană, în sec. II şi III e.n.) şi cavalerii danubieni (divinităţi
geto-dace), precum şi monede, podoabe, unelte, arme, expuse la Muzeul de istorie veche din Galaţi. În
imediata vecinătate a ruinelor castrului se află restaurantul şi campingul „Tirighina". Restaurantul
dispune de o terasă acoperită. Cazarea se poate asigura în bungalowuri şi căsuţe. Există loc de parcare
pentru maşini. În oraş se ajunge urmînd drumul ce străbate cartierul Ţiglina; pe partea dreaptă a
autostrăzii se află cartierul Ţiglina l, pe cea stîngă, Ţiglina 2. Se intră apoi pe str. Brăilei, care
confluează cu bd. George Coşbuc, unde se află la nr. 2 hotelul „Turist" (categ. I) cu 10 nivele, 250
camere, restaurant, bar de zi, terasă, apoi în continuare pe str. Brăilei, pe partea stângă (2) Casa de
cultură a sindicatelor (str.I Brăilei nr. 136), construcţie monumentală din marmură şi travertin,
realizată în stil modern, cu elemente geometrice armonios îmbinate. Aşezămîntul cuprinde: o sală de
800 de locuri, săli pentru conferinţe, lectură şi audiţii muzicale. În faţa Casei de cultură se află bustul
lui Gheorghe Gheorghiu-Dej; pe partea dreaptă a străzii Brăilei pe un loc care coboară uşor spre
Dunăre se află (3) Complexul sportiv „Dunărea" şi Palatul sporturilor. Stadionul Dunărea dispune
de o capacitate de 25 000 de locuri. Locul pe care este situat oferă totodată un plăcut prilej de a admira
şi de aici panorama acestei zone încîntâtoare. Alături de stadion se află Palatul sporturilor, (prevăzut cu
săli şi instalaţii moderne (centrală pentru condiţionarea aerului, o sală de scrimă, instalaţii pentru
transmisiuni de radio şi televiziune). În dotarea acestei zone se află şi un patinoar artificial acoperit cu
o suprafaţă a gheţei de 1 800 m2 şi o capacitate pentru 5 000 de spectatori. În continuare, pe aceeaşi
parte a drumului (dreapta), se profilează latura nordică a cartierului „Mazepa", altădată o zonă virană,
cu case nearătoase risipite în neorînduială, azi în întregime modernizat; ajungînd în centrul oraşului, str.
Brăilei confluează cu bulevardul Republicii, unde întîlnim hotelul „Dunărea", bd. Republicii nr. 15,
categ. I, cu 260 locuri şi hotelul „Galaţi", bd. Republicii nr. 12, categ. I, cu 132 locuri, cu o terasă de
pe care se deschide o frumoasă perspectivă asupra oraşului. Această parte cuprinde construcţii
moderne, realizate pe locul ruinelor lăsate de ultimul război mondial, aşa cum s-a mai arătat. La
confluenţa celor două străzi amintite se află un pasaj subteran. Bulevardul Republicii este bogat în
obiective de interes turistic şi, pentru a le vedea, să începem de la Dunăre, unde avem plăcuta surpriză
de a întîlni o (4) frumoasă faleză. Malul stîng al Dunării este flancat de o zonă amenajată ce are o
lungime de aproape 4 km, realizată din beton, piatră şi asfalt, încadrată într-o frumoasă zonă verde. Pe
faleză se află o autostradă. În vara anilor 1977 şi 1978 în această zonă a fost organizată o (5) Tabără
de sculptură, cu piese realizate din metal, care dau sensuri şi semnificaţii multiple materialului din
care sînt făcute. Vizitatorii au impresia că aici confluează două mari forţe ale lumii contemporane: cea
tehnologică şi universul artistic modern. Printre exponate: „Ziua şi noaptea", de Vasilica Marinescu,
„Confluenţe", de Manuela Siclodi, “Poarta oraşului", de Gheorghe Terescenco, „Fisiune", de Nicolae
Şaptefraţi, „Pasărea apelor", de Silviu Catargiu, „Fructul soarelui", de Gh. Apostu, "Evoluţie", de Bela
Crişan ş.a. În dreptul falezei se află vasul-hotel „Libertatea", iar pe ţărmul înalt se conturează linia
modernă a restaurantului „Pescarul", cu o frumoasă terasă ce dă spre Dunăre. Vom arunca apoi
privirile spre (6) biserica Precista care domină peisajul zonei, prin turnuleţele în stil moldovenesc şi
masivitatea construcţiei. I se mai spune şi „biserica fortăreaţă", datorită aspectului impunător şi sobru;
în timpul unor evenimente dramatice ea a slujit şi ca adăpost. A fost ridicată timpul domniei lui Vasile
Lupu de către doi negustori greci. Prima ei descriere ne-a lăsat-o călătorul sirian Paul de Alep, care a
vizitat-o în ianuarie 1651. Biserica găzduieşte o secţie muzeistică de artă feudală şi diferite dovezi
documentare asupra trecutului oraşului Galaţi. Biserica Precista a fost martora multor evenimente ce au
avut loc la Galaţi, între care şi drama eteriştilor, care zadarnic şi-au căutat salvarea între zidurile ei
întărite (în anul 1821), fiind pînă la urmă omorîţi de otomani.
Întorcîndu-ne pe bulevardul Republicii, flancate construcţii noi de locuit, întîlnim pe ambele
sale laturi unităţi comerciale. În continuare, pe partea stîngă a bulevardului, se află un parc în cadrul
căruia vedem (7) statuia lui Costache Negri (1812—1871 om politic şi diplomat român, militant de
frunte pentru Unirea Principatelor, despre care s-a amintit şi cu alt prilej. Statuia este realizată în bronz
de sculptorul I. lordănescu. Ne vom continua drumul bulevard, întîlnind pe partea dreaptă clădirea
Consiliului popular municipal, apoi pe partea stînga apare clădirea Universităţii, bd. Republicii nr. 5
cuprinzînd, mai ales pe faţadă, elemente arhitectonice brîncoveneşti. Putem face un scurt popas la
băncile micului scuar din faţa Universităţii, aflat pe partea dreaptă a bulevardului. Ne vom continua
apoi drumul, întîlnind frumoasa clădire a Consiliul popular judeţean, bd. Republicii nr. 56, opera
arhitectului Ion Mincu. Clădirea cuprinde între altele elemente ale stilului gotic, mai ales în cel de-l
doilea registru al ei. Pe faţadă, deasupra intrării, disting două statui de marmură albă, reprezentil
simbolic industria şi agricultura, opera sculptorului Fr. Storck. Sub fiecare statuie se află cîte o stemă
de bronz, avînd pe ele emblemele fostului judeţ Covurlui. Cotim apoi pe o străduţă ce afluează pe str.
Alexandru Ioan Cuza, unde la nr. 80 ne vom afla în faţa clădirii (8) Muzeului de istorie veche. Pe
acest loc se află casa care a aparţinut pîrcâlabului Alexandru Ioan Cuza. În vechea casă a există o
colecţie particulară: Paul şi Ecaterina Paşa. Profilul colecţiei, formată din cîteva sute de exponate, era
mixt: obiecte de ştiinţe naturale şi istorie. În anul 1938, Asociaţia „Cuza Vodă" a cumpărat această
casă, a demolat-o şi pe locul ei, prin subscripţie publică, a construit un alt imobil, în care a organizat pe
alte baze un muzeu, inaugurat la 24 ianuarie 1939 (la împlinirea a 80 de ani de la Unire). Cu toate
acestea, muzeul păstra caracterul său mixt: secţii de istorie, ştiinţe naturale şi artă. Numai după anul
1956 muzeul se reprofilează, luînd naştere trei muzee: Muzeul regional de istorie, Muzeul regional
de ştiinţele naturii şi Muzeul regional de artă. În această clădire unde ne aflăm vom vedea exponate
din istoria veche a ţării noastre, respectiv a judeţului Galaţi, într-o altă clădire, de pe bd. Republicii se
află Secţia de istorie modernă şi contemporană. Mai întîi să urmărim ce ne oferă sub aspect
muzeistic vizitarea acestui aşezămînt de cultură istorică. Astfel, pot fi văzute unelte din epoca
paleolitică, ce cuprinde o perioadă de 12 000 de ani în urmă, apoi dovezi materiale aparţinînd
oamenilor din epocile neolitică, bronzului şi fierului. Unelte casnice şi arme au fost descoperite de-a
lungul apelor, precum şi pe boturi de deal: cuţite, dălţi, lăncii, vîrfuri de săgeţi. S-au găsit, de
asemenea, vase ceramice (com. Suceveni) ale populaţiei geto-dace. Perioada romană şi-a lăsat şi ea
urmele: podoabe, sarcofage ş.a. La fel şi cea feudală. Părăsind incinta muzeului, ne vom întoarce pe bd.
Republicii; la nr. 70 (9) vom vizita Secţia de istorie modernă, unde se află exponate ce atestă trecutul
oraşului şi judeţului Galaţi, precum şi dovezi ale luptei proletariatului gălăţean pentru o viaţă mai bună.
De asemenea, sînt prezentate aspecte ale evoluţiei ascendente ale vieţii acestor meleaguri sub aspect
economic şi cultural, în ultimele decenii. Continumdu-ne drumul pe bulevard, vom întîlni pe partea
stîngă (10) clădirea Teatrului dramatic, (bd. Republicii nr. 59), realizată în stil doric, avînd un
frontispiciu original, opera sculptorului Mac Constantinescu. La Galaţi activitatea teatrală are o bogată
tradiţie şi începuturile carierei artistice ale marii actriţe Aristizza Romanescu îşi au rădăcinile în acest
oraş. Şi în prezent activitatea teatrală este deosebit de bogată, cu o largă paletă a repertoriului. Drumul
nostru, pe partea stîngă, vă întîlni (11) Muzeul de ştiinţe naturale, (bd. Republicii nr. 91), care
dispune de aproximativ 39 000 exponate, oferă publicului vizitator, pe criterii ştiinţifice, o imagine a
unor zone naturale din judeţul Galaţi, între altele, diorama ornitofaună din sud-estul Moldovei, pledînd
pentru ocrotirea naturii, dată fiind importanţa păsărilor în păstrarea echilibrului ecologic. Pentru
vizitarea unui alt important obiectiv cultural din acest oraş, vom părăsi pentru un timp axul
bulevardului, deviind pe partea dreaptă, spre strada Mihai Bravu, unde la nr. 16 ne vom afla în faţa (12)
Bibliotecii V. A. Urechia, care cuprinde valoroase colecţii bibliofile. În curte, la intrare, bustul în piatră
al lui V. A. Urechia. Biblioteca a fost inaugurată în anul 1890. De menţionat că V. A. Urechia a fost o
mare personalitate culturală, cu o bogată activitate publicistică şi de colecţionar, reuşind să strîngă
valoroase obiecte ce sînt expuse în muzeele din Galaţi. A fost membru fondator al Muzeului de
antichităţi din Bucureşti, alături de Alexandru Odobescu şi A. T. Laurian. A avut multiple preocupări,
între care şi cunoaşterea mai îndeaproape a ruinelor cetăţii de la Enisala, pe care o vom întîlni mai
tîrziu; urmînd în continuare strada Mihai Bravu, vom vedea în faţa noastră, la nr. 48 (13) Casa
memorială Costache Negri. În această casă a locuit scriitorul, care între anii 1851—1852 a fost şi
pîrcălab al judeţului Galaţi, cînd oraşul cunoaşte o ascensiune din punct de vedere edilitar şi urbanistic.
Casa face parte dintr-un complex de clădiri şi este de o arhitectură simplă. În ultimii ani, aici a fost
organizată o expoziţie, cuprinzînd dovezi din perioada paşoptistă, în care, după cum s-a mai spus,
Costache Negri a avut un rol deosebit de activ. Tot pe această stradă se află şi (14) Teatrul muzical
(liric) „N. Leonard", (str. Mihai Bravu nr. 2). Denumirea care i s-a dat acestui teatru are drept temei şi
faptul că marele artist s-a născut la Galaţi. Muzicologul Teodor Bălan, povestind viaţa lui N. Leonard,
„prinţul operetei", referindu-se la urbea de naştere a viitorului artist, ne spune: „Mahalaua aceasta
mizeră era tristă în toate anotimpurile. Aici, în casele din str. Moruzzi, la nr. 3, s-a născut la 13
decembrie 1886 Leonard, fiul mecanicului de locomotivă Constantin Nae". Vom reveni pe bd.
Republicii, unde în faţa Grădinii publice se află (15) Monumentul lui Alexandru Ioan Cuza. Soclul
monumentului este mai vechi şi aparţine ansamblului sculptural „Monumentul muncilor agricole",
realizat de sculptorul florentin Raffaelo Romanelli în anul 1927. Statuia lui Alexandru Ioan Cuza este
opera sculptorului Ion Jalea (1972). Intrînd în (16) Grădina publică vom întîlni busturile lui Ion Luca
Caragiale şi George Enescu, precum şi statuia poetului Mihai Eminescu, opera sculptorului Fr. Storck.
A fost inaugurată în anul 1911 în centrul oraşului şi nu demult mutată aici. În grădină se află un
restaurant, de unde se poate arunca o privire asupra lacului Brateş. Avem ştiri despre fosta baltă a
Brateşului şi în Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir. (Acum din fostul lac Brateş, ce se
întindea pe o suprafaţă de 7 400 ha, a rămas în partea sudică o amenajare piscicolă cu o suprafaţă de
2400 ha; cea mai mare parte a terenului a fost desecată şi dată în circuitul agricol.) Din grădina publică
mai sînt vizibile gara C.F.R., Şantierul naval ş.a. Revenind în bd. Republicii, ne vom continua drumul,
întîlnind pe partea stîngă, la nr. 141, (17) Muzeul de artă românească modernă şi contemporană, care
cuprinde lucrări de pictură, sculptură, grafică, tapiserie. Între lucrări întîlnim opere de: Th. Pallady, Gh.
Petraşcu, Camil Ressu (originar din acest oraş), I. Iser, Fr. Şirato, St. Dimitrescu, A. Jiquidi, C. Baba,
Gh. Anghel, Al. Ciucurencu, D. Ghiaţă, Vida Gheza, I. Pacea, Brăduţ Covaliu, I. Bitzan, Patriciu
Mateescu, Maria Gheişei, Boris Caragea, Romul Ladea ş.a. În afara obiectivelor menţionate, pe acest
traseu se mai pot vizita: (18) Statuia docherilor, aflată la intrarea în docuri, împreună cu placa
comemorativă de la Palatul navigaţiei (construit după planurile inginerului Anghel Saligny), a fost
dedicată evenimentului ce a avut loc la 13 iunie 1916, cînd muncitorii au demonstrat pentru dreptate
socială, libertate şi pace, faptă ce a adus Galaţiului simbolica denumire de „Portul Roşu"; (19) biserica
Vovidenia, (str. Logofătu Tăutu nr. 18), datează din anul 1790. O piatră de mormînt aminteşte că aici a
fost înhumată mama domnitorului Al. I. Cuza.
Obiective turistice în împrejurimi: (1) Complexul turistic Gîrboavele se află la 17 km
depărtare de Galaţi, pe şoseaua Galaţi — Bîrlad (D.N. 26), pînă la care se poate ajunge şi cu autobuzul.
Teren de campare, unităţi de alimentaţie publică. Complexul turistic se află în mijlocul unei păduri de
700 ha. Tot aici se află un mic parc zoologic; de asemenea, (2) Casa memorială Costache Negri din
comuna Costache Negri (fost Mînjina), la 48 km, spre care se desfăşoară o şosea asfaltată (D.N. 24 A)
Galaţi — Slobozia — Conache — Pechea — Costache Negri), în care sînt prezentate exponate legate
de perioada premergătoare Unirii. Despre Mînjina.. V. Alecsandri seria că aici „moldovenii şi muntenii
aveau ocaziunea de a se cunoaşte de aproape, a se stima, a se iubi, a pune la un loc sperările lor a face
proiecte măreţe pentru renaşterea patriei comune", (3) Complexul turistic „Hanu Conache", unde se
află o frumoasă pădure de salcîmi. Se merge mai întîi pe D.N. 2 B înspre Brăila. La intrarea în comuna
Şendreni se bifurcă D.N. 25 spre Tecuci, pe care traseu se află Hanu Conache, la o depărtare de 41 km
de Galaţi; (4) balta Zătun este accesibilă la 2 km est de oraş şi (5) balta Cătuşa, la cca 3 km vest de
localitate, locuri bune de pescuit pentru amatori.
Trecerea Dunării se face cu bacul spre comuna 23 August. Punctul de trecere este amenajat şi
se află în partea vestică a oraşului. Din cartierul Ţiglina l, se coboară spre Dunăre, avînd că reper turnul
televiziunii.
Plecarea cu vaporul spre Tulcea se face din Gara fluvială, aflată în Palatul Navigaţiei, care a
fost construit în anul 1912. Este o construcţie care domină această parte a Dunării, atît prin poziţia pe
care o ocupă, cît şi prin arhitectura sa, prin elementele specifice româneşti ce le cuprinde. Tot de aici se
pleacă, folosind cursa regulată NAVROM, spre satul Grindu, aflat în aval pe Dunăre.
Alte adrese utile: 1. Oficiul judeţean de turism Galaţi, str. N. Bălcescu nr. 1; 2. Agenţia de
turism Galaţi, str. N. Bălcescu nr. 1; 3. Agenţia de voiaj C.F.R., str. Brăilei, bloc BR 1; 4. Gara
feroviară Galaţi, str. Gării; 5. Agenţia autogării, bd. Republicii nr. 3; 6. Autogara, str. Ana Ipătescu; 7.
Filiala A.C.R., str. Brăilei, bloc BR 1 C; 8. Autoservice, str. Ada Marinescu la intrare în Galaţi pe D.N.
2 B; 9. Dacia Autoservice, str. 1 Mai şi 10. A.C.R., str. 13 iunie 1916. Staţii PECO: 11. La intersecţia
D.N. 2 B (spre Brăila) cu D.N. 25 (comuna Şendreni); 12. Bariera Traian (Galaţi — Tîrgu Bujor).
Drumul pe apă de la Galaţi este mărginit pe partea dreaptă de o luncă largă. La plecare din
Gara fluvială, vom urmări de pe bordul navei construcţiile oraşului, portul cu cheiul lui, Şantierul
naval, unde “se croiesc" navele. Vom trece prin faţa gurilor de vărsare a rîurilor Siret şi Prut, întîlnind
în calea noastră ostroave împădurite. Vom observa puternicul cot al Dunării în dreptul satului Grindu,
numit în trecut Cotu Pisicii, temut de navigatori pentru zăpoarele care se formau aici în perioada de
dezgheţ a Dunării, producînd mari inundaţii în luncă. Prima localitate mai importantă întîlnită aici este:

ISACCEA (de la Galaţi la Isaccea pe apă sînt 46 km, pe şosea 43 km).

Aşezare. Localitatea Isaccea este cel mai nordic oraş al Dobrogei. Geologii afirmă că zona
Dobrogei de nord, în care este situat şi oraşul Isaccea „este cel mai vechi pămînt al ţării", divizând
această parte a regiunii în trei zone distincte:
a) zona Măcinului,
b) zona Tulcea — în cadrul căreia se află şi Isaccea
c) zona Babadagului.
Privită pe hartă, Isaccea şi zona înconjurătoare ne apar că un promontoriu ce se apropie mult
de Dunăre. Această poziţie, după cum se va vedea, a avut şi unele consecinţe istorice. Sa nu anticipăm
şi să spunem că, atît drumul pe apă, cît şi cele de uscat trec prin Isaccea.
Istorie. Trecutul zonei este amintit în cîteva izvoare istorice, oprindu-ne la cele mai
importante. E vorba de vestita expediţie a lui Darius împotriva sciţilor din anul 514 î.e.n., de care
vorbeşte Herodot în cunoscutele sale Istorii. Dar să-l ascultăm pe „părintele istoriei": „Trecînd prin
insulele Cyanee din Bosfor, armata lui Darius a plutit drept spre Istru, apoi a navigat în susul fluviului
timp de două zile şi apoi a construit un pod în locul îngust unde se despart braţele Istrului". Părerea
istoricilor este unanimă: acest loc nu putea fi decît cel din apropierea Isaccei. Şi nu numai a istoricilor.
Dacă-i întrebi şi astăzi pe unii localnici, ei îţi vor arăta locul numit ,.Pontonul vechi", pe unde îţi vor
spune că se crede că a trecut pe un pod de vase împăratul perşilor cu armata sa. Atît e de puternică —
am putea spune — memoria popoarelor ! O armată formată din 600 000 de oameni, îmbarcaţi în 600 de
corăbii, cum afirmă Herodot, a putut să ajungă aici în 2 zile de la gura fluviului. Se ştie că această
acţiune a lui Darius s-a terminat printr-un eşec. Şi numai lipsa de unitate a grecilor care păzeau podul
de vase construit aici — pod pe care au trecut armatele sale — l-a ferit pe Darius de o înfrîngere
zdrobitoare.
În decursul secolelor, aşezarea a purtat mai multe denumiri. Astfel, pe timpul romanilor purta
numele de Noviodunum (nume de provenienţă celtică, care dealtfel nu este singurul. Şi Măcinul antic
purta un nume cu 6 astfel de rezonanţă: Arrubium). În perioada romană, aici au staţionat unităţi militare
ale imperiului: Legiunea a XI-a Claudia, a V-a Macedonica (amintită de mai multe ori în izvoarele
istorice), Legiunea I Iovia, a II-a Herculia şi o unitate a flotei romane — Classis Flavia Moesica, despre
care se afirmă că îşi exercita autoritatea militară pe o zonă mai vastă, inclusiv zona cetăţii Histria1.
În anul 1960, la aproximativ 3 km la sud de oraşul Isaccea s-a descoperit un tezaur monetar,
format din 1 071 monede, emise pe timpul imperiului, în primele şase decenii ale sec. III e.n. în
perioada domniilor împăraţilor Caracalla şi Gallienus. Se crede că tezaurul a fost îngropat pe timpul
domniei lui Gallienus, în jurul anului 267. Specialiştii au emis părerea că împrejurările care au dus la
îngroparea tezaurului se datoresc invaziei goţilor şi a herulilor (populaţie de origine nordică, după unii
din Peninsula Scandinavică), care, îmbarcaţi pe 500 de corăbii, au pătruns pe Istru (Dunăre), prădînd
malul nordic al fluviului. Dar după mai multe confruntări militare, pe apă şi pe uscat, goţii şi herulii au
fost învinşi.
În anul 369 e.n. În acest loc, în timpul campaniei împăratului roman Flavius Valens (364—
378 e.n.) împotriva vizigoţilor din nordul Dunării, a fost construit un pod de vase. Apoi, tot aici, în
largul fluviului, pe o corabie, s-a încheiat pacea între împăratul roman şi Athanaric, conducător vizigot.
Malurile apropiate ale fluviului au favorizat traversările, în diferite perioade, a multor popoare
migratoare (sarmaţii, costobocii, goţii ş.a.). De asemenea, pe aici a trecut o formaţiune a Hoardei de
Aur (stat feudal mongol întemeiat în sec. al XIII-lea de către hanul Băţu, (1227—1225) pe teritoriul

1
Alexandru Suceveanu, Din nou despre CIL III 14447, în Rev. „Peuce", II, Tulcea, 1973.
Asiei Centrale şi al Europei răsăritene).
Aflăm dintr-o scrisoare trimisă lui Matei Corvin în 1462, că trupele lui Vlad Ţepeş au ajuns la
Isaccea în cadrul campaniei antiotomane1.
Un alt eveniment s-a petrecut în anul 1711, în preajma bătăliei de la Stănileşti, pe Prut, cînd
armatele vizirului Baltagii Mehmet au trecut Dunărea tot pe aici, mergînd să se războiască cu oastea lui
Petru I. Se ştie că la această bătălie a luat parte şi Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei. Aflăm despre
aceste evenimente şi din cartea lui Voltaire, istoria lui Carol al XII-lea.
În timpul stăpînirii turceşti, la Isaccea se aflau mari depozite de cereale, a căror capacitate se
ridica a cîteva sute de mii de chile.
Ani arătat mai înainte că localitatea a purtat în ecursul lungii sale istorii mai multe denumiri.
După cea romană — Noviodunum — poate şi aceea de Vicina, cum susţine istoricul C. C. Giurescu. În
timpul stăpînirii turceşti, localitatea se numea Isak-kioi (satul lui Isac). Sînt şi alte păreri în legătură cu
denumirea Isaccei: se susţine, de exemplu, că ar veni de la numele unui conducător Saccea, de prin
partea locului. Străbătînd străzile oraşului, ici-colo se mai pot vedea uliţe înguste, case din piatră cu
pridvoare de lemn acoperite cu olane. Oraşul este în curs de sistematizare şi modernizare.
Obiective turistice: (1) Geamia, cu un minaret vechi de 300 de ani. Lăcaşul are un plan dreptunghiular.
Ne atrage atenţia o preţioasă decoraţie sculptată în piatră; (2) în biserica ortodoxă din oraş e poate
vedea un frumos iconostas din lemn sculptat, de pe timpul lui Vasile Lupu (cu aproximaţie în anul
1645), care provine de la fosta mănăstire Adam din judeţul Galaţi. În partea estică a oraşului, Pre malul
Dunării se află urmele fostei cetăţi romane, iar în jurul acesteia, pe o mare suprafaţă, resturile aşezării
civile. Tot aici se pot vedea morminte din epoci diferite. Se păstrează în situ monumentele funerare
descoperite în tumulii necropolei de la Noviodunum. O pasionantă muncă de cercetare pentru stabilirea
limitelor administrative (autoritatea şi funcţionalitatea ce stăpînea teritoriul de la Noviodunum) a fost
depusă aici de cercetătorii Muzeului Deltei Dunării din Tulcea.
La aproximativ 3 km sud de urmele cetăţii a fost descoperit la punctul „Pepiniera veche"
tezaurul ce cuprinde 1 071 monede, despre care s-a vorbit mai înainte, monede aflate în păstrarea
Muzeului Deltei Dunării din Tulcea.
Ne vom continua drumul pe şoseaua Isaccea — Tulcea (D.N. 22). La aproximativ 10 km, ne
vom abate pe ramificaţia ce duce spre:

NICULIŢEL (pînă la care de la această ramificaţie sînt 3 km, iar în total de la Isaccea cca 13
km). Şoseaua asfaltată pînă la Niculiţel străbate la început o zonă joasă. În partea stângă a şoselei se
desfăşoară regiunea inundabilă a Dunării, cu ochiurile sale apă şi vegetaţia specifică de baltă. Se
traversează valea Kapaclia, al cărei pîrîiaş afluează ceva mai departe în lacul Gorgonel din luncă. Pe
partea dreaptă a drumului asfaltat apare din ce în ce mai pregnant zona colinară, în cadrul căreia, într-
un intrînd mai vast, se află comuna Niculiţel. Este cea mai mare comună din judeţul Tulcea, avînd
peste 6 000 de locuitori. În unele lucrări este menţionată şi sub denumirea de Nicoliţel. Teritoriul
comunei este străbătut în partea sa estică de un pîrîiaş cu acelaşi nume. Zona colinară din jurul comunei
are mai multe înălţimi. Privită de la ramificaţia şoselei Isaccea — Tulcea, localitatea pare aşezată într-o
fortăreaţă naturală, cu o singură deschidere: spre nord. Această poziţie explică în bună parte trecutul
milenar al aşezării. Faţă de alte localităţi din judeţul Tulcea, rădăcinile în istorie sînt aici mai adînci.
Judecînd după vestigiile trecutului cercetate la Niculiţel s-ar putea spune că ne aflăm în faţa mai multor
„etaje" arheologice: geto-dac (sec. IV—III î.e.n.), roman (sec. II—III e.n.), romano-bizantin (sec. IV—
VI), roman tîrziu şi feudal (sec. XI—XII)2. Această „construcţie istorică" ar părea destul de solidă. Şi
totuşi... Astfel, cercetări ulterioare au condus la opinia că unele vestigii arheologice din sec. IV nu sînt
de aici şi că au fost aduse de la Noviodunum (Isaccea) într-o perioadă de nelinişte şi cu ajutorul lor s-au
făcut întăriturile de apărare din acest teritoriu3. Iată însă cum se pot implanta uneori urme arheologice
dintr-un teritoriu într-altul şi cîtă bătaie de cap pot avea specialiştii cu astfel de probleme complicate.
Materialele publicate4 ne oferă prilejul de a cunoaşte viaţa locuitorilor de atunci şi chiar modul cum îşi
organizau munca. Astfel, în perioada romană se aflau cîteva villa (ferme) 5, unde oamenii îşi vedeau de
munca cîmpului şi de creşterea animalelor. La o fermă din marginea nordică a Niculiţelului s-a
constatat chiar o specializare, în sensul că aici se creşteau animale mari (bovine). Dar pe parcursul
timpului, munca paşnică a locuitorilor a fost tulburată. Astfel, în jurul anului 170 e.n., pleacă din
1
Monografia judeţului Tulcea, Edit. sport-turism, Bucureşti, 1980.
2
Emilia Dorutiu-Boilă, Inscripţiile din Scythia Minor, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti
1980.
3
Ibidem.
4
V. H. Baumann, Observaţii arheologice asupra poziţiei cronologiei aşezărilor romane din zona de nord a
Niculiţelului, în Rev. „Petice", vol. IV, Tulcea, 19, 1973—1975.
5
Andrei Opaiţ, Cetăţile nord-dobrogene — mărturii de veche civilizaţie, în ziarul „Delta", nr. 1623, Tulcea, 1980.
Scythia Minor unele vexilaţii (respectiv subunităţi ale Legiunii a V-a Macedonica), prilej binevenit
pentru populaţia costobocilor din nordul Moldovei ,,de a dă o raită prin vecini", dînd peste cap apărarea
romană, distrugînd tot ce întîlneau în cale, între care şi aceste villa romane 1. După o perioadă de
refacere şi înflorire a aşezărilor agricole, în timpul împăraţilor din dinastia Severilor, un alt iureş:
năvălesc goţii pe la 249—250 e.n.
Încă acum cîteva secole, faima podgoriilor Niculiţelului se răspîndise pînă departe. Avem ştiri
că în 1780, locuitorii unor localităţi din Polonia cumpărau vin de aici. În timpul stăpînirii otomane se
încărcau multe vase cu vin de Niculiţel, cu destinaţia Constantinopol. Şi astăzi, vinul produs aici se
bucură de un bun renume. La Niculiţel există un I.A.S. cu profil viticol, o unitate de vinificaţie ş.a.
Între locurile de interes turistic se înscriu:
a) în părea nordică a comunei se află (1) valul de pămînt:are delimitează zona de dealuri de cea de şes
a Niculiţelului. Este numit de localnici „valul lui "Traian" sau „Troian". A fost studiat încă de Grigore
Tocilescu şi ulterior de Constantin Moisil. Face parte dintr-un sistem de fortificaţii care închidea
depresiunea Niculiţelului. Valul de pămînt a suferit pe parcursul vremii unele nivelări şi a fost străbătut
de un şanţ de deversare a apelor provenite din ploi. Cu acest prilej s-au găsit urmele unui apeduct
roman, precum şi un număr de monezi, ce aparţin secolelor IV—V 2 e.n. Într-una din întăriturile de la
capătul nord-vestic al fortificaţiilor a fost găsită o coloană închinată lui Jupiter (Dolichenus), pentru
sănătatea împăratului Antoninus Pius şi a Iuliei Domna, „mama castrelor" 3, cum o numeau romanii. În
una din secţiunile valului, la punctul numiţi „Cetăţuia", s-au descoperit fragmente de cărămizi şi ţigle
romane, unele purtînd pe ele inscripţia Legiunii I Iovia Scythica, aduse în acest loc pentru consolidare 4.
În interiorul zonei „Cetăţuii" au fost descoperite temeliile unei bisericuţe treflate, unul din cele mai
vechi aşezăminte de acest gen din ţară din acel timp (sec. XII—XIII)5; (2) în partea nord-estică a
comunei a fost dată la iveală, în anul 1971, Biserica cu criptă (numită şi bazilica cu martiryocon). În
subsolul bisericii s-a aflat o criptă cu patru schelete. Pe peretele criptei — o cruce şi un scurt text, din
care rezultă, că aici au fost înmormîntaţi patru martiri: Zotikos, Attalos, Kamasis, Philippos. Nu se ştie
încă precis cine erau cei martirizaţi şi împrejurările în care au ajuns aici. S-a emis totuşi părerea că sînt
martiri creştini din Noviodunum şi Tomis pe la începutul sec. IV şi au fost înmormîntaţi în acest loc,
curînd după martiriu6. Se apreciază că acest monument este cel mai vechi aşezămînt paleocreştin din
ţara noastră. Osemintele celor patru martiri au fost depuse la mănăstirea Cocoş; (3) Biserica Sf.
Atanasie sau „biserica îngropată", cum i se mai spune, datorită faptului că o parte a edificiului se află
sub pămînt (un fel de subsol). Se presupune că a fost înălţată pe ruinele unei capete bizantine din sec. al
XT-lea7. Legenda spune că acest aşezămînt a fost, multă vreme îngropat. A fost descoperit de un
cioban, pe nume Niculăiţă, originar din Transilvania, de la care tot legenda spune că vine şi denumirea
comunei Niculiţel, care purta înainte vreme alt nume: Mănăstireşti. La Niculiţel a fost găsit un mare
tezaur format din cca 6 000 monede de pe timpul lui Mircea cel Bătrîn (aflate la Secţia de arheologie a
Muzeului Deltei Dunării din Tulcea8, precum şi o pecete de pe timpul aceluiaşi domnitor.
Excursii în împrejurimi. De la Niculiţel se poate merge la (1) Mănăstirea Cocoş, aflată la 6
km. Drumul pînă la mănăstire se desfăşoară pe panglica şoselei asfaltate ce pleacă din Niculiţel în
direcţia nord-vest, avînd pe partea ei stîngă dealurile Bădilă plantate cu vii. La aproximativ 3 km,
întîlnim Tabăra de vară pentru copii, situată într-o zonă cu o bogată vegetaţie, ca dealtfel aproape
întreg parcursul de la Niculiţel. Tabăra oferă pe lîngă acest cadru natural, foarte frumos, condiţii de
cazare, masă şi activităţi cultural-sportive. În continuare, după aproximativ 2 km, ne vom afla în faţa
mănăstirii Cocoş, situată într-o poiană la poalele Dealului Cocoşului. Biserica se află în mijlocul unui
careu de construcţii monahale. Atrage atenţia în mod deosebit pavilionul vestic al chiliilor, prin stilul
specific arhitecturii româneşti. În legătură cu trecutul mănăstirii, aflăm că în anul 1833, trei călugări, pe
nume Visarion, Gheronte şi Isaiia, plutind pe Marea Neagră cu o corabie, au intrat pe gurile Dunării şi
au ajuns pînă aici, întemeind mănăstirea. Iniţial aici a fost un schit, care purta denumirea de Schitul
Cocoş. În anul 1853 vine din Poiana Sibiului, Nicolae Hagi Ghiţă Poienaru, care a dăruit acestui lăcaş
15 mii de galbeni, cinci sute de oi şi 15 cai. S-a clădit după aceea biserica mare, căreia i s-a adăugat,
după anul 1878, turlele existente. Ulterior s-a construit şi o clopotniţă, iar în subsolul bisericii a
1
V. H. Baumann, Noi descoperiri arheologice în judeţul Tulcea, în suplimentul ziarului „Delta", Tulcea, 1978.
2
V. H. Baumann, Observaţii arheologice asupra poziţiei şi cronologiei aşezărilor romane din zona de nord a
Niculiţelului, în Rev. ,,Peuce", vol. IV, Tulcea, 1973—1975.
3
Emilia Doruţiu-Boilă, Inscripţiile din Scythia Minor, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1980.
4
Dicţionar de istorie veche a României, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976.
5
A. Rădulescu, C. Scorpan, R. Florescu, Itinerare arheologice dobrogene, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
6
Ibidem.
7
Petre Coteţ, Ioan Popovici, Gavrilă Simion, Tulcea, Ghid turistic, Edit. sport-turism, Bucureşti, 1975.
8
Aurel Munteanu, Tulcea, mic îndreptar turistic, Edit. sport-turism, Bucureşti, 1975.
funcţionat în trecut şi o tipografie pentru cărţi bisericeşti. Cutremurul din anul 1940 a afectat grav
biserica şi clopotniţa, care au fost ulterior refăcute. Mănăstirea Cocoş este declarată monument istoric. Î
În incinta mănăstirii sînt posibilităţi de găzduire. Zona păduroasă din apropiere ne oferă
posibilitatea de a poposi în mijlocul naturii şi a-i simţi pe deplin farmecul. De la mănăstire se poate
pleca pe un drum nemodernizat, ce străbate pădurea, spre satul Nifon. Drumul este pitoresc, dar mai
dificil. De aceea, este mai indicat să plecăm de la Niculiţel, de la care pînă (2) satul Nifon sînt cca 14
km, unde pe timpul romanilor exista o staţiune de trecere (popas) de la Novudunum la Troesmis
(Turcoaia de azi). Satul se află pe malul rîului Taiţa şi prezintă — după cum se va vedea — un interes
arheologic. Astfel, în anul 1856, Ion Ionescu de la Brad, în trecere prin această zonă a remarcat
prezenţa pe pămînturile mănăstirii Taiţa — aflată pe teritoriul satului Nifon — a unor ruine romane, pe
care tot el le-a asemuit cu termele de la Pompei. De asemenea, în aceeaşi zonă au fost descoperite două
monumente, din care unul a fost refolosit ca material de construcţie la mănăstii Cocoş, de către
călugării de aici, pe la mijlocul secolului trecut. Cel de-al doilea monument a fost adus la Muzeul
Naţional de Antichităţi din Bucureşti, ce se numea pe acea vreme muzeul de istorie. Pe lespedea
primului monument se afla o inscripţie închinată Dianei, pentru sănătatea împăratului Severus
Alexander (în anul 223 e.n.) Despre cel de-al doilea monument se crede că aparţine anilor imediat
următori lui 170 e.n. Şi acesta a fost dedicat tot Dianei dar pentru sănătatea lui Marcus Cotonius
Vindes, legat imperial de rang pretorian. Se crede că acele două monumente găsite aici atestă existenţa
în apropiere a unui sanctuar al zeiţei Diana1. De la Niculiţel se mai poate merge la (3) Valea Teilor
(fost Meidanchioi), sat aflat la 11 km sud de Niculiţel. Drumul se strecoară printr-o zonă colinară
acoperită cu păduri. Prezenţa teiului printre speciile de arbori dă un farmec deosebit zonei şi în acelaşi
timp constituie o bază meliferă importantă ceea ce a făcut să i se spună şi „raiul stuparilor”; (4) de la
Niculiţel este vizibil şi dealul Consu (333 m), aflat în partea sudică a zonei, al cărui aspect l-a
impresionat pe prof. Ion Simionescu: „Jocul forţelor naturii a creat aici unul din cele mai frumoase
monumente naturale din cîte există pe faţa pămîntului românesc".
Cercetări geologice în această zonă au condus la descoperirea — în apropierea satului Iulia, nu
departe de Dealul Consul — a unuia din cele mai mari zăcăminte de fier din ţară2; (5) la mănăstirea
Saun se poate ajunge, plecînd din Niculiţel, mai întîi pe şoseaua care o racordează la drumul asfaltat
Isaccea — Tulcea (cca 3 km), de la care se intră apoi pe un drum de ţară, parţial acoperit cu piatră
măruntă, drum lung de aproximativ 5 km. Locul pe care se află mănăstirea este situat într-o zona
pitorească. E vorba de un complex de bălţi aflat în lunca Dunării, propice pentru pescuit sportiv şi
plajă. În apropierea lăcaşului mănăstiresc s-a descoperit un stîlp miliar roman ce datează din anul 236
e.n., din timpul legaţiei lui Flavius Lucillianus. În această perioadă romană au fost refăcute drumurile
de-a lungul malului drept al Dunării, al litoralului şi din interiorul Dobrogei.
După ce se reintră pe şoseaua Isaccea — Tulcea, drumul continuă cca 2 km pînă la ramificaţia
dinspre partea dreaptă a şoselei ce se desprinde mai întîi spre Teliţa, apoi spre (16) mănăstirea Celic —
Dere. Ultimul kilometru pînă la mănăstire este de un rar pitoresc, datorită pădurii şi a poienii care te
întîmpină.
Păşim apoi în incintă. Pe partea stîngă apare biserica, în a cărei curte se află şi o moară de
vînt, iar în partea dreaptă micul muzeu al aşezămîntului. Denumirea mănăstirii Celic — Dere, în
traducere din limba turcă, înseamnă „apă de oţel", după numele firavului pîrîiaş cu apă curată ce
afluează în pîrîul Teliţa. Aici se pot vedea: a) stăreţia construită în stilul culelor; b) gospodăriile anexe
ale mănăstirii (grajdurile, ţarcurile, saivanul ş.a.; c) o fîntînă ornamentată. Toate sînt interesante din
punct de vedere etnografic; d) biserica mănăstirii de un alb strălucitor, construită în anul 1901, în locul
unui alt lăcaş supus mereu inundaţiilor. Biserica are două etaje: în etajul de jos se oficia iarna, în cel de
sus, vara; în micul muzeu al mănăstirii, instalat în localul vechii ţesătorii de covoare, se pot vedea
ţesături şi broderii, lucrate în cadrul acestui aşezămînt. Tot aici se află un liturghier, precum şi un
exemplar din Biblia lui Şerban din anul 1688 ş.a. După vizita mănăstirii şi a frumoasei zone
înconjurătoare ne putem înapoia pe şoseaua asfaltată Tulcea — Isaccea. La Isaccea este necesar să
revenim pentru a ne continua drumul pe Dunăre, care ne va purta mai departe spre Tulcea şi apoi în
deltă.
În calea noastră întîlnim Ceatalul Chiliei, adică locul unde se bifurcă Dunărea şi unde începe
propriu-zis delta. Amfiteatrul Tulcei se descoperă ochi lor noştri şi mai clar. Vasul navighează pe braţul
Tulcea, care la Ceatalul Chiliei se ramifică din tulpina principală a Dunării, odată cu braţul Chiliei.
După un ocol pe care îl fac vasele pentru a acosta cu prova în amonte, se debarcă în dreptul gării
fluviale Tulcea.

1
Emilia Dorutiu-Boilă, Inscripţiile din Scythia Minor vol. V, Edit. Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1980.
2
Vezi V. Bacalu „Bogăţiile miniere ale Dobrogei de nord, în Rev. „Peuce", V, 1976.
 2. BRĂILA — MACIN — GARVĂN — ISACCEA — SOMOVA — TULCEA

Ruta turistică Brăila — Tulcea (pe şoseaua D.N. 22) este frecvent folosită de turişti, deoarece
străbate obiective interesante, care ni se par mai greu accesibile pe drumul pe apă, cum ar fi Măcinul şi
zona înconjurătoare. Cu toate acestea, rutele turistice preconizate, atît pe apă, cît şi pe uscat nu sînt
imuabile. Ele pot fi combinate de turiştii în grup sau individuali, în funcţie de dorinţe şi posibilităţi.
Dar înainte de a pleca la drum, să facem un popas în oraşul Brăila.

BRĂILA (de la Bucureşti la Brăila, pe şosea, 210 km; pe calea ferată, prin Buzău, 228 km,
prin Urziceni, 198 km).
Aşezare. Oraşul Brăila se află pe malul Dunării, acolo unde se termină Cîmpia Bărăganului.
Important port situat pe malul stîng al fluviului, este locul de unde începe Dunărea maritimă pînă la
care pot străbate, venind de pe oceane şi mări, vase de mare tonaj. De la Brăila şi pînă la vărsarea
Dunării în mare sînt 170 km. Oraşul se află la o altitudine de 15 m, iar portul Brăila la 7,40 m faţă de
nivelul mării. În dreptul oraşului confluează cele două braţe care cuprind între ele Balta Brăilei (numită
în unele lucrări Insula Mare a Brăilei): braţul Cremenea pe partea stîngă şi braţul Măcin (sau Dunărea
Veche) pe partea dreaptă a acestui teritoriu. Un alt braţ — Vîlciul, se desprinde şi el din dreptul
Vadului Oii. De menţionat că braţul Cremenea prezintă mai multe ramificaţii secundare, care se unesc
din nou la distanţe nu prea mari. NAVROM-ul deserveşte azi o singură linie de navigaţie din Balta
Brăilei: Brăila — Băndoiu — Măraşu. Brăila are o populaţie de peste 200 000 locuitori.
Istorie. Cele mai vechi urme de viaţă omenească descoperite pe teritoriul Brăilei aparţin epocii
neolitice. Din cele 20 de aşezări de pe acest teritoriu în care au fost descoperite dovezile materiale din
neolitic face parte şi Brăiliţa1, cartier din nordul oraşului. Tot aici a fost descoperită şi o necropolă de
incineraţie getică din sec. IV—III î.e.n.2. Prima menţiune documentară referitoare la Brăila o aflăm,
potrivit părerii unor cercetători, din lucrarea spaniolă Libro del conoscimento, de pe la 1350.
Denumirea oraşului apare modificată, Drinago, provenind de la numele mai vechi al Brăilei, Brillago,
aşa cum o întîlnim în relatarea comandantului corăbiilor burgunde Walerand de Wavrin, în anul 1445,
care participase la campania cruciaţilor pe Dunăre3. Mai sînt şi alte dovezi asupra cărora nu ne vom
opri. Vom sublinia numai că prima menţiune documentară românească privind Brăila a fost făcută în
vremea lui Vlaicu Vodă şi datează din anul 1368. În anul 1968, într-un cadru festiv, s-au sărbătorit cei
600 de ani de existenţă, documentar atestată a oraşului. Dintr-un document din anul 1413, ce aparţine
lui Mircea cel Bătrîn, rezultă că Brăila făcea un intens comerţ cu peşte cu Braşovul 4. Brăila a trecut şi
prin vremuri grele, mai ales între anii 1540 şi 1829, cînd se află sub ocupaţie otomană. De multe ori
domnii Moldovei au luptat împotriva acestei ocupaţii. Astfel, în anul 1470, Ştefan cel Mare atacă şi
arde Brăila, luptînd, atît împotriva puterii otomane, cît şi contra lui Radu cel Frumos susţinut de această
putere. Dar cel mai sugestiv relatează un atac asupra Brăilei efectuat de către Ioan Vodă cel Viteaz, în
anul 1573, cronicarul Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei: ...„şi intrînd în tîrg au tăiat cît nici
cîine n-a rămas viu şi curgea sîngele pîrîu în Dunăre; şi au dat foc de au ars tot tîrgul”5.
Multă vreme a suferit acest oraş în urma războaielor ruso-turce. Turcii construiseră aici o
puternică cetate, care a fost de multe ori asediată. Denumirea oraşului era cunoscută în Europa, auzise
de ea şi Voltaire, dar nu prea bine, de vreme ce o întreba pe ţarina Ecaterina a II-a a Rusiei „ce este cu
această Brahiloff?", crezînd a fi vreun ţinut sau nume de paşă. De ocupaţie străină, Brăila scapă abia în
anul 1829, după pacea de la Adrianopol. Dar să vedem cum arăta oraşul imediat după această pace.
Casele erau mici, majoritatea clădite din chirpici şi acoperite cu stuf. Oraşul avea o populaţie de 3 000
de oameni. La numai un an, populaţia se dublează numericeşte. Se construiesc case din cărămidă cu
etaj. În fruntea oraşului se afla un gospodar priceput, Iancu Slătineanu, care în cîţiva ani schimbă faţa
urbei. Activitatea portului creşte substanţial6 în a doua jumătate a sec. XIX-lea ia avînt industria. În
acelaşi timp, se constată o creştere numerică a proletariatului. Oraşul se dezvoltă şi după trecerea
pragului celui de-al douăzecelea secol. În anul 1901, este introdus tramvaiul electric, care ulterior leagă
diferitele cartiere ale Brăilei, în plină dezvoltare. Primul război mondial opreşte această evoluţie, mai
ales după ocuparea ei de către germani. Locuitorii au dat dovezi de nesupunere, s-au comis şi alte acte

1
Monografia judeţului Brăila, Edit. sport-turism, Bucureşti, 1980.
2
Dicţionar de istorie veche a României, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978.
3
Petre Pintilie, Brăila, Edit. tineretului, Bucureşti, 1966
4
Constantin C. Giurescu, Istoria pescuitului şi pisciculturii în România, vol I, Edit. Academiei, Bucureşti, 1964.
5
Petre Pintilie. Brăila, Edit. tineretului, Bucureşti, 1965.
6
Constantin Velichi, Mişcările revoluţionare de la Brăila din 1841—1843, editată de Societatea de ştiinţe istorice
şi filologice din Republica Populara Română, Bucureşti. 1958.
patriotice, urmate de procese şi condamnări, unele capitale. Au avut loc şi acţiuni muncitoreşti, atît în
oraş, cît şi în port. Terminarea războiului n-a adus şi reducerea tensiunii sociale. Crizele economice din
perioada interbelică au condus la manifestări organizate din partea muncitorimii brăilene, pentru
condiţii de muncă şi viaţă mai bune.
Actul istoric de la 23 August 1944 şi perioada următoare aduc schimbări radicale în aspectul
oraşului şi în viaţa fiecărui locuitor în parte. Vechile industrii au fost modernizate şi reutilate: fabrica
de ciment “Stînca", Şantierul naval ş.a. Dintr-un fost atelier a crescut puternica uzină „Progresul", care
fabrică utilaj greu — o adevărată pîrghie de oţel pentru diferite şantiere din ţară. Au apărut noi unităţi
industriale puternice cum este Combinatul de celuloză şi hîrtie de la Chişcani ş.a. Amenajarea pentru
agricultură a Bălţii Brăila şi necesitatea păstrării, condiţionării şi prelucrării producţiei cerealiere
obţinute acolo au impus construirea de mari silozuri şi fabrici de nutreţuri combinate, precum şi
realizarea unor mari complexe zootehnice. Frumoasele plaiuri brăilene, obiectivele turistice de aici,
oraşul cu trecutul şi prezentul său, au condus la activizarea fluxului turistic, situaţie care a impus
dezvoltarea bazei turistice, atît în oraş, cît şi în judeţ, prin creşterea posibilităţilor de cazare:
modernizarea unităţilor hoteliere vechi şi construirea altora noi (a hotelului „Traian", de pildă, din
centrul oraşului Brăila ş.a.), precum şi dezvoltarea reţelei de servire alimentară.
Obiective turistice în oraş. Plecînd pe Calea Călăraşilor, la confluenţa acesteia cu bd-ul Karl
Marx, ajungem în Piaţa Independenţei, cum este numit acum acest spaţiu urbanistic al oraşului. Pe
partea stîngă a intersecţiei (cînd se vine dinspre Piaţa Lenin) se află: (1) statuia Ecaterinei Teodoroiu
(1894 —1917), eroină din primul război mondial. Sculptura a fost realizată de artistul plastic Ionescu
Varo. După traversarea bd-lui Karl Marx, ne vom afla în faţa (2) Clădirii sediului politico-
administrativ al judeţului şi oraşului. Construcţia este o reuşită îmbinare a stilului arhitectural modern
cu cel popular, specific zonei. Vis-a-vis, pe aceeaşi stradă se află (3) Casa agronomului, construcţie
realizată în stil românesc, după proiectul arhitectului Ion Mincu. Mergînd pe bulevard înspre Dunăre,
vom întîlni (4) Faleza Dunării, de unde se deschide o frumoasă panorama asupra bătrînului Danubiu.
În partea dreaptă, marginea falezei, într-o frumoasă construcţie real zată în stil românesc (5), Casa de
cultură a ştiinţa şi tehnicii pentru tineret. Coborînd scările spre Dunăre, după o mică estradă,
întîlnim baza nautică a Clubului sportiv Brăila. Tot aici, pe un spaţiu mai vast, se pot vedea statui mai
vechi şi mai noi. Între acestea: Grupul statuar „Pescarii", realizat de artistul plastic Doru Popovici, la
care s-au adăugat nu de mult statui moderne, rod al Taberei de sculpturi „Donaris". Printre acestea se
remarcă: „Curcubeu" de Virgil Mihăescu, „Păsări de foc" de Geor£ Apostu, „Interferenţe" de A.
Călinescu Arghir, „Stavilă" de Florentin Tănăsescu, „Icar" de I. Bujor. „Trecător" de F. Tănăsescu
ş.a.
Fig 02
Aflîndu-ne la intersecţia Căii Călăraşilor cu bd.-ul Karl Marx, observăm că această arteră se
desfăşoară aidoma unei panglici de verdeaţă, flancată de construcţii moderne, cu magazine şi alte
unităţi de utilitate publică. Strada este evocată şi în opera Ţaţa Mînca a lui Panait Istrati, cînd purta
denumirea de strada Carol. La confluenţa acestei artere cu bulevardul Republicii (pe partea stîngă) se
află o placă comemorativă ce aminteşte de faptul că pe acest loc a fost casa unde a locuit Hristo Botev
(1848—1876), poet şi om politic bulgar, care a trăit un timp la Brăila. Revenind pe Calea Călăraşilor,
ne vom continua drumul spre centrul oraşului. La intersecţia acestei artere cu bulevardul Alexandru
Ioan Cuza, este bine să reţinem că pe locul unde trece azi acest bulevard (şi posibil şi strada Unirii —
paralelă cu bulevardul), se aflau meterezele (punctele fortificate) ale fostei Cetăţi a Brăilei. Nucleul
acestei cetăţi îl vom vedea mai tîrziu, în zona Grădinii publice. Pe bulevardul Al. I. Cuza, la nr. 182, se
află Liceul „N. Bălcescu", o şcoală cu vechi tradiţii în peisajul cultural-educativ al Brăilei. În acest
liceu au învăţat: Gh. Munteanu-Murgoci (fapt ce ne este amintit şi de o placă comemorativă), Mina
Minovici, G. Vâlsan, Panait Cerna, St. Petică, C. Sandu-Aldea, A. Bacalbaşa, Mihail Sebastian, Maria
Filotti, Petre Andrei, D. Panaitescu Perpessicius, V. Vîlcovici, Ştefan Bălan, Edmond Nicolau ş.a. În
continuare (pe partea dreaptă a străzii) întîlnim (6) Biserica elină, construcţie realizată între anii 1863
—1872, al cărei stil cuprinde elemente arhitectonice bizantine. Lăcaşul are frumoase vitralii şi cîteva
fresce realizate de pictorul Gheorghe Tăttărescu (1820— 1894). Calea Călăraşilor confluează cu Piaţa
Lenin, de forma unui pătrat, înspre care converg mai multe străzi: Republicii, împăratul Traian, Galaţi
ş.a. Piaţa este flancată de construcţii ale vechii şi noii Brăile, cu frontoane şi cariatide, dar şi cu linii
ultramoderne, într-o veche clădire în care a funcţionat Consiliul popular al municipiului Brăila a fost
recent amenajat şi dat în folosinţă un modern hotel şi restaurant, „Danubiu". În această parte a oraşului,
cu un caracter paşnic şi pitoresc, a fost pe vremuri o zonă unde s-au produs multe ciocniri militare în
timpul războaielor ruso-turce. O gravură publicată la Viena în anul 1826 ne înfăţişează cum arăta din
acest loc Cetatea Brăilei ş.a. În acest spaţiu se înscrie şi clădirea cu o linie modernă a hotelului
„Traian", unitate de categ. I, cu cca 200 locuri, în camere cu l—2 paturi său apartamente. La
dispoziţia vizitatorilor se află un restaurant de formă circulară, într-o clădire anexă; la parter se află un
bar de noapte. De pe terasa aflată la al 13-lea nivel se poate cuprinde întreaga panoramă a oraşului,
precum şi drumul Dunării, înrămat din loc în loc cu zone împădurite, ce se pierd undeva departe la
răsărit. Tot de aici sînt vizibili Munţii Măcinului, cu crestele lor roase de vremuri, precum şi locurile
netede ale bălţii Brăilei. Coborînd în Piaţa Lenin, putem vizita (7) Muzeul Brăilei (Piaţa Lenin nr. 4),
care a fost înfiinţat în anul 1955, fiind reorganizat în anul 1968. Muzeul are următoarele secţii: a)
arheologie, în cadrul căreia sînt prezentate exponate începînd cu jumătatea celui de al IV-lea mileniu;
b) istorie medie, cu exponate care reflectă viaţa în epoca feudală a Brăilei (planuri, schiţe, armament,
tezaure monetare ş.a.); c) istorie modernă şi contemporană, care cuprinde o arie largă de piese
muzeistice din această perioadă (colecţie de documente, fotografii, armament ş.a.); d) artă cu colecţii
de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă, dintre care vase orientale, porţelanuri chinezeşti şi
japoneze, mobilă în stil maur, de asemenea, stil Ludovic al XV-lea ş.a.; e) etnografie, secţie inaugurată
în anul 1976, sub denumirea de „expoziţie permanentă de etnografie", cuprinzînd o arie bogată a
creaţiei populare. Se pot vedea aici: ştergare, scoarţe (din Rîmnicelu, Gropeni, Movila Miresei ş.a.),
costume de sărbătoare femeieşti, din mai multe piese (basma mare, iie, fote, maramă pistelcă, fustă
ş.a.), precum şi bărbăteşti (cămăşi lungi, pantaloni de aba, brîu, opinci şi căciulă, fiecare cu denumirile
sale specifice, populare (androc zăbun ş.a.); f) numismatică, în cadrul căreia sînt prezentate monezi din
diferite epoci (antice, medie vale, moderne), atît româneşti, cît şi străine; g) expoziţia Perpessicius, pe
care o putem numi „un colţ de istorie literară", prin aceea că se pot vedea manuscrise, cărţi cu dedicaţii,
fotografii ş.a.; h) colecţia Hristo Botev, care cuprinde: bustul revoluţionarului şi poetului bulgar,
fotografii, fotocopii, piese de mobilier din vremea prezenţei lui Hristo Botev la Brăila.
La data finalizării lucrării, Muzeul Brăilei se afla într-o nouă reorganizare, urmînd ca pe baze
moderne, ştiinţifice să se realizeze mai multe exponate: necropola de la Brăiliţa, începuturile culturii
tracice şi contactele ei cu civilizaţiile europene contemporane (greacă, scitică, celtică), fiind ilustrată
prin mormîntul princiar de la Găvani, etc. Epoca lui Burebista, valul roman de la Şuteşti şi Vizirii,
precum şi exponate din epoca feudală, precum şi cea a revoluţiei burgheze, apoi cea a luptelor
muncitoreşti vor fi arătate cu pregnanţă în noua formulă muzeistică a acestui aşezămînt de cultură1.
Părăsind muzeul, vom intra în perimetrul micului parc de peste drum, unde a fost teatrul unor lupte
puternice între ruşi şi turci. Un timp pe acest loc a existat un cimitir turcesc şi o moschee, ulterior
transformată în biserică, sub numele de Sf. Mihail şi Gavriil, în anul 1831, azi declarată monument
istoric. Parcul de aici cuprinde zone verzi, fîntîni arteziene ş.a. Tot în cuprinsul parcului se află un
orologiu, aşezat pe un soclu, realizat în 1909, pe care este reprezentată o corabie cu pînze ce
simbolizează vechea emblemă a portului de pescari Brăila. De asemenea, pe latura dinspre strada
Republicii, în parc, vom întîlni un grup statuar dedicat împăratului Nerva Traian, ridicat prin
subscripţie publică în anul 1906. Este opera sculptorului Tache Dima Pavelescu. De o parte şi de alta a
străzii Republicii, care începe aici, se află plantaţi salcîmi. Străzile cu salcîmi ale Brăilei sînt evocate de
scriitorul Mihail Sebastian (1907—1945), originar din acest oraş, în proza Oraşul cu salcîmi. Salcîmii
plantaţi pe aceasta stradă ca şi pe străzile Galaţi, Polonă ş.a. fac parte drintr-o specie ornamentală cu
aspect echilibrat, îngrijit. Pe str. Republicii, la nr. 10, se află (10) Teatrul dramatic „Maria Filotti".
După cum se ştie, artista Maria Filotti (1883—1956) s-a născut la Brăila. Teatrul îşi desfăşoară
activitatea în clădirea Palatului culturii, construcţie din anul 1864. Strada Republicii este o intensă
arteră comercială. Vechilor spaţii comerciale, în anul 1978 li s-a adăugat marele magazin universal
„Dunărea", care are o suprafaţă comercială de cca 10 000 m2, dispusă în 4 etaje.
Ne vom înapoia în Piaţa Lenin, apoi, pe str. Bolintineanu, la al cărei capăt ne vom afla în faţa
(11) Grădinii publice, unde mergînd pe o alee, aflată în partea dreaptă, vom admira bustul în bronz al
scriitorului Panait Istrati (1884—1935). El a locuit un timp într-o casă ce nu a fost încă identificată, la o
oarecare familie Trochlinger, unde mama sa era servitoare. Se crede că mediul de aici a constituit un
punct de plecare pentru scrierea sa Casa Thuringer. Despre aceste locuri, Panait Istrati vorbeşte şi în
Chira Chiralina, zonă în care era amplasată pe vremuri vestita Cetate a Brăilei. Scriitorul brăilean a
adus, datorită operelor sale, traduse în peste 25 de limbi, atît ţării, cît şi oraşului natal, o faimă
mondială. Neuitaţii săi eroi — Chira Chiralina, Neranţula, Codin, Stavru, Ţaţa Minca ş.a., care-i
populează opera, naraţiunile sale au drept fundal vechea Brăila, despre care scriitorul spunea: „Ea e
toată omenirea". Spre a-i cinsti memoria, Biblioteca judeţeană a Brăilei se numeşte astăzi biblioteca
„Panait Istrati". Tot la Brăila s-a născut marea cîntăreaţă Haricleea Darclee (1860—1939).
Şi acum să revenim la vechea Cetate a Brăilei, înfăţişată în gravurile, planurile, schiţele şi în
alte exponate ce se află în patrimoniul Muzeului Brăilei, într-adevăr, ce a mai rămas din această
fortăreaţă, pentru a cărei dărîmare au fost necesari 100 000 de oameni?2 Puţine lucruri, printre care
1
Florian Anastasiu, Muzeul Brăilei într-o nouă organizare modernă, ştiinţifică, în „Analele Brăilei", decembrie,
1981.
2
Vezi şi Constantin Velichi, Mişcările revoluţionare de la Brăila din 1841—1843, editată de Societatea de ştiinţe
istorice din Republica Populară Română, Bucureşti, 1956.
amintim: a) o intrare în subteran, în spatele ceasului cu flori din grădină; b) hruba din str. Cetăţii; c)
denumiri, străzi ca aceea amintită mai sus, precum şi altele: Citadelei, Fortificaţiei, Cazărmii şi altele.
Toate acestea, împreună şi cu alte dovezi, atestă întinderea ei şi importanţa ce i se dă. Sultanul
Mahomed II-lea a debarcat trupe la Brăila în anul 1462, sub Radu Paisie, în anul 1540, cetatea cu un
număr de 30 sate din jur cade sub stăpînirea turcilor, devenind raia. Stăpînirea otomană durează
aproape trei veacuri, luînd sfîrşit după anul 1829. Trebuie amintit că Grădina publică, unde ne aflăm,
are o întindere de cca 60 000 m2 şi dispune de un restaurant cu terasă, de unde se vede Dunărea, plaja,
complexul turistic Corotişca, de peste fluviu, magazii, cheiul şi baza sportivă „Spartacus".
Înainte de a pleca spre un important obiectiv turistic din împrejurimi (e vorba de Lacul Sărat)
vom trece pe Calea Călăraşilor (stradă evocată cu nostalgie de Panait Istrati în povestirile cu caracter
autobiografic Căpitan Mavromati şi Primi paşi spre luptă, apoi pe şoseaua Parcului, ajungînd la (12)
Parcul Monument. Denumirea îi vine de la existenţa în trecut a unui vechi monument, dispărut cu
timpul. Cum arăta acel monument? Ne-o spune Alexandru Vlahuţă în România pitorească: „...parcul
«Monumentului», o adevărată pădure, în mijlocul căreia se înalţă pe o movilă, între patru tunuri, o
piramida de piatră, ale cărei inscripţii amintesc că la 1828 fortăreaţa Brăila a fost luată de sub stăpînirea
turcilor şi redată pentru totdeauna României". Monumentul a dispărut, dar toponimicul a rămas. Ne
aflăm în una din cele mai întinse zone verzi ale oraşului. Despre acest parc localnicii afirmă cu mîndrie
că este unul dintre cele mai frumoase din ţară într-adevăr, o confirmă aleile ce se strecoară printre flori
şi iarbă, arbori rămuroşi, între care se zăresc şi bătrîni platani. În parc mai putem vedea; a) o secţie de
ştiinţe naturale — ce aparţine de Muzeul Brăilei — în care sînt expuse specii de păsări şi animale din
regiunea de baltă a zonei; b) un complex sportiv modern, care dispune de un stadion pentru jocurile de
fotbal, o sală de sport, un bazin de înot ş.a.
Obiective turistice în împrejurimi: (l) Staţiunea balneară Lacu Sărat este accesibilă din
Brăila datorită unei linii de tramvai şi celor două şosele naţionale (D.N. 2 B şi 21) Brăila — Buzău şi
Brăila — Slobozia. Autobuzele care circulă spre Chişcani deservesc şi pe cei care merg sau pleacă din
staţiune.
Lacul Sărat este situat în Cîmpia Brăilei, la 5,5 km sud-vest de oraşul Brăila şi la 5 km vest de Dunăre.
De fapt, avem în faţa noastră două lacuri: Lacu Sărat I şi lacu Sărat II, care sînt despărţite de şoseaua
asfaltată, precum şi de o linie ferată. Ele comunică însă între ele în urma construirii unui canal
subteran. Lacu Sărat I este orientat în direcţia nord-est şi are forma apropiată unui pătrat, fiind în
suprafaţă de cca 78 ha şi avînd adîncimea maximă de 1,15 m. Pe fundul lacului se află un strat de
nămol sapropelic, gros de aproximativ 10 cm. Lacu Sărat II are bazinul orientat spre sud-vest, avînd o
formă alungită, fiind în suprafaţă de 110 ha. Are fundul lacului mai ridicat, din care cauză vara, în
timpul unei evaporaţii intense, poate seca. Grosimea stratului de nămol, cca 20 cm. Băile au fost
folosite rudimentar cu mult înainte de jumătatea secolului trecut. În 1875 se fac primele instalaţii de băi
calde. În anul 1883 se efectuează prima analiză chimică a apei şi nămolului din lac. La Congresul de
hidrologie şi balneologie de la Paris, din anul 1889, se face o comunicare de către Dr. S. C.
Apostoleanu, în care se arată că apele lacului au o puternică concentraţie de săruri minerale, care întrec
sub acest aspect alte lacuri din Europa1. În staţiune a lucrat în tinereţe cel care avea să devină mai tîrziu
scriitorul Panait Istrati. Staţiunea Lacu Sărat este reţinută literar în volumul În lumea Mediteranei. Ce
oferă vizitatorilor săi staţiunea Lacu Sărat?: a) un foarte frumos parc ce se întinde pe o suprafaţă de cca
40 ha; b) un complex balnear modern de 250 locuri, în camere de confort I şi II; c) un hotel de 150
locuri ce aparţine Uniunii Naţionale a Cooperativelor de Producţie; d) un motel al cooperaţiei de
consum, ce se află Pe malul lacului, dinspre şoseaua D.N. 2 B (Brăila — Buzau); e) un restaurant,
pensiunea complexului, Precum şi cantina hotelului Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de
Producţie; f) plajele de pe malurile lacurilor cu amenajările respective pentru băi reci; g) o platformă
pentru nudism care este împrejmuită; h) unităţi comerciale (cofetărie, berărie, chioşcuri de răcoritoare,
artizanat ş.a.); i) la dispoziţia turiştilor se află un club, în care se proiectează şi filme, o bibliotecă,
televizor; j) un oficiu de poşta-telefon; k) un salon de frizerie; 1) un punct turistic care organizează
excursii în ţară şi în R. P. Ungaria. În staţiune se fac tratamente pentru afecţiuni ale aparatului
locomotor, afecţiuni dermatologice, ginecologice, boli endocrine, boli profesionale, reumatice. Factorii
naturali de cură sînt reprezentaţi de: apa minerală (clorurosodică, sulfatată, magneziană concentrată şi
slab bromurată), nămolul sapropelic de culoare neagră-albăstruie, unsuros, cu un miros de hidrogen
sulfurat2. Este folosit pentru ungerea părţilor dureroase sau în amestec cu apă în diferite proporţii şi la
anumite temperaturi, pentru băi. Pădurea de la lacul Sărat adăposteşte o Tabără pionerească cu o
capacitate de peste 2 500 copii anual. Pe teritoriul judeţului se mai află şi alte staţiunii tratament:
Cîineni şi Movila Miresei, dar nu la nivelul dotărilor de aici. O altă zonă de un deosbit pitoresc, aflată

1
Vezi şi Monografia judeţului Brăila, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980.
2
Valeria Trică, Studiu hidrobiologic asupra Lacului Sărat, în Rev. „Hidrobiologia", tom. 16, Brăila, 1980.
în partea sud-estică a judeţului, la Dunărea Veche (braţul Măcin), este: (2) Popina Blasovei, aflată la
cca 25 km de mers cu şalupa. Îi spune „Popina", cum dealtfel sînt numite şi alte zone — după cum vom
vedea în drumul nostru - ridicaturile de regulă stîncoase, care apar în roca mai joase, ca de pildă, în
lunca Dunării, cum este cazul de faţă. În afară de drumul pe Dunăre, de un rar pitoresc, avînd în partea
stîngă un mal înrămat de o vegetaţie adesea luxuriantă. Pe cel drept apar contururile munţilor Dobrogei,
cu aşezări omeneşti mai mari sau mai mici, între care Turcoaia în apropierea căreia a existat multă
vreme Cetatea Troesmis, de o mare întindere. Despre ea ne vorbeşte şi poetul Ovidiu în „Scrisorile"
sale pontice, arată luptele grele pe care le-a purtat garnizoana romana cu geţii. Cercetările arheologice
au întărit ideea că cetatea a jucat un rol important în sistemul defensiv roman, aici aflîndu-se
garnizoana legiunii a Macedonica (sec. II)1. Ajunşi în zona Blasovei, vm avea de văzut aici: a) un lac
care reprezintă astăzi un vechi meandru, pe vremuri activ, în suprafaţă 1 400 ha. În acest loc se află o
bază turistică, cu mici pontoane, dotări pentru canotaj, pescuit ş.a.; b) colţii Blasovei, de 45 m
altitudine. Acestor colţi li se spune ”martori de eroziune" şi urmează să fie supuşi unui regim de
ocrotire. În afara peisajului cu totul deosebit pe care îl oferă locul, prin aceea că pe fondul unui teren
plan se profilează, am putea spune neaşteptat, stîncile acestea dure, tot aici putem întîlni o floră
specifică zonei colinare dobrogene vecine, între care: clopoţei (Campanule), coada şoricelului
(Achillea) ş.a. În zona bălţii Blasova se abat uneori şi specii de păsări mai rar întîlnite acum în Balta
Brăilei, ca urmare a amenajărilor de aici, în scop agricol: egreta mică (Egretta garzetta), stîrcul roşu
(Ardea purpurea), stîrcul cenuşiu (Ardea cinerea) ş.a. În Insula Mică a Brăilei, cum i se mai spune
zonei cuprinse între braţele Cremenea şi Vîlciu a Bălţii Brăilei (partea vestică a acesteia), se pot
întîlni .peisaje asemănătoare cu cele deltaice (cu ramificaţii de braţe, multe ostroave şi o vegetaţie
bogată — zonă care este supusă unui regim de ocrotire (rezervaţie). Este accesibilă din Brăila cu
mijloace nautice.
Pe teritoriul judeţului se mai află unele popasuri turistice: Cabana stejarilor, pe şoseaua Brăila —
Buzău, la 4 km de la Brăila, care dispune de căsuţe, locuri pentru instalare de corturi, restaurant deschis
tot timpul anului; „Brotăcelul" (şoseaua Brăila — Buzău, la km 54), amenajat pe malul unui lac,
dispune de 6 căsuţe şi restaurant; „Dropia" (şoseaua Brăila — Slobozia, la km 48), amenajat în pădurea
Rubla. Dispune de 4 căsuţe şi un restaurant. Din Brăila se poate pleca cu vaporul la Galaţi şi Tulcea din
Gara fluvială (str. Portului).
Alte adrese utile: (1) Oficiul judeţean de turism Braila, str. Republicii nr. 58; (2) Agenţia
Automobil Clubul Român (A.C.R.), str. Braşoveni nr. 2; (3) Agenţia de voiaj C.F.R., Piaţa V. L Lenin
nr. 11; (4) Agenţia Navrom, str. Portului; (5) Autogara, str. Marna nr. 85; (6) Oficiul P.T.T.R., str.
Danubiului nr. 8 (7) Salvarea, str. Pietăţii nr. l; (8) Spitalul de urgenţă, Cartierul Hipodrom; (9)
Magazinul auto-moto, str. Şcolilor (Complex Bulevard); (10) Magaziei „Turist" (Artizanat), str.
Republicii nr. 5; (11) Staţie PECO, şoseaua Buzăului; (12) Staţie PECO — Lacu Sărat; (13) Biroul de
turism pentru tineret (B.T.T.), Piaţa Lenin nr. 16; (14) Complex hotelier Traian, (categ. I), Piaţa V. I.
Lenin nr. 1 (dispune de 202 locuri, în camere cu l—2 paturi (dotate cu băi, radio, televizor, frigider), 2
restaurante, bar de -zi, restaurant cu autoservire, parcare); (15) Hotel „Pescăruş", str. Republicii nr. 17
(categ. a II-a), dispune de 68 locuri în camere cu 1—2—3 paturi (16) Hotel „Delta", str. Republicii nr.
56 (categ. II-a), dispune de 65 locuri în camere cu 1—2 paturi; (17) Punct de trecere în Insula Mare a
Brăilii (Balta Brăilei) — Vadul Spitalului; (18) Punct trecere cu bacul spre Măcin — Tulcea — Valea
Ghecetului (Smîrdanu).
După terminarea vizitării oraşului Brăila şi împrejurimilor sale, putem pleca în continuare
rutei noastre turistice spre Tulcea (pe şosea), trecînd mai întîi prin:

MĂCIN, pentru care se va traversa Dunărea cu bacul pe la Vadul Ghecetului — Smîrdanu.

Pînă la Măcin sînt 14 km. La Smîrdanu se poate face un mic popas. Pe vremuri îi spunea Ghecet sau
Vadul Ghecetului, ceea ce înseamnă în limba turcă trecere, locul unde confluează Dunărea Veche cu
Dunărea A fost şi a rămas un important loc de traversare al Dunării. N. Iorga în “România cum era pînă
la 1918” îl menţionează şi ne vorbeşte de cîrciuma împărţită în două, „unde supt aceleaşi căciuli lungi
şi ţugui, pescari dela luntrile odihnite, cărăuşi, drumeţi, beţivi de profesie se încălzesc în încăperea
caldă a grecului". Astăzi, întîlnim aici un mic hotel, un restaurant cu preparate pescăreşti. Nu
departe de malul Dunării se află un monument ridicat în memoria marinarilor români de pe şalupa
„Rîndunica", care în timpul războiului pentru Independenţă din 1877 — 1878 au atacat şi scufundat
canoniera turcească „Duba-Seyfi". Pentru această faptă curajoasă, maiorul Murgescu şi echipajul
şalupei „Rîndunica" fost decoraţi şi supranumiţi „Eroii de la Măcin”.
Drumul continuă pe şoseaua asfaltată care leagă Smîrdanu de Măcin. Se trece printr-o zonă mărginită
de Dunărea Veche, cu o bogată vegetaţie de baltă şi locuri bune pentru pescuit sportiv. La aproximativ

1
Vezi „Peuce", VIII, 1980, p. 157.
7 km depărtare de Smîrdanu ne apare, pe partea dreaptă a şoselei, cantonul „Piatra Fetii" - toponimie
legată de o legendă (de pe vremea ,,urieşilor", cum afirmă unii povestitori locali), cînd un băiat şi o fată
aruncau unul altuia pietre, pe măsura „Urieşilor" fireşte. Una dintre pietre a căzut — spune legenda —
în acest loc, de unde şi toponimicul. Mergînd mai departe, pe partea stîngă a şoselei la aproximativ 4
km de oraşul Măcin, se conturează dealul Orliga, unde geologii au descoperit roci de mare vechime,
care merge pînă la cîteva miliarde de ani, cum susţine geologul V. Bacalu 1. Din cauza rezistenţei la
intemperii, corpurile de cuarţite formează crusta dealurilor şi se pot vedea de la mari 1 distanţe, cum
este cazul dealului Orliga şi al altor dealuri din regiunea Măcin 2. Iniţial au fost folosite la pietruirea
drumurilor, acum sînt utilizate la fabricarea produselor refractare şi a sticlei. Această vechime — care
se leagă de începuturile geologice ale Pămîntului — şi faptul că în zona de vărsare a Dunării se află cel
mai tînăr pămînt al ţării, i-a făcut pe unii specialişti să afirme că Dobrogea este „un muzeu geologic
natural"3. Înainte de a intra în oraşul Măcin, întîlnim o staţie PECO. Oraşul este situat pe un platou la
poalele munţilor cu acelaşi nume. E bine să reţinem că sînt trei denumiri geografice cu acelaşi nume:
Braţul Măcin, Munţii Măcinului şi oraşul Măcin, în care ne aflăm. Oraşul este port la această
ramificaţie a Dunării. Pe vremea romanilor purta denumirea de Arrubium. Romanii aveau pe înaltul
promontoriu al oraşului un castru, aşa cum aveau şi în alte părţi de-a lungul liniei Dunării, (sau Istrului,
cum numeau romanii această parte a fluviului), la Troesmis (Igliţa, lîngă Turcoaia, de care s-a amintit
cu ocazia vizitării Blasovei), Noviodunum, Aegyssus (Tulcea) ş.a. Imperiul romano-bizantin a
continuat această stăpînire. O confirmă, atît dovezile materiale (inscripţii, ţigle ştampilate, tezaure
monetare, ş.a.), cît şi izvoarele istorice — Notitia Dignitatum (izvor istorico-geografic roman, întocmit
de autori anonimi, care cuprinde o listă a funcţiilor militare şi civile din părţile de răsărit şi de apus ale
imperiului) şi Itinerarium Antunini (document întocmit pe timpul împăratului Diocleţian (284—305),
în care se arată cetăţile romane de pe malul drept al Dunării — de la Turtucaia (azi Turakan, R. P.
Bulgaria) pînă la vărsarea în mare4. În acest oraş se aflau, pe timpul stăpînirii romane, unităţi
administrative şi militare, precu un punct vamal5. Măcinul a fost locul de întîlnire al negustorilor
brăileni ce veneau cu mărfuri în bîlciul local6. În timpul revoluţiei de la 1848, mulţi fruntaşi ai acestei
mişcări din Moldova vrut să ia drumul exilului, trecînd prin Măcin. Intenţia autorităţilor nu reuşeşte
însă.
Destinul a vrut că în această zonă atît de interesantă şi importantă sub aspect geologic, să se
nască un adevărat deschizător de drumuri în sus-arătatul domeniu. Este vorba de Gheorghe Munteanu-
Murgoci, care a văzut lumina zilei în oraşul Măcin, anul 1872 (m. 1925). Şcoala primară o urmează în
oraşul natal, continuîndu-şi studiile la Brăila şi Bucureşti. Specializarea a făcut-o la Viena, sub
îndrumarea marilor mineralogi Tschermack şi Becke. A fost profesor universitar, membru
corespondent al Academiei Franceze de Agricultură, precum membru de onoare al Asociaţiei
Internaţionale de Pedologie de la Roma. Studiile efectuate cuprind număr de peste 200 de lucrări
ştiinţifice, din care cca 30 se referă la potenţialul geologic al judeţului Tulcea (din care fac parte şi cele
privitoare la zon Tulcea, Măcin, Carcaliu, Iacobdeal ş.a.).
După 1877, localitatea Măcin devine reşedinţă de plasă, fiind trecută în rîndul comunelor
urbane; în ultimele decenii, oraşul cunoaşte o dezvoltare ascendentă, atît sub aspect economic, cît şi
urbanistic. Aici se află: o întreprindere de industrie locală, ce produce agregate grele de carieră şi
balastiere, o bază de recepţie pentru produsele agricole, unităţi cooperaţie. În acelaşi timp, străzile pe
care le străbatem, altădată cu mult noroi sau praf, au un aspect foarte curat, îngrijit, cu multe flori şi
arbori ornamentali. În scop turistic, în centrul oraşului a fost dat în folosinţă, în anul 1878, un complex
de alimentaţie publică „Turist" (cu hotel, restaurant, braserie). Construcţia unităţii are o arhitectură o
originală, cu decoraţiuni interioare moderne.
Obiective turistice în oraş: (l) în plin centru află geamia, construită în secolul al XVIII-lea şi tot în
această zonă hanul vechi. Urcîndu-ne pe promontoriul despre care s-a vorbit mai înainte, putem vedea
locul unde se afla cetatea romană şi mai tîrziu fortificaţia romano-bizantină, ca şi întreaga panoramă a
Dunării şi a zonei înconjuratoare. Coborînd de aici spre port, vom întîlni o frumoasă zonă verde şi nu
departe un mic bufet.
Obiective turistice în împrejurimi. Chiar din oraş sînt vizibili: (1) Munţii Măcinului, orientaţi
1
V. Bacalu, Bogăţiile miniere ale Dobrogei de nord, descoperite în 30 de ani de la eliberarea patriei (1944—1974),
în Rev. „Peuce", V, 1978.
2
Olimpiu Vladimirov, Valorificarea economică a zăcămintelor de cuarţite din regiunea Cerna, judeţul Tulcea, în
Rev ,,Peuce", V. 1978.
3
Idem, ca la punctul 1.
4
Vasile Pârvan, Dacia, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
5
Eugen Tarhon ş.a., Localităţile judeţului Tulcea Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă, Tulcea, 1972.
6
C. Şerban şi Victoria Şerban, Rolul economic şi politico-militar al oraşelor din Dobrogea de nord în secol XV—
XVIII, rev. „Peuce", II, Tulcea, 1971.
pe direcţia nord-sud-est. Ei ocupă o suprafaţă de aproximativ 1 000 km 2, cuprinzînd mai multe dealuri
şi culmi. Dintre acestea dealul Pricopanului este cel mai apropiat de oraşul Măcin, de unde sînt vizibile
culmile se se înşiră spre sud-est: Viţelaru, Cheia, Caramanău, Fîntîna cu Leac, Vraciu sau Vraju,
Turţudanu, Mîţu, Sulucu, Căpraru, Piciorul Pricopanului. În legătură cu denumirile acestor munţi, este
e bine să ascultăm şi părerea lui Nicolae Iorga, care a trecut prin Măcin şi le-a văzut: „nume curat
româneşti din vechime: Cheia, Viţelarul, Pricopanul, Mîţii, care arată al cui e, şi din punctul de vedere
istoric această parte din Ţara Românească". La poalele Piciorul Pricopanului se află (2) Lacu Sărat, un
luciu de apă în care se oglindesc culmile uneori zimţate ale munţilor. Este la cca 5 km depărtare de
oraşul Măcin. În dreptul unităţii de alimentaţie publică „La culmea Pricopanului" fac un scurt popas
autovehiculele ce trec pe aici. Unitatea este deschisă numai în timpul lunilor de vară. După o scurtă
depresiune, culmile muntoase se continuă în aceeaşi direcţie prin dealul (culmea) Grecilor, cu cel mai
înalt vîrf din Dobrogea: Ţuţuiatu — 467 m1. Atunci cînd s-au format aceşti munţi nu exista nici un fel
de viaţă pe uscat. O dovedesc rocile din care sînt formate aceste culmi, a căror vîrstă se apreciază a fi
de aproximativ 400 milioane de ani. Pe acea vreme aveau înălţimea Carpaţilor de azi, întinzîndu-se
departe spre apus, pînă în sudul Angliei. Urme rămase din această perioadă se pot întîlni în Munţii
Boemiei, Platoul central francez ş.a. Temelia Munţilor Dobrogei era formată dintr-o materie vîscoasă
şi fierbinte, care a dat naştere în final la o rocă tare: granitul (alcătuit din trei minerale: cuarţ, mică,
feldspat). Din granit sînt formate culmile Pricopanului şi Ţuţuiatului.
După o puternică presiune din partea maselor, Munţii Dobrogei s-au rupt, dînd naştere la blocuri,
fiecare cu tectonica sa. După ce s-a terminat această mişcare, Dobrogea de Nord a rămas dată sub apele
unei mări întinse, numită Mediterana Centrală. Deasupra apelor a rămas întocmai ca o insulă numai
Dobrogea de mijloc şi de sud2. Granitul, după cum se ştie, este un preţios material construcţie. Din
carierele de granit ale acestei zone au plecat încă din secolul al XIX-lea cantităţi importante de granit,
încărcate în vase turceşti, grecşti şi ulterior italiene şi franceze spre Constantinopole sau apusul
Europei. Multe străzi din Constantinopole sau din Marsilia au fost pavate cu granit provenit din Munţii
Măcinului. În zilele noastre şantierele şi alte întreprinderi folosesc acest material valoros pentru
construcţii, dar şi în alte scopuri. Astfel, din carieră de lîngă Măcin — Şerparu — se cioplit piatra
necesară construirii în zona podurilor de Cernavodă şi Borcea a unor molane — construcţii de protecţie
a picioarelor podurilor — lucrare de o înaltă tehnicitate, care impune o asamblare perfectă a pietrelor.
Tot din această zonă a Măcinului, cioplitorii în piatră, adevăraţi artişti ai fasonării rocilor granitice, au
realizat valţuri necesare fabricilor de hîrtie care par finisate la cel mai perfect strung3. Producţia
carierelor de aici este solicitată şi la export. Astfel, stadionul olimpic din Munchen, pe care s-au
desfăşurat întrecerile sportive din anul 1972, a folosit ca material de construcţie granitul gri extras din
carierele de piatră de la Măcin. Ar fi totodată eronat să se creadă că granitul este singura bogăţie
geologică a Munţilor Măcin. Cu multe decenii în urmă din dealurile Cheia şi Viţelaru de lîngă Măcin
era exploatat caolinul. Analizele efectuate la fabricile de faianţă din Cluj-Napoca şi Sighişoara asupra
caolinului din zona Măcinului au arătat că are calităţi corespunzătoare pentru fabricarea porţelanului, a
plăcilor de faianţă, precum şi a unor izolatori electrici4.
Fig 03
Vizitarea Munţilor Măcin este posibilă, dar nu uşoară, cum s-ar părea la prima impresie, din
cauza sfărîmăturilor de rocă, care fac să alunece piciorul, mai ales cînd ne apropiem de vîrfuri; e bine
să ştim că împrejurimile Măcinului sînt bogate în lacuri: Crapina, Cetate, Văcăreni şi Grindul, unde se
pescuiesc cantităţi însemnate de peşte. De la Macin pleacă şoseaua asfaltată spre Cerna — Horia -
Izvoarele — Nalbant — Cataloi — Tulcea cca. 85 km). Pînă la Horia are însemnele 22 D, din care pînă
la Tulcea are marcajul 22 A. (Recent, între Horia şi Ciucurova s-a modernizat această porţiune de
drum, fapt care prezintă importanţă pentru turiştii ce vin de la Constanţa direct la Măcin. Urmînd acest
drum (22 D), sînt accesibile şi alte localităţi. Astfel, după aproximativ 5 km se ramifică spre Carcaliu
(sat de pescari), de pe partea dreaptă, iar de pe cea stîngă spre localitatea Greci. După alţi 8 km, o altă
ramificaţie, pe partea dreaptă, spre comuna Turcoaia, aşezată la poalele impresionantului Iacobdeal şi
tot în această zonă, în apropierea complexului zootehnic, ruinele fostei cetăţi romane Troesmis. În sec.
III, cetatea a avut de întîmpinat atacurile costobocilor şi goţilor. Ea şi-a continuat existenţa şi în epoca
romano-bizantină. În partea stîngă se desprinde drumul spre comuna Horia. La 4 km de aici, într-o
pădure cu poieni aflăm popasul „Căprioara". În continuare, se trecem prin comuna Izvoarele, de unde
este vizibil, spre sud dealul Consul (amintit în cadrul rutei Galaţi - Isaccea — Tulcea), după care

1
Mircea Ilie, Alcătuirea geologică a pămîntului românesc, Edit ştiinţifică, Bucureşti, 1956.
2
Aurel Lecca, O excursie geologică, Edit. ştiinţifică. Bucureşti, 1963.
3
N. Vasile, Pietrarii artişti de la Şerparu, în ziarul „Delta" nr. 1 625, Tulcea, 1980.
4
Vasile Bacalu, Bogăţiile miniere ale Dobrogei de nord, descoperite în 30 de ani de la eliberarea patriei, în rev.
„Peuce", V, Tulcea, 1980.
urmează localităţile Nalbant — Cataloi — Tulcea. Este un drum pitoresc, ce-l urmează frecvent unii
turişti. În continuarea rutei de la Măcin, pe D.N. 22 spre Tulcea, vom trece prin:

GARVĂN (Măcin — Garvăn, 11 km). Drumul de la Măcin la Garvăn străbate o zonă joasă.
Şoseaua atinge mai întîi comuna Jijila. Pe partea stîngă a drumului este vizibilă balta Jijilei, apoi se
intra în satul Garvăn, care este accesibil şi dinspre Galaţi (pentru care se traversează Dunărea cu bacul)
pe la comuna 23 August. Această zonă este importantă sub aspect turistic, pentru că se pot vizita,
plecînd de la Garvăn, ruinele cetăţii Dinogeţia (la cca 5 km de la Garvăn), vizibile de pe şoseaua ce
traversează o zonă nu prea înaltă, pe la poalele dealului Bugeac.
Priveliştea ce ni se înfăţişează prezintă aici un aspect deosebit de pitoresc. Pe o insulă nu prea
mare apar ruinele acestei cetăţi. Pînă departe spre Dunăre se văd sclipirile argintii ale apelor, întrerupte
pe alocuri de zone de vegetaţie de baltă: stuf, rogoz ş.a., deasupra căreia zboară diferite specii de
păsări, între care stîrcul cenuşiu (Ardea cinerea), egreta mică (Egretta garzetta) ş.a. Dar să ne apropiem
şi mai mult de această zonă. Cetatea a fost construită pe o insulă stîncoasă, de aceea i se mai spune şi
Popina Bisericuţei. Cetatea se află la cca 700 m de la şosea şi are o formă apropiată de aceea a unei
nave împotmolite. Pentru a o vizita, se trece cu o barcă peste apa ce o înconjoară. Trebuie spus că
Muzeul Deltei Dunării din Tulcea îndrumează vizitarea acestei zone arheologice, înainte de a o vedea
mai de-aproape, este însă bine să ştim că: 1) existenţa cetăţii n-a trecut neobservată pentru lumea antică
din zone mai îndepărtate, de vreme ce Ptolomeu Claudiu (sec. II e.n.) o menţionează în Geografia sa.
Dar, intenţionat sau nu, o trece pe malul stîng al Dunării; 2) nici mai tîrziu, adică pe timpul cînd se
întocmesc Itinerarium Antonini (sec. III e.n.) şi Notitia Dignitatum (sec. IV e.n.) cetatea nu este trecută
cu vederea. Dar de data aceasta e menţionată corect.
Poate că nici Ptolomeu n-a greşit prea mult dacă s-a referit la Dinogeţia romană de la Barboşi (pe unde
am trecut în drumul nostru spre Galaţi, respectiv la Tirighina), care este într-adevăr, în stînga Dunării.
Poate acolo a fost iniţial Dinogeţia şi ulterior s-a strămutat aici1, aşa că nu-l putem judeca pe Ptolomeu
pentru inexactităţi geografice; 3) romanii au ocupat Popina de aici în sec. I e.n., dar au fost descoperite
urme care atestă că în apropierea Popinei au fost locuiri mai vechi. Astfel, pe malul lacului Jijila, pe
lîngă care am trecut, venind de la Măcin, la punctul „Mlăjitul florilor" au fost identificate urme de
locuire din prima vîrstă a fierului2. În mai multe locuri din această zonă au fost descoperite resturi de
vase neolitice, ce aparţin unei aşezări de tip Gumelniţa şi din perioada de început a epocii bronzului; 4)
sînt dovezi că această populaţie întreţinea legături comerciale cu lumea greacă din bazinul Mării Egee,
aşa cum o atestă descoperirea unui rest de amforă grecească din sec. al III-lea î.e.n.; 5) după ocuparea
insulei de către romani, care au cuprins nu numai Popina, ci şi al terenuri din apropiere, unităţile
militare urmăreau a ţine sub dominaţia lor pe băştinaşii geto-daci şi a respinge eventuale atacuri din
partea altor populaţii; 6) cercetările efectuate aici au permis să se tragă concluzia că, deşi romanii au
ocupat teritoriul viitoarei cetăţi din sec. I e.n., cetate ale cărei ruine apar acum, ea a fost construită abia
în anul 2 e.n.3. Probabil că iniţial a fost aici o aşezare geto-dacă, apoi un fort roman nu prea mare, după
care abia în secolul al III-lea a fost întemeiată cetatea. În această zonă au fost descoperite vase romane
ale populaţiei geto-dace. Cetatea a fost construită pe timpul împăratului Diocleţian, dar îşi menţine
importanţa fiind în continuare întărită şi pe timp împăratului Constantin cel Mare. Cetatea şi-a
continuat existenţa pînă la sfîrşitul secolului al VI-lea; pînă în secolul al X-lea informaţiile de aici sînt
foarte puţine. Dar după această lungă perioadă de tăcere, iată că aflăm din Cronica lui Nestor o ştire,
din care rezultă că cneazul Sviatoslav al Kievului a vrut să rămînă în aceste locuri, scriind mamei sale
că aici, la Dunăre, se adună toate bunurile: de la greci — aurul, ţesăturile, vinurile; de la cehi — tot
felul de fructe; de la unguri — argintul şi caii; din Rusia — blănurile şi ceara4. Dar cneazul Sviatoslav
nu s-a putut bucura prea mult de aceste bunătăţi, pentru că armatele bizantine, conduse de împăratul
Tzimisces (969—976) l-au silit să se îi toarcă acasă, însă legăturile nu s-au pierdut nici cu Kievul şi
nici cu Bizanţul. În orice caz, viaţa şi-a continuat aici cursul pînă în secolul al XII-lea, după care se
aşterne din nou tăcerea. Ce avem de văzut în aceste locuri? Mai întîi să trecem cu barca peste gîrla care
separă ţărmul de Popina Dinogeţiei. Vizitarea cetăţii se face pe la sud-est, intrînd prin: a) porţile cetăţii,
străjuite de două turnuri de apărare , vom observa cu acest prilej că în jurul cetăţii sînt un număr de 14
turnuri de apărare. Fiecare turn avea doua nivele: parter şi etaj. La parter se păstrau muniţia şi
proviziile, etajul era destinat apărării. De aici soldaţii aveau o bună vizibilitate, b) pe la poartă spre

1
Ion Barnea, Garvăn-Dinogeţia, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1961.
2
P. Coteţ, I. Popovici, Gavrilă Simion, op. cit.
3
Emilia Doruţiu-Boilă, Inscripţiile din Scythia Minor, vol. V, Edit. Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1980.
4
Ion Barnea, op. cit.
mijlocul cetăţii pleacă o stradă (Via principalis)1, nu în întregime degajată. Privind în dreapta şi în
stînga pe această stradă, putem observa mulţimea ruinelor locuinţelor, ceea ce ne duce la concluzia că
probabil în unele perioade — de primejdie, zicem noi! — cetatea era dens locuită. Nu departe de
această stradă, pe partea dinspre nord, întîlnim ruinele unei c) bisericuţe romano-bizantine, care are
forma unui dreptunghi, fiind pavată cu cărămidă. Trecînd din nou printr-o zonă de locuinţe, vom
ajunge la o d) clădire, care se presupune că a slujit drept casă a comandamentului (praetorium). Pe
teritoriul cetăţii s-au descoperit chiupuri pentru provizii şi apă, precum şi multe alte urme. Între acestea
vom menţiona doar cîteva: o cruce de aur, purtată probabil de un ierarh din sec. XI; un tezaur cu
obiecte de podoabă, despre care se crede că ar fi aparţinut soţiei vreunui conducător al aşezării 2; balanţă
de bronz din sec. VI e.n. cu numele marelui prefect (eparh al Constantinopolului), precum şi monede,
arme, podoabe, piese de harnaşament ş.a. Înapoindu-ne pe ţărm tot cu ajutorul bărcii şi revenind pe
şosea, amintim că această cetate nu era o unitate izolată, fiind legată la vest de Arrubium (Măcin) şi în
continuare spre sud de Troesmis (Igliţa — Turcoaia), iar la est de Noviodunum (Isaccea de azi). După
vizitarea cetăţii, unde după cum s-a văzut s-au depus mari eforturi de cercetare, ne vom continua ruta
spre Tulcea (D.N. 22), trecînd prin:

VĂCĂRENI (de la Garvăn, 2 km), sat care se află pe teritoriul comunei Luncaviţa. Este
aşezat la contactul dintre ultimele prelungiri spre nord ale Munţilor Măcin. În dreptul acestei localităţi
se află lacul Crapina, unul din cele mai mari lacuri rămase în lunca Dunării. Satul este o mare aşezare
românească, ca dealtfel întreaga zonă a Dunării de aici. La Văcăreni a fost dezgropat un important
tezaur monetar, despre care se crede că a fost ascuns în anul 1396, după lupta de la Nicopole. Din
acesta, un număr de 186 ducaţi au fost emişi pe timpul lui Mircea cel Bătrîn, 39 pe vremea lui Vlad l,
(uzurpatorul tronului lui Mircea), 39 de ţarul Bulgariei Sraţimir de la Vidin, 3 aspri emişi de Baiazid
Ildîrîm, 1 dinar de argint poartă numele hanului Ghirai Todileh, căpetenia Hoardei de Aur. În cartea
Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, autorul, Ionescu-Dobrogeanu, ne spune că la Văcăreni s-au
purtat lupte grele între trupele ruseşti şi cele turceşti, în primele decenii ale secolului trecut. Şi că tot
aici a fost construită o biserică din ordinul ţarului Alexandru I al Rusiei. Părăsind satul Văcăren
urmărind aceeaşi rută, vom întîlni localitatea:

LUNCAVIŢA (cca 9 km de la Văcăreni). Aici se află reşedinţa comunei cu acelaşi nume, din
care fa parte şi satele Văcăreni şi Rachelu. Are aceeaşi poziţie ca şi satul Văcăreni. La o depărtare de
cca 3 kn de sat (în partea de sud-est) se află un loc numit de localnici „la Cetăţuie". Cercetările
arheologi efectuate aici au reliefat prezenţa unei aşezări din epoca neolitică de tip Gumelniţa. Dacă
urcăm continuare dealul „Cetăţuii", ne vom află în zona vestitei păduri de la Luncaviţa, care a fost
declarată monument al naturii, fiind supusă unui regim de ocrotire. I se mai spune şi „Valea Fagilor" 3,
datorită prezenţei în acest loc a fagului european (Fagi silvatica), o varietate meridională a fagului
obişnuit produs prin încrucişarea naturală cu fagul taur (Fagus taurica). Pădurea, în suprafaţă de numai
2 ha, mai cuprinde şi alte specii: carpen (Carpinus betulus), teiul argintiu (Tilia tomentosa) ş.a.
Prezenţa fagului în această zonă, la 200 km depărtare de zona făgetelor din Carpaţi, este o raritate, care
i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să spună că ne aflăm în faţa unei oaze de vegetaţie — relict din terţiar4.
De la această comună se trece prin satul Rachelu, care de asemenea, este o veche aşezare româneasc
apoi în continuare — prin Isaccea — ne vom apropia de comuna:

SOMOVA (de la Luncaviţa la Somova sînt 42 km). Caracteristica acestui drum o constituie
pe de o parte îndepărtarea de axa Dunării, iar pe de alta pantele pe care le întîlnim, dealurile pe care
şerpuieşte şoseaua (D.N. 22). Denumirea comunei Somova provine — după unele păreri — de la
peştele din specia somn, destul de frecvent întîlnit pe vremuri în bălţile din apropiere. În ce priveşte
trecutul, arheologii afirmă că aici a existat un important centru dac5.
Comuna Somova e formată din trei sate: satul de reşedinţă Somova, precum şi satele Minieri
(la 2 km de satul de reşedinţă) şi Parcheş (la 4 km). Pe teritoriul comunei există o secţie piscicolă şi
funcţionează o secţie de flotare pentru baritină şi sulfuri complexe. În ultimii ani, Somova a suferit o
reprofilare a ocupaţiei locuitorilor ei. Pe vremuri, în majoritate agricultori şi pescari, locuitorii Somovei
sînt acum în bună parte mineri, datorită descoperirii unor importante zăcăminte de baritină (sulfat de
bariu), foarte necesară industriei petroliere.

1
Ion Barnea, op. cit.
2
Ibidem.
3
Ion Şerbănescu, Plantele din pădurile noastre, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
4
Tudor Toader, Constantin Niţu, Invitaţie la drumeţie, Edit. Ceres, Bucureşti, 1976.
5
Alexandru Suceveanu, Din nou despre CIL III 14 447, Rev. „Peuce", II, Tulcea, 1971,
 Cuvîntul baritină vine de la grecescul „baros" care are înţelesul de greu. Şi într-adevăr,
baritină este mai grea decît apa de 3,5—4,2 ori. Are multe întrebuinţări, toate deosebit de importante.
Astfel, se utilizează pentru producerea hîrtiei cretate de foarte bună calitate, în industria fotografică, în
pirotehnie, în industria farmaceutică, în industria cauciucului, în industria săpunului, la fabricarea unor
lămpi de radio. În medicină (bariu) este, după cum se ştie, administrat bolnavilor înaintea executării
radiografiilor cu aparate Roentgen; de asemenea, şi în realizarea unor izolatori împotriva radiaţiilor
atomice. În cel de al treilea deceniu al secolului nostru, baritină a căpătat o mare importanţă în industria
petrolieră, fiind utilizată masiv, în mari cantităţi, în scopul prevenirii erupţiei gazelor de sondă.
Descoperirea şi punerea în valoare a zăcămintelor de baritină de la Somova — Tulcea a adus mari
foloase economiei ţării care, pînă în anul 1956, a fost nevoită să importe importante cantităţi de baritină
din Bulgaria şi Italia.
Dealurile de la Somova ne pot oferi o frumoasă privelişte asupra luncii Dunării, cu ochiuri de apă şi
stuf. Dealul unde iniţial a fost descoperită baritina se numeşte Cortelu şi se află la sud de localitate.
Ulterior a fost depistată de acelaşi autor descoperirii (geologul V. Bacalu) şi în alte locuri Tot în zona
comunei Somova (în dealul Corlei s-au descoperit zăcăminte de calcare albe-cenuşii, porfire verzi, a
căror exploatare în blocuri, ca material de construcţie, oferă efecte cromatice deosebite.
De la Somova, ultima aşezare prin care trece înainte de a ajunge la Tulcea, pînă la care sînt 14
km, este satul:

MINIERI (la 2 km de Somova), spre care drumul asfaltat urmează unele uşoare serpentine,
apropiindu-se şi mai mult de lunca Dunării. Aşezarea află la poalele unei înălţimi nu prea mari (de cca
130 m). Numele iniţial al satului a fost Cîşla, pe care l-a purtat pînă acum aproape două decenii,
dealtfel cum figurează şi pe hărţile de pînă în anul 1878. Important este faptul că la Cîşla s-a născut
Constantin Brătescu, în anul 1882 (m. în 1945), una din cele mai impunătoare figuri ale ştiinţei
geografice româneşti. Fiu de învăţător, a urmat mai întîi cursurile şcolii primare unde preda tatăl său. În
copilărie a colindat împreună cu alţi copii, dealurile, pădurile şi bălţile din apropiere, iar după
absolvirea şcolii a urmat liceul la Tulcea, fiind coleg cu Oreste Tafrali, istoricul de mai tîrziu, între cele
70 de lucrări ale fostului profesor al universităţilor din Cernăuţi şi Bucureşti figurează şi unele legate
de geneza Deltei Dunării, despre care s-a amintit mai înainte. Referindu-se la personalitatea
profesorului, Simion Mehedinţi (1869—1962), o altă figură ilustră a geografiei româneşti, a spus: „de
la Herodot, părintele istoriei, geografiei şi etnografiei, nimeni nu o privit cu mai mult interes şi cu mai
multă înţelegere ţinuturile Dunării de Jos, decît geograful şi etnograful Constantin Brătescu" 1. Cursul
său de selenografie — relief lunar —, unul din primele din Europa a dovedit o concepţie avansată,
apropiată de aceea a lui F. Humboldt, preludiu la actualele cercetări cosmice 2. Denumirea de Minieri a
satului corespunde actualei realităţi geografice. Descendenţii foştilor păstori de altădată lucrează la
exploatarea zăcămintelor de baritină — sesizate de M. Savut încă în anul 1951 — şi mai tîrziu altele,
formate din plumb, zinc, cupru3.
Părăsind localitatea Minieri, legată de Tulcea prin autobuze care merg înspre Somova, de pe
marginea şoselei vom privi spre lunca Dunării cu gîrlele şi lacurile înrămate de vegetaţie, adesea
luxuriantă şi spre malul fluviului — o limbă de pămînt abia perceptibilă, mai mult, datorită vegetaţiei
arboricole de pe marginea fluviului. După zonele plantate cu vii, din depărtare se văd coşurile Uzinei
de alumină din oraşul spre care ne îndreptăm: Tulcea.

1
Constantin Brătescu, Opere alese, studiu introductiv de G. Nimigeanu, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
2
Ibidem.
3
Vasile Bacalu, Bogăţiile miniere ale Dobrogei de nord 1944—1974, în rev. „Peuce".
 TULCEA — POARTA DE INTRARE ÎN DELTA DUNĂRII
Aşezare .Tulcea este cel mai mare oraş din nordul Dobrogei, fiind situat la o depărtare de
Bucureşti de 324 km pe calea ferată, iar pe şosea sînt următoarele distanţe între unele localităţi de
referinţă pînă la Tulcea: Bucureşti — Buzău — Brăila, 214 km; Bucureşti — Brăila — Măcin —
Isaccea — Tulcea, 299 km; Brăila — Galaţi — 23 August — Isaccea — Tulcea, 110 km; Bucureşti —
Urziceni — Vadul Oii (Giurgeni) — Hîrşova — Ciucurova — Nalbant — Tulcea, 267 km; Brăila —
Tulcea, 91 km; Galaţi — Tulcea, 78 km; Bucureşti — Călăraşi — Ostrov — Constanţa, 270 km;
Constanţa — Tulcea, 127 km.
Cadrul natural al oraşului i-l conturează vastul amfiteatru cu faţa spre Dunăre, locul unde se
întîlnesc toate drumurile din nordul podişului dobrogean şi se leagă tot aici cu fluviul Dunărea, care
atinge vechea urbe a Tulcei între milele 38 şi 39, după care îşi urmează drumul său spre mare prin
gurile ei de vărsare. Oraşul este înconjurat de un număr de coline, dar cele care îl circumscriu cel mai
de aproape sînt: Hora-Tepe (Dealul Monumentului Independenţei sau „La Monument", cum îi spun
unii localnici), la nord-est; Dealul Carierei, la sud-est; Dealul Mare, la sud; Dealul Taberei (sau
„Cazărmii", cum îl mai numesc unii localnici mai în vîrstă). Tot acestei din urmă coline i se spunea în
trecut Star Tulcea sau Tulcea-Veche. Colinele adăpostesc oraşul împotriva vîrtejurilor vînturilor, mai
ales cele din timpul iernii sau primăverii timpurii. De fapt, însă oraşul se poate înscrie în limitele mai
largi ale apelor care, am putea spune, formează un alt inel în jurul său, întrerupt numai în partea sa
sudică.
Astfel, la nord — se află cotul Tulcei al Dunării, la est — lacul Zaghen, iar la vest — bălţile
Somovei1. Astfel, oraşul se află nu numai între dealuri, dar şi între ape, ceea ce îi conferă şi mai mult
farmec natural. Această poziţie a oraşului poate fi foarte bine urmărită chiar de la porţile vestice ale
Tulcei. În afară de aşezare, ascensiunea localităţii se leagă şi de o evoluţie economică mai favorabilă,
precum şi de o situaţie ascendentă din punct de vedere administrativ. Oraşul Tulcea este reşedinţa a
judeţului cu acelaşi nume, avînd o populaţie de 68 188 locuitori (în 1979).
Sub denumirea de Tulcea ne apar aici, în afara oraşului în care ne aflăm, şi următoarele forme de relief:
braţul Tulcea, cotul Tulcea, precum şi dealurile Tulcei ce se înşiră sub forma unor culmi mai domoale
de la nord-vest spre sud-est. Din componenţa municipiului Tulcea face parte şi satul Tudor
Vladimirescu, situat pe malul stîng al braţului Tulcea, într-o zonă joasă. În trecut oraşul era slab
dezvoltat sub aspect economic. Pînă în 1916, respectiv la intrarea României în hora sîngeroasă a
primului război mondial, culmile dealurilor erau presărate cu mori de vînt, ale căror aripi de şindrilă se
mişcau fără oprire în bătaia vîntului. Acest aspect rudimentar, dar pitoresc a avut de suferit datorită
distrugerilor provocate de război2. În locul morilor de vînt, au apărut mori mecanice, nu prea mari însă.
De asemenea, îşi fac apariţia o serie de întreprinderi mai mici (fabrici de pîine, cherestea, de prelucrare
a pielei ş.a.). Dar un adevărat avînt economic şi urbanistic îşi va face loc aici în anii de după cel de al
doilea război mondial şi în mod deosebit în ultimele două decenii. Privind mai atent peisajul urbanistic
actual al oraşului şi comparîndu-1 cu aspectul său mai vechi, aşa cum ni-l oferă fotografiile şi gravurile
antebelice, putem spune că faţa întregii urbe s-a schimbat radical.
Fig 04
A apărut o piaţă civică, cartiere noi, moderne, parcuri, aşezăminte culturale, spaţii comerciale,
noi întreprinderi, un mare şantier naval, o uzină de alumină ş.a. Micul Port de altădată — de pasageri şi
pescari — a evoluat şi el – pe noua hartă a oraşului se pot număra nu mai puţin de 6 porturi: mineralier,
oceanic, comercial, pescăresc, de pasageri şi turistic. Toate acestea au schimbat radical vechea
geografie a Tulcei, din care nu lipseau praful, noroaiele, sărăcia.
Istorie. Privind înspre amfiteatrul natural în care se înscrie oraşul Tulcea, vom observa că spre
Dunăre se termină cu înălţimile dealului Taberei (înspre vest) şi al dealului Monument sau Hora-Tepe,
cum se mai spune, (înspre sud-est). Mai cu seamă spre aceste locuri şi-au îndreptat eforturile
cercetătorii şi arheologi pentru a putea avea mai clară imaginea trecutului îndepărtat, al primelor
aşezări omeneşti de pe aceste meleaguri. Şi într-adevăr, eforturile lor au fost răsplătite cu rezultate
fructuoase. Astfel, de pildă, pe dealul Taberei, în apropierea zonei unde se profilează azi Uzina de
alumină au fost descoperite patru faze de locuire: din prima epocă a fierului, din epoca geto-dacică,
epoca romană şi cea a evului mediu. Cel mai bine se reliefează însă faza de locuire romană, care se
explică prin poziţia excepţională pe care o oferea promontoriul de aici, datorită bunei vizibilităţi spre

1
Aurel Munteanu, Tulcea, mic îndreptar turistic, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1975.
2
Voicu şi alţii, Monografia oraşului Tulcea, Editura Institutul de arte grafice Constanţa al ziarului „Dobrogea”,
Constanţa, 1928.
cealaltă înălţime dinspre Dunăre, spre locul unde se afirmă că ar fi existat mitica cetate Aegyssus1
unde, de asemenea, au fost descoperite urme de locuire getică, cu întrepătrunderi elenistice. Se pare că
aceste aşezări se leagă de sec. IV—III î.e.n. Cel dintîi care ne vorbeşte despre cetatea de aici este
Dzodor din Sicilia (cca 90—20 î.e.n.)2, ale cărui relatări sînt legate de răscoalele cetăţilor de pe ţărmul
de apus al Mării Negre şi cuprind perioada confruntărilor militare între geţi şi Macedoneni, respectiv
între Dromichaites şi Lysimach (229 î.e.n.). Vom avea ocazia să vedem la secţia de arheologie a
Muzeului Deltei Dunării din Tulcea dovezile destul de numeroase ale existenţei aici a populaţiei traco-
gete, la care dovezi se adaugă, pe măsura trecerii timpului, şi urmele materiale de origine grecească şi
apoi romană.
După cum se ştie, anticul nume al Tulcei era Aegyssus. Cine i l-a dat? Aflăm din scrisoarea poetului
Ovidiu către Severus, un prieten din Roma, că un anume Caspyus Aegyssos ar fi întemeiat cetatea de
aici, dîndu-i propriul său nume3. Cine a fost acest Caspyus Aegyssos, nu prea ştim; poate un
conducător din partea locului. Cert este numele acestei cetăţi era cunoscut cu mult înainte de Ovidiu,
după cum se susţine4. Spunem aceasta pentru că şi Diodor din Sicilia aminteste de ea. A treia
confirmare a denumirii aşezării o aflăm în inscripţie pe un mormînt, descoperit aici, la Tulcea.
Mormîntul era al unui soldat — Valerius Proci dintr-o vexilaţie (detaşament format de obicei din cei
mai buni soldaţi)5, care ţinea de Legiunea I Iovis cu sediul la Noviodunum. La aceste dovezi, adaugă
una descoperită în anul 1970. E vorba de un fragment de stelă funerară, din calcar, care se află în
patrimoniul muzeului Deltei Dunării din Tulcea. Din inscripţie rezultă că mormîntul aparţinea unui
magistrat al teritoriului „Aegyssens", pe nume Flavius R. Lespedea funerară a fost descoperită 12 km
depărtare de Cetatea Aegyssus, în apropierea vestigiilor unei ferme romane. Dr. V. H. Baum susţine6 că
descoperirea este de o mare importanţă, fiind cel de-al doilea document epigrafic (după cel de pe
mormîntul lui Valerius Proculus, menţionat mai sus), din care aflăm ştiri despre organizarea teritoriului
acestei cetăţi antice. Acum, cînd avem dovezile vechiului nume al Tulcei, e bine să ştim că multă vreme
nu s-a cunoscut unde era acest Aegyssus. Primul om de ştiinţă care l-a localizat la Tulcea a fost
istoricul şi geograful german Con Manueld, în secolul al XIX-lea. În ce priveşte stabilirea locului
anticei cetăţi, pe teritoriul oraşul Tulcea, nici în această privinţă lucrurile nu au fost întotdeauna
limpezi.
În cartea Dobrogea în pragul veacului al XX se susţine că a existat pe locul unde a fost Tulcea pînă la
1828, adică acel „Starî Tulcea", de pe de Drumul Taberei. La fel se arată şi în Monografia oraşului
Tulcea din 1928 ş.a. Acum, în urma cercetarilor arheologice recente, se pare că s-a ajuns la a se stabili
definitiv că pe acest loc al Dealului Monumentului a fost cetatea, şi nu în altă parte. Curios este că deşi
de dată mai recentă decît Aegyssus, numelui actual de Tulcea nu i se cunoaşte originea. Îl aflăm pentru
prima dată în anul 1595, de la un anume Pado Giorgici, apoi de la Evlia Celebi şi mai tîrziu, în 1674, de
la Matteo Gondola. Despre Tulcea aminteşte şi Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. Istoricul N.
Iorga crede că ar veni de la numele vreunui bei. Alţii susţin că această denumire toponimică se leagă de
cuvîntul „tul" care înseamnă cărămidă, şi ar avea explicaţia în prezenţa e acest teritoriu, cu destulă
argilă, a unor instalaţii de fabricat cărămizi. Viaţa aşezării n-a prea fost liniştită, într-o scrisoare
adresată lui Vestalis, comandantul oştilor romane de aici, acelaşi poet Ovidiu ne povesteşte cu destule
amănunte şi chiar cu o doză de „suspense" despre luptele ce se desfăşurau aici. Bătălia este sîngeroasă,
cad grindini de pietre, de asemenea, o ploaie de săgeţi cu venin. Sînt seceraţi mulţi luptători. Pînă la
urmă romanii ies învingători. „Virtuţii tale — îi scrie el lui Vestalis — cinste mai mare i se cădea. O
spune chiar şi Istrul a cărui talazuri le înroşi cu sînge get chiar mîna ta". 7 Ovidiu relatează şi în altă
scrisoare, de exemplu, în cea adresată lui Severus, tot despre acţiuni de luptă sîngeroase, dovezi
grăitoare că romanii au avut de făcut faţă cu greu atacurilor populaţiei băştinaşe, care se împotrivea cu
înverşunare stăpînirii străine. Cu timpul lucrurile se mai liniştesc, dar nu întru-totul. Romanii păzesc cu
străşnicie graniţele imperiului. La aceasta, pe lîngă punctele întărite mai participă şi flota. Astfel, pe
timpul împăraţilor romani din familia Flaviilor (69—96) se puteau vedea patrulînd pe Dunăre nave ale
flotei de război romane. Întinderea stăpînirii romane asupra Scythiei Minor — cum se numea în
antichitate Dobrogea, începînd din epoca elenistică — a făcut ca şi Aegyssus să aibe o garnizoană
romană. Oraşul s-a organizat după sistemul roman. Populaţia era formată din geto-daci, greci şi romani.
1
Victor H. Baumann, Noi mărturii istorice rezultate din arheologie, în rev. ,,Peuce", vol. IV, Tulcea,
2
Petre Coteţ, Ioan Popovici, Gavrilă Simion, Tulcea, Itinerar turistic, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1975.
3
Nicolae Gostar, Versurile lui Ovidiu, referitoare Aegyssus, în rev. „Danubius", Muzeul de istorie Galaţi, P 113—
121.
4
D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976.
5
Petre Coteţ, Ioan Popovici, Gavrilă Simion, Tulcea, ghid turistic, Edit. sport-turism, Bucureşti, 1975.
6
V. H. Baumann, Cu privire la teritoriul cetăţii Aegyssus în epoca romană, în ziarul „Delta", Tulcea, 13 noiembrie
1980.
7
Publius Ovidius Naso, Scrisori din exil, Edit. de stat pentru literatură şi artă, 1957.
După retragerea administraţiei romane din Dacia la sud de Dunăre, pe timpul împăratului Aurelian (271
e.n.), Dobrogea este transformată în provincie romană cu reşedinţa la Tomis1. Faptul are repercusiuni
asupra întregului teritoriu al provinciei. Se întăreşte limes-ul nordic al imperiului (cum numeau romanii
frontiera fortificată în faţa unui teritoriu încă necucerit). În acest cadru se întăresc poziţiile romane şi la
Aegyssus. Sînt create două legiuni: Legio II Herculia la Troesmis (Turcoaia — Igliţa) şi Legio I Iovia
la Noviodunum (Isaccea), avînd castre mai importante la Novidunum şi la Aegyssus. Atacurile
carpilor, (dacii liberi şi ale altor popoare migratoare întrerup această evoluţie de întărire a autorităţii
romane şi, firesc, dezvoltarea Dobrogei suferă şi ea de pe urma acestei situaţii. Ce se întîmplă în zona
Dunării de Jos poate fi sesizat de titlurile pe care le luau împăraţii ca să-şi arate isprăvile. Astfel,
Galerius ia de şase ori titlul triumfal de Carpicus Maximus (în urma luptelor cu carpii), Constantin cel
Mare luptă şi cu goţii, dar şi cu carpii, de aceea adoptă titlul de Gothicus Maximus şi Carpicus
Maximus2. În ce măsură aceste evenimente au afectat oraşul Aegyssus, nu putem şti, fapt cert este că el
îşi continua existenţa şi-l întîlnim citat cu două secole mai tîrziu în lucrarea De aedificiis a scriitorului
bizantin Procopius, secretarul generalului Belizarius, scrisă între anii 553—555, în care Aegyssus
figurează pe lista cetăţilor ce au fost construite sau fortificate de împăratul Iustinian. Numele aşezării
este menţionat şi în secolele următoare: în Notilia Episcopatum (sec. VIII), în De thematibus a lui
Constantin Porfirogenetul (945—959), împărat bizantin, autor al mai multor lucrări (în care sînt
menţionate cursuri de apă, localităţi, între care şi Aegyssus ş.a.). De asemenea, numele cetăţii apare şi
în Itinerarium Antonini şi Notitia Dignitatum. În timpul lui Mircea cel Bătrîn (1386—1418), oraşul
face parte, împreună cu întreaga Dobroge, din principatul Ţării Româneşti. Ca punct întărit, Tulcea şi-a
desfăşurat o existenţă relativ îndelungată. Astfel, din însemnările solilor lui Rakoczi II, care trec pe aici
în anul 1706, aflăm: ,,Tulcea este o cetate mică, zidită pe o stîncă de pe malul Dunării şi păzeşte ca să
nu treacă corăbiile fără veste din Dunăre în Marea Neagră". La Motraye, aghiotantul regelui Carol al
XII-lea al Suediei (1697—1718), la trecere prin Tulcea, constată şi el existenţa, atît la Isaccea, cit şi la
Tulcea, a unor cetăţi, cu cîte 7 turnuri fiecare 3. Despre Tulcea mai aflăm veşti şi din acte domneşti. Un
astfel de act din 1778 al domnitorului Moruzi al Moldovei se referă la ordinul sultanului ca pîrcălabii
oraşului Galaţi să trimită la Tulcea cherestea. În anul 1799, tot din porunca aceluiaşi domnitor Moruzi,
este exilat la Tulcea Alecu Văcărescu, fiul istoricului, filologului şi poetului premodern Ienăchiţă
Văcărescu, care moare în închisoarea de aici, din cauza condiţiilor deosebit de aspre ce i-au fost
impuse4. Prin Tulcea trec şi oameni de ştiinţă, între aceştia Boucher de Perthes, care este considerat
întemeietorul arheologiei paleolitice. El întreprinde o călătorie pe Dunăre, în drum spre Turcia,
notîndu-şi impresiile în cartea Voyage a Constantinople (în anul 1853). Cele relatate de el sînt deosebit
de sugestive şi merită osteneala de a fi citate: „La stînga, pe ţărmul turcesc, pe colină, apare o altă
privelişte, şi anume una din cele mai plăcute din cîte se pot întîlni. E vorba de o armată de mori de vînt
zorind care mai de care mai repede, parcă grăbite să termine mai curînd. Număr vreo patruzeci, afară
de cele pe care nu le văd. În faţa morilor este un oraş turc fortificat spre care ne îndreptam şi care se
numeşte Tulcea (Tultcha). El trece a fi vechiul Aegyssus. Numărul morilor de vînt sporeşte pe măsură
ce înaintăm. Ne oprim înaintea oraşului care pare destul de întins. Casele sînt acoperite cu scînduri şi
.vînt separate unele de altele. Unele din ele au cîte două etaje, încep să se vadă coşuri de vapoare. Se
zăreşte şi o moschee. Cîteva corăbii sînt în port. O stîncă cu aparenţă vulcanică domină Tulcea.
Părăsind portul, iată-ne iarăşi în mijlocul fluviului lat aici de 1 km. Casele sînt despărţite de grupuri de
copaci care cresc pînă lîngă Dunăre şi ale căror trunchiuri sînt acoperite în parte de inundaţie. Catargele
corăbiilor, dominate de aripile morilor de vînt, fac un ansamblu cu toiul neobişnuit. Depărtîndu-ne de
Tulcea, coastele încep să fie din ce în ce mai păduroase. Locotenentul vasului ne spune că vînatul e
foarte abundent aici. Mistreţul ajunge la o mărime enormă. S-au văzut şi cerbi apropiindu-se de fluviu,
în grupe de cîte o sută şi chiar două sute".
Din cele notate de Boucher de Perthes se poate desprinde nu numai pitorescul, trecutul istoric
al locurilor, dar şi unele aspecte legate de ecologia regiunii. Ne referim la abundenţa vînatului şi la
prezenţa cerbilor. Tulcea a avut de suferit de pe urma numeroaselor confruntări militare dintre ruşi şi
turci care au durat mai bine de 100 de ani. Pînă în anul 1860, Tulcea a fost cîrmuită de o căimăcănie,
începînd din acest an, Dobrogea trece în cadrul ocupaţiei otomane, sub guvernarea unui paşă, a cărui
reşedinţă se afla în oraşul Tulcea. Sub regimul paşalîcului, în oraş se deschid mai multe consulate ale
unor puteri străine5. Din corespondenţa diplomatică între domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi Costache
1
Horia C. Matei, Istoria României în date, Edit. enciclopedică română, Bucureşti, 1971.
2
D. M. Pippidi ş.a., op. cit.
3
Dr. C. Şerban şi Victoria Şerban, Rolul economic şi politico-militar al oraşelor din Dobrogea de nord în sec. XVI
—XVIII, în rev. „Peuce", II, 1971.
4
Nestor Camariand, Revelaţia documentului: Alecu Văcărescu şi sfîrşitul său tragic, în rev. „Manuscriptum” nr.
40/1980.
5
Vezi şi Monografia oraşului Tulcea de T. Voicu, B. Cotovu şi P. Constantinescu, Institutul de arte grafice al
Negri, aflăm că în anul 1863, un detaşament polonez debarcă de pe un vas englez la Tulcea, spre a
merge în Polonia pentru a lupta împotriva opresiunii ţariste din ţara lor. În anul 1877, printr-un ordin al
sultanului dat lui Said-paşa, guvernator al sangeacului Tulcea, oraşul avea să fie evacuat şi distrus.
Numai la intervenţia mitropolitului Nichifor către sultan, ordinul a fost contramandat. Victoria trupelor
româno-ruse pe cîmpiile din Bulgaria, ale cărei urmări au adus independenţa ţării şi reintrarea Dobrogei
în cadrul hotarelor fireşti ale României, a avut puternice ecouri pe acest străvechi pămînt românesc. În
urma manifestului domnesc din 14 noiembrie 1878 către locuitorii Dobrogei, precum şi a înaltului
ordin de zi, trupele române trec Dunărea. Primirea armatelor române la Tulcea s-a făcut cu mare
pompă. S-au ridicat trei arcuri de triumf. Pe unul din arcuri era înfăţişată alegoric o ţărancă în costum
naţional, ţinînd într-o mînă o spadă, în cealaltă un tricolor; la mîini şi la picioare avea frînturi de lanţuri,
cu semnificaţia „România descătuşată". Stîlpii erau împodobiţi cu pînză tricoloră şi ghirlande de
verdeaţă, avînd inscripţii cu urări de bun venit. Fiind cea mai populată localitate din Dobrogea din acea
vreme, Tulcea devine către sfîrşitul secolului trecut un centru economic însemnat. Creşterea numerică a
proletariatului şi accentuarea pauperizării lui fac că în primele decenii ale secolului nostru să se
înregistreze în oraş diverse acţiuni revendicative, mai ales în rîndul muncitorilor din port. La 1 mai
1895 ia fiinţă la Tulcea un club muncitoresc. Un rol important în culturalizarea judeţului şi oraşului l-a
avut presa. În 1879 apare prima publicaţie românească tulceana, intitulată „Steaua Dobrogei", urmată
mai tîrziu şi de către altele, între care „Vulturul Dobrogei" (1890), „Istrul" (1896), ş.a., iar în zilele
noastre „Delta", organ al Comitetului judeţean Tulcea al P.C.R. şi al Consiliului popular judeţean 1.
Dobrogea şi, fireşte, Tulcea au cunoscut prezenţa mai multor personalităţi ştiinţifice şi culturale, printre
care se înscrie şi Ion Ionescu de la Brad, care în anul 1850 a întreprins o excursie agricolă în Dobrogea,
pe care a făcut-o mai mult pe jos, eventual cu o trăsurică sau cu vaporul. În aceste condiţii el a cunoscut
realităţile acelor timpuri şi nu numai din punct de vedere agricol, ci şi sub alte aspecte, deosebit de
importante pentru noi. El ne vorbeşte de învăţămîntul de atunci, de dorinţa de carte a dobrogenilor, de
patriotismul românilor, de starea de spirit a locuitorilor. Astfel, la Tulcea Ion Ionescu de la Brad a
sărbătorit împreună cu alţii împlinirea a 2 ani de la izbucnirea revoluţiei de la 1848. O altă personalitate
care se cere a fi remarcată este Constantin Moisil, în calitatea să de profesor la liceul din Tulcea în anul
1899. Înfiinţează o societate de lectură a liceului, militează pentru întemeierea unei bănci populare,
scrie Istoria liceului din Tulcea, întreprinde cercetări de arheologie ş.a. Fiul său, matematicianul
Grigore Moisil, născut la Tulcea în 1906 (m. 1973) spune că îi datorează părintelui său faptul că a
devenit matematician. O altă personalitate tulceana a fost pictorul Geo Cardaş, născut la Tulcea în anul
1891 (m. 1979), care a absolvit cursurile Academiei de Belle-Arte din Bucureşti, după care a urmat
Ecole de Beaux Arts din Paris şi Ecole de Louvre din Paris. A lăsat în urma sa peste 2 000 de lucrări în
care se reflectă peisajele specifice şi realităţile sociale din Tulcea şi din Delta Dunării. Între pînzele sale
se remarcă „Tulcea", „Pădurea Letea", „Rod bogat" ş.a.
Tot la Tulcea s-a născut în anul 1893 George Pantazi Boulanger (m. 1944). Violonist, pianist,
compozitor, şi-a cucerit o faima mondială. Studiază mai întîi la Bucureşti, apoi la Petersburg. În fruntea
formaţiei sale instrumentale, străbate Franţa, Anglia, Germania, purtînd pretutindeni frumuseţea
cîntecului românesc. O personalitate remarcabilă în domeniul artelor plastice a fost pictorul Alexandru
Ciucurencu, născut la Tulcea în anul 1903 (m. 1977). Urmează cursurile de specialitate la Bucureşti şi
Paris. Participă la un mare număr de expoziţii la Bucureşti, Budapesta, Berlin, Viena, Londra,
Varşovia, Praga, Leningrad, Moscova, Sofia, Belgrad, Tel-Aviv, Tokio ş.a. Tabloul său „Ana Ipătescu"
aminteşte de cel al lui Delacroix „Libertatea călăuzind poporul". Tulcea a fost în acelaşi timp vizitată
de mari personalităţi culturale româneşti, între care: Alexandru Vlahuţă, care în România pitorească,
apărută în anul 1901, surprinde unele aspecte din viaţa oraşului Tulcea, N. Iorga, în cartea România
cum era pînă la 1918 arată că este mulţumit de străzi şi de curăţenia oraşului şi încîntat de peisajele din
zona înconjurătoare. Nu este însă mulţumit de activitatea culturală şi de stagnarea urbanistică a
oraşului. O altă mare personalitate culturală care a cunoscut Tulcea a fost Mihail Sadoveanu. Începînd
din anul 1906, la invitaţia altor scriitori valoroşi — Nicolae Dunăreanu, profesor la liceul din Tulcea, şi
Jean Bart, căpitanul portului Sulina — Sadoveanu vizitează şi Tulcea. În drumurile sale prin Delta
Dunării, este însoţit şi de poetul George Topîrceanu. La Tulcea a venit şi George Enescu. Iată ce-şi
aminteşte despre prezenţa lui Enescu la Tulcea Romeo Drăghici, directorul Muzeului muzicii româneşti
din Bucureşti: „Da, îmi amintesc, a fost în mai 1931. La Tulcea a compus o parte din finalul operei
«Oedip»2.
Tot despre George Enescu ne povesteşte un vechi şi pasionat publicist tulcean, Grigore
Cuculis, amintindu-şi că marele artist dădea concerte la Tulcea într-un local, astăzi dispărut, cam pe
ziarului „Dobrogea Jună", Constanţa, 1928.
1
Tudorei Oancea, O sută de ani de presă românească în Dobrogea, în suplimentul ziarului „Delta", Tulcea, 1978.
2
Magda Antoniu, „George Enescu a scris începutul sfîrşitului operei „OEDIP" la Tulcea”, în suplimentul
ziarului ,,Delta", Tulcea, august 1978.
unde se află acum restaurantul „Danubiu”. Atît muzica, cît şi aplauzele publicului se auzeau pînă peste
Dunăre. Iar F. Urseanu, relatînd şi el acelaşi lucru, afirmă că George Enescu a fost purtat în triumf pe
străzile Tulcei de un public entuziast.
Un alt muzician de faimă mondială născut la Tulcea este Dumitru Dingu-Sprînceană, ne spune
profesorul tulcean Aurel Munteanu, care a iniţiat în ziarul „Delta" o serie de articole privind
personalităţi originare din această vatră a ţării. Dumitru Dingu-Sprînceană s-a născut la Tulcea în anul
1900. A făcut parte din orchestra lui Grigoraş Dinicu, urmîndu-l în turnee în ţară şi peste hotare. Mai
tîrziu s-a stabilit în Franţa, fiind ales membru al Societăţii compozitorilor şi editorilor de muzică din
Paris. Cu începere din anul 1958, a fost profesor la Conservatorul de operă franceză din Los Angeles
(S.U.A.). A murit în anul 1969.
Dintre multele personalităţi ale Tulcei contemporane, este de reţinut şi aceea a pictorului
Constantin Găvenea, care, deşi originar dintr-un sat ialomiţean, ajunge profesor de desen la Tulcea (în
anul 1948). Colindă oraşul şi împrejurimile, uneori singur, alteori însoţit de colegi şi prieteni. Participă
cu lucrările sale la mai multe expoziţii personale, printre care la Constanţa, Tulcea, Bucureşti, Stuttgart
(R. F. Germania), Aalborg (Danemarca) ş.a. Despre operele lui, criticul de artă Mircea Deac spunea:
„Tulcea este transformată de artist în poezie". Pentru turişti sau pentru cei care doresc să se
documenteze asupra felului cum arăta Tulcea acum cîteva decenii, pictura şi grafica lui Găvenea sînt
deosebit de preţioase, pentru că în ele se oglindesc vechile aspecte ale oraşului, reţinute de el pentru
posteritate într-un cadru artistic. Vom menţiona cîteva din tablourile lui: „Aspect citadin" (1940), „Spre
piaţa" (1936), „Fabrică de măcinat cafea" (1948), „Magazinul cu mărunţişuri" (1950), „Spre bazar"
(1950), „Vechiul centru comercial al Tulcei" (1960) ş.a. Am fi nedrepţi cu opera lui Găvenea, dacă n-
am arăta că el este şi un artist al noului. Între lucrările sale întîlnim şi „Peisaj cu monumentul
Independenţei", „Peisaj la Şantierul naval"', „Peisaj la Tulcea", „Portul Tulcea", „Uzina de alumină"
ş.a. Dar adevărata ascensiune o cunoaşte oraşul numai după 23 August 1944, dată ce a fost urmată de
mari transformări pe diferite planuri: economic, social, cultural. Aceste transformări au condus la
construirea unor importante unităţi industriale, complexe comerciale, cartiere de locuit ş.a.
După această prezentare, ne propunem să vizită; oraşul, urmărind trei zone distincte: a) zona
lacului Ciuperca şi a falezei, b) zona centrală, respectiv Piaţa civică şi zona înconjurătoare, c)
zona promontoriului sau a Monumentului.
Să le vizităm pe rînd a) zona lacului Ciuperca, care cuprinde: (1) lacu Ciuperca, ce este
delimitat între rambleul de cale ferată dinspre Dunăre şi este înconjurat de o zonă verde, mai ales în
partea sa dinspre strada Isaccea şi cele trei stadioane sportive — din partea vestică. În incinta zonei
vom întîlni în această parte Casa ştiinţei şi tehnicii a tineretului, o clădit modernă de formă circulară,
care adăposteşte şi Biroul de turism pentru tineret (B.T.T.). Mergînd în continuare, vom întîlni, în zona
arboricolă a lacului, campingul Ciuperca, cu căsuţe răspîndite la umbra unui frumos spaţiu verde.
Mergînd în continuare pe linia vestică a lacului, ne va apare o instalaţie pentru duşuri, după care vom
întîlni un stadion sportiv. Urcînd treptele unei scări ce trece prin stadion, ne vom întîlni cu încă două
stadioane mai mici. La capătul dinspre Dunăre al ultimului stadion se află o moară de vînt, element
etnografic care ne aminteste de mulţimea morilor de vînt care se aflau înainte în peisajul Tulcei,
întorcîndu-ne în direcţia Casei tehnicii pentru tineret şi urmînd drumul spre oraş, vom trece printr-un
părculeţ recent amenajat cu frumoase spaţii verzi, un grup statuar reprezentînd două tinere înotătoare.
Ne putem odihni pe o bancă, celor mici li se pot oferi spaţii de joacă. Ieşind din parc înspre str. Isaccei,
vom observa pe partea dreaptă a străzii blocul „Pelican", o ( strucţie recentă, cu spaţii comerciale şi un
of P.T.T.R., la parter. În această zonă, str. Isaccei confluează cu str. Podgoriilor (pe partea dreaptă),
continuîndu-se (pe partea stîngă) cu o stradă ce duce la (2) Gara C.F.R., o construcţie modernă,
originală, de forma unei nave. Conform planului de sistematizare, în viitorul apropiat gara va fi mutată
într-o clădire nouă, de lîngă Staţia de salvare, iar în acest loc se va construi un hotel, ce va îngloba
actuala construcţie a gării, ca şi construcţia autogării. În faţa autogării, înspre strada Isaccei, ne apare
clădirea noului stadion sportiv, înconjurat de un spaţiu verde. Tot în această zonă spre Dunăre se află
(3) Gara fluvială. La ieşirea dinspre Dunăre a gării fluviale, pe partea dreaptă, o scară duce la două
terase cu nivele diferite. De aici se poate arunca o privire către fluviu şi zona înconjurătoare. De-a
lungul cheiului se înşiră mai multe pontoane, cu începere din dreptul gării C.F.R. Vom arăta aici
orientativ, relaţiile pe care le deservesc aceste pontoane, relaţii care sînt susceptibile de schimbări
stabilite de NAVROM:
- pontonul nr. 1 deserveşte relaţia sosiri de la Sulina, plecări Chilia Veche — Periprava;
- pontonul nr. 2: sosiri de la Periprava; plecări Galaţi;
- pontonul nr. 3: sosiri de la Brăila, plecări a Sulina;
- pontonul nr. 4 (folosit uneori, în perioada turistică de vară, şi de O.J.T. — litoral): plecări
şi sosiri de la Sf. Gheorghe.
În afara acestora, numerotate, de-a lungul acestui chei, lung de aproape 1,5 km se mai află şi
alte pontoane: al O.J.T.-Tulcea, al Consiliului popular judeţean, precum şi două pontoane turistice,
aflate în dreptul hotelului ,,Delta". Pontonul destinat excursiilor B.T.T. se află în dreptul Institutului de
cercetări şi proiectări „Delta Dunării". Pontoanele sînt tot atîtea porţi deschise spre zările albastre ale
deltei. Deşi poziţiile acestora sînt susceptibile de modificări, în linii mari, descrierea lor, precum şi a
locurilor pe care le ocupă, poate servi ca orientare pentru turişti la primul lor contact cu porţile deltei.
Să ne întoarcem acum de unde am plecat. Vom reveni pe str. Isaccea, unde, pe partea stîngă,
vom întîlni cinematograful de vară „Dacia" şi tot aici Casa de creaţie, după care pe aceeaşi parte a
străzii ne va apare frumoasa clădire a (4) Casei de cultură a sindicatelor. Este o construcţie modernă,
păstrîndu-se unele elemente ale arhitecturii locale. De subliniat că în viitorul apropiat se prevede o
schimbare radicală a acestor locuri, care mai păstrează unele aspecte ale vechii pieţe. Aici urmează să
se deschidă o arteră care se va îndrepta spre sudul oraşului. Pe marginea ei se vor ivi construcţii
moderne, întregul scuar din această zonă vă fi restructurat, avînd plantaţii joase, bazine de apă şi
elemente decorative. Esplanada ce se va deschide în direcţia arătată va cuprinde, de asemenea,
elemente urbanistice moderne. Tot în această zonă, în apropierea actualei străzi Victoria, este prevăzută
construirea unui edificiu monumental, cu dotări social-culturale. Ne vom abate spre Dunăre, pe chei. În
apropierea vechii clădiri a căpităniei portului, ce a fost dărîmată, vor apărea construcţii moderne, cu
faţa spre fluviu, urmărindu-se ca peisajul dinspre Dunăre al acestei urbe să fie radical schimbat,
Fig 05
b) zona centrală. trece prin faţa restaurantului „Danubiu", din vecinătate, de asemenea, au
apărut construcţii între care şi un teatru de păpuşi. Vom observa că această parte a oraşului a fost
construit un dig de-a lungul Dunării, în scopul protejării oraşului împotriva inundaţiilor, care, fără
această măsură de protecţie, pot afecta zona joasă a municipiului. La cotul dinspre Dunăre al străzii 23
August, pentru a da o linie estetică, există elemente decorative florate şi 3 fîntîni arteziene (fontane),
care coboară în trepte spre oraş. Pe chei — o scară coboară spre Dunăre. Pe aici se traversează fluviul
pentru satul Tudor Vladimirescu, de pe malul stîng al Dunării. Trecerea se face cu barca, numai pentru
persoane. Aflîndu-ne în acest loc, menţionăm că, înainte de amenajarea falezei, aproape întreg teritoriul
de aici prezenta clădiri insalubre. Astăzi avem în faţă construcţii cu o linie arhitectonică nouă, cum ar fi
(5) hotelul „Delta", aflat la capătul răsăritean al falezei, construit pe locul unui mic parc. Are o
capacitate de 220 locuri, în camere cu 1 şi 2 paturi, bar. La ultimul nivel, o mare terasă de unde se
poate admira zona înconjurătoare, de un deosebit pitoresc. Se preconizează extinderea acestei unităţi,
prin construirea unor noi capacităţi de cazare, cu încă aproximativ 300 de locuri. Hotelul are în partea
dinspre Dunăre o terasă şi un mic port turistic, cu ponton, de unde se pleacă în excursie în deltă. În faţa
hotelului, loc de parcare a autovehiculelor. Adresa hotelului: str. Isaccei nr. 1. Pe partea cealaltă a
străzii Isaccea, în dreptul hotelului şi a parcului său, un număr 1 de magazine, precum şi (6) Agenţia de
turism Tulcea (str. Isaccei nr. 2), unde se organizează excursiile în deltă. Menţionăm că Oficiul
judeţean de turism Tulcea îşi are sediul în cadrul localului hotelului “Delta". Pe str. 23 August, la nr. 1
vis-a-vis de hotelul „Delta" întîlnim (7) Agenţia „TAROM". Aeroportul se află în raza comunei
Mihail Kogălniceanu, unde se ajunge cu autobuzul agenţiei. Vom merge apoi pe str. 23 August, al cărei
aspect actual este radical schimbat faţa de ceea ce a fost aici acum cîteva decenii în urmă. Pe ambele
laturi ale străzii: magazine cu diferite profile (alimentar, librărie, artizanat, filatelie, presă ş.a.). În
apropierea noilor magazine dinspre str. Păcii, exista pe vremuri un vad comercial (unde se află azi
magazinul comercial “Diana") în stil oriental „Sub coloane", reţinut în arta plastică de Nicolae Dărăscu
(1883—1959), sub denumirea „Piaţa din Tulcea", tablou aflat în colecţia muzeului Deltei Dunării.
Acelaşi colţ din Tulcea de altădată îl regăsim şi în litografia lui C. Găvenea „Spre bazar", din anul
1950. În piaţa civică vom întîlni (8) monumentul lui Mircea cel Bătrîn, dezvelit în anul 1972, opera
sculptorului Ion Jalea, originar din judeţul Tulcea. În spatele statuii se află Oficiul P.T.T.R. central, iar
pe partea dreaptă a Monumentului, supermagazinul „Diana", căruia recent i-a fost înlocuită vechea
faţadă cu una nouă pentru a-i spori luminozitatea interioară. O latură a Magazinului dă înspre strada
Păcii, care uneşte zona colinară a urbei cu Piaţa Republicii. Pe această stradă, mergînd spre amonte, se
află pe partea stîngă aşa-numita (9) „biserică cu ceas" (Sf. Gheorghe), construcţie din sec. al XIX-lea.
Înapoindu-ne pe str. Păcii în direcţia Dunării, la confluenţa cu Piaţa civică, vom întîlni un grup de
clădiri, la al cărei parter se află unităţi comerciale, unele avînd intrare coloane mozaicate. Un alt grup
de clădiri cu o linie arhitectonică în zig-zag, au de asemeni magazine la parter. În partea dreaptă a
străzii vom întîlni noul (10) hotel „Egreta" (cu 220 locuri, resturant, bar, loc de parcare ş.a.). Strada
Păcii ia sfîrşit prin confluirea ei cu Piaţa Republicii, unde, pe partea stîngă se vede clădirea fostei
Administraţii de pescării Tulcea, construită în anul 1910 din iniţiativa lui Grigore Antipa. În piaţa
circulară din faţa noastră se vede o fîntînă arteziană. Pe acest loc se afla înainte de primul război
mondial, monumentul lui Mircea cel Bătrîn, distrus de armata de ocupaţie Postamentul era din bucăţi
mari din piatră şi stîncă. Statuia era de bronz. Corpul puţin aplecat în faţă al domnitorului schiţa un gest
de parcă ar dori să oprească o năvălire1. Această impresie este întărită şi de faptul că ţinea în mîna
dreap un buzdugan, iar cu mîna stîngă părea pregă să scoată sabia din teacă. În fosta clădire a
Administraţiei de pescării se află Centrala Deltei Dunăi Pe str. Alexandru Sahia, la nr. 2, stradă ce
confluează şi ea în Piaţa Republicii, vom întîlni (11) Secţia de artă a Muzeului Deltei Dunării, în a
cărei colecţie se află picturi şi sculpturi ale mai multor artişti plastici. Din colecţia secţiei nu lipsesc
opere de Th. Pallady, Gh. Petraşcu, N. Tonitza, Jean Steriadi, N. Dărăscu, Iosif Iser, Fr. Şirato, Petre
Ghiaţă, St. Dumitrescu, Fr. Storck. S. Mutzner, Constantin Găvenea ş.a. Clădirea care adăposteşte
secţia de artă a fost construită de un paşă turc, pe nume Ismail, în anul 1870. I se spunea pe vremuri
„Palatul paşalelor". Secţia de artă a muzeului Deltei Dunării a fost mutată aici recent din str. 9 Mai
unde se află împreună cu secţia de etnografie, ce cuprinde o foarte bogată colecţie de cusături
româneşti (costume şi alte exponate etnografice), care din lipsă de spaţiu, în vechiul local nu puteau fi
prezentate. Continuîndu-ne drumul pe strada A Sahia, în imediata apropiere a noii clădiri din beton şi
sticlă a Institutului de cercetări şi proiectări Delta Dunării, ne vom află în faţa porţilor halelor
frigorifice, unde este amenajat un mic port pentru primirea peştelui prins în zona Deltei Dunării, uneori
şi din zona Complexului lagunar Razelm. Deosebit de atractivă este aici uneori activitatea de
descărcare a peştelui, sosit din diferite locuri din Delta Dunării, între care şi a scoaterii din cala vaselor
a morunilor şi nisetrilor vînaţi la Sf. Gheorghe, din păcate din ce în ce mai rari. Părăsind porţile acestei
unităţi, vom urma str. Independenţei, la întretăierea căreia se află (12) Geamia catedrală Azzizie,
monument de artă orientală, construcţie relativ nouă (din anul 1924), refăcută după modelul lăcaşului
construit de Ismail Paşa, înainte de anul 1877. Turnul geamiei se vede de departe şi în peisajul
contemporan al Tulcei dă o notă aparte. Mergînd mai apoi pe str. 14 Noiembrie, denumire ce se leagă
de evenimentul sosirii trupelor şi instalării administraţiei româneşti în Dobrogea, respectiv 14
noiembrie 1878, se află imediat după geamie localul vechii primării, construit între anii 1870—1872.
Un timp aici s-a aflat sediul jandarmeriei turceşti. Din anul 1878 în local a funcţionat primăria oraşului.
Astăzi, în această clădire se află Inspectoratul şcolar şi Casa corpului didactic. De partea cealaltă a
străzii, la nr. 22, liceul Spiru Haret, construcţie realizată în anul 1883, în stil românesc. Centenarul
acestei şcoli, în anul 1983, va oferi ocazia să se reamintească că este cel mai vechi liceu din Dobrogea.
Strada 14 Noiembrie confluează în partea dinspre centru cu străzile Gloriei (pe unele hărţi este trecută
sub denumirea Dunărea) şi 9 Mai. La întretăierea primelor două se află, într-un scuar, (13) bustul lui
Spini Haret, drept recunoştinţă din partea populaţiei Tulcei şi Dobrogei pentru contribuţia adusă la
dezvoltarea învăţămîntului şi culturii pe aceste meleaguri. Bustul a fost realizat de sculptorul tulcean V.
Chiriakide. De aici ne vom îndrepta spre str. 9 Mai, trecînd în dreptul clădirii sucursalei Băncii
naţionale din oraş (str. 9 Mai nr. 2), clădire realizată într-un frumos stil românesc. Strada urcă în pantă,
trotuarul pe ambele margini ale străzii este parţial în scări, fapt ce dă o notă originală locului. Pe partea
stîngă a străzii se află o clădire al cărei stil poartă amprenta vechilor construcţii engleze şi în contrast
cu aceasta, într-o casă în stil românesc, cu elemente din stilul culelor pe partea dreaptă (14) Secţia de
etnografie a muzeului Deltei Dunării din Tulcea, a cărei colecţie de cusături specifice zonei vă putea
fi mai pe larg expusă în noile condiţii de spaţiu mux intensă muncă de cercetare etnografică a zonei
desfăşurată de specialiştii muzeului Deltei precum şi de către alţi cercetători.
Încă Ion Ionescu de la Brad spunea: „Românii sînt veniţi aici din toate părţile locuite de
români, alcătuind aproape în fiecare sat o Dacie în miniatură". În această zonă au venit din judeţele
învecinate (Ialomiţa. Buzău, Brăila) aşa-numiţii cojani din judeţele limitrofe ale Moldovei au venit aici
moldovenii, din Transilvania, mocanii. Pentru ciobani, bălţile şi zonele limitrofe unde se găseau locuri
bune de păşune erau un loc ideal. „În fiecare an, după datini străvechi, păstorii coborau din munţi
drumurile oilor pînă la vadurile Dunării"2, ne spun cercetătorii. Urme toponimice ale acestor prezenţe le
aflăm şi pe hărţile de dinainte de 1878. Dar mocanii nu veneau numai cu oile, ei aduceau şi un număr
de lucruri pe care le vindeau aici: piese de îmbrăcăminte specifice costumului ciobănesc: cămăşi
cusute, cioareci, pantaloni de pînză, pălării, căciuli, brîuri, chimire, surtuce, opinci; totodată veneau cu
unelte care slujeau în gospodărie: piepteni de scărmănat lîna, foarfeci pentru tuns oile, precum şi
diferite alte obiecte foarte necesare în gospodăria ţărănească: căpestre, hamuri, chingi, şei ş.a. În afară
de acestea, ei mai aduceau şi alte diferite mărfuri, ca de pildă, „tortul de Belgia" (cum numeau turtele
de ceară pe care le vindeau mănăstirilor) ş.a. Dar pe lîngă populaţia românească au convieţuit şi
convieţuiesc în Dobrogea şi alte naţionalităţi: lipoveni (ruşi), ucraineni (haholi), bulgari, ş.a.
Continuîndu-ne drumul, vom trece din nou prin Piaţa civică spre str. Babadag. Cu acest prilej vom
admira mozaicul ceramic pe de zidul blocului „Belvedere"'. Vom observa pe partea dreaptă a acestei
străzi (15) Biserica catedrală Sf. Nicolae, în care se intră pe str. Progresului. Este un impunător

1
Paul Rezeanu, Istoricul a două monumente din Tulcea, în rev. ..Peuce", VI, Tulcea, 1977.
2
Maria Constantin, Repere în cercetarea costumului popular românesc în Dobrogea, în rev. „Peuce", VI, Tulcea,
1977.
monument de arhitectură, construit în anul 1865, pe timpul stăpînirii turceşti. În acest loc a fost iniţial o
bisericuţă din lemn, ctitoria unei familii româneşti din satul Beştepe, ce s-a stabilit la Tulcea în secolul
al XVIII-lea. Mai tîrziu, locuitorii oraşului, dorind să construiască o biserică mai mare, au obţinut o
aprobare specială, adică o „iradea", respectiv un ordin. De subliniat faptul că în acest lăcaş s-au făcut
pe ascuns pregătirile în scopul primirii trupelor române şi a administraţiei româneşti la 11 noiembrie
1878, pentru a nu indispune pe unii reprezentanţi ai puterilor străine care nu vedeau cu ochi buni
revenirea Dobrogei în hotarele fireşti ale ţării.
Ne vom urma apoi drumul pe cealaltă parte a străzii Progresului, unde la nr. 32 ne vom află în faţa (16)
Muzeului Deltei Dunării din Tulcea — Secţia ştiinţelor naturii. Spunem astfel pentru că celelalte
secţii se află în alte zone ale oraşului, unele vizitate deja, altele încă nu. Muzeul are o foarte bogată
activitate ştiinţifică, avînd sub îndrumarea sa şi Expoziţia (cu caracter permanent) a obiectelor de artă
orientală din Babadag, şantierul arheologic de la Dinogeţia, vizitat anterior. În acelaşi timp, Muzeul
Deltei Dunării desfăşoară o intensă activitate publicistică, mai ales prin periodicul „Peuce'', care
grupează, pe profile, materiale, atît ale cercetătorilor .muzeului, cît şi ale altor specialişti. Pînă acum,
aceste grupaje au cuprins următoarele discipline: ştiinţele naturii, istorie, arheologie, botanică,
zoologie, geologie, geografie, mediul ambiant, etnografie şi muzeologie. În secţia ştiinţelor naturii sînt
prezentate în mod sugestiv trecutul, flora şi fauna Deltei Dunării. Bazele unui muzeu la Tulcea au fost
puse de profesorul Constantin Moisil. Iniţial a fost înfiinţat în anul 1905 în localul liceului „Spiru
Haret". La început a avut două secţii: istorie-etnografie şi ştiinţele naturii-geologie. După primul război
mondial, a funcţionat doar cu o singură secţie: arheologie-numismatică. După 23 August 1944,
activitatea muzeistică este însufleţită de către învăţătorul tulcean Nichita Bonjug, un cercetător neobosit
al trecutului acestor meleaguri şi un pasionat colecţionar1. În urma acestei activităţi, ia fiinţă muzeul din
Tulcea, care însă îşi deschide porţile la 1 mai 1950, în localul actualei secţii a ştiinţelor naturii. În faza
actuală această instituţie este un complex muzeal, compus din 4 secţii: ştiinţele naturii, istorie-
arheologie, artă, etnografie, între anii 1976—1979, muzeul tulcean a organizat peste expoziţii
temporare şi itinerante. Patrimoniul muzeului dispune de peste 100 000 bunuri culturale. O expresie
deosebit de grăitoare a interesului pe care acest aşezămînt cultural îl prezintă în situaţia sa actuală ne
este arătat de creşterea numărului de vizitatori (peste 111000 în 1979)2.
Ne propunem acum să trecem pragul Secţiei ştiinţelor naturii, care are trei nivele: etaj (cu 6
săli), parter (cu 9 săli), demisol, unde se află şi acvariile (l săli). În cele 22 săli sînt prezentate exponate
cu caracter istoric, cartografic, biologic etc. La intrare ne întîmpină o prezentare a Deltei Dunării: ni se
arată bazinul hidrografic al Dunării, sîntem purtaţi în trecutul acestei regiuni, înfăţişîndu-ni-se modul în
care vedeau anticii sub aspect cartografic regiunea deltei. Vedem copiile hărţilor: Moldavia, Valachia
et Tărtăria de Antoniu Lafrey, Intinerarium Antoninii, harta lui Ptolemeu, harta lui Marinus etc. Tot
aici putem citi părerile lui Herodot, Polibiu, Pliniu cel Bătrîn despre regiunea de la gurile fluviului
Istru. Trecem apoi prin faţa unui panou cu aspecte fotografice pitoreşti din Delta Dunării. Un alt panou
ne redă schematic produsele şi subprodusele ce se pot obţine din stuf. De subliniat că eforturile
specialiştilor muzeului de a reda cît mai sugestiv luxurianta vegetaţie a deltei au fost încununate de
succes, dacă avem în vedere felul în care s-a realizat aceasta în trecut. Exponatele biologice (panourile
cu păsări şi mamifere) sînt prezentate ţinîndu-se seama de biotopii (medii de viaţă cu condiţii în general
unitare), în care trăiesc păsările, mamiferele etc. Explicaţiile sînt redate în 5 limbi: română, latină
(denumirile ştiinţifice), franceză, germană şi engleză.
Parcurgînd sălile muzeului, zăbovind în faţa exponatelor — şi mai cu seamă a celor biologice
— nu numai vizitatorul obişnuit, dar şi specialistul îşi va da mai lesne seama de bogăţia florei şi faunei
deltei. Notăm cu acest prilej că am prezentat pe larg exponatele din muzeu la capitolul de floră şi faună,
după cum îşi vă fi dat seama cititorul.
Părăsind muzeul cu sentimentul că ni s-au deschis nişte porţi spre zonele mai puţin cunoscute
ale deltei, vom putea astfel înţelege mai bine complexitatea biologică a acestei regiuni. Fără o astfel de
“prefaţă", este mai greu să citeşti în marea carte a deltei.
Paşii ne poartă acum spre cea de a treia zonă de cunoaştere a Tulcei, şi anume: c) zona
promontoriului sau a Dealului Independenţei, la care se ajunge mergînd pe str. Gloriei, pînă la
capătul ei estic. Înălţimea promontoriului nu este mai mare de 50 m. Pornind de la anticul Aegyssus,
căpătînd mai tîrziu numele de Hora-Tepe şi acum de aceea a promontoriului sau a Dealului
Monumentului, Tulcea a cunoscut o interesantă evoluţie toponimică, care confirmă milenara sa istorie,
înălţimea este vizibilă din aproape orice punct al oraşului. Pentru vizitatori, promontoriul prezintă
interes sub mai multe aspecte: geologic, pentru că la baza lui se află depozite din era paleozoică, peste

1
Vezi Monografia judeţului Tulcea, Edit. sport-turism, Bucureşti, 1980.
2
V. H. Baumann, Muzeul Deltei Dunării la a 75-a aniversare, în ziarul „Delta", nr. 1 609 din 28 februarie 1980,
Tulcea.
care s-au suprapus straturi din era mezozoică3; arheologic, pentru că au fost descoperite dovezi
materiale ce atestă o prezenţă străveche a omului aici.
Fig 06
Dealul stîncos al Monumentului de la porţile deltei, a reprezentat „un punct strategic de o
importanţă covîrşitoare. Aşezarea antică este suprapusă astăzi de parcul Muzeului de istorie şi
arheologie, unde în ultimii ani au fost întreprinse cercetări sistematice, dezvelindu-se o mare suprafaţă
de teren, ceea ce a contribuit la precizarea etapelor de locuire pe o durată de mai bine de un mileniu şi
jumătate". Iată deci ce muncă a fost depusă aici pentru a descoperi dovezi arheologice care să
„acopere" un timp atît de îndelungat. Mai întîi, la început, a fost o aşezare geto-dacică întărită, un
oppidum cum numeau romanii astfel de poziţii. Apoi aflăm că aceşti geto-daci aveau intense legături
comerciale cu grecii din cetăţile lor de la ţărmul Mării Negre. Şi chiar atunci cînd vin romanii în aceste
locuri, legăturile comerciale cu lumea elenistică de pe ţărmul Pontului Euxin nu slăbesc. Dovezi? Sînt
cele 109 amfore elenistice descoperite în toamna anului 1976, în acest loc (sec. I î.e.n. — sec. I e.n.).
Ce se mai întîmplă în secolele următoare? La sfîrşitul secolului al III-lea minata şi adusă la Tulcea. Dar
inaugurarea a avut loc abia în anul 1904, într-un cadru deosebit de festiv. În timpul primului război
mondial, armatele de ocupaţie au distrus parţial monumentul, care ulterior a fost refăcut, fără a mai fi
repuse cele două statui. Sub forma de obelisc, a existat pînă în preajma anului 1977, cînd a fost refăcută
în forma sa iniţială, cu deosebirea orientării dorobanţului şi a vulturului, care aşa cum sînt plasate acum
apar cu faţa aşezată spre oraş şi nu cum era iniţial, spre nord. Un element nou — aşa cum s-a arătat —
îl constituie scara monumentală, cu florile şi popasurile ei. De la acest punct se pot arunca priviri, atît
asupra oraşului şi a zonei înconjurătoare, cît „stîncilor făţişe", de care vorbea Ovidiu în scrisoarea sa
către Vestalis, stînci ce apar în partea dinspre Dunăre a colinei. Este vizibilă str. Gloriei, altădată
plantată cu tei, stradă pe care am venit pînă aici. De la înălţimea monumentului privirile ne pot duce
pînă la dealurile Beştepe, în est, înspre lacul Zaghen — vizibil în partea sud-estică a promontoriului tot
în această direcţie ne apare dealul şi păduri Bididia şi dealul Trei Fîntîni. Dar cel mai frumos tablou ni-l
oferă zona Dunării, aflată la acest început de deltă. Sînt vizibile: Cotul Tulcei, satul de peste acest braţ
Tudor Vladimirescu, locul unde se bifurcă Dunărea, fluviul cu forfota lui, micile şi marile
ambarcaţiuni. Coborînd spre micul parc al promontoriului, întîlnim două clădiri: cea din stînga, unde se
află (18) Secţia de arheologie a Muzeului Deltei Dunării şi cea din dreapta, folosită o perioadă pentru
diferite expoziţii, între care şi vernisajul Salonului naţional de gravură (la 23 mai 1980). Dar să vizităm
mai întîi Secţia de arheologie. După ce trecem printr-un hol mic, urcăm la etaj, unde se află 5 săli de
expunere, după care coborîm la parterul clădirii, unde de asemenea se află exponate, într-o singură sală.
Un mare număr de hărţi, panouri, vitrine ne înfăţişează sugestiv: localităţi preistorice, aşezări omeneşti
din paleolitic, neolitic, marele număr de culturi arheologice de pe teritoriul ţării noastre — din care
reţinem pe aceea a Hamangiei — dovezi materiale din trecutul Dobrogei şi al regiunii de la gurile
Dunării din prima epocă a fierului, cea de-a doua epocă a fierului, din epoca bronzului, întîlnim panouri
care ne vorbesc de prezenţa omului în peşterile de la Gura Dobrogei, Cheia — Tîrgşor, apoi pe cele ce
se referă la încheierea procesului de antropogeneză, de cele ce arată diversificarea uneltelor folosite şi a
ocupaţiilor. Putem înţelege mai bine cum această „tehnicizare" a permis realizarea unor contacte între
populaţii, contacte care au existat în epoca metalelor, atît cu populaţiile de pe ambele maluri ale
fluviului, cît şi cu cele din sud. Cu toate acestea, fiecare populaţie şi-a păstrat originalitatea culturii
sale, în cadrul vast al lumii tracice, într-un panou întîlnim Geografia lui Strabon şi Istoriile lui Herodot,
din care în traducere ni se dau cîteva citate, referitoare la ţinuturile pe care le ocupau tracii (Strabon) şi
la expediţia lui Darius la gurile Dunării (Herodot). Este reprodusă aici cunoscuta afirmaţie a lui
Herodot: “geţii — cei mai drepţi şi cei mai viteji dintre traci". Într-un alt panou se arată că dacii şi geţii
sînt nume colective ale aceluiaşi popor. Ei vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceleaşi obiceiuri. În
continuare ni se oferă dovezi în legătură cu întemeierea cetăţilor greceşti de pe litoralul vest-pontic
(sfîrşitul sec. al VII — sec. VI î.e.n,) care înlesnesc contactul direct al geto-dacilor cu civilizaţia
mediteraneană. Într-un panou — harta cetăţii de la Dolojman se dau explicaţii în legătură cu trecutul
ei. Mai departe — inventarul unor movile funerare, resturi de amfore ştampilate din import, farfurii şi
monede greceşti. În cea de-a patra sală pe care o vizităm ni se arată o hartă a formaţiunilor politice
geto-dace de pe teritoriul ţării noastre, stăpînite de diferite căpetenii locale. E vorba despre Rubostes
— în partea de vest a Transilvaniei; Oroles, în cea estică; Dromichaites, localizat pe hartă în partea
sudică a ţării; Rhemaxos, în stînga Dunării şi Zalmodegikos, în partea nord-vestică a Dobrogei. Este
bine să reţinem numele, atît al lui Rhemaxos, cît şi al lui Zalmodegikos. Pentru că tot în această sală
vom întîlni „decretul" Cetăţii Histria, emis în cinstea solului cetăţii, pe nume Agathocles, fiul lui
Anthiphilos. Despre ce este vorba ? Acest Agathocles, care era comandant de arcaşi se pare că avea şi

3
Virgil Ianovici ş.a. Privire generală asupra geologiei Dobrogei, editată de Asociaţia geologică carpato-balcanică,
Bucureşti, 1961.
însuşiri de negociator sau de diplomat. Ori, Histria punea mare preţ pe diplomaţie, pentru a putea
supravieţui unor forţe care evident erau mai mari decît cele pe cale le putea ea opune. De aceea, apela
la alianţe sau protecţii. Unul dintre aceşti protectori era regele Rhemaxos. Aceasta se întîmpla în
secolul al II-lea î.e.n. Cu regele get Zalmodegikos lucrurile stau puţin diferit. El mai dădea buzna prin
vecini, luînd sau distrugînd produse. Poate chiar împiedicînd pe histrieni să pescuiască în Delta
Dunării. Histria însă avea nevoie de linişte, de pace. De aceea, ea a trimis la Zalmodegikos o solie de
pace, formată din trei negociatori. Şi solii au reuşit în misiunea lor. Recunoscători, histrienii le-au
imortalizat reuşita printr-un „decret" săpat în piatră, în secolul al III-lea î.e.n. La Histria vom mai avea
ocazia să mai auzim de aceste fapte (vezi Histria). Un deosebit interes îl prezintă aici un panou în care
ne sînt arătate în mod sugestiv cunoştinţele dacilor privind plantele medicinale. Sînt menţionate mai
multe plante. Denumirea lor în lumea greco-romană ne atestă că geto-dacii le cunoscuseră şi le
folosiseră probabil înaintea lor. Vom exemplifica 1) Artemisia, cunoscută la noi sub denumirea pelin,
era numită Daci zunsteritredi; 2) Potamogoton (popular broscariţa) se numea Daci coadema, 3)
Verbascum (popular luminare) purta denumiri de Daci diesema ş.a.
Pe aproape un întreg perete — o hartă a statului dac centralizat şi independent din sec. I î.e.n.
Reţinem afirmaţia lui Strabon: „Ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de războaie, getul
Burebista l-a înălţat atît de mult prin exerciţii şi ascultare încît în cîţiva ani a făurit un stat puternic".
Ajungînd în sala mare exponatele de aici ne ajută să înţelegem mai bine ce s-a întîmplat cu
cele doua forţe care au stat o vreme faţă în faţă: regatul dac şi Imperiul roman. Ce s-a petrecut aici în
Dobrogei şi la gurile Dunării după înfrîngerea şi supunerea populaţiei geto-dace de către romani ? Cum
s-a desfăşurat viaţa în această parte a ţării ? Răspunsuri la aceste întrebări le putem afla, în mare parte
urmărind marele număr de exponate din această săli.
Ne aflăm în faţa unei hărţi romane: Tabula Peutingeriană. E o dovadă a unor temeiuri
ştiinţifice de administrare a unui teritoriu cum numai romani ştiau s-o facă. Însuşi poetul Ovidius ne
vorbeşte de locurile, oamenii şi evenimentele de aici. Şi — foarte important — el se referă şi la
Cetatea Aegyssus pe locul căreia ne aflăm acum. Într-o vitrină — ceramică romană, descoperită la
Aegyssus, Noviodunum (Isaccea de azi). Avem ocazia să vedem multe dovezi materiale din zona
Niculiţelului, între care şi despre acele villae — ferme — romane, De asemenea, dovezi materiale
despre întinsa zonă de locuire de la Troasmis (Igliţa — Turcoaia). Pe un exponat putem descifra
numele lui Valerius Proculus, în acel document epigrafic descoperit la Tulcea prin care se atestă
denumirea cetăţii Aegyssus.
Un exponat interesant îl constituie piesele unui apeduct roman. Vedem apoi un mare număr de
amfore. Ni se spune că multe din ele au fost descoperite aici, în parcul Monument. O seamă de
exponate se referă la epoca roman-bizantină, la migraţia popoarelor, la organizarea bisericească a
Dobrogei în sec. al V-lea. Sînt prezentate hărţi ale Ţărilor Române, ale deltei şi Tulcei. De asemenea,
exponate care ne vorbesc de statul feudal Dobrogea de sub conducerea lui Dobrotici şi a lui Ioan.
Vedem monezi medievale, descoperite pe teritoriul Dobrogei (sec. XIII—XV). Pe un perete — textul
hrisovului lui Mircea cel Bătrîn, în care se intitulează stăpînitor şi al ţărmului mării. Ni se arată totodată
dovezi din care rezultă că în tratatele încheiate de el cu Poarta otomană, aceasta din urmă nu avea
dreptul să se amestece în organizarea ţării, părăsind sală, coborîm la parter, unde, într-o altă încăpere,
ni se oferă, de asemenea, un bogat material muzeistic, care cuprinde întreaga istorie a României pînă
către mijlocul secolului al XIX-lea. Un interesant material ilustrativ ne înfăţişează marile figuri istorice
ale neamului românesc din perioada feudală: Mircea cel Bătrîn, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş,
Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul ş.a. Reţinem, printre exponate unele rarităţi bibliofile: „Cronica pictată
de la Viena", Biblia lui Şerban Cantacuzino, Voyages de La Motraye en Europe, Asie et Afrique",
tipărită la Londra în 1730. La Motraye l-a însoţit pe regele Carol al XII-lea al Suediei, atît în
campaniile sale militare împotriva Rusiei, cît şi în retragerea sa, La Motraye a trecut şi prin Dobrogea.
Părăsim această sală şi clădirea Secţiei de arheologie şi intrăm în cealaltă clădire destinată istoriei
moderne şi contemporane, unde un mare număr de exponate ne vorbesc despre timpuri mai apropiate şi
mai cunoscute nouă. Ne atrage atenţia, mai ales epoca de ascensiune modernă a ţării, în cadrul căreia se
înscriu şi marile realizări pe toate planurile: economic, urbanistic. cultural, social.
Fig 07
Încheind vizita la Secţia de arheologie şi cea de istorie, putem face o mică plimbare prin parc,
unde, în diferite locuri, se află stele funerare, iar spre ieşire vom observa mari chiupuri pentru păstrarea
produselor agricole de către antici.
Obiective turistice în împrejurimi: (1) Terasa Bididia se află în dreptul pietrei kilometrice 222
c1 pe şoseaua Tulcea — Mahmudia. Pe partea stîngă a şoselei se desfăşoară balta Zaghen. Terasa
Bididia funcţionează numai în timpul verii. Aici se află un restaurant şi sînt posibilităţi de campare.
Balta (lacul Zaghen) ce se poate vedea şi vizita de aici, este tot ce a rămas dintr-un fost golf1, probabil
destul de întins şi de adînc odinioară. El a fost colmatat deoarece şi-a pierdut legăturile cu Dunărea şi
datorită depunerilor venite odată cu apele de pe versanţii dealurilor ce-l mărginesc dinspre sud. Din
mărturiile pescarilor, cu numai 3 decenii în urmă, adîncimea lacului era de pînă la 2 m, că astăzi să nu
depăşească 60 cm. Lacul este alimentat de un număr de 12 izvoare, a căror temperatură se menţine
aproape constantă la 15,5°C aproape în tot timpul anului, fapt care are repercusiuni favorabile asupra
prezenţei unor specii de păsări, între care raţa mare, nagîţul, codobatura, greluşelul pătat, lişiţa,
piţigoiul de stuf ş.a., păsări ce îşi găsesc adăpost în covorul de vegetaţie de baltă, în care predomină
stuful şi papura. Privind de aici, în direcţia Dunării, se poate vedea promontoriul Dealul
Monumentului, pe lîngă poalele căruia se strecoară un drum ce se desprinde din şoseaua Tulcea —
Mahmudia — Murighiol; (2) satul Tudor Vladimirescu de peste Dunăre, la care se poate ajunge cu
barca. Cu bacul se ajunge pe un drum ce poate începe din Piaţa Republicii, continuîndu-se apoi pe str.
Gloriei, după care se merge pe str. Milcov, drum desprins de pe partea stîngă a străzii. În continuare se
merge apoi pe str. Mistreţ — str. Grădinarilor, apoi pe un dig, în continuare se deviază la stînga pe un
chei, aflat în dreptul a 4 plopi de pe mal. De pe malul drept al braţului Tulcea, pe care se află satul
Tudor Vladimirescu este vizibilă aproape întreaga panorama a oraşului Tulcea, care poate fi reţinută şi
cu ajutorul aparatelor fotografice.
ADRESE UTILE ÎN MUNICIPIUL TULCEA:
CONSILIUL POPULAR AL JUDEŢULUI TULCEA, str Păcii nr. 20;
CONSILIUL POPULAR AL MUNICIPIULUI TULCEA, str. Păcii nr. 20;
COMITETUL DE CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE SOCIALISTĂ, str. Păcii nr. 20;
OFICIUL JUDEŢEAN DE TURISM TULCEA, în cadrul hotelului „Delta", str. Isaccei nr. 1;
AGENŢIA DE TURISM, str. Isaccei nr. 2;
AGENŢIA DE VOIAJ C.F.R., str. Babadag nr. 6;
BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET, str. Portului nr. 1;
AGENŢIA TAROM, str. 23 August nr. 1;
AGENŢIA NAVLOMAR, str. Portului nr. 30;
CĂPITĂNIA PORTULUI, str. Portului nr. 5—7»
VAMA, str. Portului nr. 6;
DIRECŢIA DE NAVIGAŢIE NAVROM, str. Portului nr. 5—7;
AUTOMOBIL CLUBUL ROMÂN, Filiala Tulcea, str. Mahmudiei nr. 10;
ASOCIAŢIA JUDEŢEANĂ DE VÎNĂTOARE ŞI PESCUIT SPORTIV — A.G.V.P.S., str.
Isaccei nr. 20;
BANCA NAŢIONALA — Sucursala judeţeană, ste. 9 Mai nr. 2;
HOTELUL „DELTA", str. Isaccei nr. 1;
HOTELUL „EGRETA", str. Păcii;
AGENŢIA C.E.C., Piaţa Independenţei;
AUTOSERVICE, la confluenţa străzilor Mahmudiei cu Eliseului, pe drumul spre Mahmudia
— Murighiol;
STAŢIA PECO, şos. Babadag;
DIRECŢIA JUDEŢEANĂ DE POŞTA ŞI TELECOMUNICAŢII, str. Păcii nr. 18;
STAŢIA „SALVAREA", str. Spitalului nr. 23;
magazinul universal „diana", Piaţa civică;
MAGAZINUL auto-moto, str. Isaccea nr. 3.

1
Marinov Mihai, Date preliminare asupra ornito faunei lacului Zaghen, în rev. ,,Peuce", III, Tulcea, 1973.
 TRASEE TURISTICE ÎN DELTA DUNĂRII
Rutele de deplasare propuse pentru excursiile în Delta Dunării urmează în general căile fireşti
ale acestei regiuni: braţele Dunării, cu devierile posibile din aceste artere. Urmăm aceste căi de
pătrundere pentru că însăşi natura locului ni le arată cu suficientă claritate. În acest sens sînt menţionate
şi rutele posibile de urmat:
1. Tulcea — Chilia Veche — Periprava, cu devierile din punctele accesibile ale traseului;
2. Tulcea — Crişan — Sulina, cu abateri spre Maliuc —- Lacul Fortuna — canalul Olguţa
— Mila 23 — Dunărea Veche. În cazul unor excursii organizate de la Sulina, se poate
pleca: în sud — spre lacul Roşuleţ — Roşu şi în nord — spre Sfiştovca — C. A. Rosetti
— Letea;
3. Tulcea — Crişan -— Mila 23 — Matiţa — Roşca. Ultimele două obiective se înscriu mai
rar în cadrul excursiilor organizate de O.J.T. Tulcea, avîndu-se în vedere că este o zonă de
rezervaţie. B.T.T. Tulcea organizează excursii spre Mila 23 şi sejururi la Stipoc;
4. Tulcea — Crişan — Caraorman, cu devierile respective spre canalul Litcov — în ambele
sensuri, cu accesibilităţi spre lacurile Isac şi Gorgova (înspre vest) şi lacurile Puiu —
Lumina — Roşu — Roşuleţ (înspre est). Aceste rute se înscriu mai rar în cadrul
excursiilor organizate de O.J.T.; mai frecvent de către B.T.T.;
5. Tulcea — Mahmudia — Murighiol — Sf. Gheorghe. Acest traseu este deservit integral de
vasele NAVROM şi accesibil cu autoturismele, mai ales în direcţia Murighiol —
Dunavăţ. Ruta spre Murighiol este foarte solicitată de turiştii români şi străini, care vin
pînă la Murighiol, unde se află un camping;
6. Tulcea — canalele Dunavăţ sau Dranov spre Razelm. Şi această rută este mai rar inclusă
într-un cadru organizat. Poate fi avută în vedere în cazul unor excursii organizate la
cerere. Menţionăm că ruta permite unele accesibilităţi spre punctele turistice din
Complexul lagunar Razelm (Insula Popina, Portiţa, Jurilovca ş.a.). Aceste obiective sînt
însă mai lesne de vizitat pe ruta Constanţa — Tulcea.

TULCEA — CHILIA VECHE — PERIPRAVA (pe braţul Chilia)

La Chilia Veche şi Periprava se ajunge folosind vasele NAVROM, care fac curse regulate
înspre aceste localităţi, pe braţul Chilia.
Drumul de la Tulcea la Periprava durează 5 ore şi 10 minute. La înapoiere, adică de la
Periprava la Tulcea, cca 6 ore. Direcţia de navigaţie NAVROM stabileşte anual tipul de vase ce vor
circula pe traseele din deltă şi Tulcea — Isaccea — Galaţi — Brăila. În ultimii ani NAVROM-ul n-a
mai folosit pe această rută tipul de vas „Săgeata", care poate străbate sus-menţionata distanţă în 2 ore şi
15 minute. Dar este posibilă reluarea cursei rapide în viitorul apropiat. Duratele de parcurs includ şi
staţionările în porturi. Părăsind portul de pasageri Tulcea, e bine să aruncăm încă o dată privirile spre
oraş. În drumul nostru trecem prin dreptul Gării C.F.R., lacul Ciuperca, Portul Comercial,
Comandamentul flotei de pescuit oceanic, flotă ale cărei nave străbat apele oceanului planetar, în
diferite puncte ale globului. În antrepozitele frigorifice, de asemenea, vizibile de aici, se află depozitată
şi recolta culeasă de traulerele noastre pescăreşti în apele oceanice. Tot în această zonă se află Portul
mineralier şi Şantierul naval Tulcea. La un moment dat vaporul pe care ne aflăm coteşte înspre dreapta.
Ne despărţim de Tulcea şi de cotul cu acelaşi nume şi ne vom afla în punctul unde se bifurcă cele două
braţe: Tulcea şi Chilia. Aici — aşa cum s-a mai spus — se află locul unde începe delta propriu-zisă,
respectiv punctul cel mai vestic al ei. Acest punct este Ceatalul Chiliei. Observăm un dig de piatră, un
far cu lumină albă intermitentă.
Fig 08
Părăsind braţul Tulcea, se intră în cel al Chiliei, care are cel mai mare debit dintre celelalte
braţe ale Dunării: de 63%. Debitul Dunării la Ceatalul Chiliei atinge cifra de 6 300 m 3 pe secundă. În
unii ani însă, el poate atinge impresionanta cifră de 17 000 m3 pe secundă. În anii excepţionali, cum a
fost, de pildă, anul 1897 şi această limită a fost depăşită, înregistrîndu-se cifra record de 19 347 m 3 pe
secundă. Lăţimea celor două braţe: Tulcea 280 m, Chilia 420 m.
Pe această rută întîlnim pe partea dreaptă a drumului următoarele localităţi:

PĂTLĂGEANCA (11 km depărtare de Tulcea) se află în imediata apropiere a Ceatalului

Chiliei. În acest punct se află o staţiune hidrometrică pentru măsurarea nivelului apei (cotele apelor
Dunării ş.a.).
 În continuarea drumului nostru, la km 112 întîlnim canalul Sireasa, actualmente obturat de un
dig, pentru a preîntîmpina o eventuală aluvionare a zonei. Acum 10—15 ani, acest canal era o arteră
importantă de pătrundere în sectorul deltaic, dintre braţul Sulina şi grindul Stipoc. Navigînd de-a lungul
unei curbe destul de pronunţate, ajungem la:

SĂLCENI (la cca 15 km de Tulcea). Denumirea localităţii vine de la numeroasele sălcii aflate
aici. Satul are case puţine, cu mici grădini, avînd pomi roditori. Vasul pluteşte în continuare, intrînd
într-o altă curbă. Adîncimea apei: cca 13—14 m. Apar pe mal alte case. Ne apropiem de aşezarea:

CEATALCHIOI (la cca 22 km de Tulcea). Ceatalchioiul este centrul unei comune, din care
fac parte Pătlăgeanca, Sălceni şi Plaurul. Se poate observa că drumul de uscat între localităţile din
această zonă nu urmează strict linia braţului Chilia, cum este cazul între Pătlăgeanca şi Ceatalchioi.
Acest drum „taie cotul", cum s-ar spune, şi lasă localitatea Sălceni în stînga lui. De la Sălceni la
Ceatalchioi drumul urmează linia fluviului;

PLAURUL (la cca 32 km de Tulcea) se află aşezat în zona ultimei curbe, pe care o face braţul
Chilia în această parte a deltei. Este o localitate cu case puţine situate pe un grind nu prea înalt. La
viituri de apă mai mari apa poate pătrunde pînă în sat.
Zona din apropierea satului este folosită pentru păşunat şi agricultură. Această aşezare locuită
este ultima din perimetrul comunei Ceatalchioi. În această zonă au fost semnalate diferite specii de
mamifere şi păsări: bizamul, iepurele, vulpea, la spre sfîrşitul lui octombrie apare sitarul de pădure, raţa
mare ş.a. În continuare, lăţimea braţului Chilia variază între 400—700 m, putînd uneori depăşi această
limită. În apropierea aşezării Plaurul navele plutesc peste cea mai mare adîncime din deltă: 36 m. După
cum s-a arătat, aşezările omeneşti de pe malul drept al braţului sînt rare. Lungimea satelor atinge, în
schimb, uneori 4—5 km. Casele sînt aşezate şirag de-a lungul malului. Alături de vechile case cu pereţi
de lut, văruite curat şi cu acoperiş din stuf, apar tot mai frecvent construcţii noi. Gardurile din stuf
împletit împrejmuiesc curtea cu un mic şopron şi bucătăria de vară. Viţa de vie şi gutuiul nu lipsesc din
mica grădină a locuitorului. Pe mal sau în apropiere, barca. În amonte de localitatea Plaurul, vaporul
trece printr-un cot pe care apele fluviului au fost nevoite să-l facă, datorită „pintenului" ce coboară
dinspre Bugeac. În vîrful unghiului pe care-l formează malurile braţului Chilia se desprinde gîrla
Şontea Veche care este împotmolită. Pe această albie a Dunării mai navigau vasele mici în prima
jumătate a secolului al XIX-lea. Astăzi, singura posibilitate de pătrundere cu şalupa sau barca din braţul
Chilia este canalul Stipoc, de lîngă grindul cu acelaşi nume. În această zonă au fost făcute importante
lucrări de amenajări pentru recoltarea stufului. În prezent, mari suprafeţe de teren urmează să fie redate
agriculturii, după cum vom vedea atunci cînd vom ajunge în dreptul localităţii:

PARDINA (de la Tulcea la Pardina sînt 45 km). Ne oprim în dreptul unui ponton şi debarcăm
în comună, formată dintr-un singur sat. Această localitate a fost multă vreme centrul de exploatare
stuficolă a unei mari zone. În prezent, au loc pregătiri pentru redarea pentru agricultură a cca 25 000 ha
de teren. În acest scop, au luat fiinţă două unităţi noi: I.A.S. şi S.M.T. Nu departe de localitatea Pardina
începe grindul Stipoc, care închide pe la sud depresiunea Pardina. De la Pardina, braţul Chilia se
despleteşte în mai multe căi de apă. Începe o deltă interioară care ia sfîrşit în dreptul Chiliei Vechi.
Formarea acestei părţi a fluviului este legată de cele petrecute aici încă de la începuturile genezei deltei,
cînd actuala depresiune Pardina forma un liman, în care se vărsau apele venite din nordul platformei
Bugeacului. Cu timpul, aluviunile transportate de Dunăre au umplut spaţiul ocupat de fostul liman. În
nordul depresiunii, fluviul şi-a continuat drumul, ramificîndu-se şi creînd o deltă interioară, care
cuprinde următoarele braţe: Cîşliţa, ce începe din apropierea satului Pardina (de la km 78 în aval de
satul Pardina), pe partea stîngă a braţului principal, reunindu-se cu braţul Chilia la km 48; Tatanir, ce se
ramifică din braţul Chilia, între km 68—60; Tătaru ce se despleteşte din braţul Tatanir (pe partea
dreaptă a acestuia) şi îşi uneşte din nou apele cu cele ale braţului Chilia la km 45, lîngă Chilia Veche,
unde ia sfîrşit această deltă interioară. Următoarea localitate pe care o întîlnim este:

TATANIR (de la Tulcea la Tatanir sînt 50 km). Pe aici trece şi drumul de ţară Tulcea —
Chilia Veche. Aşezarea este în prezent dezafectată. Locuitorii aşezării se deplasează adesea spre Chilia,
comună de reşedinţă, folosind digul de pămînt care se desfăşoară de-a lungul braţului secundar Tătaru.
Cursele de pasageri folosesc şi ele braţul secundar Tătaru pentru a naviga, atît spre Chilia Veche, cît şi
spre Tulcea. Casele locuitorilor se înşiră adeseori în spatele unor perdele de sălcii. Sînt vizibile mici
plantaţii de vii şi pomi fructiferi. Şi aici importante suprafeţe de teren au fost redate agriculturii. Astfel,
au dispărut lacurile şi canalele care traversau întreaga depresiune a Pardinei, între care şi lacul Tatanir.
Ne vom lua rămas bun de la această aşezare, mergînd în continuare spre Chilia Veche. Vom observa că
apele despletite în dreptul Pardinei se unesc din nou pe măsură ce vasul se apropie de Chilia Veche.
Insulele pe care le formează aici braţele sînt mai bine vizibile, cînd vasele navighează pe braţul
principal al fluviului, întîlnim în drumul nostru, între alte ostroave, şi Ostrovul Tătarului, unde se află o
unitate agricolă. Farmecul călătoriei îl formează aici ostroavele, adesea înrămate cu o vegetaţie
luxuriantă; în timpul toamnei, mai ales, cînd sînt îmbrăcate într-o varietate de culori. Marele număr de
coturi obligă pe navigatori să-şi sporească eforturile ţinînd ferm timona spre a face faţă deselor
schimbări de direcţie. După ce navigam în faţa unei mici aşezări, situate la capătul răsăritean al
Ostrovul Tătarului, (a cărui denumire, spune legenda, vine de la faptul că în acest loc îşi concentrau
tătarii forţele, aşteptînd îngheţul Dunării pentru a năvăli în Dobrogea de sud), vom pluti în aval, ieşind
oarecum brusc în faţa localităţii:

CHILIA VECHE (de la Tatanir pînă la Chilia Veche sînt 21 km), trecînd mai intri prin faţa
cherhanalei. Vasele de pasageri opresc în faţa unui ponton, în mica radă a portului Chilia Veche. Ne
aflăm în cea mai mare comună din Delta Dunării, care, după cum atestă statisticile, are peste 5 000 de
locuitori. Localitatea se află aşezată în partea dinspre nord a grindului Chilia, format la bază din argilă,
pe care se află depozite de loess. El este de fapt o continuare a cîmpiei Bugeacului. Lungimea sa este
de vreo 15 km, iar lăţimea de cca 5 km.
Trecutul localităţii a fost un timp comun cu al celei aflate astăzi pe teritoriul U.R.S.S., care poartă
denumirea de Chilia Nouă (pe malul stîng al braţului Chilia). Primul izvor istoric în care este
menţionată Chilia aparţine împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul. În perioada feudală, numele
acestei localităţi apare mai des menţionat în documentele vremii. În primele decenii ale secolului al
XIV-lea pînă în apropiere de Chilia se întindea spre est hotarul Ţării Româneşti. Voievozii români
puneau mare preţ pe Chilia. În deţinerea ei vedeau posibilitatea de a păstra puternica linie a Dunării.
Aflăm aceasta dintr-o scrisoare adresată de domnitorul Vlaicu Vodă către braşoveni, invitîndu-i pe
aceştia să trimită, prin el, armele lor Cetăţii Chilia, unde Iancu de Hunedoara ţinea o puternică
garnizoană. Scrisoarea ne aduce ştirea că de la Tîrgovişte „cu grijă şi pe ascuns vor fi trimise la Brăila,
iar de acolo la Chilia". Fireşte era vorba de arme. După succesul repurtat de Mahomed al II-lea, succes
care a condus la căderea Constantinopolului, sultanul cuceritor îşi îndreaptă eforturile spre nord. Dar se
loveşte de rezistenţa dîrză a românilor conduşi de Vlad Ţepeş. Cuceritorul Constantinopolului nu
reuşeşte să cuprindă nici Chilia şi în final nici Ţara Românească şi se retrage, spunînd resemnat „că nu
poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri atît de mari1. Cît de mult dorea Mahomed al II-lea acest
lucru îl aflăm tot de la el: „...atîta timp cît valahii vor stăpîni Chilia şi Cetatea Albă, iar ungurii
Belgradul, noi (turcii), nu vom putea avea nici o biruinţă. În peisajul de atunci al Chiliei se semnalează
şi alte prezenţe. Astfel, prin Chilia trece, venind dinspre mare, seniorul francez burgund Walerand de
Wavrin (1469), fost comandant al flotei burgunde, puse în slujba cruciaţilor. În primăvara anului 1445
Wavrin intră cu galerele sale pe Dunăre şi, trecînd prin Brăila, ia parte la asediul cetăţilor Turtucaia,
Giurgiu şi Turnu2. După diferitele acţiuni care au loc, seniorul Wavrin se înapoiază pe Dunăre şi mare,
ajungînd la Constantinopol în luna octombrie a anului 1445. Revenind la acţiunea de cucerire a Chiliei,
stăpînirea ei era nu numai o dorinţă a sultanului cuceritor, dar şi a lui Ştefan cel Mare. În 1479, el
construieşte pe malul stîng al Dunării cetatea Chilia Nouă, care în anul 1484 este asediată de o armată
condusă de Baiazid al II-lea. Cît de puternică era această cetate, ne-o spune cronicarul turc Tursun-bei:
„adîncimea şanţului cetăţii era de neînchipuit", „iar urcarea inamicului pe ziduri era imposibilă". Am
adăuga la interesul militar, strategic, cel economic. Chilia era o zonă foarte bogată, în primul rînd,
datorită peştelui. Cronicarul turc Evlia Celebi ne spune că din venitul peştelui de la Chilia, turcii
plăteau lefile oştenilor la un număr de 7 cetăţi, între care Isaccea şi Tulcea. Pescuitul de sturioni ce era
făcut la Chilia — afirmă călătorul italian Cornelio Magni, în anul 1672. „era cel mai mare ce se făcea
pe Dunăre". De asemenea, foarte mulţi alţi călători străini remarcă bogăţia pescăriilor de la Chilia,
prinderea morunilor şi a altor specii de peşti, Prepararea icrelor negre şi trimiterea lor în alte ţări.
Printre cei care ne relatează aceste aspecte se află şi sirianul Paul de Alep, călugărul italian Niccolo
Barsi, francezul Jean Baptiste Tavernier ş.a. Aflăm astfel că pescăria nu era departe de Chilia, „în veci-
nătate, la o milă". Tot de la aceşti martori oculari aflăm că „de la Chilia pînă la mare sînt circa şase
mile"3, în timp ce astăzi în linie dreaptă sînt 40 km. Se poate trage astfel concluzia că marea s-a
îndepărtat de Chilia în cei 346 de ani cu aproximativ 80 m anual. O altă bogăţie la Chilia erau cerealele,
cum o aflăm din diferite documente, unele mult înainte de venirea turcilor. Astfel, exista în Chilia o
mare concurenţă între negustorii din Veneţia şi Genova. Prezenţa raguzanilor cu aceleaşi scopuri este,

1
Nicolae Stoicescu, Vlad Ţepeş. Edit. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971.
2
Călători străini despre Ţările Române, Edit. ştiinţifică, Bucureşti. 1958.
3
Constantin C. Giurescu, Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România, vol. I, Edit. Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1964.
de asemenea, atestată istoriceşte.
Actualul profil economic al comunei Chilia Veche este agro-piscicol.
Obiective turistice în împrejurimi: 1) folosind ambarcaţiuni ocazionale, se poate străbate ruta
leagă braţul Chilia de canalul Sulina, prin canalul de legătură interioară Batacu — Baharova —
Lopatna — Eracle spre Mila 23, iar de aici, pe Dunărea Veche, spre Crişan şi Sulina; 2) o altă rută pe
uscat poate duce spre partea sudică a grindului Chilia, partea estică a acestuia se află o unitate de
exploatare piscicolă intensivă, în condiţii de amenajare, în partea sud-vestică întîlnim mica aşezare
Cîşliţa (pe unele hărţi e trecută sub denumirea de Câşla Chiliei), localitate în prezent dezafectată.
Grindul Chilia este folosit pentru agricultură şi creşterea vitelor. Fauna sălbatică a zonei cuprinde:
porcul mistreţ, iepurele, vidra ş.a. Un alt obiectiv de vizitat îl constituie 3) grindul Stipoc, care
împreună cu grindul Chilia formează un unghi drept.
De la Chilia Veche spre Periprava ne putem continua drumul cu ajutorul vaselor NAVROM
sau cu nave speciale de excursie. Vom observa că apele Dunării, după ce depăşesc Chilia Veche, se
despletesc din nou. Începe o nouă deltă interioară din zona braţului Chilia. În partea românească a
braţului, apele înconjură două ostroave din această deltă: primul este Babina, iar cel de-al doilea
Cernovca. În unele lucrări această ordine a denumirilor geografice este inversată, fiind menţionat mai
întîi ostrovul Cernovca şi după aceea Babina. De asemenea, celui de-al doilea ostrov i se spune
Cerneavca). Braţele care înconjură aceste ostroave poartă aceleaşi denumiri ca şi ostroavele. Din
ambele braţe se desprind mai multe gîrle — cele mai multe însă din braţul Babina — care sînt orientate
în direcţia sud-est. Vom menţiona pe cele mai importante: Roşca, Buhaiova, Hrecisca, Paliucova,
Zamirana, Bratuşca, Hangica, Sulimanca Seacă, Sulimanca. Unele dintre acestea confluează cu lacul
Merheiul Mare. Gradul de colmatare este diferit. De fapt, avem în faţa noastră o deltă altădată activă,
ale cărei urme s-au păstrat. La marginea sud-estică a locului Merheiul Mare s-ar fi aflat Pseudo Stoma
(gura falsă), despre care vorbeşte geograful antichităţii Ptolomeu Claudiu (sec. II e.n.), dorind să arate
că această gură nu avea ieşire la mare şi deci navigatorul care ar fi folosit-o s-ar fi putut înşela,
neputînd ieşi pe aici cu corabia sa în larg1. Zona este declarată rezervaţie naturală. Este mai lesne
accesibilă dinspre Mila 23. După ce depăşim ostrovul Cernovca, ne vom afla în faţa localităţii:

PERIPRAVA (la 23 km depărtare de Chilia Veche şi la 103 km de Tulcea). Este staţia

„terminus" a navigaţiei fluviale de pasageri. De obicei, navele rămîn aici peste noapte şi pleacă a doua
zi devreme spre Tulcea.
Localitatea Periprava se află la limita nordică a grindului Letea. Spre deosebire de localităţile
pe care le-am întîlnit pînă acum, cu excepţia Chiliei Vechi, ale căror case şi uliţe se aflau pe un singur
rînd, Periprava se întinde şi în adîncime.
Trecutul aşezării se leagă de prezenţa în aceste locuri a unei cetăţi genoveze. În apropierea
acestui loc se află pe atunci gura de vărsare în Marea Neagră a braţului Chilia. Sub aspect economic,
Periprava are un profil piscicol, în partea răsăriteană a grindului Letea aflîndu-se o unitate de
exploatare piscicolă intensivă. Un loc de atracţie îl constituie lacul Nebunu, care se află în partea de sud
a localităţii, cu ape puţin sălcii. Deşi neamenajat, este frecventat de localnici, precum şi de vizitatori
din alte părţi ale ţării. Cazarea se poate asigura la locuitorii din sat.
Săpături arheologice efectuate în partea de sud a lacului Nebunu au scos la iveală dovezi
materi ale unei aşezări din perioada bizantină (sec. X —XIV)2.
Periprava are importanţă turistică, putînd fi folosită ca punct de plecare spre diferite locuri
pitoreşti. Gîrla Sulimanca leagă Ostrovul Cernovca lîngă Periprava) de lacul Merhei, de unde se poate
pleca pe apă la Matiţa, apoi pe Lopatna spre Mila 23. Ceva mai în aval de Periprava se deschide delta
terminală a braţului Chilia, prin care apele acestuia se varsă în Marea Neagră. Această ultimă deltă a
braţului Chilia are nu mai puţin de 45 de guri. Atît această deltă terminală, de tip Mississippi, cît şi
partea nordică a braţului Chilia, cu ramificaţiile şi ostroavele sale — potrivit liniei de frontieră —se
află pe teritoriul U.R.S.S.
Obiective turistice în împrejurimi: de la Periprava se poate vizita pădurea Letea. Se merge pe
un drum de ţară care trece pe lîngă Grădina lui Omer, unde apare pregnant caracterul luxuriant al
vegetaţiei. Pînă la Grădina lui Omer (numele vine de la un turc care cultiva, înainte de anul 1900,
zarzavaturi, pe malul gîrlei Sulimanca) sînt cca 2 km, iar pînă la pădurea Letea cca 8 km. În afară de
Hasmacul Mare, a cărui lungime are aproximativ 10 km, sînt şi alte fîşii mai mici: Tîrla Popii,
Şchiopul, Cruşina ş.a.
După unele ipoteze, originea mediteraneană a vegetaţiei de aici s-ar datora păsărilor, care în
perioada migraţiilor ar fi purtat cu ele involuntar spre aceste meleaguri seminţele plantelor specifice

1
Ioan Gh. Petrescu: Delta Dunării, geneză şi evoluţie, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
2
Petre Coteţ, Ioan Popovici, Gavrilă Simion, op. cit.
climatului mediteranean. Farmecul pădurii îl constituie nu numai arborii înalţi, cum este cazul plopului
alb (Populus alba), de aproape 25 m, a stejarilor, ulmilor, dar şi a lianelor care caută să urce cît mai
mult spre lumină şi soare, pe trunchiurile copacilor, împreună cu curpenul de pădure, hameiul, care
laolaltă cu trandafirii sălbatici împiedică uneori aproape complet circulaţia prin pădure, oferind în
schimb, prin coloritul florilor lor o imagine de un pitoresc rar întîlnit. Dar nu numai vegetaţia pădurii
cu aspectele ei tropicale poate impresiona pe vizitatori, dar şi dunele de nisip din imediata apropiere.
Terenurile nisipoase din zona Letea au fost plantate experimental cu diferite specii de arbuşti fructiferi
de pădure, între care coacăzul negru, zmeura, măceşul ş.a.
Fauna pădurii Letea oferă posibilitatea de a cunoaşte la faţa locului o seamă de specii de
mamifere şi păsări: şorecarul (Buteo buteo), care — aşa cum îl arată numele — acordă preferinţă
şoarecilor.
În ultimul timp a fost colonizat în pădurea Letea şi fazanul (Phasianus colchicus), pasăre
originară din Asia, unde trăiesc 60 de specii. În acest cadru al pădurii Letea găseşte tot ce-i trebuie: îi
place să se “scalde" în nisip, se află aproape de terenuri cu apă de infiltraţie şi cu tufişuri, pe care i le
oferă pădurea.
Din pădurea Letea, ne putem continua drumul spre:

COMUNA C. A. ROSETTI (aflată la 14 km depărtare de Periprava). Pe hărţile mai vechi

apare sub denumirea de Satul Nou. Comuna C. A. Rosetti are în componenţa sa mai multe aşezări:
Periprava (pe care am vizitat-o), Sfiştovca (la cca 2 km), Cardon (la cca 8 km) şi Letea (la cca 4 km).
Atît comuna C. A. Rosetti, cît şi celelalte localităţi menţionate mai sus se află situate pe grindul Letea.
Despre prezenţa omului pe acest teritoriu ne vorbesc descoperirile arheologice în diferite puncte:
„Grădina lui Omer", „Tîrla Roşie", „Grădina lui Roman", „Tîrla Popii", locuri unde cercetătorii
muzeului Deltei Dunării din Tulcea au descoperit mănuşi de amforă romană, zgură şi cioburi. După
părerea cercetătorilor, aceste descoperiri atestă continuitatea prezenţei omeneşti în zona gurilor
Dunării1. În cadrul comunei se află o moară de vînt — singura din mai multe mori de vînt ce au existat
în această zonă pînă acum cîteva decenii. Legătura cu oraşul Sulina se asigură prin vasele NAVROM,
care circulă între Sulina — Cardon — Sfiştovca, urmînd drumul unui canal, iar de la Sfiştovca pe un
drum de uscat la C. A. Rosetti şi Letea. Părăsind comuna C. A. Rosetti, vom pleca la:

LETEA (la cca 4 km de C. A. Rosetti). Este asexzat pe un teren nisipos; pare nu de mult
părăsit de talazurile mării, ce au imprimat parcă şi urmele valurilor ei. Satul ne apare cu gospodării nu
prea mari, case proaspăt văruite şi vopsite, cu pomi şi viţă de vie. Letea este singura localitate care
poartă denumirea celui mai mare grind din deltă. În acest sat s-a născut pictorul Stavru Tarasov (1883
—1961). După absolvirea studiilor primare la Sulina şi a cursurilor Şcolii normale de la Cîmpulung,
începe să studieze pictura la Iaşi, în cadrul Şcolii de Belle Arte, după care urmează cursurile Academiei
Regale de Arte Plastice din Munchen, unde a fost coleg cu N. Tonitza şi Marius Bunescu. După anul
1900, Tarasov se stabileşte la Paris, dorind să cunoască arta franceză, întorcîndu-se în ţară în 1915,
Tarasov funcţionează ca profesor la Şcoala primară din Sfiştovca — Periprava. A realizat foarte multe
picturi ce surprind peisaje din deltă, precum şi din alte locuri pitoreşti: „Pe malul Dunării", „Peisaj din
deltă", „Lipoveanca" ş.a. Despre lucrările lui Stavru Tarasov, Nicolae Tonitza spunea că „ele izbutesc
să surprindă în natură chipuri şi aspecte de o rară nobleţe".
Excursie în împrejurimi. De la Letea se poate pleca într-o excursie cu o barcă cu motor pe
lacul Merhei, iar de aici pe canalul Dovnica — Dunărea Veche spre Matiţa sau înspre sud, la Dunărea
Veche. Conducerea excursiei este bine să o aibe un localnic. Spunem aceasta pentru că sînt foarte
multe canale laterale în care ne putem rătăci. În plus, pe drum se pot întîmpla unele necazuri, ca urmare
a înfăşurării elicei de către plantele submerse sau a obturărilor de canale din cauza plaurului.
Drumul pe care îl străbatem trece printr-o zonă de un rar pitoresc, cu o vegetaţie luxuriantă,
amintită şi cu alte ocazii. Vom întîlni pe marginea stufăriilor: feriga de apă (Nephrodium thelepteris) şi
nu prea departe o altă ferigă micuţă: Pestişoara. Am mai vorbit despre ea la început. Acum o putem lua
în palmă. E delicată. Nu are flori. Pe vremuri era o credinţă: acela care o va vedea înflorind, va avea o
viaţă fericită. Era stabilită şi ziua! Din neamul ferigilor întîlnim aici şi alţi reprezentanţi, ca de pildă,
coada calului (Equisetum palustre) şi alte specii (E. fluvialis, E. hyemale, E. ramosissima ş.a.). Tot pe
acest drum, apropiindu-ne de Dunărea Veche (în direcţia canalului Sulina), vom putea întîlni o formaţie
vegetală deosebit de interesantă, pe care localnicii o numesc „popîndac". Pe un sol ceva mai ridicat
nisipos, apar nişte moviliţe formate din rogoz (Carex), ce cuprind două specii: C. stricta şi C. buekii.
Privind ceva mai de aproape, putem spune că este o creştere etajată. Temelia acestei „construcţii
vegetale” o constituie rizomii de stuf, pe ei se instalează tufele de rogoz, care cresc an de an. Toamna,

1
Gavrilă Simion, Descoperiri arheologice pe grindurile din Delta Dunării, în rev. „Petice", 1971
la baza frunzelor se formează muguri, din care primăvara apar lăstarii viitoarei generaţii. Această
construcţie vegetală creşte, dar nu nelimitat: pînă la aproximativ 1 m înălţime. Prezintă un deosebit
interes două aspecte: 1) numai stratul de sus este format din plante vii, care se aşează pe resturile unor
generaţii trecute; 2) este şi mai interesant faptul că aceste resturi vegetale moarte nu împiedică
aprovizionarea cu apă proaspătă a plantelor de la etaj. Sistemul ar putea fi asemănat cu un bloc a cărui
aprovizionare cu apă se face numai la etajele superioare. La toate aceste “curiozităţi", care se înscriu în
marele capitol al adaptării plantelor, vom adăuga amănuntul — nici acesta lipsit de interes — că apa de
inundaţie trece printre popîndaci şi spală depunerile de nămol dintre ei. În felul acesta, fiecare popîndac
este, cum s-ar spune, de sine stătător. În acelaşi timp, apa este împiedicată să pătrundă în interiorul
„construcţiei": n-o lasă frunzele uscate ce o plachează şi o izolează pe dinafară. În ce constă totuşi
adaptabilitatea plantelor şi de ce această existenţă „etajată"? în cazul unor viituri prelungite, apa ar
acoperi plantele ce trăiesc la un nivel inferior şi le-ar sufoca. De aici necesitatea de a trăi la „etaj", mai
bine zis de a supravieţui.
Acest caz al asocierii a două specii de plante din aceeaşi familie (a rogozului), arătînd că „au
făcut casă bună împreună", nu poate fi considerat drept rar. Plantele pot prezenta însă şi alte forme
asociere, cu un număr de parteneri mai numeros. De fapt, despre asociaţii de plante s-a mai amintit la
începutul lucrării. Să luăm aici un exemplu concret: putem întîlni o asociaţie de plante care prezintă şi
ea două etaje. Dar în ce fel? Poate fi formată din: peştişoara, lemna (Spirodela polyrrlnza), ciulinul de
baltă (Trapa natans), iarba broaştei (Hydrochcris morsus ranae), plutică (Nymphoides peltata), toate
aceste plante formează primul etaj al asociaţiei, adică cel de deasupra apei. Cel de dedesubt, adică
submers, este compus din cosor sau brădiş (Ceratophyllum demersum), vîsc de apă (Myriophyllum
spicatum), otrăţelul de baltă (Utricularia vulgaris). Plantele dominante aici sînt două specii, pe care le
vom menţiona după denumirea lor latinească: Spirodela şi Salvinia. Alte compoziţii botanice pot
impune alte denumiri de asociaţii ş.a.
Fig 09

TULCEA — CRIŞAN — SULINA (pe canalul Sulina)

Drumul pînă la Sulina se poate parcurge cu vaporul sau cu o altă navă angajată special pentru
excursii, străbătînd canalul Sulina.
Vasele NAVROM cu destinaţia oraşul Sulina îşi au drept punct de plecare municipiul Brăila,
străbătînd întreaga distanţă (170 km) pînă la Sulina în cca 8 ore (în acest timp trebuie incluse
staţionările). De la Tulcea la Sulina vasele parcurg distanţa de 72 km în aproximativ 3 ore. Durata de
parcurs arătată mai sus se referă la navele de tip „clasic", a căror viteză este de aproximativ 15 km pe
oră. Navele rapide străbat distanţa de la Brăila la Galaţi în 20 minute, de la Galaţi la Tulcea în 2 ore şi
10 minute şi de la Tulcea la Sulina în 1 oră şi 35 minute, avînd o viteză medie de 60 km pe oră.
Drumul pînă la Sulina străbate mai întîi micul braţ Tulcea, bifurcîndu-se la Ceatal Sf.
Gheorghe, pînă la care de la Tulcea sînt cca 8 km. De aici vasele intră pe canalul Sulina, între cele două
ceatale — Chilia şi Sf. Gheorghe — sînt în total 19 km. Braţul Sulina a fost numit canal în urma
rectificărilor şi amenajărilor speciale pentru navigaţie ce i s-au adus.
Chiar de la plecarea vaporului din portul Tulcea se derulează „filmul" unei călătorii cu
privelişti interesante. Mai întîi să fim atenţi la curba pe care o face aici braţul Tulcea. În general,
trebuie arătat că, pe parcursul ei navigabil, mai bine zis de la Regensburg la Tulcea, Dunărea are nu
mai puţin de 46 de curbe, între care se înscrie şi cea prin care navigam, ce are aspectul unui golf, fiind
destul de dificilă pentru navigaţie, dar nu lipsită de pitoresc. Apele fluviului lovesc în malul stîncos pe
care este aşezat oraşul. Navele plutesc aici peste una din cele mai mari adîncimi din deltă (30 m), fiind
a doua după cea de pe braţul Chilia. Prin faţa noastră se perindă amfiteatrul oraşului, cu multe clădiri
noi. De pe vas se zăreşte colnicul pe că se află Monumentul Independenţei. Trecem pe lîngă multe vase
mai mari sau mai mici ancorate la ţărm. După ce depăşim Dealul Monumentului, se disting mai bine în
depărtare pădurea Bididia şi la poale ei o insulă de verdeaţă: este lacul Zaghen. Pe malul stîng se văd
casele satului Tudor Vladimirescu.
Drumul pe acest traseu este marcat în mile marine (o milă marină are 1 852 m), şi nu în
kilometri, cum este cazul cu celelalte braţe ale deltei. Pe partea stîngă a drumului nostru se profilează
un grup de clădiri, între care distingem o cherhana şi alte construcţii specifice acestei activităţi. Ne
aflăm în dreptul complexului piscicol de la:

MILA 35 (aflat la cca 6 km de Tulcea). Acest punct piscicol a fost construit în ultimele
decenii, pentru a veni în ajutorul pescarilor care înainte vreme erau nevoiţi să aducă peştele prins în
grupul de bălţi din apropiere, la Tulcea. Vedem o cherhana, gheţărie, depozit de materiale, clădire
administrativă, iar în faţa cherhanalei, bărci. Toate acestea sînt elementele componente ale unei
gospodării pescăreşti.
La debarcaderul de aici nu opresc vasele NAVROM, ci numai cele piscicole şi ocazionale.
Malul stîng al braţului delimitează în acest loc marginea sudică a depresiunii Sireasa, despre
care s-a amintit cu prilejul călătoriei pe braţul Chilia. În această zonă se află bălţi mai puţin întinse
decît în restul deltei: Meşteru, Tătaru, Lunguleţu ş.a. Pitorescul acestor locuri din depresiunea Sireasa îl
dau în special zonele cu o bogată vegetaţie ce acoperă pe alocuri bălţile, între care şi nuferii. Se
întîlnesc fluturi diverşi, coloraţi, unele specii de păsări, între care boul-de-baltă sau buhaiul de baltă
(Botaurus stellaris), privighetoarea de stuf sau de baltă, cum mai este numită, care cîntă aşezată pe stuf
în poziţie verticală. Poate cînta şi în zbor. Cuibul şi-l face în stufărişuri. Tot aici se mai pot întîlni
cristeii de baltă (Rallus aquatica), care, ca şi privighetoarea de baltă, îşi fac cuibul în stuf. Aceste
tablouri pline de viaţă ale bălţilor l-au impresionat şi pe Mihail Sadoveanu, care în volumul Povestiri
pentru vînători şi pescari surprinde un astfel de tablou: „Şi boul bălţii, privighetoarea de apă, cristeii se
arătau destul de des, treceau cu luare aminte, zburau scurt de ici-colo, abia clătinînd un fir de papură".
Depăşim Complexul piscicol şi în foarte scurtă vreme ne vom află la:

CEATALUL SF. GHEORGHE, începe ceva mai jos de Mila 34. De la Tulcea la Ceatalul Sf.
Gheorghe sînt 4½ mile (cca 8 km). Drumul de la Tulcea pe o navă clasică durează aproximativ 20
minute. Este un punct important pentru navigaţie. În acest loc se bifurcă braţul Tulcea, dînd naştere: pe
partea dreaptă, braţului Sf. Gheorghe, iar pe cea stîngă, canalului Sulina. La intrare în canalul Sulina,
pe partea lui dreaptă, se aprinde şi se stinge din 5 în 5 secunde un far, pentru a arăta navigatorilor
poziţia exactă a intrării.
Canalul Sulina, cum ne apare astăzi, este în mare parte opera muncii omului. Dacă privim pe
hărţile de dinainte de rectificare, rămînem surprinşi de sinuozităţile sale. Ne-am putea pune întrebarea:
care a fost cauza marelui număr de coturi pe care le prezenta acest braţ? Ne explică profesorul
Constantin Brătescu1. La tăierea canalului, argila scoasă aici la Ceatal, ca între milele 13,5, 18 şi 19,
precum şi în alte locuri s-a dovedit extrem de dură. În aceste condiţii, apa braţului Sulina, întîlnind
împotriviri, devia, făcea coturi.
Lucrările de rectificare ale braţului Sulina au mai avut o latură pozitivă, şi anume aceea că au
scos la lumină urmele unor animale ce trăiau în aceste locuri. Astfel, în dreptul Milei 12, la adîncimi de
pînă la 6 metri, au fost descoperite resturile unor animale preistorice, între care şi o măsea de rinocer
(Rhynoceros antiquitatis), precum şi ale altor mamifere.
Lucrările de rectificare a braţului Sulina au început în anul 1880. Dar nevoia de a se
îmbunătăţi navigabilitatea acestui braţ este mai veche. Ea a fost luată în discuţie încă din anul 1750 şi
în anul 1786 se începuseră chiar unele lucrări, care însă nu au mai fost continuate. Numai cele iniţiate
în anul 1880 au fost continuate pînă în anul 1902. În această perioadă, lungimea braţului Sulina a fost
redusă de la 83,8 km la 62,6 km, adică braţul a fost scurta-cu 21,2 km. Ne referim numai la porţiunea
dintrt Ceatalul Sf. Gheorghe şi vechiul far al Sulinei. Astfel, s-a îmbunătăţit intrarea şi circulaţia
vaselor din braţul Tulcea în cel al Sulinei şi pe întreaga lungime a canalului2. Vechea denumire de
„braţ" a fost înlocuită cu aceea de „canal". În cadrul acestor rectificări s-au suprimat toate coturile şi
pragurile care stînjeneau navigaţia de pe braţul Sulina. În total au fost tăiate 10 coturi. În legătură cu
aceste lucrări de rectificare şi de tăierea ceţurilor, vom auzi frecvent vorbindu-se de „micul M" şi de
„marele M". Care sînt acestea ? „Micul M" era cotul pe care-l făcea braţul Sulina în dreptul Maliucului,
iar „marele M" cel care începe la Mila 18 şi se termină la Mila 10. Primul ,,M" nu este atît de bine
conturat, ca cel de-al doilea, care de fapt este şi mai mare. Prin lucrările de dragare a fost smulsă o
cantitate de 24 000 000 m3 de pămînt în aceste locuri pentru a se crea „şoseaua lichidă", cum i se mai
spune canalului Sulina, pe care navighează cele mai felurite vase: de la bărcile pescăreşti pînă la navele
de mare tonaj, între care şi oceanice, sub diferite pavilioane.
Cantitatea de apă, pe care acest canal o varsă în mare, este de aproximativ 700 m3 pe secundă.
Canalul Sulina are astăzi o lungime de 69,6 km, fiind prelungit în mare cu încă cca 7 km, prin
construirea de diguri laterale, care îl delimitează pînă departe în larg. Pînă la localitatea Crişan
(inclusiv) este dalat, în acelaşi timp au fost construite şi epiuri, adică unele diguri care se întind de la
uscat spre larg, ce au rolul de a forţa un curent să sape într-o anume direcţie sau de a întări coasta.
Aceste lucrări nu sînt întotdeauna vizibile, fiind acoperite uneori de apă. În orice caz, ele impun o
deosebită atenţie pentru navigatori, mai ales în timpul ceţei, spre a se evita eşuarea navei. Desigur,
realizarea acestor lucrări nu înseamnă că toate problemele de navigaţie au fost rezolvate. Vom naviga
în continuare, întîlnind pe partea stîngă:

1
Constantin Brătescu, Opere alese, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
2
Gh. Mirică ş.a., Monografia stufului din Delta Dunării, ( Edit. Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, ". 1965.
 CABANA ILGANI, care se află în dreptul Milei 32. Seamănă cu o cabană de munte, Locul
unde se află este pitoresc, cu multă vegetaţie. Pe malul apei: un debarcader, în faţa căruia nu opresc
navele NAVROM. Încăperile sînt confortabile. În prezent cabana Ilgani a fost preluată de Combinatul
metalurgic din Tulcea, urmînd să fie reamenajată şi extinsă, montîndu-se totodată o turbină eoliană şi
amenajîndu-se un captator solar, care să furnizeze apă caldă. De la cabană se fac excursii la lacurile
Meşteru, Tătaru, Lunguleţu ş.a. În continuare, pe partea dreaptă a canalului se înşiră casele satului:

PARTIZANI (cca 13 km de la Tulcea, respectiv 7 mile marine). Satul aparţine comunei

Maliuc. Vasele de pasageri opresc în faţa unui mic ponton. Malurile sînt protejate cu plăci sau cu
piatră, pentru a preveni surparea. Pentru a permite locuitorilor să coboare pînă la nivelul apei, există din
loc în loc scări de piară încastrate în malurile dalate.
Trecutul aşezării este legat de lucrările de rectificare ale braţului Sulina. Astfel, în jurul unui
platou înălţat datorită depunerilor de pămînt de pe urma activităţii unei dragi au luat fiinţă cîteva case.
Apoi satul s-a dezvoltat în lungime, aşa cum îl vedem astăzi. De pe nava care ne poartă observăm
vehicule trase de cai. Aceste imagini sînt destul de rare în zonele centrale ale deltei. Mijlocul de
deplasare este aici barca de diferite mărimi, exprimate în crevace — adică socotite după numărul
coastelor de lemn curb ale bărcii. Cu cît numărul acestora este mai mare, cu atît barca este mai lungă şi
mai încăpătoare. Satul are o poziţie pitorească, cu posibilităţi de a vizita şi alte locuri: Ilganii de Jos şi
Ilganii de Sus, precum şi Maliucul.
Locuitorii cultivă terenurile ce aparţin vetrei satului în partea nordică a intrândului, adică între
acea porţiune de teren pe care o cuprind cele două braţe care se despart la Ceatalul Sf. Gheorghe. În
această zonă se află Amenajarea piscicolă Ruscă, care se continuă, la sud de canalul Sulina, pînă în
dreptul satului Vulturu. În apropiere de satul Partizani urmează să ia fiinţă o unitate piscicolă pentru
producerea artificială a sturionilor. Navigînd mai departe în aval, vom întîlni (pe partea stîngă) în
dreptul Milei 30: intrarea în canalul Arhipenco, care face legătura între canalul Sulina şi gîrlele
Păpădia, Şontea, lacul Alb ş.a. În dreptul Milei 29, se vedea — pe malul drept — barajul şi ecluza în
îndiguite Rusca. În continuare, însă pe malul în apropierea Milei 27 ne apropiem de limita vestică a
Ostrovului Maliuc, care a apărut pe harta deltei în urma lucrărilor de rectificare a braţului Sulina. E
bine să ştim, că împreună cu o buclă anterioară aceleia pe care o face bucla Maliucului, aici numită
Venica, tăiată şi ea în cadrul lucrării de rectificare a braţului Sulina pe harta zonei apare „micul M", nu
atît de bine conturat că „marele M" pe care-l vom întîlni ceva mai tîrziu în drumul nostru. Este greu să
se recunoască aici, în această albie împotmolită în care cresc sălciile, fosta cale activă a apelor. Parţial
vechea cale a fost despotmolită şi redată circulaţiei. Acest ostrov în suprafaţă de 900 ha a fost folosit
pentru cercetări în domeniul stuf şi culturii. În cadrul său, pe malul stîng al canalului vom întîlni
localitatea cu acelaşi nume:

MALIUC (la 27 km depărtare de Tulcea sau 15 mile). În dreptul unui ponton opresc vasele
NAVROM şi vasele de excursii ce trec pe aici în drum spre lacul Fortuna sau alte locuri din deltă. Este
situată în apropierea limitei de est a ostrovului cu acelaşi nume.
Este cea mai modernă aşezare din incinta deltei. O dovedesc clădirile, zonele verzi, străzile şi
aleile pline de verdeaţă. Florile — prietenele nobile ale omului — te întîmpină chiar de la debarcader.
De menţionat că sub acest aspect — floristic, botanic — Maliucul constituie o zonă în care se
interferează vegetaţia originară, specifică deltei, cu cea adusă şi plantată în acest loc de mîna omului.
Trecutul localităţii Maliuc este foarte recent. Astfel, într-o zonă slab locuită, pe locul unde pînă în anul
1956 se puteau întîlni sporadic doar colibele unor pescari sau crescători de vite, au început lucrările de
amenajare a unei aşezări de un tip nou, modern. Pentru a feri noua aşezare de neplăcerile unor
inundaţii, — la cel mai înalt nivel cunoscut — locurile mai joase au fost pomostite, adică supraînălţate
cu pămînt scos din Dunăre, prin dragaj. Apoi a început construirea caselor, iniţial prevăzute pentru
laboratoarele unei staţiuni de cercetarea stufului precum şi pentru oamenii care vor lucra şi locui aici.
Mai tîrziu, aşezarea — care avea iniţial numai 60 locuitori — a început să capete un alt profil
anume, unul turistic. În acest consens la Maliuc s-a construit un hotel turistic „Salcia" cu 53 de locuri,
un restaurant, cu o terasă acoperită, care oferă o bogată gamă de preparate pescăreşti: crap la proţap,
borş pescăresc ş.a. La dispoziţia turiştilor se pun bărci pentru plimbări, se organizează focuri tabără ş.a.
Tot aici putem întîlni un mic muzeu consacrat mai mult florei Deltei Dunării. Un loc plăcut de
plimbare îl constituie mica faleză. În localitate se află: un oficiu poştal, club, bibliotecă, o unitate
medico-sanitară, magazin.
Excursii în împrejurimi: Maliucul constituie adesea, în cadrul excursiilor organizate de O.J.T.
Tulcea un loc de scurt popas în drumul spre alte zone deosebit de pitoreşti şi anume:
1) Tulcea — Maliuc — lacul Fortuna — canalul Olguţa — satul Mila 23 — Dunărea Veche
 — canalul Sulina (oprire la hotelul Lebăda de la Mila 14,5 — înapoierea la Tulcea).
Această rută poate fi şi altfel alcătuită:
2) Tulcea — Maliuc — Crişan (hotelul „Lebăda") — Dunărea Veche — Mila 23 — canalul
Olguţa — lacul Fortuna — Maliuc — Tulcea. Tot pe la Maliuc pot trece şi traseele altor
excursii turistice cu obiective mai îndepărtate:
3) Tulcea — Maliuc — Crişan (hotelul Lebăda) — Dunărea Veche — satul Mila 23 —
Tabăra B.T.T. Stipoc — satul Mila 23 — canalul Olguţa — lacul Fortuna — Maliuc —
Tulcea;
4) Tulcea —Maliuc — oraşul Sulina — canalul Busurca - canalul Împuţita — lacul Roşu —
lacul Puiu — satul Caraorman — canalul Caraorman — comuna Crişan — MALIUC —
Tulcea.
Dat fiind marele număr de variante turistice care trec pe la Maliuc, ne vom limita a descrie
numai zonele din apropierea Maliucului; celelalte vor fi menţionate în cadrul obiectivelor ce le vom
întîlni pe parcurs mai tîrziu. Cele apropiate de Maliuc se află pe ruta mai des folosită de O.J.T. pentru
excursie: Maliuc — lacul Fortuna — satul Mila 23. Pentru a atinge aceste obiective, navele pornesc de
la Maliuc mai întîi pe canalul Sulina, în aval, apoi ajungînd în dreptul Milei 24, vasele cotesc, navigînd
pe un canal, care reprezintă un vechi curs al braţului Sulina împotmolit şi actualmente redat circulaţiei,
aşa cum s-a mai spus (vezi referirile la Ostrovul Maliuc). Vom vedea pe ambele maluri o bogată
vegetaţie arborescentă. Avem totodată ocazia să vedem cum se prezintă Ostrovul Maliuc în partea sa
răsăriteană: braţul a fost dragat, malurile îndiguite. După aproximativ 2 km de drum, vasul părăseşte
acest traseu numit tot Dunărea Veche, ca dealtfel şi alte porţiuni din vechile braţe şi se abate pe o altă
cale numită gîrla Ciobanului, apoi părăsind-o intră pe lacul Fortuna, care are o suprafaţă de 9,1 km 2, pe
alocuri nu prea adînc şi din această cauză traversarea lui constituie problemă pentru navele cu un pescaj
mai mare — al căror corp intră mai adînc în apă .
De aceea în unele locuri sînt plantaţi stîlpi pentru a marca drumul şi a feri pe navigatori de
unele necazuri. Această colmatare a lacului Fortuna se produce datorită aluviunilor transportate de
apele ce provin din canalul Sulina (drumul se continuă spre canalul Olguţa — canalul Şontea — satul
Mila 23 — Dunărea Veche — Sulina — Tulcea ş.a.).
Fortuna prezintă aspecte naturale pitoreşti: un luciu de apă, uneori încreţit de vînt, maluri
înrămate de vegetaţie, precum şi unele plăcute întîlniri cu lebăda mută (Cygnus olor), corcodelul gît
roşu (Podic griseigend), lişiţa (Fulica atra), lăcarul de rogoz (Acrocephalus schoenbaenus) ş.a. Urmînd
mai departe călătoria noastră spre est, se ajunge la satul Mila 23, care ne apare din partea lui apuseană.
Întorcîndu-ne la Maliuc, ne vom putea continua călătoria, traversînd canalul Sulina şi ajungînd la:

VULTURU (cca 28 km de Tulcea). Aşezarea se află pe malul stîng al canalului, aproape faţă
în faţă cu Maliucul. Denumirea sa vine de la mulţimea vulturilor, care odinioară îşi aveau cuiburile în
sălciile din apropiere. Pentru a veni la Vulturu, unii turişti folosesc, fie vasele NAVROM pînă la
Maliuc iar de aici trec cu barca la Vulturu, fie că vin cu autoturismele pe ruta Nufăru — Ilganii de Jos,
apoi Partizani — Vulturu, dacă drumul este bun pentru autoturisme. Ruta nu se recomandă în timpul
inundaţiilor şi pe timp ploios. Continuîndu-se drumul pe apă, vom întîlni pe malul drept o altă aşezare,
în faţa căreia opresc vasele NAVROM.

GORGOVA (la 31 km depărtare de Tulcea). Distanţa care-l separă de Maliuc (sat de

reşedinţă) este de 3 km. E un sat pescăresc, care apare şi pe hărţile anterioare anului 1878. Observăm şi
aici aceeaşi înşiruire de case pe o singură linie, întreruptă cam pe la mijlocul lui de o gîrlă pe care se
scurge apa proaspătă spre lacul Gorgova. Pe unele hărţi mai vechi lacul apare şi sub denumirea de
Gorgul. Satul a luat numele lacului. Resursa economică principală a satului Gorgova este peştele, care,
recoltat de pescari în lacurile din zonă, este adus la cherhanaua de aici.
Lacul Gorgova face parte dintr-un complex lacustru, ce cuprinde toate lacurile din delta
fluvială dintre braţul Sulina şi Sf. Gheorghe, la est de grindul Caraorman 1. Vom putea vizita lacul
Gorgova şi cu o barcă, condusă de un localnic. Este unul din cele mai mari din deltă, avînd o suprafaţă
de 12,9 km2. Forma lui este aproape circulară. Face parte din aşa-numitele „lacuri cu sateliţi". Şi, într-
adevăr, atît la faţa locului, cît mai ales pe hartă vom putea constata această formă 2. Vom putea vizita şi
unele lacuri mai mici care parcă gravitează în jurul lui. E vorba de Cuzminţa Mare, Rotundu (pe unele
hărţi apare şi sub denumirea de Cruglic), Corciova (sau Corciovata), Gorgovăţ, Potcoava, Babinţi,
precum şi de altele mai mici. Cu cea mai mare sparte a acestor lacuri, Gorgova a păstrat legături de apă
prin gîrlele respective, putînd fi vizitate între ele. Adîncimea lacului Gorgova este de cca 2,5 m. Are

1
Petre Gâştescu, A. Breier, Complexul lacustru Gorgova - Delta Dunării, în rev. „Peuce", V. Tulcea, 1978.
2
Cristina şi Eugen Panighianţ, Enigmele Deltei Dunării, în Rev. „Magazin", nr. 939, Bucureşti, 1975.
legături de navigaţie şi cu canalul Litcov. Pitorescul zonei are drept element principal întinderea de apă,
în care pe timp liniştit, cînd apa e lucie că oglinda, se reflectă cerul. Vegetaţia care înconjoară lacul este
un alt element ce dă un plus de frumuseţe acestei zone. În ascunzişurile de aici îşi găsesc adăpost unele
specii din fauna înaripată, între care putem aminti: stîrcul cenuşiu şi raţa mare. Dintre speciile mai rar
întîlnite, vom menţiona prigoria (Merops apiaster), uşor de recunoscut datorită coloritului variat al
penajului: cafeniu, albastru, verde ş.a. Între speciile de peşti ale lacului, se pot menţiona: plătica,
somnul, crapul ş.a. Ne vom întoarce în satul Gorgova, pentru a ne continua călătoria spre:

MILA 18. Aici se afla pe vremuri un cătun numit Baba Rada, format din cîteve case. Astăzi
nu mai e nici o aşezare statornică în acest loc. Uneori îşi face adăpost temporar cîte un crescător de
izolat. Vom arăta că între această milă — şi — Mila 13,5 a fost făcuta cea de-a zecea şi ultimă în cadrul
lucrărilor de rectificare braţului Sulina. Înainte de aceste lucrări, vasele plecau pe un lung ocol, care
începea de aici şi trecea pe la Mila 23, coborînd în apropiere unde se astăzi localitatea Crişan (Mila 13)
şi apoi urcau în continuare. Corăbiile sau vasele cu aburi revenau din nou, înspre linia de azi a Sulinei,
după trecerea prin cele două bucle, care formează cel de-al de „M", despre care s-a vorbit mai înainte.
Azi, turistul poate vedea şi înţelege mai bine cît de întortochiat şi dificil era acest drum. Vom arăta că
prima buclă avea înainte de rectificare 18,5 km şi, aşa cum s-a arătat, începea aici, la Mila 18, luînd
sfîrşit în dreptul Crişanului. Cea de-a doua începea de asemenea, la Crişan şi după un ocol de 17,5 km
lua sfîrşit la Mila 10. Prin rectificarea primei bucle distanţa s-a redus de la 18,5 la 9,2 km, iar cea de-a
doua de la 17,5 km la 9,7 km. În total distanţa iniţială de 36,0 km a fost redusă la 18,9 km, adică cu
aproape 50%. De la Mila 18 se poate merge pe un drum de ţară (pe uscat) pînă la Mila 23 (cca. 5 km).
De fapt este vorba de un dig care delimitează o incintă piscicolă: Obretin, numită după numele lacului
pe care l-au secţionat lucrările rectificare a braţului Sulina. Trecem deci, cu alte cuvinte, printr-o zonă
unde un Lac a fost tăiat în două. La nord de canal se află lacul Obretinul Mare, iar la sud Obretinul
Mic. De la Mila 18, după aproximativ 40 de minute de drum ne apar pe partea dreaptă a canalului
primele case ale satului:

CRIŞAN (de la Mila 18 la Crişan sînt cca 9 km). Vasele de pasageri opresc în faţa unui
ponton de debarcare, aflat pe malul drept ai canalului. Casele se înşiră pe ambele maluri ale acestuia,
dar pe me stîng sînt numai cîteva. Lungimea aşezării este aproximativ 7 km. Pe malul stîng se află o
cherhana, o cabană a vînătorilor şi pescarilor sportivi, precum şi Complexul hotelier „Lebăda'', aflat la
confluenţa Dunării Vechi cu canalul Sulina. Este situat pe un platou creat artificial, supraînălţat, nivelat
şi dalat. Complexul are un mic debarcader, ieşit puţin din linia malului, în faţa căruia opresc vasele de
excursie.
Un drum pardosit ne conduce spre o construcţie cu o linie modernă — tip cabana, dar de
proporţii mai mari, acoperită cu stuf. În cadrul acestei construcţii se află un hotel cu 74 de camere,
restaurant, bar, bodegă, un magazin. Un turn cu scări ne poate ajuta să privim zona înconjurătoare de la
o înălţime de 30 m. Pe laturile marginale ale complexului se află locuri unde se pot instala corturi.
Deseori aici opresc bărcile cu motor ce apoi pleacă spre direcţii diferite: Mila 23, canalul Caraorman —
Litcov sau satul Caraorman.
Obiective turistice în împrejurimi: Aşa cum s-a mai spus, de la Crişan se poate pleca în mai
multe direcţii. Este un loc de răspîntii, pentru că oferă posibilitatea de a pleca în direcţiile: est, vest,
nord şi sud. Înspre nord se pot vizita puncte de interes turistic pe o rută ce poate merge pînă la Chilia
Veche; în direcţia sud pot fi atinse obiective turistice aflate, atît pe canalul Caraorman, cît şi Litcov sau
Perivolovca, precum şi în cele două sensuri ale canalului Sulina; spre Tulcea şi spre oraşul Sulina. Iată
de ce unii numesc această aşezare „satul de la răscruce din deltă". Ne vom continua călătoria, urmînd
una din aceste patru direcţii. Celelalte vor fi descrise în cadrul altor trasee. Pentru aceasta, vom naviga
spre est, depăşind Crişanul în dreptul Milei 10, unde se poate observa — pe malul stîng al canalului —
capătul sudic al ultimei bucle a „marelui M".
După o călătorie de 3 ore, pe bordul unei nave ,,clasice" sau pe o navă rapidă, la 72 km
depărtare de Tulcea ne apar primele case ale oraşului, care a fost declarat nu de mult „port liber":

SULINA. Pe partea dreaptă ne apare Fabrica de conserve de peşte (construită în anul 1971),
apoi castelul de apă şi, în continuare, casele ce se înşiră pe ambele maluri, dar mai mult pe malul drept.
Avem posibilitatea de a urmări de la bordul navei peisajul acestui oraş foarte vechi şi foarte original.
Este de fapt singurul oraş din deltă şi în acelaşi timp cel mai estic din ţară, port la Dunăre şi la Marea
Neagră. Se află la altitudinea cea mai joasă de nivelul mării: 3,5 m.
Aşezare. Oraşul se află situat la longitudinea 29° 41'24" E. Este aşezat pe ambele maluri ale
canalului, la o distanţă de 900 m de litoralul Mării Negre. În dreptul lui fluviul, respectiv canalul
Sulina, îşi termină cursul printr-o deltă de tip Tibru. Se află sub influenţa climatică a mării.
 Istorie. Prima menţiune despre oraş o întîlnim în opera lui Constantin Porfirogenetul, făcută în
anul 950 e.n., aşezarea fiind numită de el „Selina". În această lucrare numită De administrando imperio
ne povesteşte cum ruşii, pornind expediţii spre Constantinopol, fac un popas, în drumul lor, la Sulina.
Ei navigau cu nişte bărci scobite în trunchiuri de copaci — monoxile. Sulina apare şi pe interesantul
portulan al lui Marino Sanudo din anul 1320, despre care s-a vorbit la începutul lucrării, pe care putem
descifra cu uşurinţă denumirea de „Sollina". În anul 1327, genovezul Pietro Vesconte o trece şi el pe
portulanul său. (Unii autori îl numesc Petrus Vesconte sau Visconte şi-l datează în anul 1318) 1. Cum
apărea Sulina pe acele vremuri, este greu de spus. Ţărmul nu a suferit schimbări prea mari ca cel de la
vărsarea braţului Chilia în mare. În anul 1469, în preajma atacului împotriva Chiliei, flota turcească se
află în apropierea Sulinei. În anul 1863, la Sulina nu se puteau vedea decît cîteva barăci din scînduri
sau colibe de stuf, în care locuiau nu mai mult de 1 000 —2 000 de locuitori. Unii dintre ei se ofereau
să ajute navigatorii de a depăşi dificultăţile de plutire, dar cu intenţii nu prea curate: bărcile cu care
veneau la vase aveau fundul dublu, unde depozitau cerealele şi lucrurile furate.
Astăzi, plutind pe apele canalului, călătorul îşi poate închipui cu greu cît de dificilă era
navigaţia pe această cale acum cîteva secole. Zile şi săptămîni dura străbaterea pînă la mare a vaselor
cu pînze pe un drum sinuos, obturat pe alocuri de praguri de nisip. Spre a-şi putea asigura
aprovizionarea cu cereale, brînzeturi, miere, fructe şi altele, turcii erau şi ei preocupaţi de menţinerea
navigaţiei, ce se făcea anevoie prin transbordarea mărfurilor de pe un vas pe altul, la Sulina. Pentru
despotmolirea canalului, ei aplicau uneori un procedeu original: tîrau pe fundul apei o corabie
scufundată cu care scormoneau nisipul şi răscoleau depunerile.
În menţinerea navigabilităţii Dunării şi a gurilor sale erau interesate şi alte puteri europene,
printre care şi Austria. În urma Congresului. de la Paris care a pus capăt războiului Crimeii (1856), a
fost înfiinţată Comisia Europeană a Dunării, care a luat în studiu problema navigaţiei la vărsarea
Dunării în mare. Situaţia navigaţiei era dificilă din cauza unor vase scufundate chiar la gură. Cu toate
acestea Sulina era singura cale navigabilă, care avea o adîncime de 2,44 m, în timp ce gurile Chilia —
Oceacov şi Sf. Gheorghe nu puteau asigura o adîncime medie a apei mai mare de 1,83 m.
Fig 10
Deşi braţul Sulina prezenta dezavantajul unei puternice aluvionari, Comisia Europeană a
Dunării a adoptat pînă la urmă proiectul inginerului Ch. Hartley, care prevedea amenajarea acestui braţ
(1858). Odată cu punerea în aplicare a proiectului a început să crească şi importanţa portului Sulina.
Prin construirea digurilor paralele şi prin strîmtarea gurii canalului de la 183 la 152 m, precum şi prin
prelungirea lor în mare, procesul de împotmolire a fost redus 2, dar nu în întregime eliminat, întreţinerea
navigabilităţii canalului Sulina se face azi cu ajutorul marilor drăgi pe care le putem vedea în rada
portului (pe malul stîng).
În anul 1859, în drum spre Constantinopol, a trecut prin deltă scriitorul Dimitrie Bolintineanu,
care l-a însoţit pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza în istorica sa călătorie la Înalta Poartă. Impresiile
sale au fost publicate în lucrarea Călătoria domnitorului principalelor Unite la Constantinopole. La
Sulina a funcţionat în 1878, că administrator al plăşii Gurile Dunării, poetul Alexandru Macedonski
(1854—1920). La Sulina s-a născut dirijorul de renume mondial George Georgescu (1887—1964).
Viaţa din trecut a Sulinei este reflectată şi în literatură. Alexandru Vlahuţă i-a consacrat o
pagină în România pitorească. În paginile romanului lui Jean Bart (Eugen P. Botez) Europolis — după
care s-a turnat şi un film — sînt dezvăluite multe din contradicţiile vieţii sociale din trecut a acestui
port fluvio-maritim al ţării.
Exprimată în cifre, cantitatea medie de aluviuni pe care o transportă Dunărea într-un an
reprezintă aproximativ 70,7 milioane tone. Este aşa-numitul „debit solid", pe fiecare braţ al Dunării
potrivit puterilor sale îl transportă şi îl depune la vărsarea în mare. Astfel, pe canalul Sulina se scurg şi
depun în mare în fiecare an aproximativ 5 800 000 tone, pe braţul Chilia 48 400 000 tone, iar pe braţul
Sf. Gheorghe cca 16 500 000 tone3. În ani cu inundaţii mari, ca acelea din 1970, cantitatea de aluviuni
poate fi de 2—2,5 ori mai mare.
Fig 11
Frumoasa Dunăre albastră, cîntată de Iosif Ivanovici, Johann Strauss, dar şi de alţi
compozitori este un fluviu fără îndoială plin de farmec, dar şi un foarte puternic transportor de
materiale în suspensie. Marile cantităţi de pămînt aduse de el au construit delta şi contribuie în
continuare la desăvîrşirea peisajului ei. O dovadă în acest sens o avem la Sulina: farul construit în anul
1802 şi refăcut în anul 1842 a rămas azi mult în urma locului de vărsare a fluviului în Marea Neagră.

1
Constantin Brătescu, Opere alese, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
2
Ioan Gh. Petrescu, Delta Dunării, geneză şi evoluţie, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
3
C. Mociorniţă, Hidrologia în cadrul planului de amenajare a Deltei Dunării, în rev. „Hidrobiologia", voi. I, Edit.
Academiei Republicii Populare Române, 1958.
 O altă dovadă concludentă în acest sens o constituie apariţia pe harta deltei la nord-est de
Sulina a golfului Musura (baia Musura, cum i se mai spune), care s-a format în urma tendinţei de
sudură a celor două braţe ale Dunării: Chilia şi Sulina. Astfel, apele Dunării prind pe cele ale mării că
într-un cleşte.
Sulina îşi deschide astăzi larg porţile vaselor care vin din toate colţurile lumii. Canalul are o
prelungire de peste 7 km în mare, de o formă puţin arcuită şi apoi curbată înspre sud, care asigură o
plutire liniştită, chiar atunci cînd marea e agitată. În timp ce zona din nordul Sulinei se află în continuă
extindere, în sud fenomenul este invers: linia ţărmului este în continuă retragere. În ultimii 50 de ani,
ţărmul s-a retras cu aproximativ 1 000 m. Faptul este explicat de oamenii de ştiinţă prin fenomenul de
transgresiune marină, adică de o uşoară ridicare a nivelului mării.
Apele mării acţionează asupra apelor venite din fluviu întocmai că un tampon. Acest fapt
explică depunerile de materiale în suspensie, care impun lucrări de dragare şi întreţinerea gurii de
vărsare în mare.
În partea răsăriteană se fac amenajări şi construcţi. pentru a da viaţă „portului liber" din acest
oraş. Astfel, Sulina vă deveni un mare port de tranzit cu o capacitate anuală de peste un milion de tone
de mărfuri.
În ultimul timp, oraşul Sulina este foarte solicitat de turişti pentru întinsa sa plajă, cu nisip
foarte fin, cu unele dotări şi amenajări în acest scop. Pentru cazare şi alimentaţie, oraşul dispune de un
hotel (şi altul în construcţie), un restaurant, cofetărie, magazine ş.a. Agenţia O.J.T. din localitate
organizează excursii turistice înspre zonele pitoreşti din apropiere. Accesul turistic spre Sulina este
favorizat de cursele NAVROM, care circulă zilnic între Brăila — Galaţi — Tulcea — Sulina, îndeosebi
de cele rapide.
Obiective turistice în oraş. Pornind de la debarcader, în faţa noastră se deschide perspectiva
unui frumos (1) chei, încadrat cu peluze de verdeaţă şi flori. E bine să ştim, că de-a lungul acestui chei
se desfăşoară mai multe străzi ce merg aproape paralel. Prima dintre acestea este str. Deltei, care
urmează linia cheiului, apoi str. 23 August, 7 Noiembrie, Octombrie Roşu, Delfinului ş.a. În apropiere
de debarcader se află (2) Palatul Administrativ al Flotei Dunărene, fosta clădire a Comisiei
Europene a Dunării, despre care vorbesc în scrierile lor: Alexandru Vlahuţă în România pitorească,
Jean Bart în Europolis, Nicolae Iorga în România cum era pînă la 1918. Pe vremuri C.E.D. avea un
pavilion al ei: o dungă albastră între două roşii, avînd înscrise pe ea literele; C.E.D. Tot în această zonă
se află (3) Farul fostei Comisiuni Europene a Dunării, construit în anul 1870. Despre aceasta aflăm din
citirea unei inscripţii în limba franceză de pe o placă metalică. La Sulina se află patru faruri: primul,
construit în anul 1802. Se află pe malul stîng al canalului; al doilea, cel arătat mai sus. Ambele pot fi
considerate ,,istorice". Al treilea far este în funcţiune şi se află în aval, pe malul drept, iar al patrulea
este în construcţie. Pînă la ieşirea din canalul Sulina se mai află şi alte semnalizatoare luminoase pentru
a indica pe timpul nopţii poziţia canalului pentru vasele care vin din larg. În clădirea fostului far al
Comisiunii Europene a Dunării funcţionează în prezent Staţia hidrologică Sulina. Mila O, de la care
începe numărătoarea milelor plantate în amonte pe întregul parcurs al Dunării maritime — se află în
apropierea pontonului de debarcare NAVROM Sulina. Pentru vizitarea în continuare a oraşului, vom
merge pe aceeaşi stradă a Deltei, întîlnind la nr. 195 hotelul „Farul", iar în apropiere o cofetărie; în
dreptul casei cu nr. 189, într-un mic scuar (4) bustul dirijorului George Georgescu. Tot pe str. Deltei
se află (5) Casa în care a locuit la Sulina scriitorul Jean Bart (Eugeniu P. Botez), născut în anul 1874
(m. 1933). A fost un timp căpitanul portului Sulina. Pseudonimul literar şi-l ia după numele unui vestit
corsar francez, care a fost chemat la curtea regelui Ludovic al XIV-lea şi înnobilat de către acesta. În
opera sa se reflectă şi viaţa oraşului Sulina acelor vremi, pe care o localizează geografic şi literar
„...acolo unde bătrînul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare..." în calitate de căpitan de port,
încearcă să ia unele măsuri fără precedent în istoria porturilor româneşti. Pentru combaterea şomajului,
înjghebează o asociaţie profesională, cu un birou de împărţire a muncii prin rotaţie1. Vorbind de
romanul său Europolis, Jean Bart spunea: „Ce este «Europolis» ?" „E viaţa unui port. E un roman a
cărui acţiune se desfăşoară la Sulina, unde am trăit multă vreme, fiind căpitan de port". Casa amintită
are parter şi etaj, în care se preconizează să se organizeze un punct muzeal.
Pentru a cunoaşte zona litorală din apropierea oraşului, ne vom îndrepta spre partea lui
răsăriteană, mergînd pe str. 23 August, urmînd un drum nisipos, ici-colo cu mici zone de vegetaţie,
specifică solurilor marine nisipoase. Vom trece între doua cimitire, unul ortodox şi celălalt catolic-
protestant-anglic etc. Cel din urmă e un cimitir internaţional (Cimitirul maritim), pe care este bine să-
l vizităm. A se află mormintele multor marinari şi vizitatori Sulinei. În aceste locuri pe undeva s-ar afla
şi loc de veci al Evantiei2, eroina romanului lui Jean Bart. Referitor la Cimitirul maritim, scriitorul Jean

1
Vezi prefaţa la Jean Bart, Schiţe marine, prefaţă scrisă de C. Mohanu, Edit. militară. Bucureşti, 1968.
2
St. Romeo, A existat Evantia?, în ziarul „Delta", Tulcea, 6 ianuarie 1980.
Bart spune: „E cimitirul maritim. Pe un mal pustiu nisipos sînt rînduite movile de pămînt, blocuri
piatră, cruci de fier, şi numeroase cruci de lemn scrijelate şi cu inscripţii felurite. Nici un zgomot, nici o
urmă de viaţă". Să lăsăm acest loc al veşniciei şi să mergem într-acolo unde ne cheamă valuri mării,
spre (6) plaja Sulinei, cu cîteva instalaţii (cabine, duş), un mic bufet ş.a.
Obiective turistice în împrejurimi. În cadrul Biroului de turism local se organizează excursii în
zonele apropiate, folosindu-se mijloacele de dotare de care dispune (mici ambarcaţiuni). Frecvent se
vizitează traseul sudic Sulina — canalul Busurca, cu două variante: a) gîrla Împuţita pînă la malul
mării. Despre gîrla Împuţita se crede că este un vechi braţ al Dunării. Apele ei conţin diferite materii
sub formă coloidală în stare de descompunere. Fenomenul biochimic de descompunere se datorează
sulfo-bacteriilor. Cînd apele cresc, cele aflate în această gîrlă rup cordonul litoral, deversîndu-se în
mare. Cînd se scurg apele viciate, stăruie deasupra gîrlei un miros de hidrogen sulfurat. De aici şi
denumirea dată acestei gîrle1. A doua variantă a rutei b) tot pe Busurca şi gîrla Împuţita, dar spre
lacurile Roşuleţ — Roşu. În această zonă se află cherhanaua Roşuleţ care este accesibilă urmînd
ambele variante. Să începem drumul nostru navigînd pe canalul Sulina apoi pe Busurca, canal care se
racordează la canalul Sulina la cca 4 km vest de oraş, mergînd înspre sud. Drumul trece prin stufării
întinse. La cca 4 km întîlnim canalul Vătafu — Împuţita, care se desfăşoară spre sud-est pînă la malul
mării. Acum, datorită faptului că marea înaintează spre deltă, gura de vărsare a acestei gîrle a avut de
suferit şi cherhaua pe piloni de aici a rămas izolată. Această rupere a ţărmului de către mare face
nesigură străbaterea cu piciorul a drumului de pe malul mării, drum parcurs şi de scriitorul clasic rus
Vladimir Korolenko (1853—1921), refugiat în ţara noastră înainte de primul război mondial. El l-a
descris în povestirea să Nirvana2. Revenind la traseul iniţial, ne putem continua drumul spre lacurile
Roşuleţ şi Roşu. Observăm că uneori canalele pe care plutim sînt obturate de plaur. Elicea şalupei se
învîrte adesea anevoie, datorită vegetaţiei abundente submerse, care o înfăşoară. Lăţimea canalelor
permite deplasarea pontoanelor dormitoare, folosite pentru excursii BTT. Deplasarea acestora se face
cu ajutorul unor remorchere puternice. Excursiile pe pontoane au avantajul de a permite cazarea şi
masa pe bord şi în plus de a-i feri pe pasageri de neplăcerile trepidaţiilor provocate de motor. O atracţie
deosebită prezintă aici atît abundenţa florei, cît şi a faunei, îndeosebi a păsărilor. În afara stîrcilor
cenuşii, pe care îi vedem zburînd peste canalele pe care trecem, a ţigănuşilor ce pot fi văzuţi stînd pe
vreo cracă de salcie cenuşie izolată, gata oricînd să-şi ia zborul în caz de primejdie, în zbor razant trece
uneori eretele de stuf (Circus aeruginosus), din familia păsărilor de pradă, pentru a-şi surprinde
victima. Atacă cuiburile de lişiţa, dar aceasta se apără cu putere. Tot el se năpusteşte şi asupra
cuiburilor de corcodei, şi nu arareori întîmpină şi aici o rezistenţă. Pe lacul Roşuleţ, ce ne apare pe
partea stîngă a drumului nostru pe apă, putem întîlni grupuri de lebede de vară, plutind uşor pe apele
sinilii ale lacului. Ele păstrează faţă de noi o anumită distanţă pe care o găsim justificată. Navigînd
înspre răsărit pe lacul Roşuleţ, vom ajunge la cherhanaua cu acelaşi nume. Un canal de aici pleacă spre
gîrla Împuţita. După aproximativ 3 km de drum, ne apropiem de lacul Roşu, care este destul de întins.
La locul „Crucea" se află un punct turistic al B.T.T., unde se poate poposi. În drumul nostru întîlnim şi
pescari, care după ce controlează vintirele duc peştele, fie la cherhanaua Roşuleţ, fie direct la Sulina, la
Fabrica de conserve de peşte. Printre speciile care se pot întîlni în această zonă, menţionăm: babuşca,
roşioara, bibanul, caracuda, ştiuca, linul, somnul, crapul ş.a.
O altă rută folosită pentru excursii turistice este Sulina — Cardon — C. A. Rosetti — Letea,
cu ajutorul curselor regulate NAVROM, care pleacă obicei după amiaza din Sulina. Există o legătura
între sosirea navelor dinspre Tulcea şi plecarea curselor rapide spre Cardon — Sfiştovca, nu
întotdeauna însă respectată. Nava rapidă străbate mai întîi în amonte o porţiune din canalul Sulina, apoi
cca 100 m de Mila 2, intră pe un canal dragat în direcţia nord. Drumul pînă aici durează cca 15 minute.
La început canalul este destul de întortochiat. Întîlnim pe parcurs o zonă cu arbori şi cu terenuri
cultivate, urmată de zone cu stuf. Pe parcurs, canalul pe care plutim confluează cu un alt canal care
pleacă de la Sulina din dreptul Milei 1. Drumul pe apă se desfăşoară uneori paralel cu liniile de înaltă
tensiune. Cursa rapidă trece, în continuare, printr-o zonă de stufăriş masiv, din care, speriate de
zgomotul navei, ţîşnesc unele zburătoare. Nava opreşte în dreptul localităţii Cardon. De la această
localitate pleacă spre golful Musura (baia Musura) un canal.

ADRESE UTILE ÎN ORAŞUL SULINA:

CONSILIUL POPULAR AL ORAŞULUI SULINA, str. Deltei nr. 180.
CASA DE CULTURĂ, str. 23 August nr. 15.
HOTELUL „FARUL", str. Deltei nr. 195.

1
Ioan Gh. Petrescu, Delta Dunării, Edit, Scrisul românesc, Craiova, 1975.
2
Eugen Panighianţ, Vladimir Korolenko despre Delta în revista internaţională „Orizonturi", nr 106 din
1968.
 BIROUL DE TURISM, str. Deltei.
RESTAURANTUL „MAREA", str. Deltei nr. 181.
AGENŢIA C.E.C., str. Deltei nr. 217.
DISPENSARUL SANITAR-UMAN, str. 23 August nr. 39.
OFICIUL P.T.T.R., str. Mircea Vodă.
STAŢIA HIDROBIOLOGICA, str. 7 Noiembrie.
STAŢIA DE ECOSISTEME ACVATICE, str 23 August nr. 35.
SPITALUL UNIFICAT, str. Republicii nr. 1.
AGENŢIA NAVLOMAR GALAŢI, PUNCTUL SULINA, str. Deltei nr. 220.
CĂPITĂNIA PORTULUI, str. Deltei nr. 220

CRIŞAN — MILA 23 — MATIŢA (pe Dunărea Veche)

Ruta Crişan — Mila 23 — Matiţa se desprinde din itinerarul descris la capitolul precedent,
constituind o deviere de la călătoria pe braţul Sulina. Pe această rută turiştii pot merge folosind cursele
NAVROM, care circulă însă numai pînă la Mila 23. Pînă la Crişan călătoria se face pe itinerarul care
pleacă de la Tulcea pe canalul Sulina.
De la Crişan, vasele ce merg spre Mila 23 şi Matiţa cotesc spre nord pe bucla interioară a
„marelui M", numită Dunărea Veche. Unele vase — mai ales cele pescăreşti — se opresc la cherhanaua
de la Mila 23 şi, în continuare, navighează spre Matiţa. Excursiile B.T.T. spre Stipoc trec şi ele prin
Mila 23.
Între Crişan şi Mila 23 sînt 12 km. Folosind bărci conduse de localnici, între care şi cu motor,
se poate parcurge acest drum într-o oră şi jumătate (cu o barcă cu vîsle) sau în aproximativ 15 minute
(într-o barcă cu motor). Este o rută foarte plăcută. Navele parcurg aici albia unui fost braţ al Dunării,
despre care s-a mai vorbit. Curentul apei este foarte slab, uneori chiar inexistent. Este influenţat de
creşterile sau descreşterile apelor canalului Sulina. Pare un lac din care se desprind din cînd în cînd
mici deschideri, abia vizibile ce duc spre ascunzişuri în care freamătă viaţa mai puţin cunoscută a
apelor. Mihail Sadoveanu evocă acest drum cu mirajul lui în povestirea Pe Dunărea Veche. Procesul de
împotmolire a acestei curs de apă a început după terminarea lucrărilor de rectificare, cînd apa braţului
Sulina a pornit pe noua ei albie. Încă de la intrare, unele vase mai mari riscă uneori a se împotmoli, a se
înfunda în nisip, fapt care impune realizarea unor lucrări de dragare pentru menţinerea circulaţiei.
Navigînd pe acest braţ mort al Dunării, vom observa pe partea stîngă a drumului instalaţiile
Amenajării piscicole a lacului Obretinul Mare. E vorba de staţiile de pompare, stîlpi electrici ş.a. Unele
secvenţe ale filmului artistic „Alarmă în Deltă" au fost filmate în această zonă. În scurtă vreme încep să
apară primele case ale aşezării:
Fig 12

MILA 23. Denumirea satului vine de la mila marină care marca distanţa pe vechiul parcurs al
botului Sulina. Circulaţia vaselor pe aici spre oraşul Sulina a luat sfîrşit după terminarea lucrărilor de
rectificare a braţului. Dar denumirea a rămas. Avem în faţa noastră un sat pescăresc tipic, care se află în
apropierea unor locuri bune de pescuit. În căutarea acestora, au venit străbunii actualilor locuitori din
diferite localităţi din deltă: Chilia Veche, Sulina sau Mahmudia. Aşa a luat fiinţă acest sat, ai cărui
locuitori sînt pescari din tată în fiu, buni cunoscători ai locurilor, foarte pricepuţi vîslaşi. Copiii de aici
deprind mînuirea vîslelor, de la vîrsta cînd încep să meargă la şcoală; uneori şi mai de timpuriu. Şi
femeile se pricep a naviga cu barca, chiar pe distanţe destul de lungi. Casele locuitorilor sînt aşezate pe
grindul îngust de-a lungul Dunării Vechi, într-un singur rînd. Gardul, din stuf împletit (cu destulă
măiestrie), delimitează curtea şi mica grădină, cu cîţiva pomi roditori, ce înfrumuseţează casa, acoperită
şi ea cu stuf. De-a lungul ţărmului se întind pe apă frumoşii nuferi care atestă că apa de aici este lipsită
de curent. Ici-colo pîlcuri de stuf şi altă vegetaţie acvatică. Prima cherhana a aşezării a fost pe malul
stîng, dar mai tîrziu în locul acesteia s-a construit una nouă, pe malul drept, care polarizează bărcile şi
vasele motorizate pescăreşti. Satul face parte din comuna Crişan.
La Mila 23 s-au născut: Ivan Patzaichin, campion olimpic, medaliat cu aur la Jocurile
Olimpice de vară de la Munchen din anul 1972 şi la Olimpiada de la Moscova din anul 1980, şi Agafia
Orlov, medalie de argint la Campionatele mondiale de caiac-canoe; R. P. Bulgaria, 1977).
În zona vestică a satului s-a construit o platformă, în intenţia de a muta aşezarea într-o zonă
ferită de inundaţii şi a-i da un contur modern. Să mergem mai departe spre:

MATIŢA, lac şi punct piscicol, (aflat la aproximativ 20 km depărtare de Mila 23). Această
rută se poate vizita numai pe apă, recomandabil cu o şalupa. Ruta pleacă din nord-estul satului Mila 23.
Se navighează mai întîi pe canalul Eracle, care la aproximativ 3 km se bifurcă. Ramificaţia spre dreapta
merge la punctul turistic staţionar pentru tineret „Tabăra B.T.T. Stipoc", unde există posibilităţi de
cazare în camere cu 2 şi 4 paturi. Masa se serveşte la cantina bazei turistice. Tabăra dispune de
discotecă, club, terenuri de sport, bărci pentru plimbări de agrement prin zonele apropiate. Sînt
posibilităţi de pescuit sportiv şi înot. Tabăra se află la aproximativ 7 km de Mila 23, drumul excursiilor
urmînd de regulă ruta prin canalul Eracle spre Stipoc. Pe grindul Stipoc se află o amenajare piscicolă
cu diferite dotări. Ne vom continua drumul de la Mila 23, pe acelaşi canal Eracle. Zona satului pe care-l
părăsim — Mila 23 — ascunde o faună de mamifere destul de bogată, între care întîlnim uneori nurca,
Vidra, ş.a., iar în zbor, deasupra stufăriilor, pescăruşul argintiu în căutare de hrană, de preferinţă
Piscicolă. Raţa mare, la zgomotul motorului, se ascunde în stufăriş; eretele de stuf cade brusc de la
înălţime, apoi zboară razant deasupra masivelor de stuf. Nava pe care plutim trece printr-o zonă de o
rară frumuseţe deîndată ce intrăm pe gîrla Lopatna. Marginile stufăriilor sînt înrămate cu nuferi, lem iar
uneori ciulini de apă. În stufării se zăreşte feriga de plaur, mana apei sau iarba dulce, cum i se mai
spune (Glyceria fluitans). Se consideră folosite, pentru economia piscicolă, prin aceea că în
înflorescenţa ei se adăpostesc multe insecte, ale căror larve constituie o hrană bună pentru peşti.
Masivele stuf, făcînd o umbră deasă apei, nu favorizează fauna piscicolă, deoarece razele solare nu pot
pătrunde adîncuri şi încălzirea straturilor de apă nu are loc cu repercusiuni asupra dezvoltării
planctoniului asupra hrănirii şi dezvoltării peştilor1. Zona prin care trecem este de un rar pitoresc. Apa
este limpede în care, ca într-un uriaş acvariu, se văd cum se deplasează peştii. Plutind peste această
zonă, este bine să ştim că ne aflăm deasupra unei albii-relict. Ce înseamnă aceasta? Că acest relief
hidrografic a preexistat. Este o continuare a unor albii ce veneau dinspre platforma continentală a
Bugeacului, respectiv din nord2, peste care au venit apele deltaice şi le-au acoperit. Cum s-ar putea
spune, sînt un fel de rîuri supraetajate de ape.
Navigînd în continuare spre lacul Matiţa, străbatem o zonă de plaur, destul de întinsă. Plaurul
ascunde — după cum s-a mai spus — o faună bogată. Pe lîngă plancton, melci, crustacee, peşti şi
păsări, se întîlnesc specii de insecte cu o biologie destul de interesantă. Să ne apropiem de micile
ochiuri de apă. Vom fi uimiţi de marea putere de adaptare, a unor insecte. Ne referim la fugaci
(Gerris). Aşa cum o arată numele, e iute la fugă. Merge cu o mare viteză pe suprafaţa apei, fără a se
scufunda. Cum reuşeşte s-o facă? Datorită unor pernuţe de aer, cum am putea numi partea de jos a
picioarelor, el poate păşi pe apă fără să se afunde. Fugaciul nu numai că se deplasează, dar reuşeşte să
facă salturi pentru a-şi surprinde prada. O altă insectă întîlnită aici este Gyrrinus. Spre deosebire de
fugaci, ea poate sta în apă, dar şi în aer. Cel mai bine ne demonstrează acest lucru însăşi construcţia
ochiului Astfel, ochiul insectei poate, cu jumătatea lui de jos. să privească în apă, iar cu cealaltă să
observe ce se
petrece deasupra ei. Fiindcă tot vorbim de insecte, este bine să spunem ceva şi despre prezenţa
supărătorului ţînţar. Înainte vreme era periculos prin transmiterea malariei. Acum, datorită măsurilor
luate, această boală este inexistentă în regiunea de la Gurile Dunării. Cu unele măsuri de precauţie,
sîcîiala ţintarului poate fi diminuată. Localnicii folosesc poloagele, un fel de acoperămînt din pînză
subţire, pus deasupra patului, cu ajutorul căruia se poate dormi în aer liber. La toate acestea se adaugă
felurite preparate chimice de „ţinerea la respect" a ţintarului. În nopţile liniştite, fără vînt, ţînţarul se
poate deplasa pe distanţe destul de lungi, atacînd nu numai pe oameni, dar şi animalele din grajduri. De
aceea localnicii aprind focuri care ard mocnit pentru a produce fum şi a feri animalele de pişcăturile
lor. În deltă pot fi întîlnite 2 specii de ţînţari: Culex, cea mai numeroasă şi Anopheles, dăunătoare prin
aceea că transmite malaria, boală eradicată, atît în deltă, cît şi în ţară.
Să revenim acum la lumea plantelor, pe care mulţi vizitatori doresc „s-o atingă cu mîna",
ridicînd din apă nuferi albi şi galbeni. Nufărul este floarea apelor liniştite. Pentru dragostea sa de
singurătate şi calm, unii au socotit-o tristă, alţii au făcut-o părtaşă la propria lor stare de melancolie şi
tristeţe. Dincolo de aceste stări emoţionale, pe care le poate crea unora prezenţa nufărului, el dă o notă
de frumuseţe şi pitoresc. Elementul decorativ al florii de nufăr nu i-a scăpat nici lui Eminescu, care îl
asociază, atît apei lacului albastru, cît şi suferinţelor şi singurătăţii sale:

Singuratic,
În zadar suspin şi sufăr,
Lîngă lacul cel albastru,
Încărcat cu flori de nufăr.

În marea familie a lumii vegetale, nufărul nu este un singuratic. Are multe rude. Unele trăiesc

1
C. S. Antonescu, Plante de apă şi de mlaştină, Edit. de stat pentru literatură ştiinţifică şi didactică, Bucureşti,
1957
2
A. C. Banu, L. Rudescu, Delta Dunării, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
în America de Sud, altele în Africa, pe Nil. Şi unele chiar la noi în ţară. Pe malul fluviului
Amazoanelor trăieşte planta Victoria regia, ale cărei frunze uriaşe pot susţine un copil în greutate de 10
—20 kg. (La noi această plantă poate fi văzută la Grădina Botanică din Cluj). Pe Nil creşte lotusul
(Nelumbo nucifera), pe care vechii egipteni îl închinau lui Osiris. Lîngă Oradea, la Băile Felix, se află
un relict din terţiar, căruia poporul îi spune dreţe, floare de tău sau chiar nufăr (Nymphaea lotus var.
thermalis)
În afară de nufăr, întîlnim broscariţa (Potamoge tonnatans), care are două feluri de frunze:
cilindrice, ce se află sub apă, şi altele, late, care plutesc pe apă. Tot aici se întîlneşte ciulinul de baltă
(Trap natans), care are fructul închis într-o carapace neagră lucioasă, colţuroasă. Este comestibil şi se
cred că omul s-a putut folosi din cele mai vechi timpul de acest fruct. Ciulinul de baltă mai poartă şi alt
denumiri: castan de apă, cilim, nucă de apă etc. Ciulinul este cultivat în multe ţări din Asia. În Africa
denumirea lacului Nyassa provine de la numele acestei plante care aici este foarte frecventă.
Rolul plantelor în viaţa deltei a fost subliniat de multe ori. Uriaşele cantităţi de materie
organică ce provin prin putrezirea an de an a plantelor ridică fundul bălţilor, ajută la consolidarea
uscatului, la întinderea lui. Mîlul fin provenit din procesul de putrezire se aşterne pe fundul apelor
întocmai că un smalţ pe o farfurie, impermeabilizînd bazinele de apă.
După o plutire pe lacul Matiţa, ajungem la cherhanaua de aici, care împreună cu alte case
(cabană, local administrativ), precum şi o gheţărie, pare un mic cătun. Pescarii aduc peştele spre seară,
care se primeşte de cherhanagiu, se sortează pe specii, se cîntăreşte şi se depozitează în căzile cu
gheaţă. Lacul Matiţa în care se pescuieşte frecvent are o configuraţie asemănătoare cu aceea a matiţei
(partea centrală a năvodului), de unde şi toponimicul. Se pescuieşte şi în lacurile Babina, Dolhei,
Merhei, ş.a. Părăsind Matiţa şi mergînd spre nord, vom ajunge, dacă ne este permis de către organele ce
păzesc rezervaţia la:

ROŞCA. Gîrla Roşca este un punct situat la extremitatea nordică a traseului nostru, putînd fi
atins cu şalupa sau barca. Importanţa lui constă în aceea că ne apropiem de zona lacustră a Rezervaţiei
Letea — Matiţa — Roşca, loc unde cuibăreşte cea mai mare colonie de pelicani din Europa.
În deltă există două specii de pelicani: comuni (Pelecanus onocrotalus) şi creţ (Pelecanus
crispus). Multă vreme s-a crezut că ar mai exista încă o specie de pelicani, şi anume Pelecanus
onucrotalus roseus, adică „roz". Lucrurile s-au lămurit. Este vorba de pelicanul comun, care are, în
perioada de primăvară, pe fondul culorii penelor o nuanţă roz. pelicanul roz există numai în Filipine 1.
Dar înainte de a vorbi despre modul de viaţă în deltă al pelicanilor, este bine să-l ascultăm pe Dr.
Mircea Bichiceanu, care a povestit în repetate rînduri lucruri deosebit de interesante despre această
pasăre originală:
„Pelicanii... Le-am răscolit trecutul pînă în urmă cu vreo cinci milenii... Îi revăd în Egiptul
faraonilor... Sau pe ţărmul arid spre care navigau plutele Americii precolumbiene cu sacrificii umane
destinate zeului care fertiliza pămîntul peruvian... Îmi revine în minte acel pelican, uluitor de veridic,
pictat pe pergamentul unui codice constantinopolitan, cu aproape 1 500 de ani în urmă. Desluşesc
conturul marilor zburătoare trasat cu delicate pensule, pe mătăsurile foşnitoare ale Chinei. Văd
sacrele şi inaccesibilele înălţimi ale Americii unde cuibăresc pelicanii, îmi place să cred că au cărat
într-adevăr apa-n largul sac al ciocului — pentru a ajuta zidarii mahomedani să termine Kăba cea
sfîntă din oraşul profetului. Pelicani... Pentru ce oare există atîtea legende, atîta faimă, atîtea mărturii
scrise ? Iată-i menţionaţi la Dunăre de Aristotel, deci odată cu începuturile istoriei naturale. Iată-i
pomeniţi în Horapollo de Avicenna sau Isidor din Sevilla (...) Xilogravura pelicanilor apare în
incunabule însoţită de primele litere tipografice ce le destăinuie povestea: — Povestea vieţuieşte în
Egipt. În singurătatea fluviului Nil... Dacă îi mor puii, pelicanul plînge trei zile. Apoi spintecîndu-şi
pieptul cu ciocul, îşi învie odraslele, stropindu-le cu sîngele său... Îmi răsună în gînd şi versurile din
„Noaptea de mai" a lui Musset: «Lorsque le pelican, lasse d'un long voyage»". Cîte legende înseilate
folosind lungul fir al existenţei pelicanilor din terţiar pînă la noi!... Să vedem cum trăieşte această
pasăre în delta noastră. Pelicanii sînt foarte sensibili la schimbările ce au loc aici. I-am putea numi un
„barometru ecologic", care nu numai că a înregistrat, dar şi a reacţionat la modificarea condiţiilor de
viaţă din ultimele decenii. Liniştea care acoperea altădată marile spaţii ale deltei a fost tulburată de
pătrunderea omului şi a mijloacelor sale tehnice, proprii secolului al XX-lea (recoltatoare mecanice,
tractoare, vase motorizate, elicoptere ş.a. În afară de aceasta, distrugerea cuiburilor de către răuvoitori,
arderea stufului cu întîrziere în apropiere locului de cuibărit, turismul rău înţeles au contribuit la
deplasarea coloniilor de pelicani dintr-loc într-altul al deltei. Astfel, ei au încercat se statornicească o
colonie la Pardina (în 1956), apoi lacul Fortuna (în anii 1957—1958). În anul următor (1959) se
stabileşte la Uzlina (pe braţul Sf. Gheorghe) o colonie foarte numeroasă. În anul care urmează (1960),

1
Dr. Mircea Bichiceanu, Pelicani, pelicani... adevăr şi legende, Almanah turistic '70 O.N.T., Bucureşti.
numărul pelicanilor se află în descreşte în 1961, situaţia coloniei de pelicani de la Uzii se îmbunătăţeşte
în mod simţitor. Dar în anii următori (1962—1963) intervine o schimbare a situaţiei numărul
pelicanilor din deltă se reduce substanţi ca urmare a marilor inundaţii şi a exploatării stufului. La
Uzlina rămîn puţine exemplare. O mare parte a coloniei se mută în nordul deltei, la Buhaiova —
Hrecisca1, unde se află şi în prezent, dacă nu vor interveni complicaţii ce ar putea-o determina să plece
şi de aici. În ce priveşte Europa apuseană, pelicanul a cam părăsit-o de multişor. Astfel, în secolul al
XV-lea, el mai cuibărea prin Danemarca. În Europa centrală i-a fost semnalată prezenţa pe lacul
Balaton (R. P. Ungară), la începutul secolului al XIX-lea. Acum îl mai întîlnim în delta noastră şi în
aceea a Volgăi. Despre modul de viaţă al pelicanului s-au scris foarte multe lucrări, unele cu multă
competenţă, altele în dorinţa de a reliefa senzaţionalul. Au fost realizate şi documentare
cinematografice, dintre care este de remarcat acela al lui Ion Bostan: „Printre pelicani", turnat în
apropiere de Mila 23 şi peliculele mai recente ale cineastului Alexandru Satmari, prezentate şi în cadrul
emisiunilor T.V.
În deltă, pelicanul poate fi întîlnit zburînd în diferite direcţii sau rotindu-se la înălţimi deasupra unor
locuri. Cu toate că este pasăre mare, voluminoasă. are un zbor lin, uşor, elegant. Guşa lui — un fel de
traistă sau buzunar — constituie o curiozitate a naturii. În ea el îşi introduce hrana de bază: peştele.
Cînd este în pericol, fiind în zbor îşi goleşte conţinutul ei spre a-şi uşura deplasarea. Din guşă îşi
hrăneşte puii. Viaţa „intimă" a pelicanului prezintâ unele anomalii care contribuie la reducerea
numerică a speciei. Cuibul, alcătuit adesea neglijent, este expus acţiunii vîntului, intemperiilor. Imediat
ce iese din ou, puiul, cu pielea încă fragedă, se află sub atacul puternic al razelor de soare. Căldura şi
insectele aduc multe suferinţe puilor de pelicani. Dar nu numai atît. În încercarea lor de a-i ocroti, de a
le ţine umbră cu ajutorul aripilor lor impresionant de lungi (o aripă a pelicanului creţ — Pelecanus
crispus — poate avea 700—800 mm lungime), părinţii îl calca în picioare cu toată greutatea corpului
lor (care poate atinge 13 kg). Sub acoperişul aripilor pelicanului, pot avea loc şi alte drame: puii mai
mari, ieşiţi mai devreme din ou iau adesea hrana celor mai mici şi chiar dacă nu reuşesc s-o facă, le
aduc suficiente necazuri. În afara acestor greutăţi, mai trebuiesc avute în vedere şi acţiunile duşmanilor
săi: cioara grivă, şobolanul de apă (Arvicola terestris), nurca (Lutreola lutreola), cîinele-enot
(Nyctereutes procynoides), care îi atacă cuibul. În ultimii ani, în colonia de la Buhaiova s-a putut
observa prezenţa nu numai a pelicanului, dar şi a cormoranului mare (Phalocrocorax carbo sinensis) şi
a eretelui de stuf (Circus aeroginosus) şi a vulturului codalb (Haiaetus albicilla) ş.a.
Pelicanul are o privire ageră. De la mari înălţimi, observă mişcările de peşti. Adesea poate fi
văzut în tovărăşia cormoranului mare, ce-şi face uneori cuibul alăuri de cel al pelicanului, de regulă
însă pe copaci, nu pe plaur. Tovărăşia cu pelicanul are un scop uşor de înţeles. Cormoranul trage
foloase de pe urma acţiunii pelicanului asupra peştilor. Cormoranul însoţeşte pelicanul, după cum leul
este însoţit de hienă şi ursul, lupul şi vulturul de corb, care ştiu că-i aşteaptă resturi de la masa acestora 2
. Simţul de orientare al pelicanului este extrem de dezvoltat. El îşi regăseşte cu uşurinţă cuibul. În
perioada migraţiilor s-au văzut, de pildă, evoluînd deasupra Tulcei, formaţii de pelicani, trecînd la
intervale de 20—30 minute, urmînd acelaşi unghi de zbor cu cea mai mare precizie, de parcă fiecare
grup ar fi avut busolă.
Faptul că pelicanul are drept hrană principală peştele a fost greşit înţeles şi interpretat de unii
cercetători. În această acţiune de vînarea peştilor rolul pelicanului în păstrarea unui echilibru biologic
este incontestabil. El vînează în mare majoritate peşti debili sau bolnavi, contribuind astfel la întărirea,
prin selecţie, a cîrdurilor de peşti. Unii autori pun pe seama pelicanului lipsa în deltă a uneia dintre cele
mai periculoase boli: hidropizia.
Referitor la zona de plaur, pe care îşi plasează cuiburile unele specii de păsări, între care şi
pelicani, este bine să se ştie că unii turişti încearcă să străbată cu piciorul aceste locuri. Nu recomandăm
astfel de acte temerare. Pot avea loc accidente, datorită călcării în gol şi a căderilor. La mare nevoie se
pot folosi potecile lăsate de porcii mistreţi, despre care putem spune că „au testat" terenul.
De la Roşca se poate intra în lacurile Merheiul Mare şi Merheiul Mic.
Cu barca condusă de un localnic, se poate pătrunde pe diferite gîrle şi sahale, pe care navele
motorizate le pot străbate mai greu, din cauza pescajului navei. Vasele cu pescaj mare nu pot pătrunde
în locurile puţin adînci. Astfel, pornind de la Merheiul Mare cu barca, se pot străbate mai multe sahale:
Paliucova, Bratuşca, Zamirana, care se leagă de ţărmul din apropierea Ostrovului Babina, de pe braţul
Chilia. Drumul pe aceste sahale nu este întotdeauna sigur şi nici uşor, depinzînd de nivelul apelor a
căror variabilitate este o trăsătură caracteristică a deltei.

1
Val. Puşcariu, Observaţii asupra unor păsări rare din Deltă şi Lunca Dunării, în rev. „Ocrotirea naturii", nr. 8 din
1964.
2
Ludovic Rudescu, Pelicanii din Delta Dunării, în rev. „Ocrotirea naturii", nr. l, 1955.
 TULCEA — CRIŞAN — CARAORMAN — ROŞU — ROŞULEŢ

Navele urmează pînă la satul Crişan acelaşi traseu că şi cel descris în cadrul itinerarului
Tulcea — Sulina.
Sub aspect turistic, acest traseu prezintă multe locuri atrăgătoare, începe a se desfăşura pe
partea lui dreaptă tabloul panoramic al dealurilor Tulcei, care contrastează cu linia domoală a deltei,
între care se derulează drumul larg al braţului Sf. Gheorghe , cu întortochierile şi zonele sale înverzite,
al doilea ca mărime din regiunea de la vărsare a gurilor Dunării în mare. Canalul Sulina, pe care
navigăm, ne oferă posibilitatea să-i urmărim scurtă vreme linia, care apoi se pierde în spatele unor
perdele de arbori. După un drum cunoscut deja, ne apropiem de Mila 13, în dreptul căreia se află
Crişan, loc de răspîntii de ape şi de drumuri. Ne vom abate spre sud, pe canalul Ceamurlia (pe unele
hărţi e trecut sub denumirea Caraorman), canal care are 4 km lungime. El merge aproape paralel cu
canalul Obretinciuc, racordat la lacul Obretinul Mic. Ambele canale afluează în canalul Litcov, cu
deosebirea că ultimul, adică canalul Ceamurlia, delimitează partea finală a canalului Litcov, începînd
de aici se desfăşoară sub denumirea de canalul Ceamurlia. Pe unele hărţi apare însă şi în continuare sub
denumirea de Litcov. Racordarea canalului Ceamurlia are loc la nord de lacul Cuibida, cunoscut de
turişti şi pescari sportivi. Drumul de uscat spre Caraorman începe ceva mai înspre est, desfăşurîndu-se
pe un loc mai ridicat. E vorba de partea nordică a grindului Caraorman. Drumul trece pe lîngă lacul
lacub şi, străbătînd o zonă nisipoasă, se apropie de satul Caraorman. Urmînd drumul pe apă, după ce
depăşim canalul Ceamurlia, intrăm pe canalul Caraorman şi după cca 7 km ne vom afla la:

CARAORMAN, sat care face parte din comuna Crişan. În limba turcă Caraorman înseamnă
„pădure neagră"'. Destinul a vrut ca Dunărea să-şi înceapă drumul prin Europa, izvorînd din Pădurea
Neagră (R.F.G.) şi să-l termine, la noi, contopindu-se cu Marea Neagră, în apropierea unei păduri cu
aceeaşi denumire. Vom observa totodată că denumirea de Caraorman o poartă: grindul, canalul, satul,
pădurea, amenajarea piscicolă. Grindul Caraorman este cel de al treilea mare grind fluvio-maritim al
deltei. Primul, Letea, cu cca 17 000 ha, al doilea, Săraturile, cu cca 7 000 ha şi al treilea, Caraorman, cu
cca 7 000 ha. Satul Caraorman este aşezat în partea estică a grindului cu acelaşi nume. Cercetările
efectuate pe grindul Caraorman de către specialiştii muzeului Deltei Dunării din Tulcea 1 au condus la
descoperiri arheologice la punctele: Somova, Uzum, La Zaiţeva, drumul Savcova, M.I.Beresche sud,
„La doi stejari", descoperiri care atestă existenţa legăturilor comerciale pescăreşti în interiorul
pămîntului getic, cît şi evoluţia relaţiilor comerciale cu Cetatea Histria a locuitorilor antici ai deltei. Pe
unele hărţi de dinainte de 1878 apar mai multe puncte locuite. Unele mărturii ale localnicilor îmbracă
mantia legendelor: se vorbeşte de un ascunziş al piraţilor, de existenţa unor comori îngropate (dealtfel,
unde sînt piraţi, trebuie să fie şi comori îngropate !). Realitatea este că la începutul secolului al XIX-lea
exista aici o aşezare. Unii autori afirmă că satul Caraorman a fost înfiinţat în anul 18192 de către turci
ş.a. Pe hărţile acelor vremuri apar însă mai multe menţiuni, între care în cea mai curată limbă
românească: „Odaie", „Grădina", „Colonia Nouă", „Crîşma", „Cimiteriu"3 ş.a.
Cum se prezintă acum satul Caraorman? Canalele uneori în rambleu ne pot purta pînă în
imediata apropiere a caselor locuitorilor. Ni se înfăţişează un sat cu străzi lungi şi largi. Nu întotdeauna
canalele pot constitui o legătură sigură. Cînd apele scad, în locul căilor de apă apar mici ochiuri izolate.
Privind în jurul satului, observăm ondulaţiile unui teren nisipos. Ne aflăm pe grindul Caraorman, tot
atît de vechi ca şi grindul Letea, amîndouă delimitînd delta fluvială de cea maritimă.
În ultimele decenii peisajul locurilor s-a schimbat. În locul marii păduri de altădată — pădure
aproape tot atît de mare ca aceea de la Letea —s-a extins peisajul acesta deşertic, cu dune de nisip, care
îşi pot schimba poziţia, creşte său descreşte în înălţime. Ce s-a întîmplat cu pădurea? N-a dispărut cu
totul. Un petec se mai păstrează în partea sudică a grindului. Un trist rezultat al unei „răriri". Pentru a
remedia această stare de lucruri s-au făcut experimental plantări de diferite specii forestiere, cele mai
bune rezultate au fost obţinute cu plopul alb, plopul hibrid, ienuperul de Virginia şi cătina albă.
Prezenţa nisipului în cantităţi atît de mari poate stînjeni munca şi viaţa locuitorilor. Acestei probleme i-
a fost acordată atenţie de către unii cercetători. S-a ajuns la concluzia că nisipul de la Caraorman poate
deveni o excelentă materie primă. E vorba de nisipuri cuarţoase, apreciate la 40 milioane tone. Se
proiectează punerea lui în valoare prin deschiderea unei cariere de nisip care ar urma să fie dotată cu tot
ce este necesar. În acelaşi timp, se pune şi problema lărgirii canalului Ceamurlia spre Crişan. Ca o
consecinţă a acestui fapt, va avea loc şi o „mutaţie" în viaţa locuitorilor, care pe lîngă ocupaţiile

1
Gavrilă Simion, Descoperiri arheologice pe grindurile din Delta Dunării, în rev. „Peuce", II, Tulcea, 1971.
2
Ioan Popovici, Geografia populaţiilor şi aşezărilor din zona Deltei Dunării, în rev. „Peuce", Tulcea, 1978.
3
Constantin C. Giurescu, Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei, în hărţi medievale şi moderne, Muzeul
regional de arheologie, Dobrogea.
tradiţionale de pescari şi crescători de vite, vor deveni şi mineri, cum s-a mai întîmplat şi în alte
localităţi din deltă. Privim de la distanţă aceste dune, care uneori par valuri uriaşe încremenite. În
timpul lunilor călduroase de vară, temperaturile de pe suprafaţa dunelor pot atinge şi chiar depăşi 60°C.
Vegetaţia grindului Caraorman este asemănătoare cu cea întîlnită pe grindul Letea. Astfel, în zona
depresiunilor umede ale dunelor de nisip cresc perişorul de nisip (Elymus sabulosus), obsiga (Bromus
tectorum), pirul (Agropyrum junceum), sălcioara de nisip (Salix rosmarini flora) ş.a. Pe dune apare
adesea şopîrla de nisip (Eremias argenta deserti). De asemenea, se întîlnesc frecvent broaşte şi şerpi,
care de fapt sînt comuni întregii delte, dar la Caraorman par mai numeroşi.
În partea nord-estică a grindului Caraorman funcţionează o amenajare piscicolă intensivă. În
satul Caraorman se află o secţie piscicolă, cu dotările tradiţionale gospodăriei pescăreşti (cherhana,
unelte pescăreşti, gheţărie, bărci ş.a,).
Obiective turistice în împrejurimi: grindul Caraiman se află racordat la importante căi de apă.
fapt ce face posibil accesul spre bazine piscicole sau locuri pitoreşti. Astfel, o importantă cale de apă o
constituie (1) canalul Litcov, el însuşi un drum foarte pitoresc. Această cale de apă începe de pe braţul
Sf. Gheorghe la km 100 şi străbate de la vest la est spaţiul dintre braţele Sulina şi Sf. Gheorghe, de la
canalul Ceamurlia, capătă denumirea de Caraorman Pînă la lacul Puiu. De la Caraorman se poate
naviga, atît spre vest, cît şi spre est. Plecînd spre vest pe canalul Litcov, putem să ajungem la (2) lacul
Isac. Pentru aceasta este necesar, că după 2 km de plutire de la grindul Caraorman, să cotim spre stînga
intrînd Pe un scurt canal de legătură. Plutind pe lacul Isac spre sud, avem posibilitatea de a merge, fie
spre (3) lacul Uzlina, unde la ieşirea spre braţul Sf. Gheorghe se află o cabană vînătorească, fie pe (4)
canalul Perivolovca — canal ce are o lungime totală de 22 km şi se racordează la km 52 pe braţul Sf.
Gheorghe, destul de întortochiat, dar pitoresc prin prezenţa unei vegetaţii bogate, din care nu lipsesc
nuferii. În această zonă ne putem întîlni cu multe specii de păsări, între care menţionăm piţigoiul
pungar (Remiz pcndulinus), al cărui cuib îl poţi vedea atîrnînd de ramura unei sălcii plîngătoare,
legănîndu-se în bătaia vîntului. Dacă te apropii mai mult de el, îţi poţi dă seama cît de meşter este acest
piţigoi în a-şi ţese cuibul din puf de plop şi salcie. Intrarea în cuib este destul de strîmtă, probabil din
motive de securitate. În orice caz, este greu de descoperit, chiar de „amatorii cei mai serioşi", între care
cioara grivă şi coţofana. Cuibul ciorii grive îl putem întîlni pe plaur sau în arbori, iar coţofana îşi face
cuibul de formă sferică din crăci cu spini. Cuibul are intrări laterale. Alte specii întîlnite: buhaiul de
baltă (Botaurus steilaris), lăcarul de stuf sau de mlaştină (Acrocephalus palustris), lăcarul de rogoz
(Acrocephalus schoenoaenus), pescăruşul albastru, căruia i se mai spune răsăritean (Alcedo athis),
greluşelul de stuf (Locustella luscinoides), cristeiul de baltă (Rallus aquaticus), şoimul rîndunelelor
(Falco subbuteo) ş.a. Dintre mamifere, vulpea îşi face adăpostul pe locuri ceva mai ridicate, în care îşi
sapă vizuina adesea cu gura de ieşire către soare, mai mult pentru puii ei, cărora le place să se joace la
razele calde ale astrului zilei. Uneori vulpea nu se mai oboseşte să-şi facă o vizuină proprie, ci „o
închiriază" pe aceea a viezurelui (Meles meles). Se mai poate întîlni prin această regiune hermelina
(Musiela ermineea), o bună înotătoare şi căţărătoare pe arbori, îi place să se hrănească îndeosebi cu
rozătoare.
Fig 13
Revenind la Caraorman, putem vizita şi alte obiective turistice situate în zona de răsărit a
grindului, navigînd pe canalul Caraorman. Zona pe care o străbatem este deosebit de pitorească. Ne
vom întîlni cu apele limpezi ale mai multor lacuri. Drumul se desfăşoară mai întîi spre sud, apoi spre
sud-est. Pe partea stîngă ne apare lacul Puiuleţ, apoi canalul traversează grindul Lumina, după care se
intră în (5) lacul Puiu. Zona pe care o străbatem face parte din delta maritimă, spre deosebire de zona
de la vest de grindul Caraorman care aparţine deltei fluviale. Lacul Puiu se leagă de lacul Roşu prin
două canale aproape paralele. Pe parcurs întîlnim multă vegetaţie submersă care are un rol important în
colmatarea lacurilor. Tot aici o întinsă zonă de plaur, una din cele mai mari din deltă. Vom arăta că
plaurul nu este neapărat plutitor. Astfel, putem spune că există trei tipuri de formaţii de plaur: plutitor
(cînd pluteşte în permanenţă), semi-colmatat (cînd la ape mici, se lasă şi se prinde de fundul apei,
redevenind plutitor cînd apele cresc) şi colmatat (cînd este „prins" de fundul bălţii, de unde nu se mai
ridică, fiind inundat la fiecare viitură1).
Stuful de plaur este cel mai bun din punct de vedere calitativ.
Navigînd pe canalele şi lacurile de aici, putem vedea cît de bogat este covorul vegetal. Privindu-l cu
atenţie, putem spune că el ocupă trei etaje: primul este submers (abia de se văd vîrfurile plantelor).
Acestor plante li se mai spune şi „flora moale". Pescarul se exprimă mai simplu şi le zice în ciudă
„buruieni", pentru că aşa cum este împiedicat agricultorul la ogorul său de a realiza producţii mai bune,
din cauza buruienilor de semănătură, tot aşa şi pescarul, muncind pe „ogorul său lichid", ca să obţină

1
C. S. Antonescu şi L. Rudescu, Contribuţii la cunoaşterea şi valorificarea plaurului din Delta Dunării (regiunea
Iacob-Puiuleţ-Lumina), în rev. „Ocrotirea naturii" nr. 2/1956.
recolte bogate în peşte, este împiedicat de prezenţa acestor „buruieni". Dar tot el le dă şi nume
sugestive: sîrmuliţa (Vallisneria spiralis), căreia i se spune aşa din cauza tulpinei ei subţiri că o sîrmă;
brădişul (Myriophilum spicatum sau M. Verticillatum) care are o tulpină subţire ramificată, cu
numeroase frunze fine ce au asemănări cu ramurile de brad. În zonele cu brădiş, peştii îşi găsesc
adăpost şi hrană, fapt care ştirbeşte puţin din părerea pescarului. Nu tot aşa se poate spune despre o altă
plantă. E vorba de ciuma apei (Elodea canadensis sau Anacharis canadensis). Poartă această denumire
puţin măgulitoare, pentru că într-adevăr înmulţirea ei excesivă este o adevărată pacoste pentru bazinele
piscicole, împiedicindu-l pe pescar să folosească năvodul. Aşa cum dealtfel rezultă şi din denumirea ei
ştiinţifică, este originară din America de Nord (Canada). A fost adusă în Europa în interes ştiinţific,
pentru a figura în grădinile botanice. Dar de aici s-a răspîndit în apele naturale, înmulţirea ei se face pe
cale vegetativă. O ramură cît de mică din această plantă, adusă de ape sau de păsări, poate duce la o
mare răspîndire în bazinul respectiv. O altă plantă întîlnită în această zonă este inariţa (Najas minor). I
se spune astfel pentru asemănarea ei cu inul: o tulpină lungă şi subţire, ramificată. Spre deosebire de in,
tulpina este foarte fragilă. În cel de al doilea etaj vegetal întîlnim plante cu frunze plutitoare, mai ales la
marginea apei, între care şi nuferii. Putem vedea în cadrul aceluiaşi etaj şi o specie de nu-mă-uita
(Myosotis palustris). Poartă şi un alt nume, parcă mai sugesrtiv: ochii păsăruicii. Albastrul florii este
mai spălăcit faţă de specia de cîmp. Tot aici îşi duce viaţa foarfeca-bălţii (Stratiodes aloides), numită
astfel din cauza zimţilor de pe marginea frunzei. Florile le are separate: pe o plantă — mascule, pe alta
— femele, că dealtfel şi urzica (Urtica dioica) de la cîmp. Se mai pot vedea: limba apei sau broscariţa
(Potamogeton natans), care are frunze la suprafaţa apei, dar şi sub apă. Frunzele amintesc prin plutire
şi culoare de mici broscuţe. La acestea trebuie adăugate şi plantele plutitoare despre care s-a amintit
anterior: Pestişoara, lemna şi în acelaşi timp mătasea broaştei (Spyrogyra), alge cu foarte numeroase
specii. Al treilea etaj vegetal îl formează stuful şi plantele cu care trăieşte frecvent în asociaţie, mai ales
în cazul plaurului. Admirînd frumoasele peisaje pe care ni le oferă delta maritimă, trebuie să amintim
că, potrivit părerilor specialiştilor, peste 50—60 de ani linia ţărmului Mării Negre se va apropia mult de
lacul Roşuleţ, smulgînd deltei suprafeţe întinse înspre sud, pînă în apropiere de Sf. Gheorghe. Acest
lucru se întîmplă că urmare a unui curent circular, provocat de înaintarea gurii Sulina, curent care spală
ţărmul la sud de Sulina, în zona lacului Roşuleţ. Luîndu-ne rămas bun de la frumoasele tablouri
peisagistice pe care ni le oferă natura acestor locuri, ne vom putea întoarce la Caraorman — Crişan sau
să ne continuăm călătoria pe gîrla Împuţita — Busurca, pînă la Sulina.

TULCEA — MAHMUDIA — SF. GHEORGHE (pe braţul Sf. Gheorghe)

Această rută turistică poate fi străbătută şi cu vasele NAVROM. În total de la Tulcea la

localitatea Sf. Gheorghe sînt 113 km, care se parcurg — ţinînd cont şi de opririle vaselor — în circa 5
ore şi 30 minute cu vasele obişnuite (clasice). Cursele rapide străbat acest parcurs în cca 2 ore. De
reţinut că vasele rapide nu opresc în toate porturile. O parte din acest drum, dar pe uscat, este străbătut
frecvent de turiştii automobilişti care merg spre satul sau campingul Murighiol. De subliniat că pe acest
traseu nu se află nici o staţie PECO. (Aprovizionarea cu benzină se va face la Tulcea). La ieşirea din
oraşul Tulcea, urmăm străzile ce ne poartă spre şoseaua Mahmudiei. După ce întîlnim, la un km de
municipiu, campingul şi pădurea Bididia (pe partea dreaptă a şoselei), pe partea stîngă ne apar două
mori de vînt. Ne vom continua drumul, admirînd peisajul ce se desfăşoară pe partea stîngă, spre malul
braţului Sf. Gheorghe şi dincolo de el. Şoseaua se desfăşoară puţin în serpentină şi, la coborîrea de pe
panta pe care ne aflăm, ne vă apare în faţă prima localitate de pe acest traseu:

MALCOCI (la 6 km de Tulcea). A fost întemeiată la începutul secolului al XIX-lea. Casele

sînt frumos rînduite pe marginea şoselei. Satul face parte din comuna Nufăru, pînă la care de aici sînt 3
km.

NUFARU este o localitate aflată în dreptul km 105, pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe. E
accesibilă şi pe uscat, cu autobuze I.T.A., pe şoseaua care pleacă de la Tulcea pînă la Dunavăţu de Jos.
Pînă la Nufăru se poate călători şi cu vasele NAVROM (de la Tulcea la Nufăru, pe apă, sînt 13 km pe
care vaporul îi străbate în 35 minute). Cînd apele vin mari, comuna Nufăru pare situată pe o peninsulă,
fiind înconjurată din trei părţi de apă. Pe vechile hărţi, aşezarea figura sub numele de Prislava. Sînt
indicii că ea exista încă înaintea anului 1000 e.n., deoarece e menţionată printre localităţile prin care a
trecut cneazul Sviatoslav Igorevici al Kievului (mort în anul 973), în drumul său spre Bulgaria. Despre
trecutul Prislavei scria încă Vasile Pârvan în începuturile vieţii romane la gurile Dunării, arătînd că aici
„se aflau clădiri foarte însemnate cu ziduri foarte puternice, de o grosime neobişnuită pentru o
întăritură trecătoare". Şi tot el ne spune că frumoasele clădiri antice chiar cu zugrăveli pe pereţi, găsite
pe grindurile din Delta Dunării arată că înflorirea acestor ţinuturi era mare şi că populaţia care se mişca
peste apă, foarte însemnată. Investigaţii recente făcute de cercetători din Bucureşti — Silvia Baraschi şi
Neculai Moghiar — arată că după doi ani de cercetări s-a ajuns la descoperirea unei statuete de bronz,
despre care se crede că l-ar reprezenta pe Zeus, cît şi a unei ştampile, a cărei legendă conţine numele,
funcţiile şi titlurile unui magistrat pe nume Vasile Vestes. Lucrările de reconstrucţie în comuna Nufăru
din zona dispensarului au condus şi la descoperirea a numeroase urme de locuire din epoca medievală
(sec. XII—XIII): amfore cu braţe supraînălţate, brăţări de sticlă albastră sau neagră, farfurii, străchini,
ulcioare.
Trebuie spus că în componenţa comunei Nufăru intră şi satele: Victoria (la 15 km), Malcoci
(la 3 km) şi Ilganii de Jos (l km), acesta din urmă aşezat pe malul stîng al braţului Sf. Gheorghe. Din
cercetările întreprinse şi din cele aflate de la locuitorii mai vîrstnici rezultă că aici — la Ilganii de Jos
— au existat fortificaţii din piatră. Din păcate, materialele din care au fost făcute au fost scoase şi
folosite în secolul trecut la realizarea altor construcţii. Cert este că ne aflăm în faţa unor mărturii din
care putem trage concluzia că aici, la Nufăru, pe ambele maluri ale Dunării au existat întărituri
puternice, despre care publicistul Simion Săveanu afirmă pe bună dreptate, că puteau împiedica în orice
.moment trecerea navelor. Este suficient să privim de pe promontoriul pe care ni-l oferă poziţia aşezării
de la Nufăru pentru a înţelege cît de bine a fost ales acest loc pentru scopul arătat mai sus. Este al
doilea caz pe care îl întîlnim pe traseul Dunării noastre. Primul se află în amonte. Ne referim la Păcuiul
lui Soare, aflat la 9 km de comuna Ostrov, judeţul Constanţa.
Fosta aşezare a Prislavei a fost vizitată şi de Mihail Sadoveanu, care evocă evenimentele ce au
avut loc aici în timpul prezenţei temporare a cneazului Sviatoislav (vezi şi DINOGEŢIA) în povestirea
Umbre ale trecutului. Lîngă Ilganii de Jos a fost amenajată o unitate piscicolă intensivă, Rusca, despre
care am amintit (vezi PARTIZANI). Braţul Sf. Gheorghe se poate traversa cu barca sau bacul, spre a se
merge la Ilganii de Jos.
În continuare pe şosea, întîlnim satul:

VICTORIA (la cca 5 km de Nufăru), aflată la Poalele dealului Beiului (201 m), care ne apare
Pe partea dreaptă a şoselei. Drumul pe care-l străbatem este destul de întortochiat. În dreptul acestei
localităţi de pe malul stîng al Dunării începe canalul Litcov, despre care am amintit (vezi
CARAORMAN) La scurtă vreme după ce ieşim din satul Victoria intrăm pe teritoriul comunei
Mahmudia, al cărei prim sat întîlnit, la o distanţă de 6 km, este:
Fig 14

BEŞTEPE, care nu este deservit de curse NAVROM, aflîndu-se la o distanţă apreciabilă de

Dunăre. De la Tulcea, pe şosea, sînt 20 km pînă la Beştepe, distanţă acoperită de curse I.T.A. Numele
de Beştepe îi vine din limba turcă (care înseamnă „cinci coline"); într-adevăr, satul este situat la poalele
a cinci dealuri, care se văd din puncte situate destul de departe. Prima colină are forma unei căpăţîni de
zahăr, fiind urmată de alte patru, de forme întrucîtva asemănătoare.
În legătură cu trecutul localităţii, unele informaţii ni le furnizează învăţatul şi călătorul turc
Evlia Celebi, care, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea a vizitat Dobrogea. El relatează, printre
altele, despre marile cantităţi de grîu ,,dinte de cămilă" care erau transportate de aici spre
Constantinopol, reliefînd metodele folosite la încărcatul corăbiilor. Totodată, el descrie şi „morile
Dunării", pe care le întîlneşte în drumurile sale prin aceste locuri, mori care aduceau venituri însemnate
stăpînilor feudali.
În dreptul satului Beştepe, pe partea cealaltă a Dunării, se înşiruie satele Băltenii de Sus şi
Băltenii de Jos aparţinînd, că şi Beştepe, de comuna Mahmudia. Ambele sate sînt foarte mici, în
apropierea lor executîndu-se în ultimii ani importante lucrări de îndiguire şi împăduriri.
O interesantă privelişte se deschide de pe înălţimile colinelor Beştepe spre Dunăre şi deltă.
„Urcuşul unui deal la Beştepe — scria Ion Simionescu — te face să trăieşti vîltoarea luptei,
caracteristica vieţii". „Spre miazănoapte sclipesc ochiurile de apă din deltă că nişte cioburi de sticlă" 1.
Pe un platou al ultimei coline ce dă înspre Dunăre a dealurilor Beştepe se află ruinele cetăţii Salsovia,
fortăreaţa romano-bizantină şi apoi reşedinţă episcopală. La Salsovia au fost descoperite ruinele „cetăţii
Bisericuţa", prevăzută cu şanţuri do apărare; de asemenea, s-au găsit: ceramică, o diplomă militară şi o
inscripţie închinată lui, Dens Sanctus Sol din timpul lui Licinius Flavius Valerius (308—324), împărat
roman al provinciilor de răsărit, împreună cu Constantin cel Mare, a fost autorul Edictului de la Milan
(313) dar mai tîrziu a intrat în conflict cu acesta, fiind ucis! Episodul despre drama lui Licinius a fost
evocat de Mihail Sadoveanu în Umbrele trecutului, despre care s-a mai amintit (vezi NUFARU).
Dărîmată de goţi în secolul al IV-lea, cetate Salsovia a fost refăcută, ducîndu-şi existenţa pin
prin secolul al IX-lea.

1
Ion Simionescu, Colţuri din ţară, Edit. Albatros, Bucureşti, 1975.
 Cercetări etnografice efectuate în zonă au scos la iveală urme ale practicării unor obiceiuri şi
alt dovezi ce atestă originea românească a populaţiei d aici, ai cărei strămoşi au venit prin transhumant;
şi s-au statornicit pe aceste locuri de multă vreme.
Părăsind satul Beştepe, la prima bifurcaţie întîlnită vom alege drumul ce se desfăşoară la
stînga. Ramificaţia spre dreapta este orientată spre satul Valea Nucarilor. Alegînd primul drum, ne vom
afla în cca 15 minute la intrarea în:

MAHMUDIA (la 8 km de Beştepe şi la 28 km de Tulcea). La Mahmudia se poate veni şi cu

navele de pasageri NAVROM, care opresc în faţa unui debarcader, comuna fiind port la Dunăre.
Trecutul localităţii nu poate fi despărţit de existenţa, timp îndelungat, în apropiere a cetăţii Salsovia. Un
timp, Mahmudia s-a numit Beştepe românesc. În timpul războiului din 1848, a avut mult de suferit din
cauza operaţiunilor militare, localitatea fiind în mare parte distrusă. A fost refăcută în 1856. Cu decenii
în urmă în peisajul Mahmudiei mai roteau domol aripile unor mori de vînt.
Populaţia comunei Mahmudia este alcătuită din români, lipoveni, şi cîteva familii de turci. Cei
mai mulţi locuitori sînt ocupaţi în agricultură, la recoltatul stufului, cu pescuitul — îndeletnicire
tradiţională. Pescarii din Mahmudia sînt menţionaţi în unele vechi documente, printre cele cîteva mii de
oameni care pescuiau în lacul Razelm, prin anii 1879—1884. De pe malul înalt al Mahmudiei,
adăpostită de cîteva înălţimi ce nu depăşesc 250 m, se poate urmări cotul pe care-l face braţul Sf.
Gheorghe, iar înspre nord, mozaicul peisajului deltaic. Ca urmare a descoperirii unor zăcăminte de
calcar siderurgic în apropierea localităţii, mulţi locuitori se ocupă azi cu mineritul. Calcarul este folosit
la Combinatul siderurgic de la Galaţi.
În incinta şcolii de 10 ani de la Mahmudia funcţionează punctul muzeal „Pe urmele
strămoşilor", o secţii de arheologie (vase, ceramică neagră, amfore ornate, cărămizi romane, rîşniţe
ş.a.), etnografie , aţe pescăreşti folosite de-a lungul vremii în aceste locuri, unelte de prelucrarea lînii
ş.a.), numismatică monezi romane, greceşti, bizantine, ruseşti etc.).
În localitate se află un hotel, numit „Plaurul", cu dotări moderne. Hotelul (40 locuri) face parte
dintr-un complex, care mai cuprinde: un restaurant, braserie (însumînd 200 locuri), precum şi un bar de
zi. O frumoasă terasă — parţial acoperită — oferă posibilitatea de a admira cursul liniştit al milenarului
Danubiu şi al malurilor sale înverzite. Pe malul stîng al braţului Sf. Gheorghe, faţă-n faţă cu Complexul
„Plaurul" se află în curs de amenajare o zonă de agrement cu căsuţe, ştrand, terenuri de sport şi o secţie
de barcagii pentru plimbări cu lotca pe canale. Sînt semnele unei dezvoltări urbanistice care vă aduce
localitatea în rîndul oraşelor.
În apropierea Mahmudiei începe marele cot al braţului Sf. Gheorghe care, privit pe hartă, are
forma capului unei cămile, orientat înspre apus, spre deosebire de cotul pe care-l face Dunărea în zona
Orşova — Drobeta-Turnu Severin. Acest cot face ca distanţa între Mahmudia şi Murighiol să fie de 29
km, în vreme ce în linie dreaptă distanţa ar fi de 14 km. Cei aflaţi la bordul unei nave pe acest traseu au
impresia că se deplasează în direcţie opusă celei iniţiale. În acest intrînd se află o amenajare piscicolă.
Următorul punct de interes turistic de pe traseu, la care se poate ajunge pe calea apei este:

UZLINA (la 20 km de Mahmudia, pe drum de apa). Este o aşezare cu cîteva case, pe braţul
Sf, Gheorghe, în dreptul km. 69. Intră în componenţa comunei Murighiol, de care o despart doar 6 km
(pe apă). În mica localitate se află o cherhana şi o cabană de vînătoare a A.G.V.P.S. Tulcea. La
cherhana se colectează peştele vînat în bogata zonă de lacuri din apropiere. Cabana serveşte vînătorilor
şi Pescarilor amatori pentru cazare şi punct de plecare spre fondurile de vînătoare din zonă. Între
aşezarea Uzlina şi lacul cu acelaşi nume se află un canal dragat de aproximativ 2 km. De la lacul
Uzlina se poate pleca spre lacurile Isăcel. La sud de acestea se află lacul Pojarnic.
Zona este de un pitoresc rar, pe vremuri mult mai liniştită decît acum. Dovadă că pînă prin
anul 1964 în apropierea Uzlinei se afla o colonie de pelicani, una dintre cele mai mari din deltă.
În continuare, ne vom apropia de o localitate de mare interes turistic, accesibilă, atît pe apă, cît
şi pe uscat:
Fig 15

MURIGHIOL (45 km de la Tulcea pe şosea şi 53 km pe apă). Comuna este situată în dreptul

marelui cot al braţului Sf. Gheorghe, care începe în faţa Mahmudiei. Localităţii i se mai spune şi
Morughiol, cuvînt ce în limiba turcă înseamnă „lac violet". Aceasta poate din cauza nuanţelor liliachii
pe care le are apa lacului din apropiere.
Trecutul localităţii este atestat de rezultatele cercetărilor arheologice mai vechi şi mai noi. În
partea de nord-vest a lacului Murighiol s-au descoperit urme hallstattiene şi elenistice, iar la sud de
lac şi de localitate — un cimitir geto-dac (inventarul mormintelor de aici este expus la secţia
arheologică a muzeului Deltei Dunării din Tulcea). Ceva mai la sud, în partea stîngă a şoselei
Murighiol — Dunavăţ întîlnim urmele unei cetăţi romane. Fragmente de ceramică prefeudală au fost
descoperite în zor nord-vestică a lacului şi localităţii Murighiol, pe partea dreaptă a şoselei Murighiol
— Mahmudia.
Situat pe terasa Dunării, cuprinzînd pe teritorii său şi satele Sarinasuf (la 10 km de Murighiol
Plopul (la 6 km), Dunavăţul de Sus (la 5 km), Dunavăţul de Jos (la 8 km), Colina (la 13 km) şi Uzlin
(la 6 km), comuna Murighiol se deosebeşte de celelalte aşezări întîlnite pe acest traseu, prin aceea că se
află într-o zonă bogată în lacuri, fiind înconjurată de acestea aproape din toate părţile. Intrîndu-se pe
gîrla Franţuzului, se poate ajunge pe braţul Sf. Gheorghe. Lacurile care înconjură localitatea sînt
Murighiol I (în partea nord-estică), pe al cărui mal se află campingul „Pelican", Murighiol 2 (ceva
mai la est) ambele cu apă dulce, alimentate din braţul Sf. Gheorghe. La sud şi sud-vest de localitate este
situat Lacul Sărat, numit adesea în literatura de specialitate Săraturile de la Murighiol1, formate din
lacul de aici şi cel de la Plopu. Săraturile de la Murighiol, avînd o lungime de aproximativ 2 km şi o
lăţime de 500 m, cu marginile foarte sinuoase, sînt înconjurate de verdeaţă, dominante fiind stuful şi
pipirigul care asigură condiţii bune de cuibărit mai multor specii de păsări interesante, printre care
amintim: piciorongul (Himantopus himantopus), ciocîntorsul (Recurvirostra avosetta), raţa cu ciuf
(Nctta rujina), fluierarul de lac (Tringa stagnatilis) ş.a. Săraturile de la Murighiol au fost declarate în
mod special zonă ecologică pentru a cruţa piciorongul, specia rară. Popular i se mai spune şi cătăliga.
Este o pasare uşor de recunoscut din cauza înălţimii sale neobişnuite. Trupul îi e aidoma unui
porumbel, cocoţat însă pe picioare subţiri, golaşe, foarte lungi, care-i permit accesul în apă. Piciorongul
cuibăreşte şi în Camargue şi Dombes (Franţa). El avertizează celelalte specii ce cuibăresc sau îşi află
adăpostul în Săraturile de la Murighiol de primejdia prezenţei vulturului codalb (Haliaetus albicilla).
Alte păsări întîlnite mai frecvent: ţigănuşul (Plegadis falcinellus), uşor de recunoscut datorită culorii
sale negre cu luciu metalic verzui şi ciocului subţire, lung şi curbat; nagîţul (Vanellus vanellus),
seamănă cu un porumbel — mai mic însă — cu un moţ deasupra capului, puţin curbat în sus; stîrcul
pitic (Ixobrychus minutus), care, după cum îl arată şi numele, este mic, mai bine zis cel mai mic dintre
speciile de stîrci întîlnite în deltă. Spre deosebire însă de ceilalţi, cuibăreşte izolat în stufării, unde îşi
petrece aproape tot timpul; chirighiţa (Chilidonias leucopterus), căreia i se mai spune şi chirighiţa cu
aripi albe, spre a se deosebi debite specii cu acelaşi nume. Este relativ rară şi cuibăreşte adesea în
colonii mici, în stufării şi ierburi, în jurul unor ape mai puţin întinse, cum este cazul aici. Uneori se
constată prezenţa mai mare a raţelor cu cap brun (Aythya ferina) şi raţa roşie (Aythya nyroca), precum
şi a raţei mari (Anas platyrhynchos) care vin aici adesea perutru hrană ş.a.
Un alt lac mai mic din apropierea localităţii este folosit pentru tratamente, însă nu în mod
organizat. Factorii terapeutici de aici: apa şi nămolul, în tratarea unor afecţiuni ginecologice şi
reumatice.
Pe teritoriul comunei funcţionează unul din cele mai mari campinguri din regiunea deltei —
„Pelican"-Murighiol, cunoscut şi frecventat de turiştii din ţară şi de peste hotare. Dispune de căsuţe,
bungalowuri, restaurant, grup sanitar şi de un cîmp vast pentru corturi, ca şi de loc de parcare. Aflat la
o altitudine de 10 m, campingul oferă posibilităţi de plajă, plimbări de agrement cu bărci conduse de
localnici pe canalele din apropiere (Murighiol, Franţuzului), ieşiri în braţul Sf. Gheorghe etc. Privirile
vizitatorilor Murighiolului sînt atrase de frontoanele caselor cu elemente decorative, traforate, într-o
variată gamă de motive ornamentale: peşti, evantaie, căluţi de mare, frunze, „pomul vieţii" şi altele. La
începutul acestui secol, în localitate se aflau 7 mori de vînt, ultima dintre acestea fiind demontată şi
remontată lîngă stadionul ,,Delta" din Tulcea. Recent se află la dispoziţia turiştilor cu mijloace auto o
unitate autoservice.
Din dreptul localităţii Murighiol pleacă canalul lipovenilor, care, ocolind peninsula Dunavăţ,
leagă braţul Sf. Gheorghe cu eleşteiele de la Sarinasuf şi Iazurile, aducînd apa dulce necesară
crescătoriilor piscicole. Pornind de la km 62, canalul Lipovenilor se ramifică pe parcurs, legîndu-se
astfel şi de alte canale: Dunavăţ, Vanghele ş.a. şi îşi sfîrşeşte drumul în nordul Complexului lagunar
Razelm. Plecînd pe şosea în continuare, de-a lungul braţului Sf. Gheorghe, ne vor întîmpina la cca 2
km de Murighiol ruinele unei cetăţi, despre care se crede că ar fi fost un castru roman.

DUNAVĂŢU DE SUS (la 5 km de Murighiol), sat aflat în partea nordică a peninsulei

Dunavăţ, într-o zonă colinară cu altitudine de cca 50 m, iar la o depărtare de numai 3 km de acesta se
află satul:

DUNAVĂŢU DE JOS (la 52 km de Tulcea), situat în partea sudică a peninsulei Dunavăţ, cu

altitudini ceva mai mari decît Dunavăţu de Sus (57,73 m). Trecutul istoric este atestat de fragmente de

1
Aurel Papadopol, Ornitofauna refugiului „Săraturile Murighiol" şi a celor de la Lunca, regiunea Dobrogea, în
Rev. „Ocrotirea naturii", nr. 9, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1965.
ceramică greacă şi romană şi de monezile descoperite aici din vremea lui Filip Arabul (224—249
e.n.) şi Marcian al Bizanţului (450—457 e.n.).
Populaţia acestor două sate este formată din români şi ucraineni. Aceştia din urmă au venit
aici din Zaporojie, în urma persecuţiilor regimului autocrat al împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei. În
Dunavăţul de Sus se află şi urmaşi ai păstorilor transilvăneni, aşa-numiţii mocani, veniţi aici în secolul
trecut cu turmele de oi. Căsătorindu-se cu fete dobrogene, ei au rămas definitiv pe aceste meleaguri.
Dealtfel, numele de Mocanu este des întîlnit la Dunavăţ. Ocupaţia locuitorilor este orientată, atît spre
agricultură, cît şi spre pescuit. În zonă a fost realizat un complex de irigaţii folosind apa din Dunăre.
Prin aceasta creşte substanţial cantitatea de apă dulce care intră în Razelm, reducîndu-se salinitatea
lacului şi în acelaşi timp sporesc posibilităţile de irigare a terenurilor agricole. O zonă altădata
secetoasă a devenit foarte productivă. De pe locurile relativ înalte de la Dunavăţ putem privi vasta zonă
inundabilă care se întinde spre nord-est, est şi sud-est. Ne putem acum dă bine seama că înainte de
umplerea cu aluviuni a acestei regiuni şi de apariţia vegetaţiei, locul în care ne aflăm reprezenta vîrful
unei peninsule. În depărtare se pot zări liniile abia perceptibile pe care le urmează canalele Dunavăţ şi
Dranov, sesizabile mai mult prin catargele vaselor ce le străbat.
Continuîndu-ne drumul pe Dunăre, în aval de Dunavăţ, întîlnim intrarea canalului Dunavăţ, în
dreptul km 54 (de la Sf. Gheorghe), ce se desprinde din braţul Sf. Gheorghe, cotind înspre sud. La cca
2 km în aval, se ramifică înspre nord un alt canal important, Perivolovca (km 53), care reprezintă un
vechi braţ al Dunării. Canalul are o lungime totală de 22 km şi leagă braţul Sf. Gheorghe de canalul
Litcov. Este adesea străbătut de vase utilitare pescăreşti şi turistice, constituind în acelaşi timp o
importantă arteră, deoarece:
— face legătura între cele două braţe ale Dunării — Sf. Gheorghe şi Sulina;
— în drumul său între cele două artere de navigaţie, el se leagă şi de un alt canal important
penitru navigaţie şi turism — Litcovul;
— scurtează mult distanţele şi, în acelaşi timp, ne introduce într-o regiune deosebit de
pitorească.
În dreptul Ion 45 de pe traseul nostru, un alt canal pleacă spre sud. El duce o parte din apele
braţului Sf. Gheorghe înspre lacul Razelm. E vorba de canalul Dranov, care constituie o rută turistică
aparte.
Drumul continuă pe albia puternic meandrată a Dunării. În această zonă, cuprinsă îrutre
canalul Dranov şi localitatea Sf. Gheorghe, se află o rezervaţie de egrete, lebede şi stîrci lopătari.
Impresionant este cotul de la Erenciuc, unde braţul Sf. Gheorghe se îndoaie asemenea unei potcoave.
Tot aici, pe malul stîng al braţului, se află lacul Erenciuc, în formă de cîrlig, care este un vechi meandru
al Dunării. În locul numit „La scări" au fost descoperite urmele unor construcţii din perioada bizantină,
apoi tumuli şi un bogat material arheologic din sec. V î.e.n. Între km 26 şi 27 este situată o frumoasă
pădurice de arini (Alnus), care contrastează cu specia obişnuită a deltei — salcia. În general, se poate
remarca aici o zonă slab populată: ici-colo o casă izolată, un punct pescăresc. Ne aflăm în zona
depresiunii Calinova.
Între km 24 şi 18, în apropiere de Ivancea Mare, se întinde lacul Belciug (un vechi meandru al
braţului Sf. Gheorghe), avînd într-adevăr forma unui belciug. Este bogat în peşte, în special în avat
(Aspius aspius).

IVANCEA MARE. În acest loc ia sfîrşit drumul cotit al Dunării, într-adevăr, între Mahmudia
(km 84) şi Ivancea (km 18), în linie dreaptă, sînt 28 km, în timp ce meandrele drumului pe care îl
străbat vasele însumează 66 km. La Ivancea se află una din cele mai mari zone de cuibărit a gîştelor din
deltă. De la Ivancea pleacă spre nord-est grindurile Ivancea, Cerbului şi Săraturile, despre care se crede
că reprezintă insula Peuce, atît de des amintită de autorii din antichitate. Prin apropierea ei, se afirmă,
navigau corăbierii acelor timpuri. Pe un stîlp gros de piatră, dezgropat la Histria, exista o inscripţie al
cărei text face următoarea precizare, nu lipsită de interes: „Cu toate că oraşul Histria este departe de
Dunăre, totuşi li se păstrează histrienilor libertatea de a pescui pe gura Peuce, cît şi voia de a aduce
lemnul pentru facle după trebuinţa fiecăruia".
Se credea că acest lemn era pinul, care nu poate fi întîlnit în deltă, dar mai sigur era arinul
negru, ce se găseşte doar într-o porţiune mică la cotul Erenciuc şi care din depărtare seamănă cu o
pădure de pini.

SF. GHEORGHE (km 0). Localitatea se află la vărsarea braţului Sf. Gheorghe în Marea
Neagră. Se afirmă că pe braţul Sf. Gheorghe (mai scurt ca cel de azi) a trecut flota lui Darius în drumul
ei spre Isaccea, unde a debarcat şi de unde a plecat, traversînd Dunărea împotriva sciţilor. Genovezul
Visconti menţionează în anul 1327 existenţa localităţii. Atunci se opreau aici vasele venite din largul
mării.
 Fig 16
Braţul Sf. Gheorghe, la al cărui capăt ne aflăm, a avut, fără îndoială, un rol important în opera
de formare a deltei. Roadele acţiunii sale se văd şi astăzi: întreaga zonă din sudul braţului a fost
umplută cu aluviunile aduse de el. Localitatea Sf. Gheorghe are o mare importanţă pentru economia
piscicolă a deltei, deoarece aici se realizează cea mai mare producţie de sturioni din ţară. În faţa gurilor
Dunării, în regiunile cele mai îndepărtate de ţărm se află colonii, bancuri de scoici care slujesc drept
hrană sturionilor. Aici se pescuiesc diferite specii de sturioni: morunul şi nisetrul. Se pescuieşte şi mai
rar şipul, un sturion odinioară foarte răspîndit în vestul şi nordul Europei. De talie mai mică, dar din
aceeaşi familie, se prinde păstruga. Atît carnea sturionilor, cît şi icrele lor negre (vestitul caviar)
constituie produse valoroase mult căutate pe pieţele străine.
Nu este lipsit de interes să ne oprim puţin asupra acestor peşti, dintre cei mai vechi de pe
globul pămîntesc. Ei au apărut acum cca 200 milioane de ani, în triasic. Morunul, de pildă, este un
„locuitor" al fostei Mări Sarmatice, care cuprindea un vast spaţiu geografic. Sturionii apar menţionaţi în
diferite opere literare, printre care şi în cele ale lui Ovidiu.
Pescuitul sturionilor nu este o operaţie simplă şi nici uşoară. În timpul campaniei de pescuit,
care începe de timpuriu primăvara, grupurile de pescari pleacă cu bărcile lor trase de cutere pînă
departe în larg, acolo unde apele dulci ale Dunării se amestecă cu cele sărate ale mării. Este locul unde
se înşiră pe distanţe de zeci de km uneltele de pescuit, aşa-numitele carmace. În migraţiunea pe care o
fac dinspre mare în fluviu, pentru reproducere, sturionii se agaţă adesea în cîrligele de oţel ale
carmacelor. În sforţarea să de a scăpa, sturionii se încurcă mai rău. Alte cîrlige i se înfig în carne,
Pierde sînge, puterile îi slăbesc. Cu toate acestea, păstrează suficientă rezistenţă de a se împotrivi
pescarului, care încearcă să-l scoată din apă. Cînd exemplarele de sturioni sînt mici, treaba nu este prea
grea. Dar se întîmplă să se prindă moruni de 100—300 kg şi — mai rar — chiar şi mai mari.
În ultimul timp, problema producţiei de sturioni, şi în mod deosebit a morunului, este serios
afectată de greutăţile pe care le întîmpina peştele în drumurile sale de migraţie, din cauza construcţiilor
hidrotehnice, a barajelor, care le obturează catea spre locurile de depunere a icrelor. Aria de migraţie a
morunului pe fluviul Dunărea depăşeşte 1 000 km după care se întoarce pe acelaşi drum de unde a
plecat1.
Revenind la localitatea Sf. Gheorghe, vom sublinia că împrejurimile ei au devenit o
importantă zonă turistică. La aceasta a contribuit pitorescul drumului pînă aici (coturile Dunării,
vegetaţia luxuriantă, zborul păsărilor, aspecte de „început de lume" — în care timpul pare a se fi oprit
în loc — etc.). Odată ajunşi aici, te întîmpină case frumoase, curate, cu frontoane din lemn traforate,
proaspăt vopsite, curţi îngrijite, vegetaţie, într-un sat fondat parcă pe nisip. Navele de pasageri opresc
în faţa debarcaderului-ponton, unde se face controlul grăniceresc. Vasele NAVROM care sosesc seara
aici rămîn de obicei peste noapte, pentru a pleca apoi a doua zi în zori. De la ponton pînă în sat se
merge pe un pod. De ambele părţi ale podului se află o zonă joasă, în care staţionează pontoane-
dormitor, cu cabine de patru locuri, unde se poate dormi contra cost. Masa se poate servi la bufet, care,
la cerere, oferă preparate pescăreşti. Condiţii de cazare şi masă pot fi oferite şi de către locuitori, prin
O.J.T.
Comuna Sf. Gheorghe cunoaşte şi ea unele transformări caracteristice vremurilor noastre,
printre care poate fi remarcat frumosul cămin cultural, o construcţie modernă realizată încă în 1950.
Vizitarea cherhanalei, aflată pe malul opus, prezintă un interes aparte. Aici se aduce peştele prins, care,
după ce se sortează, se depozitează în căzi cu gheaţă. Apa pentru spălarea căzilor, a podelei de ciment a
cherhanalei, ca şi pentru alte nevoi, se aduce de la un castel de apă. (În trecut, apa se scotea cu căldările
direct din Dunăre). Gheaţa necesară se aduce de la o fabrică de gheaţă, care în decurs de 24 ore produce
o cantitate de cca 10 tone. Uneltele pescăreşti se confecţionează sau se repară într-un atelier special,
într-o altă clădire. Plecarea la pescuit a vaselor se face în zori, mai cu seamă în direcţia mării. Ieşirea în
largul mării înseamnă pentru navigatori o cunoaştere precisă a locurilor şi a condiţiilor de navigaţie. De
la o plutire liniştită pe fluviu, se trece uneori brusc pe valurile zbuciumate ale mării. La ieşirea în larg
se întîlnesc uneori şi praguri formate prin depuneri de nisip, care, în cazul unor valuri puternice, pot
duce la lovirea fundului lor sau alte avarii. Este deosebit de interesantă priveliştea ce ne-o oferă intrarea
apei tulburi a fluviului de culoare gălbuie, în zona de vărsare, în contrast cu apa mării, verzuie, în
diferite nuanţe, transparentă. Pescarii merg să controleze uneltele aşezate în anumite zone şi să scoată
peştele, pe care-l transportă apoi ia cherhana.
La intrarea în mare, în partea de nord-est a comunei, se află un far înalt de 57 m. Construit din
beton;n anul 1968, spre a înlocui vechiul far, aflat pe malul drept al braţului (pe care-l vom vizita mai
Tîrziu), noul far are forma unei prisme cu baza triunghiulară. În vîrf este prevăzut cu un sistem de
oglinzi ce reflectă lumina pînă la o distanţă de 50 km. Mult apreciată de vizitatori este plaja ce se

1
Gh. I. Manea, Sturionii, biologie, sturionicultură şi amenajări piscicole, Edit. Ceres, Bucureşti, 1970.
întinde începînd din partea estică a satului pe o distanţă de 7 km spre nord. Se află în zona grindului
Săraturile. Zona este străbătută de un canal ce leagă localitatea Sf. Gheorghe de oraşul Sulina. Canalul
pleacă din amonte de Sf. Gheorghe şi străbate mai multe ridicături de teren mai mici care au aspectul
unor dune, întîlnind în drumul său Lacu Roşu. De aici, aşa cum s-a mai arătat (vezi SULINA,
CARAORMAN) se poate pleca spre Sulina. Canalul este de mare importanţă pentru a permite evitarea
unei navigaţii pe mare, uneori zbuciumată şi deci nesigură, mai ales pentru ambarcaţiunile mici.
Vegetaţia din zonă s-a adaptat condiţiilor, întîlnim varza de mare (Crambe maritima), cu
frunze cărnoase, de culoare albastră şi cu o îngrămădire de flori albe în vîrful ramurilor. De asemenea,
întîlnim plante cu flori adaptate la mediul sărat: iarba Porcului sau iarba sărată (Salicornia herbacea
sau S europaea) sau Suaeda maritima ş.a. În această zonă şi în altele în deltă, omul nu rămîne pasiv în
feţu unei naturi aride, deşertice. Pe terenurile nisipoase din partea nordică a braţului Sf. Gheorghe au
fost realizate plantări de arbori şi arbuşti, între care coacăz negru, zmeură şi măcieş.
Fig 17
Farul vechi, despre care am amintit, care se află pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe, este
o contracţie din lemn ce datează de pe la 1865, putrezit cu timpul. Interesant de remarcat este că
vechiul far se afla pe malul mării, dar acum, prin depuneri, marea s-a îndepărtat de ţărm cu 2 km. Are
înălţimea de 19,8 m. Se încearcă menţinerea lui ca monument istoric şi ca punct de observaţii
ornitologice. De pe platforma lui se deschide o privelişte asupra întregii zone. De aici se poate vedea şi
mica deltă a braţului Sf. Gheorghe1, cu ramificaţiile ei: ostrovul Turcului, care, aflat la gură, separă
braţul Sf. Gheorghe de braţul Cîinelui, situat pe stînga; Ostrovul Mic, Ostrovul, iar la extremitatea
sudică acestuia, ostrovul Olinca (Holinca). Între delta braţului Sf. Gheorghe şi insula Sacalin (pe
unele hărţi apare sub numele de Sahalin) se întinde Meleaua Sf. Gheorghe, un mic golf în formare. O
ieşire în largul mării poate fi făcută de preferinţă cu cuterele, cînd apele sînt liniştite. Insula Sacalin
(7), aflată între sud-est de Sf. Gheorghe, prezintă interes deosebit pentru iubitorii de păsări. Specialiştii
au identificat aici păsări de iarnă rare, cum ar fi: fundacul (Gavia), căruia i se spune aşa pentru
măiestria cu care se scufundă, ferestraşul (Mergus), numit astfel datorită ciocului cu cîrlig la vîrf şi cu
dinţi ascuţiţi ca ai unui ferăstrău pentru a prinde cu uşurinţă peştele, gîsca cu gîtul roşu (Branta
ruficollis), care vine aici din tundrele siberiene, raţa sunătoare (Bucephala clangula), numită aşa din
cauza sunetului cu timbru metalic pe care-l scoate în caz de alarmă, raţa cu cap negru (Nyroca marila)2.
Mergînd înspre sud, urmînd linia litoralului, se poate ajunge la (8) Zătonul Mic şi Zătonul Mare, două
lacuri ce fac parte din zona ecologică Perişor — Zătoane, creată cu scopul de a proteja interesanta
faună ornitologică specifică acestei părţi a deltei.
La punctul piscicol Ciotic — aflat la 15 km de Sf. Gheorghe — se poate ajunge cu şalupa,
navigînd pe mai multe canale. La cherhanaua de aici se aduce peşte prins în mare: hamsii, scrumbii
albastre, gingirică ş.a.

TULCEA — CANALELE DUNAVĂŢ, DRANOV — RAZELM

Pentru parcurgerea acestor rute, se va naviga de la Tulcea iniţial pe braţul Sf. Gheorghe, apoi
pe cele două trasee arătate.
a) Tulcea — canalul Dunavăţ — Razelm. Drumul spre canalul Dunavăţ se poate face la
bordul vaselor ocazionale şi speciale pentru excursioniştii care pleacă din Tulcea. Ruta Tulcea —
Dunavăţ urmează itinerarul pe braţul Sf. Gheorghe, pînă la km 54. Din acest loc, vasele navighează
spre sud, înaintînd pe canal pînă la Razelm.
Canalul Dunavăţ are o lungime de 28,5 km şi urmează cursul unei vechi albii a fluviului. În
primii 10-12 km este supus împotmolirii, fapt ce impune operaţii de dragaj pentru a-l menţine navigabil
şi a asigura debitul necesar îndulcirii apei lacului Razelm. Ideea de a îndulci apele Razelmului aparţine
savantului Grigore Antipa (1867—1944), care a întreprins studii în acest sens.
Din punct de vedere turistic, această rută permite cunoaşterea multor aspecte pe care le
prezintă partea sudică a deltei, cît şi a Complexului lagunar Razelm-Sinoie. Canalele Dunavăţ şi
Dranov străbat insula Dranov, care cuprinde lacuri, gîrle, grinduri.
Atît canalul Dunavăţ, cît şi canalul Dranov au existat şi în antichitate, dar treptat, cu vremea,
s-au împotmolit. Unii dintre istorici şi economişti sînt de părere că acest drum al Dunavăţului ar fi fost
o importantă cale de navigaţie. Economistul şi agronomul Ion Ionescu de la Brad (1818—1891) a
susţinut că în urma dispariţiei căii de navigaţie a Dunavăţului ar fi fost părăsite opt sate din aceste
locuri.

1
Braţul Sf. Gheorghe îşi varsă apele în mare printr-o deltă de tip Vistula.
2
Butond J. Kiss, Insula Sacalin — loc important de cercetare a cuibăritului şi migraţiei păsărilor, în rev. „Peuce", '
1977.
 Problema refacerii vechiului drum de apă a Dunavăţului şi lărgirii reţelei de navigaţie în
regiunea insulei Dranov s-a pus în zilele noastre cu destulă acuitate. Lucrările de refacere au început
din iniţiativa lui Grigore Antipa, încă de la începutul secolului nostru, în anul 1905, dar reprofilarea
canalului s-a făcut în 1954. În ultimii ani, reţeaua de canale din zonă s-a extins mult. Faptul are
consecinţe mari nu numai economice, ci şi turistice. O regiune vastă, care pînă nu de mult era în afara
posibilităţilor de acces, este deschisă în cele mai diverse scopuri. Canalul Dunavăţ este astăzi legat de
canalele Fundea, Mustaca, precum şi de lacul Dranov şi odată cu acesta de canalul Dranov.
La vărsarea canalului Dunavăţ în Razelm, se află Complexul piscicol Dunavăţ. Grupul de
clădiri moderne se profilează la intrarea apelor în lac. O cherhana, o cabană, un local administrativ
constituie componentele clasice ale gospodăriei pescăreşti.
La cca 6 km de gura de vărsare a Dunavăţului în lacul Razelm se află insula Popina (vezi
INSULA POPINA).
Din această parte nordică a Razelmului se poa extinde traseul turistic în direcţia Bisericuţa
Jurilovca.
b) Tulcea — canalul Dranov — Razelm. Ruta urmează — pe porţiunea de la Tulcea pînă la
km 48 pe braţul Sf. Gheorghe -— un drum ce a fost descris la traseul Tulcea — Mahmudia — Sf.
Gheorghe. De km 45, vasele cu destinaţia Dranov cotesc la dreapta, navigînd pe canal. Pe această rută,
ca şi pe cea a Dunavăţului, se poate călători cu ambarcaţiuni ocazionale sau special angajate pentru
excursii.
NAVROM-ul nu deserveşte aceste căi de apă. Lungimea totală a canalului este de 27 km. În
primii 16 km — pînă în apropierea lacului Dranov, care-l ocoleşte pe la răsărit — el urmează vechiul
curs al Cerneţului, un fost braţ al Dunării. Pe parcurs, canalul are multe coturi, meandrele vechii gîrle.
Canalul Dranov se racordează la mai multe canale, între care Crasnicol şi Perişor ce duc spre litoralul
Mării Negre. La Perişor se află un complex piscicol modern.
Pe alocuri, canalul Dranov trece printr-o zonă de vegetaţie stuficolă, dar în multe sectoare se
pot întîlni şi zone de papură. Dealtfel, între stuf şi papură există o luptă de dominaţie, din care iese
uneori învingător stuful, deoarece el are un rizom mult mai puternic decît papura, rizom ce ajunge pînă
la 2 m în pămînt. La extremitatea sudică a canalului Dranov, mai precis la vărsarea lui în Razelm, se
află Complexul piscicol Dranov. El cuprinde cherhana, cabană, local administrativ şi alte construcţii de
interes piscicol şi turistic. De la Dranov se poate pleca spre Holbina, Cosburunul Mare, Coşburunul
Mic şi Cotu Lebedelor.
Intre locurile de vărsare ale canalelor Dranov şi Dunavăţ sînt cca. 25 km. Drumul cu şalupa
durează în jur de o oră. Înspre canalul Dunavăţ se poate ajunge şi pe drumul ce străbate lacul Dranov şi
diferite canale interioare. Cînd Razelmul este agitat, e preferabil acest drum.
Tot de la Dranov se poate pleca şi spre punctul Pescăresc Periteaşca, navigînd pe lacul
Razelm. Între aceste puncte sînt aproximativ 5 km. Drumul cu şalupa durează cca 15—20 minute, iar
de aici la Jurilovca, aproximativ 2 ore.
Pe Razelm, nu departe de gura de vărsare a Dranovului, apele sînt tulburi pe o întindere de
700—800 m. De asemenea, în această zonă şi pînă nu departe de Bisericuţa se pot întîlni insule de
vegetaţie submersă, care se extind mereu. Adesea, plantele împiedică înaintarea vaselor cu motor
înfăşurîndu-se în jurul elicei şi axului ei.
Pentru sporirea producţiei piscicole a lacului Razelm s-au întreprins şi se întreprind lucrări de
amenajare a mai multor pepiniere piscicole. De la Dranov se poate, de asemenea, extinde ruta turistică
la Jurilovca — Portiţa.
 SPRE COMPLEXUL LAGUNAR RAZELM-SINOIE
Din cele 2 300 lacuri din România, complexul lagunar Razelm — Sinoie, situat în
extremitatea sudică a Deltei Dunării, este cel mai întins: 880 km2. Din acest complex fac parte lacul
Razelm (394 km2), lacul Sinoie (166 km2), lacul Zmeica (52 km2), lacul Babadag (23 km2) şi altele de
mai mică întindere. Actualul complex lacustru reprezintă vechiul golf marin numit în antichitate
Halmyris.
Fig 18
La aluvionarea şi conturarea complexului Razelm-Sinoie şi-a adus contribuţia braţul Sf.
Gheorghe. Este suficient să aruncăm o privire asupra întregului spaţiu de la est de canalul Dunavăţ şi
de la sud de braţul Sf. Gheorghe, pentru a ne da seama de uriaşa acţiune de aluvionare întreprinsă de
acest braţ al Dunării, ale cărui ape, odinioară foarte active, au pompat cantităţi imense de aluviuni,
acoperind o zonă vastă. Tot braţul Sf. Gheorghe a furnizat şi o parte a materialului aluvionar necesar
construirii grindului marin Chituc, care a izolat golful de mare şi a dat naştere Complexului lagunar
Razelm-Sinoie. Dealtfel, în trecut, braţul Sf. Gheorghe avea o deltă proprie, orientată spre sud. Fostele
braţe Dunavăţ şi Dranov (astăzi refăcute) au constituit în antichitate delta Braţului Sf. Gheorghe, care
mai tîrziu a fost împotmolită. Faţă de trecut, braţul Sf. Gheorghe şi-a încetinit mult astăzi cursul, dînd
întîietate sub acest aspect braţului Chilia, care îşi construieşte şi el o deltă proprie.
Procesul de umplere cu aluviuni a lacului Razelm continuă şi în prezent, dar mult mai lent.
Canalele ce alimentează Razelmul cu apă dulce transporta şi ele aluviuni, care însă nu pot fi comparate
nici pe departe cu cele transportate de braţele Dunării şi aceasta datorită debitului lor mult mai redus.
Important este că se îndulcesc apele Complexului lagunar Razelm, dar nu în întregime. În timp ce apele
lacurilor Razelm, Goloviţa şi Zmoica devin mai dulci, lacul Sinoie rămîne în continuare cu apa sărată,
deoarece acum el este izolat aproape complet de cele din partea nordică a complexului, menţionate mai
sus. Două canale cu stăvilare îl leagă de lacurile Zmeica (canalul II) şi de Goloviţa (canalul V). Prin
acest din urmă canal se circulă de la Jurilovca spre Periboina, la gardurile de chefali de aici. Izolarea
lacului Sinoie de celelalte lacuri a fost necesară pentru că el se află încă sub influenţa mării. Ruperea
frecventă a grindului Periboinei şi intrarea apelor sărate ale mării mai întîi în lacul Sinoie şi apoi în
celelalte — în cazul în care ar exista o legătură între ele — ar avea consecinţe hidrobiologice
nefavorabile pentru tot complexul. În vederea îmbunătăţirii condiţiilor necesare creşterii productivităţii
piscicole, se propun şi alte lucrări: consolidarea cordonului litoral Periboina Veche şi dragarea
canalului Buhaz, redeschiderea gurii Buhaz, care ar înlesni evacuarea surplusului de apă din complex şi
ar permite producerea unui curent longitudinal de primenire a apei, reducîndu-se în final salinitatea prin
omogenizarea apei şi în acelaşi timp favorizîndu-se pătrunderea de specii migratoare din mare ş.a.
Adîncimea lacurilor complexului nu este prea mare. În apropierea Histriei, de pildă, variază
între 0,500 —1 m, iar în centrul lacului Razelm depăşeşte 2 m. Cea mai mare adîncime (3 m), se află în
dreptul peninsulelor Bisericuţa şi Dolojman. Din punct de vedere turistic, zona prezintă interes, atît prin
pitorescul locurilor, cît şi prin bogăţia de vechi urme ale civilizaţiilor trecutului: cetatea Histria,
cetatea Enisala etc.
Căi de acces. Pentru atingerea obiectivelor turistice numeroase şi foarte variate pe care le
oferă Complexul lagunar Razelm-Sinoie, există mai multe rute:
A. Pe şosea. Pornirea se poate face pe D.N. 22, fie din Constanţa, fie din Tulcea. În dreptul
comunei Tariverde (48 km de la Constanţa şi 78 km de la Tulcea) se desprinde un drum care duce la
Histria (16 km). În dreptul comunei Ceamurlia de Jos, un alt drum se îndreaptă spre aşezarea
pescărească Jurilovca. În sfîrşit, din dreptul oraşului Babadag, de pe aceeaşi şosea naţională, se poate
pleca spre comuna Enisala, în apropierea căreia se află (cca 2 km) ruinele cetăţii Enisala. Tot din
dreptul oraşului Babadag se poate ajunge spre aşezările pescăreşti din cadrul complexului lagunar:
Sarichioi (7 km), Sabangia (5 km), Agighiol (6 km). De la Agighiol ne putem deplasa în direcţia estică,
spre Dunavăţu de Jos, trecînd prin Valea Nucarilor, Iazurile, Colina, Plopul, Dunavăţu de Sus; în total,
36 km. Tot de la Agighiol se poate pleca la Tulcea, pînă la care sînt 18 km. (De la Dunavăţu de Jos se
poate, de asemenea pleca la Tulcea pe ruta: Murighiol — Mahmudia — Beştepe — Victoria — Nufăru
— Malcoci — Tulcea; total, 45 km). Rutele menţionate se străbat pe şosele asfaltate. De la Tulcea
există linii I.T.A. pentru toate localităţile menţionate, cu excepţia Cetăţii Histria.
B. Pe calea ferată. Ruta pe calea ferată trece prin Medgidia (de la Constanţa la Medgidia sînt
35 km), halta Istria (63 km de la Medgidia), unde se poate coborî pentru Cetatea Histria, Ceamurlia de
Jos (88 km de la Medgidia), de unde se poate merge spre Jurilovca, Babadag (105 km de la Medgidia);
de la Babadag este accesibilă, pe o şosea asfaltată, Enisala (8 km).
C. Pe apă. Căile principale, pe apă, pentru pătrunderea în zona Complexului lagunar Razelm-
Sinoie sînt următoarele:
a) pe braţul Sf. Gheorghe, de la Tulcea (km 54), apoi pe canalul Dunavăţ (87,5
km). De la braţul Sf. Gheorghe (km 54) pînă la cherhanaua Dunavăţ sînt 28,5
km. Această rută poate fi prelungită pînă la Jurilovca (30 km) — Portiţa (11 km).
De la Portiţa se poate veni la Grindul Lupilor (2 km);
b) de la Tulcea se poate merge tot pe braţul Sf. Gheorghe (km 45), apoi pe canalul
Dranov (95 km). De la braţul Sf. Gheorghe (km 45) pînă la cherhanaua Dranov
sînt 27 km;
c) cei ce dispun de mai mult timp pot urma o rută în circuit: Tulcea — canalul
Dunavăţ — Razelm — Jurilovca — Razelm — canalul Dunavăţ — Tulcea;
d) o altă rută în circuit porneşte din Tulcea, pe canalul Sulina, pînă la Crişan,
coboară pe canalul Perivolovca, apoi pe canalul Dunavăţ, pătrunde prin lacul
Razelm pînă la insula Popina, se îndreaptă spre Jurilovca, iar de aici, la
înapoiere, prin lacul Razelm, canalul Dranov şi braţul Sf. Gheorghe pînă la
Tulcea.
Cu excepţia curselor ce le efectuează în perioada de vară la campingul de la Portiţa, luînd pe
bordul şalupei sale turiştii ce vin la Jurilovca, navigaţia pe Razelm nu este asigurată de curse regulate,
cum este cazul pe cele trei braţe ale Dunării. Legăturile între Tulcea şi cherhanalele Dunavăţ şi Dranov
sau între Jurilovca — Portiţa — Perişor — Dranov sau Dunavăţ sînt posibile cu vase pescăreşti
ocazionale sau special amenajate pentru excursii. Ca să poată pătrunde în apele puţin adînci, vasele
trebuie să fie de un pescaj redus.
După descrierea generală a căilor de acces spre Complexul Razelm-Sinoie, să urmărim acum
desfăşurarea itinerarelor prin aceste locuri, prezentînd cîteva dintre cele mai interesante puncte turistice
de aici.

CONSTANŢA — HISTRIA — JURILOVCA — BABADAG — TULCEA

Numeroşi turişti care-şi petrec concediul de odihnă pe litoral doresc, foarte frecvent, să
viziteze Delta Dunării, precum şi obiectivele de pe parcurs pînă la Tulcea. Pentru a veni în sprijinul
acestora, vom oferi în ghidul de faţă unele informaţii sumare în vederea efectuării călătoriei pe traseul
arătat: Constanţa — Tulcea.
Ne vom opri şi asupra oraşului Constanţa, pentru că unele informaţii ne vor ajuta să înţelegem
şi mai bine scopul pe care ni l-am propus: cunoaşterea Deltei Dunării şi a zonelor învecinate.

CONSTANŢA (125 km de Tulcea).

Aşezare. Oraşul-port este aşezat pe o peninsulă calcaroasă ce înaintează în mare, fiind situat la
44°11’ nord latitudine nordică şi 28°39' longitudine estică. Litoralul prezintă aici o concavitate spre
nord-est ce începe de la Capul Midia şi se termină la capătul sudic al lacului TaşauL Construirea
oraşului în acest loc a fost favorizată şi de prezenţa în apropiere a unei pietre bune de construcţie. În
decursul celor 2 500 ani de existenţă, oraşul s-a extins înspre nord şi nord-vest. Ca port maritim, se află
la jumătatea distanţei între cele mai mari porturi ale Mării Negre. De la Constanţa pînă la Odessa sînt
175 mile; Istanbul — 193 mile; Sevastopol — 399 mile; Vama — 86 mile; Alexandria — 1 095 mile;
Port Said — 979 mile; Beirut — 1 108 mile; Pireu — 553 mile; Neapole — 2 352 mile; Marsilia — 3
195 mile.
Istorie. Oraşul a fost înfiinţat acum 25 secole de către grecii din Milet, care găsesc aici o
populaţie autohtonă traco-getică, cu care intră în contact. După anul 71 î.e.n., cetatea Tomis intră sub
dependenţă romană, devenind centrul politic al comunităţii pontice şi un înfloritor oraş comercial. În
anul 9 e.n., la Tomis este relegat poetul latin Publius Ovidius Naso, care în elegiile sale Tristele şi
Ponticele evocă viaţa tomitanilor din acele timpuri, permanenta alertă în care se aflau stăpînitorii
romani în faţa neamurilor „barbare". Pe la mijlocul sec. III e.n., popoarele migratoare asaltează oraşul,
aflat într-o fază critică a existenţei sale multiseculare. Mai întîi goţii (248), apoi gepizii şi avarii (599-
601) atacă cetatea, a cărei înfloritoare existenţă ia sfîrşit. După cîteva secole, pe locul vechii cetăţi
greco-romane se afla o aşezare pescărească, apoi un mic orăşel, probabil un mic port unde făceau
escală vasele ce pluteau mai departe spre nord.
Numele de Constanţa provine de la împăratul bizantin Constantin cel Mare, care a dăruit
numele său unui vicus (sat) din apropierea Tomisului. În timpul stăpînirii otomane, aşezarea intră într-o
perioadă de lîncezeală, care durează pînă la războiul de Independenţă. De la această dată, Constanţei i
se deschid largi perspective de dezvoltare. După 23 August 1944 începe o epocă nouă, de mare efort
constructiv şi de realizări remarcabile. S-ar putea spune că, aidoma unei păsări cu aripile desfăcute,
gata să-şi ia zborul spre mare, astfel se prezintă Constanţa cu cele două componente ale litoralului —
din nordul şi din sudul ei.
Obiective turistice în oraşul Constanţa: (1) Muzeul de istorie naţională, înfiinţat în 1879
(Piaţa Ovidiu, 12), cu secţii de arheologie, numismatică, arhivistică care reliefează istoria judeţului şi a
oraşului pînă în zilele noastre. Piese de mare valoare: tezaurul de statui din Tomis (Fortuna cu
Pontos, şarpele Glycon), colecţia de statui de tip Tanagra, vase greceşti monezi elene, romane şi
geto-dace, monumente de artă şi arhitectură, sarcofage etc. Clădirea în care se află muzeul este
realizată în stilul original iniţiat de arhitectul Ion Mincu. În faţa muzeului — statuia poetului Ovidiu
(născut la Sulmerna, în Italia, în anul 43 î.e.n. contemporan cu Virgiliu şi Horaţiu, precum şi cu
istoricul şi scriitorul Titus Livius şi cu Maecaena, protectorul şi susţinătorul artelor). Exilat la Tomis
din ordinul împăratului Augustus, marele poet latin nu mai ajunge să-şi revadă patria iubită şi moare în
anul 17 e.n. Prin scrierile sale, şi mai ales scrisorile „Ex Ponto", Ovidiu a lăsat posterităţii imagini vii
ale vieţii de pe ţărmurile Pontului Euxin, izvoare preţioase pentru istoricii de mai tîrziu în reconstituirea
unui capitol interesant din cartea patriei. Statuia lui Ovidiu este opera sculptorului Ettore Ferrari, fiind
instalată aici în anul 1887. Pe soclu este reprodus epitaful scris de poet. În spatele Muzeului de istorie
— (3) Edificiul roman cu mozaic, datînd din sec. IV e.n. Mozaicul propriu-zis constă dintr-o
pardoseală de cca 2 000 m2; din care s-au păstrat aproximativ 700 m2; este policrom. În apropierea
edificiului — urmele termelor romane ş.a.
Revenind în Piaţa Ovidiu, pe str. Muzeelor, observăm Moscheea mare, monument de
arhitectură realizat în stil maur în anul 1910, cu un minaret înalt de 50 m, cu 144 trepte ce duc spre un
balcon, de unde se deschide o frumoasă perspectivă asupra oraşului şi ţărmului mării. Pe aceeaşi stradă,
la nr. 12, întîlnim Muzeul de artă (4), înfiinţat în anul 1961, cuprinzînd opera de pictură şi sculptură
din fosta pinacotecă a oraşului Constanţa (1936) şi lucrări transferate din patrimoniul Muzeului de artă
al R.S.R. Colecţiile de pictură cuprind opere de Th. Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan
Luchian, Th. Pallady, Gh. Petraşcu, N. Tonitza, Fr. Şirato, Corneliu Baba, Ion Ţuculescu ş.a. Colecţia
de sculpturi deţine opere de Dumitru Paciurea, Ion Irimescu, Ion Jalea, Cornel Medrea, Vida Gheza ş.a.
În continuare, la nr. 26, o clădire care adăposteşte (5) Colecţia Ion Jalea de sculpturi şi desene. Un alt
obiectiv important: (6) Acvariul Constanţa (bd. 16 Februarie nr. 1), cu interesantă faună acvatică
specifică Mării Negre, precum şi Deltei Dunării şi lacurilor litorale. În acelaşi timp, conţine specii de
peşti şi din alte zone maritime ale globului. Un uriaş bazin central de 40 000 l de apă conţine o colecţie
de sturioni unică în lume. O raritate pentru Europa: pirania, cel mai feroce peşte din apele Amazonului.
În total, acvariul prezintă 200 specii cu 2 500 reprezentanţi. Merită, de asemenea, să fie vizitat (7)
Muzeul marinei române (str. Traian nr. 53), înfiinţat în anul 1969. Cuprinde valoroase colecţii de
arheologie marină, istoria navigaţiei, colecţii de documente, exponate de pictură marină. În muzeu se
pot vedea, de asemenea, frumoase colecţii de amfore greceşti, ceramică veche, ancore, resturi de nave,
pavilioane şi drapele de luptă ale unităţilor de marină datînd din războiul pentru Independenţă şi din
primul război mondial. Mai pot fi văzute obiecte personale ce au aparţinut unor comandanţi şi marinari,
precum şi colecţii de armament românesc şi german (capturat în lupte în războiul antifascist), fotografii
ilustrînd viaţa grea din trecut a truditorilor din porturi, documente surprinzînd aspecte ale mişcării
muncitoreşti, manifeste ale partidului comunist în anii ilegalităţii etc.
Alte obiective turistice în oraş: (8) Casa în stil genovez din str. Dianei, cu un portal
monumental, cu coloane de piatră terminate prin capiteluri ce au deasupra lei sculptaţi în piatră; (9)
Bazilica romano-catolică, de pe bd. N. Titulescu, ce datează din unul 1885, fiind construită după
planurile arhitectului Romano de Simon, în stilul caracteristic secolului al XIII-lea; (10) Catedrala
ortodoxă (1884— Iu95), aflată pe str. Muzeelor, care cuprinde picturi realizate iniţial de G. D. Mirea.
Mobilierul este de mare valoare artistică; (11) Biserica elină de pe str. Vasile Alecsandri; (12)
Templul evreiesc de rit spaniol din str. Mircea cel Bătrîn, monument de arhitectură construit în anul
1908; (13) Casa în stil maur, situată la capătul străzii Caratzali, construită anul 1899. De pe terasa în
creneluri se deschide privelişte panoramică asupra ţărmului mării, pînă capul Midia; (14) Cazinoul,
situat pe promenada pe malul mării, construit între anii 1904 şi 1909. remarcă prin faţada bogată în
elemente decorative, portal larg, vitralii în evantai etc. În interior: holuri mari, somptuoase, scări
monumentale. Parterul este folosit ca restaurant; (15) Bustul poetului Mihai Eminescu, operă a
sculptorului Oscar Han, realizată anul 1932. Bustul este aşezat pe un soclu de piatră de 3 m înălţime,
avînd în faţă statuia de marmură albă a muzei Erato (muza poeziei erotice). .Monumentul a fost
inaugurat cu prilejul comemorării a 45 de ani de la moartea poetului.
În întruchiparea plastică a sculptorului, poetul (care a vizitat Constanţa în anul 1881, de unde-l
scrie Veronicăi Micle) îşi pierde privirea spre orizontul neţărmurit al „singurătăţii mării"; (16)
Monumentul eroilor marinari sovietici, un obelisc în marmură neagră, înalt de 3 m, aşezat pe un
soclu de piatră şi purtînd emblema marinarilor —o ancoră, monument ridicat în anul 1946; (17)
Grupul statuar „Pescarii", omagiu în piatră adus pescarilor de pe litoral şi de pretutindeni; (18)
Farul genovez. Asupra autorilor construcţiei sînt păreri deosebite: unii o atribuie corăbierilor genovezi,
care l-ar fi ridicat prin anul 1300, spre a feri corăbiile de „stîncile Medeei" din apropiere; alţii atribuie
construcţia englezilor, care l-ar fi ridicat prin anii 1860 -1861; (19) Portul turistic Tomis, inaugurat în
1963, a fost construit spre a servi la intensa circulaţie turistică din sezon. De aici se fac curse de
agrement de-a lungul litoralului, portul servind totodată şi că refugiu pentru ambarcaţiunile pescăreşti
pe vreme de furtună; (20) Plaja oraşului Constantă, amenajată pe o Suprafaţa de cca 10 ha, în spatele
unui dig ce o desparte de portul turistic Tomis.;
Posibilităţi de cazare în oraş. Hoteluri: „Continental", bd. Republicii nr. 20, „Victoria", bd.
Republicii nr. 7, „Constanţa", bd. Tomis nr. 4-5, „Marea Neagră", str. Traian nr. 4. O adresă de
reţinut: O.J.T. Constanţa, bd. Tomis nr. 46.
De-a lungul zonei litorale, la nord şi la sud de oraşul Constanţa, se înşiruie salba staţiunilor
balneo-turistice de interes naţional şi internaţional: (1) Mamaia (la 5 km nord de Constanţa); (2)
Eforia Nord (la 14 km sud de Constanţa; (3) Techirghiol (la 18 km de Constanţa); Eforie Sud (la 18
km de Constanţa); (5) Costineşti (la 28 km de Constanţa); (6) Neptun (la 36 km de Constanţa), situat
în imediata apropiere a pădurii Comorova; (7) Jupiter (la 40 km de Constanţa); (8) Venus (la 41 km
de Constanţa; (9) Aurora (la 42 km de Constanţa), situată pe un promontoriu; (10) Saturn (la 43 km
de Constanţa); Mangalia (la 44 km de Constanţa), cea mai sudică staţiune a litoralului. Menţionăm că
la Mangalia turiştii pot vedea, mai ales, interesante vestigii, arheologice antice, care ne ajută să
reconstituim istoria civilizaţiilor ce s-au succedat în aceste locuri.
Revenind la Constanţa — în situaţia în care am vizitat staţiunile amintite — pentru a pleca
mai departe, e bine să reţinem că pe D.N. 3 (la 20 km de Constanţa) este situată localitatea Murfatlar,
la poalele dealurilor calcaroase ale podişului Dobrogei de mijloc, cu vestitele sale vii ce se întind pe
mii de ha. Pe teritoriul localităţii se remarcă urme arheologice precum şi o rezervaţie cu specii de
plante rare: inul dobrogean (Linum borzaenum), zambila sălbatică (Hyacinthus leucophaeus), ruscuţa
de primăvară (Adonis vernalis) ş.a.
Tot pe acest drum — trecînd prin localităţile Ciocîrlia, Cobadin şi Pietreni — vom ajunge în
localitatea Adamclisi, unde se află — la nord de comună — Complexul arheologic Adamclisi —
Tropaeum Traiani, astăzi în întregime restaurat. Monumentul a fost ridicat de împăratul Traian în
anul 109 e.n. În cinstea marii sale victorii împotriva dacilor aliaţi cu alte neamuri „barbare", repurtate
într-un moment critic pentru Roma.
Ruta spre cetatea Histria se desfăşoară urmînd mai întîi drumul 2 A, pînă la km 202 (la 8 km
cte Constanţa), de unde urmărim o ramificaţie la dreapta ce ne duce spre Palazu Mare. La 12 km de la
plecare, ne apare comuna Ovidiu, situată pe malul lacul Siutghiol, unde se află Insula lui Ovidiu, în
suprafaţă de 2 ha. Ne angajăm apoi pe drumul 22 B (de la km 197). Pe stînga şoselei ne apar carierele
de piatră Canara. La 22 km de Constanţa, întîlnim localitatea Năvodari, situată pe malul nordic al
lacului Siutghiol şi pe istmul dintre acesta şi lacul Taşaul, cunoscută prin marele ei combinat chimic.
Tot la Năvodari se află — la 2 km de malul mării — Tabăra de vară Năvodari, legată de comună
printr-o şosea asfaltată şi o linie ferată („Gara tineretului") pe linia Dorobanţu — Năvodari — Taşaul.
Tabăra dispune de o frumoasă plajă, întinsă pe o lungime de 3 km şi o lăţime de 1 km, fiind dotată cu
corturi, umbrare, etc. De la tabără se pot organiza excursii spre lacul Taşaul (cca 23 km) şi spre capul
Midia, la cca 4 km nord de tabără.
De la Năvodari, se pleacă în continuare pe D.N. 22; la cca 30 km de la plecare, şoseaua face
înconjurul unei depresiuni largi — valea Casimcei, cu pîrîul ei ce se varsă în lacul Taşaul. La km 32 de
la plecare, o ramificaţie spre stînga, pe versantul stîng al văii Casimcea, care ne poate duce, dacă
dorim, spre Gura Dobrogei, localitate în apropierea căreia se găseşte rezervaţia speologică cu acelaşi
nume. Se spune că peştera era cunoscută încă de pe vremea romanilor. Dacă într-adevăr aceasta este
peştera de care vorbeşte istoricul şi scriitorul antic Dio Cassius (a doua jumătate a secolului al II-lea şi
prima jumătate a secolului al III-lea e.n.), putem presupune că în interiorul ei s-a consumat drama unui
important număr de locuitori refugiaţi în timpul luptelor dintre romani şi urmaşul regelui Burebista,
Dapyx; nefericiţii refugiaţi ar fi fost zidiţi de vii în peşteră de către romani.
Ne vom continua drumul spre localitatea Tariverde, unde se ajunge după cca 45 km de la
Constanţa. Cercetările arheologice de aici au arătat că este locul unde se afla o veche aşezare,
dependentă pe vremuri de cetatea Histria (dovezi: ceramică greacă din secolul al VI-lea şi morminte de
înhumaţie din secolul al IV-lea î.e.n.). La ieşirea din Tariverde, o ramificaţie spre dreapta ne duce spre
Histria, pînă la care sînt 16 km. Mai înainte se trece prin localitatea Nuntaşi, aflată în apropierea lacului
Nuntaşi. La 56 km de ta Constanţa, ne aflăm în faţa unei triple ramificaţii: la dreapta spre Constanţa, la
stînga spre comuna Istria (la cca 6 km), iar înainte spre:

CETATEA HISTRIA (la 64 km de Constanţa). Este unul dintre cele mai vechi oraşe-cetăţi
de pe teritoriul României, datînd de la mijlocul secolului al VII-lea î.e.n. Primele cercetări privitoare la
această aşezare se datoresc istoricului şi arheologului Vasile Pârvan. Săpăturile au început în anul
1914, continuînd pînă în 1916, cînd au sistat din cauza războiului. Au reînceput în anul 1921,
continuînd apoi cu intermitenţe. După 1948, cercetările arheologice au continuat în ritm susţinut, sub
îngrijirea Academiei R. S. România. Dealtfel, monumentele scoase la iveală în ultimele decenii au dus
dincolo de graniţele ţării faima acestei aşezări, prima colonie elenică de pe ţărmul românesc al Mării
Negre.
Fig 19
Începuturile existenţei vechii cetăţi Histria sînt legate de interesele economice reciproce, atît
ale grecilor veniţi din coloniile din Asia Mică (Milet şi Rodos), cît şi ale triburilor geto-dace care
locuiau în regiunea gurilor Dunării, întemeierea cetăţii pe malul unui golf deschis, în imediata
apropiere a gurilor unui fluviu, atît de important, cum era Dunărea, le permitea vechilor greci să
întreţină legături comerciale cu lumea de „peste mări" şi să obţină din teritoriul vecin mărfurile
necesare negoţului. Ei expediau diferitelor colonii greceşti (şi mai tîrziu la Roma) cereale, miere, peşte
sărat şi alte produse, primind în schimb vin şi untdelemn din Rhodos şi Corint, arme şi mobile din
Milet şi Atena. Locuitorii cetăţii aveau legături comerciale şi cu alte colonii greceşti din nordul Mării
Negre, precum şi cu sciţii. În secolul al V-lea î.e.n., oraşul a bătut propria-i monedă, care înfăţişa un
vultur ţinînd în gheare un peşte.
În secolul III—II î.e.n., cetatea începe să decadă. Viaţa ei este stînjenită de apariţia unor
triburi prădalnice de celţi din Balcani şi de bastarni la gurile Dunării. Pe deasupra, îşi făcea loc o
apăsătoare criză economică şi socială în chiar sînul ei. După stăpînirea sa de către regele Pontului,
Mithridate, vine aceea a Romei. Urmează o perioadă de relativă stabilitate şi bunăstare ce se menţine
aproximativ 300 de ani. Dar la orizont apar nori negri. Furtuna se dezlănţuie asupra Histriei atunci cînd
cetatea trece prin focul năvălirilor goţilor (anul 246 e.n.). Rănile provocate de acest pîrjol se vindecă —
e drept destul de greu, dar totuşi se vindecă. Alte furtuni se abat apoi asupra Histriei: în secolul al VI-
lea trec pe aici avarii. Eforturile disperate ale împăratului Mauriciu (582— 602) nu pot împiedica nici
năvălirile şi nici tulburările interne. După 630—640, Histria a fost părăsită, se pare, de locuitorii ei.
Ce avem de văzut la Histria ? Venind dinspre sud, întîlnim întîi resturile zidurilor ridicate
de greci în secolele III—II î.e.n. În drumul nostru vom observa (1) valurile de pămînt din epoca
romano-bizantină, ridicate în scopuri de apărare; iniţial, între ele erau şanţuri cu apă. Două dintre aceste
valuri sînt astăzi mai uşor vizibile; cel de al treilea se distinge mai greu, fiind acoperit în parte cu
pămînt în timpul săpăturilor de sub conducerea lui Vasile Pârvan. Acum este folosit ca drum de acces
spre cetate. Ne vom apropia de (2) zidul de incintă din epoca romano-bizantină. Pentru a-l vedea mai
bine, vom începe vizitarea lui dinspre est. A fost construit la sfîrşitul secolului al III-lea şi începutul
secolului al IV-lea e.n. Zidul, lung de cca 200 m, este prevăzut cu două porţi — una pentru pietoni, iar
a doua pentru vehicule. El delimitează un perimetru mult mai restrîns decît în vremea epocii romane
timpurii. Explicaţia o avem urmărind din ce şi cum a fost construit zidul: blocuri mari de piatră, iar pe
alocuri fragmente arhitectonice provenite din vechile edificii ale Histriei, distruse în timpul atacului
goţilor. Astfel, au fost încorporate în zid: capiteluri, coloane, bănci de teatru din piatră etc. Ce ne arată
aceasta ? în primul rînd, spaima, disperarea, graba locuitorilor oraşului de a se apăra în faţa
incursiunilor şi asalturilor prădalnice.
În continuare, vom intra (3) pe poarta mare a cetăţii.. Chiar la intrare vom vedea urmele
şanţurilor lăsate de roţile vehiculelor Histriei. Intrarea era păzită de două turnuri mari, iar poarta se
închidea şi se deschidea pe verticală.
Ne vom îndrepta privirea la dreapta, unde se deschide o intrare boltită ce duce spre interiorul
(4) turnului mare al cetăţii. Era folosit şi ca închisoare pentru prizonierii de război, posibil şi că
depozit de armament. Urcînd în turn, vom observa mai bine zona cetăţii. Vom coborî şi ne vom
continua drumul, întîlnind în stînga (5) ruinele unei bazilici romane aproape pătrate. Peste drum, (6) o
altă bazilică, dar de formă dreptunghiulară. Ambele lăcaşuri au fost folosite în secolul al VI-lea e.n. că
edificii publice, laice. În această zonă, o construcţie deosebit de interesantă — (7) termele, băile
Histriei. Ne putem dă seama ce importanţă acordau locuitorii cetăţii igienei corporale. Se pare că ele au
fost construite în secolul al III-lea e.n., pe timpul împăraţilor din dinastia Severilor. Se pot vedea aici:
urmele sălii de exerciţii fizice, boxele în care se dezbrăcaţi cei veniţi la terme. Instalaţia de încălzire era
constituită din tuburi de ceramică, în subteran, prin care circula aer cald. Părăsind zona termelor, ne
vom afla în faţa ruinelor (8) atelierelor meşteşugăreşti, unde au fost identificate: ateliere de ceramică,
de prelucrarea metalelor, brutării, prăvălii ş.a.
Vom merge apoi pe un drum pavat cu lespezi dreptunghiulare de calcar ce se desfăşoară spre
partea de est a cetăţii. E vorba de (9) cartierul aristocratic al Histriei, numit în lucrări domus. Casele,
amplasate pe marginea lacului Sinoie, aveau un grad de confort ridicat. Unele dintre ele aveau instalaţii
de băi de tip roman, magazii pentru provizii şi se pare că exista şi o clădire cu etaj. O locuinţă din acest
sector avea şi bazilică proprie, o capelă creştină.
O stradă orientată spre nord ne poate duce la (10) zona sacră a cetăţii, unde putem vedea (11)
urmele unui templu dedicat lui Zeus, precum şi, al unuia dedicat Afroditei. După ce vizităm, pe
drumul de ntoarcere spre poarta mare a cetăţii, un (13) turn folosit ca punct de observaţie, iar la baza
lui unul pentru păstrarea proviziilor, probabil pentru militarii de pază, vom trece să vedem
documentele igrafice (inscripţiile săpate în piatră), atît de numeroase din (14) Muzeul Histriei.
Urmărind explicaţiile ghidului, vom înţelege cît de greu le-a fost locuitorilor cetăţii să se menţină aici
timp de 12 secole. Se pare că populaţia cetăţii nu era atît de numeroasă pentru a se putea apăra în faţa
deselor atacuri din afară. Aceasta i-a determinat pe histrieni să recurgă la alte mijloace: diplomaţia,
banii, alianţele, iar cînd nici acestea nu dădeau rezultate, nu le rămînea decît lupta. Într-una din aceste
inscripţii este vorba de un oarecare Agathocles, care l-a convins, cu bani, pe un conducător trac, Zoltes,
să nu pătrundă în teritoriul cetăţii şi să nu ameninţe cu distrugerea recoltelor Histriei. Suma plătită de
Agathocles lui Zoltes a fost de 600 galbeni, sumă ce li s-a părut histrienilor acceptabilă, iar fapta lui
Agathocles meritorie, ceea ce explică existenţa inscripţiei dedicate conducătorului histrian. Acestea sînt
numai cîteva din episoadele din lunga existenţă a cetăţii, pentru că Histria — aşa cum ne apare astăzi
— reprezintă vestigiile mai multor oraşe suprapuse în decursul celor 1 200 ani. Meritul de a fi ridicat
vălul de pe o mare parte din acest trecut îi revine, cum am mai arătat, lui Vasile Pârvan, al cărui bust îl
vedem în faţa muzeului. Continuarea acestei opere, care depăşeşte o viaţă omenească, revine acelora
care îi continuă eforturile.
În afara teritoriului rezervaţiei arheologice, un camping cu căsuţe, bufet şi restaurant; loc de
parcare pentru autovehicule.
Împrejurimile cetăţii Histria oferă turiştilor plăcutul prilej de a admira, în preajma ruinelor,
reflexie sinilii ale lacului Sinoie. Departe, abia vixibilă, la răsărit, linia grindului Chituc, care — după
cum se ştie — a contribuit la declinul cetăţii, prin ermetizarea pătrunderii spre lac şi cetate a navelor.
Cerul este aici adesea brăzdat de zborul păsărilor. Mari stoluri de gîşte pot fi urmărite cum planează
deasupra zonei. Tot aici poate fi observată şi gîrliţa mare, precum şi alte speci mai puţin numeroase:
egreta mare, nagîţul, ploierul argintiu, eretele de stuf, raţa roşie ş.a. În partea din nordul cetăţii s-a
observat un număr restrîns de călifari albi.
De la Histria, ne vom înapoia spre localitatea Tariverde (pe D.N. 22), la km 241 aflîndu-ne în
comuna Mihai Viteazu, de la care o ramificaţie spre dreapta ne deschide drumul spre localitatea Sinoie.
De aici, folosind un drum local, se poate pleca spre grindul (ostrovul) Lupilor, zonă ce ne-am propus
s-o desscriem în cadrul rutelor turistice de la Jurilovca.
Urmîndu-ne drumul înainte, vom întîlni localitatea Baia. Vechea ei denumire era Hamangia,
nume binecunoscut, pentru că o cultură din neolitic descoperită în zonă îi poartă azi numele (cultura
Hamangia). Caracteristica aşezărilor omeneşti ce aparţin acestei culturi: locuinţe tip bordei, plasate pe
terase joase, în apropierea unor cursuri de apă, figurinele din lut ars. Dintre acestea face parte şi
„Gînditorul" (descoperit la Cernavodă), considerat o capodoperă a culturii neolitice, fiind cunoscut în
lumea întreagă.
Mergînd în continuare spre nord, la km 227 (D.N. 22), întîlnim un important punct de
încrucişare; se desfac de fapt trei drumuri: înainte spre Babadag — Tulcea; la stînga spre Altîntepe şi în
continuare spre Slava Rusă — Ciucurova (unde se găsesc ruinele fostei cetăţi romane Ibida. Lîngă
Ibida, la cca 4 km depătare, a fost descoperit de către Andrei Opaiţ şi Ion Vasiliu un altar ridicat de un
anume Tulius Incundus, în cinstea zeiţei Minerva, cu inscripţia „Minerva Matri Musarum". Această
valoroasă piesă arheologică se află la Muzeul Deltei Dunării din Tulcea. Ramificaţia spre dreapta
(drum asfaltat) ne poartă spre Ceamurlia de Jos şi Lunca, sate aşezate pe malul nordic al lacului
Goloviţa, după care ne apropiem de:

JURILOVCA (la 93 km de Constanţa), comună cu tendinţă de urbanizare, în componenţa

căreia mai intră satele Vişina şi 6 Martie. Trecutul comunei este legat de prezenţa pe aceste locuri a
pescarilor lipoveni, care au venit pe aceste meleaguri în secolul al XVIII-lea, sub conducerea şefului lor
Ignat Nekrasov. Un timp au stat în regiunea Cubanului, de unde, ca urmare a persecuţiilor patriarhului
Nicon, s-au refugiat în Delta Dunării şi pe malul Razelmului. Denumirea de lipoveni vine de la
cuvîntul rusesc lipa, care înseamnă tei. Sînt mai multe versiuni în legătură cu originea acestei denumiri.
Unii susţin că în timpul persecuţiilor, ei s-ar fi refugiat într-o pădure de tei (lipovaia). Alţii consideră că
au fost numiţi astfel pentru icoanele de lemn de tei în faţa cărora se închinau. Denumirea de Jurilovca
ar veni de la un oarecare Jurilca. Ocupaţia lor principală este pescuitul. Mult interes prezintă casele
lipovenilor, construite după o anumită tradiţie: pe dinafară sînt de obicei căptuşite cu scînduri, iar
interioarele prezintă adesea picturi originale, în ulei, în special plafoanele; în curte — un cuptor pentru
pîine, iar undeva, în spatele casei sau în grădină, nelipsita bănia, originala baie de aburi, cu una sau
două încăperi. Aburul este produs de pietre încălzite, peste care se toarnă apă. La Muzeul Satului din
Bucureşti se află reprezentată o gospodărie lipovenească din Jurilovca, aşa cum arăta la sfîrşitul
secolului al XIX-lea. La Jurilovca s-a născut Vasile Dîba, campion olimpic. De reţinut că la Jurilovca
se află un hotel-restaurant „Albatros".
Obiective turistice în comună: (1) Casa de cultură, (2) Casa-muzeu, ce cuprinde diferite
exponate: o piuă de piatră, adusă de pe insula Bisericuţa, o amforă dezgropată de pe malul Razelmului,
un stup de albine cioplit din trunchiul unui copac, unelte pentru pescuit ş.a. (3) Biserica Pocrova,
zidită în anul 1871, cu o vastă cupolă, de o construcţie specifică. Este vizibilă, din largul complexului
lagunar (4) cherhanaua şi micul port pescăresc, spre care duce un drum asfaltat. Pe partea stîngă a
drumului, căpitănia portului Jurilovca şi locul de unde pleacă vasul spre campingul „Gura Portiţei".
În timpul verii, circulă trei curse pe zi.
Apele Complexului lagunar Razelm-Sinoie asigură o producţie bogată de peşte harnicilor
locuitori din Jurilovca. Ei înfruntă cu mult curaj talazurile adesea înlănţuite ale Razelmului şi mării.
Cînd se întorc de la pescuit, ei aduc la cherhana cele mai felurite specii de peşti: crap, şalău, plătică,
babuşcă, morunaş, guvizi, chefali etc. În micul, dar pitorescul port pescăresc al Jurilovcăi se desfăşoară
o agitaţie permanentă: intră sau ies şalupe, cutere, bărci cu motor sau cu pînze ori trase la rame (vîsle),
bărci.
Fig 20
Localitatea Jurilovca este un punct de plecare important spre diferite puncte, localităţi şi zone
turistice. Tot aşa cum Tulcea este „poarta Deltei Dunării", Jurilovca poate fi numită „poarta
Razelmului". De aici se pot vizita obiective turistice, fie pe uscat, fie pe apă.

a) Pe uscat:
PROMONTORIUL (CAPUL) DOLOJMAN, care se află la cca 5 km est de Jurilovca. Ne
apare ca o peninsulă stîncoasă, la poalele căreia se întind apele sinilii ale Razelmului. Stînca
Dolojmanului, cum i mai spune, împreună cu peninsula Bisericuţei, se află în locul cel mai sudic al
lacului Razelm şi constituie cele două părţi ale unei mici strîmtori. De aici, înspre sud, se întind apele
lacului Goloviţa. Ce avem de văzut la Dolojman ? În afară de poziţia sa pitorească, mai ales prin
perspectivele ce ne-o deschide înspre punctele îndepărtate ale lagunei, întîlnim ruinele oraşului antic
Argamum. Este vorba de o aşezare greacă de mai mică întindere decît Histria, dar, sub aspect
cronologic, de o vîrstă cu aceasta. Cum s-a ajuns la această descoperire ? Cercetînd o inscripţie într-o
horothesia (hotărnicie) a guvernatorului Laberius Maximus (între anii 100— 102 e.n.) al Moesiei
Inferioare, Vasile Pârvan a ajuns la concluzia că în acest loc se află cetatea Argamum. În documentul
menţionat, spre a pune capăt unor litigii, guvernatorul Laberius Maximus fixează limitele teritoriale ale
cetăţii Histria, a drepturilor acestei cetăţi asupra unor pămînturi şi cu acest prilej menţionează şi cetatea
Argamum, ale cărei teritorii erau vecine cu cele ale Histriei. În felul acesta, Vasile Pârvan trage
concluzia că ruinele de aici aparţin anticei cetăţi Argamum. În acelaşi timp, numele de Argamum apare
şi într-o scriere a unui scriitor antic, Hecateu din Milet, (secolele VI—V î.e.n), sub numele de Orgame.
Este astfel prima localitate de pe teritoriul ţării noastre menţionată într-un izvor literar antic. Săpăturile
efectuate aici au dat la iveală mai multe straturi de locuire: elenistică, romană, romano-bizantină.
Ultima perioadă (secolele IV—VI e.n.) se conturează mai clar: ziduri de incintă, cu turnuri exterioare,
de formă pătrată, — ruine ce amintesc de arhitectura altor cetăţi mărime din Bizanţ. Zidul
împrejmuitor — întocmai ca şi Histria — este gros de aproape 3 m. În interior, minele unei bazilici,
ale unui ansamblu de locuinţe, care care şi o sală vastă etc. (La secţia de arheologie a muzeului Deltei
Dunării din Tulcea se află vase de ceramică şi obiecte de cult provenite de la Argamum).
Un alt obiectiv din această zonă este (2) satul 6 Martie (la 6 km nord de Jurilovca), pe D.R.
222, unde se afirmă că ar exista urmele aşezării romane şi a fortificaţiei numită Ad Salices, adică „La
sălcii", încă necercetată. Este menţionată în Itinerarium Antonini (vezi MĂCIN). La Ad Salices s-a
desfăşurat, în anul 377, o mare bătălie între romani şi goţi. Cetatea este trecută de către istoricul
Procopius din Caesareea pe lista fortăreţelor restaurate de împăratul Justinian în Scythia Minor. Satul 6
Martie este situat în apropierea promontoriului Iancina (pe unele hărţi mai vechi — Iancila) şi a lacului
6 Martie. În zonă s-a amenajat o crescătorie piscicolă dirijată.
De la satul 6 Martie, drumul spre nord-vest duce la Enisala. Revenind la Jurilovca, vom putea
vizita alte obiective pe parcursul rutei:

b) pe apă, plecînd la:

PORTIŢA (la cca 12 km de Jurilovca). Pentru turiştii care vin la campingul de aici,
transportul se face cu şalupa, care efectuează trei drumuri pe zi în perioada de vară. Portiţa este cea mai
veche denumire românească cunoscută la gurile Dunării şi Marea Neagră. George Vîlsan a găsit-o
trecută pe o hartă rusească de pe timpul lui Petru cel Mare (din anul 1710). Pînă acum două decenii,
Portiţa era o spărtură în grindul ce separa lacul Goloviţa din Complexul lagunar Razelm-Sinoie de
Marea Neagră, fiind o zonă unde se instalau gardurile pentru prinderea chefalului. De aici şi denumirea
de Gura Portiţei său Portiţa, începînd din anul 1959, această poartă a început să se închidă. De ce şi
cum? Plecînd încă de la o teză mai veche a lui Grigore Antipa, care susţinea necesitatea îndulcirii
apelor Razelmului pentru a-l face mai productiv sub aspect piscicol, aceasta se putea realiza pe două
căi: prin aducerea apelor dulci din Dunăre, fapt început chiar de Antipa, şi prin limitarea sau
întreruperea accesului apelor sărate ale mării. Această ultimă măsură a început prin închiderea Portiţei,
care s-a realizat prin dislocarea unor masive cantităţi de rocă din marea stîncă a Dolojmanului şi
aducerea lor în această spărtură a Portiţei. Lucrarea de închidere s-a realizat în 1973. Îndulcirea apelor
Razelmului are şi alt scop: transformarea lacului într-un uriaş rezervor de apă dulce necesară irigării
terenurilor agricole din vecinătate. Ce oferă Portiţa vizitatorilor săi ? în primul rînd un drum plăcut pe
apele uneori încreţite ale lacului Goloviţa, un camping original de tip lacustru, unic în ţară, format
dintr-un număr de căsuţe aşezate pe piloni şi acoperite cu stuf (un excelent material termoizolant),
posibilităţi de aşezare a corturilor, un complex alimentar ce poate oferi preparate din specii de peşte de
mare şi de apă dulce; o plajă cu nisip foarte fin şi plăcute băi în mare. În acelaşi timp, există posibilităţi
de a fi vizitate zonele învecinate cu piciorul sau cu barca, între care Periteaşca — Leahova, unde se află
o rezervaţie naturală în suprafaţă de 3 900 ha în scopul ocrotirii faunei înaripate de aici, dar şi un teren
amenajat pentru piscicultura. De asemenea, întîlnim mai multe lacuri: Leahova Mare şi Leahova Mică,
Rînec, Pahane, Periteaşca, Coşna şi cîteva grinduri — Cosa şi Rînec — cu floră şi faună specifice. O
altă zonă care prezintă interes se află în partea dinspre sud a Portiţei. E vorba de:

INSULA LUPILOR. În literatura geografică este numită şi Grindul Lupilor. Datorită prozei
lui Sadoveanu, este cunoscută sub titlul Ostrovul Lupilor. Insula Lupilor se întinde pe o lungime de
17,5 km, avînd o lăţime maximă de 1,25 km (suprafaţa: cca 16,5 km2). Este orientată în direcţia sud-
vest-nord-est, constituind graniţa sudică a părţii lagunare a judeţului Tulcea. Insula Lupilor separă
lacurile Sinoie de Zmeica. Aici se află şi o staţie hidrometrică (la capătul nord-estic al insulei). Pe
Insula Lupilor s-au găsit urme de cultură materială (unelte de bronz, vergele de plumb, monede,
ceramică grecească ş.a.), care atestă prezenţa omului aici din timpuri străvechi. Astfel de dovezi
arheologice au fost descoperite chiar pe locul în care se află Cabana vînătorilor şi pescarilor, la cca 2
km de la Portiţa. O bogată faună ornitologică poposeşte în aceste locuri. Pe albastrul cerului desenează
contururi schimbătoare stoluri de raţe mari, raţe fluierătoare, gîşte ş.a.
Aceasta faună şi pitorescul locului l-au atras pe Mihail Sadoveanu înspre Ostrovul Lupilor. La
est sud-est de Insula Lupilor, ne vom apropia de:

PERIBOINA este o limbă de pămînt lungă de cca 12 km care separă lacul Sinoie de Marea
Neagră dar nu ermetic, ci adesea cu spărturi, aşa-numitele „periboine", cum le zic pescarii. Prin acestea
pătrund în lacul Sinoie apele sărate ale mării. Unitatea piscicolă din Jurilovca şi pescarii ei depun an de
an eforturi pentru a izola accesul apelor mării, limitînd intrarea acestora doar pe acolo unde se află
gardurile de chefali. Adesea însă furia apelor rupe din nou această limbă separatoare. Periboina, prin
situarea ei, are o importanţă deosebită pentru că pe aici — aşa cum am mai arătat — intră, din largul
mării, pentru reproducere şi hrană, chefalul, un peşte valoros care face parte dintr-o familie cu cca 100
specii (din care în apele româneşti se pescuiesc frecvent numai trei). Chefalul are o mare răspîndire pe
glob, putînd fi întîlnit în vastul spaţiu limitat de ţărmul Angliei şi al Norvegiei, precum şi în apele
insulelor Canare şi ale sudului Africii. Vara, se apropie în cîrduri de coastele româneşti, intrînd în
lacurile litorale pentru hrană şi reproducere. Toamna, cînd dă să plece, este pescuit în gardurile de
chefali. Vegetaţia care creşte pe acest grind este rară şi e formată din plante specifice, între care
perişorul de nisip (Elymus sabulosus), varza de mare (Crambe maritime), pirul, stuful ş.a. Dintre
păsări, se semnalează prundaşul sau prundăraşul, care cuibăreşte pe nisipurile cu puţină vegetaţie,
pescăruşul argintiu, frecvent întîlnit de-a lungul limbei de pămînt, ş.a.
La gura Periboinei se vine cu şalupa dinspre Jurilovca. După ce ocoleşte pe la nord grindurile
Zmeica şi Lupilor, se intră în canalul V, aflat nu departe de Cabana vînătorilor şi pescarilor, canal ce
traversează Insula Lupilor de la nord la sud. De la Jurilovca la Periboina sînt 20 km.
Revenind la Jurilovca şi de aici plecînd mai departe spre şoseaua asfaltată (D.N. 22) Constanţa
— Tulcea, vom intra într-o zonă colinară. Atît şoseaua, cît şi calea ferată Constanţa — Tulcea, după ce
se intersectează, merg paralel. Calea ferată o ia la stînga, iar şoseaua la dreapta. Pe ambele căi, drumul
este deosebit de pitoresc: calea ferată întîlneşte în drumul ei o gară izolată, în plină pădure, numită
firesc Codru; soseau şerpuieşte şi ea prin această zonă de vegetaţie de mare frumuseţe. Pe şosea, la km
215, vom întîlni — pe partea dreaptă — campingul „Doi Iepuraşi", situat la liziera pădurii. Cîteva scări
ne ajută să urcăm mai întîi spre terasa restaurantului. Aşezat la poalele Podişului Babadag, la o
altitudine de 120 m, campingul are posibilităţi de parcare, cazare în căsuţe şi eventual în corturi, grup
sanitar etc. Se pot vizita colinele clin jur, acoperite cu mantia verde a vegetaţiei. Botaniştii au
recunoscut aici o mulţime de plante interesante, printre care ferigile, firuţa (Poa angustijolia) şi
Sophora prodanii (în poieniţa Kiorum Tarla), plantă care creşte numai aici. Ea a fost descoperită de
botanistul Iuliu Prodan (1875—1959), care a botezat-o Goebelia alopecuroides. Ulterior, botanistul
american Anderson, care a vizitat Babadagul, a identificat-o şi el, dîndu-i numele Sophora prodanii, în
cinstea botanistului român care o descoperise. Mai tîrziu a fost găsită şi în Caucaz, pe teritoriul
U.R.S.S. Profesorul Borza susţine că această plantă a fost adusă aici de turcii din Asia şi sucul ei folosit
ca otravă pentru săgeţi (de remarcat că seminţele ei sînt otrăvitoare). Aici mai cresc: gorunul, teiul alb,
frasinul, carpenul, apoi ghiocelul de Babadag (Galanthus picantus). La marginea pădurii se poate
vedea cea mai decorativă plantă a Babadagului — bujorul (Paeonia peregrina), ce se mai cheamă bujor
românesc, pentru că a fost descoperit şi descris de botanistul Dimitrie Brândză (1846—1895). În total,
aici cresc cca 700 specii de plante lemnoase şi ierboase. După excursia în pădure, ne vom înapoia la
camping pentru a pleca în continuare pe panglica asfaltată a şoselei, care după ce va coborî uşor, ne va
dezvălui priveliştea atrăgătoare a ceea ce localnicii — şi nu numai ei — numesc „Sinaia Dobrogei",
oraşul:

BABADAG, aşezat în Depresiunea Babadag, la poalele culmilor cu acelaşi nume. Teritoriul

său este străbătut de pîrîul Tabana, cu cei doi afluenţi ai săi: Kioşcula şi Şeremet. Relieful este deluros,
mai ales către sud, unde străjuiesc culmile Carada (cca 300 m) şi Koiun-baba (264 m). Spre est, oraşul
se întinde pîna în apropierea lacului Babadag. În faţa lacului, spre sud, promontoriul Sullan-tepe.
Trecutul geolologic al zonei a urmat, ca dealtfel şi alte zone din Dobrogea de nord, lungi perioade de
inversiune şi ridicări de sub apele mării. În orice caz, acum 100 milioane de ani se semnalează aici
uriaşul arbore Seqaoia gigantea, ce poate fi întîlnit astăzi în multe regiuni ale Americii de Nord, şi în
special în vestitul parc din California (S.U.A.), unde atinge înălţimea de 150 m.
Trecutul localităţii este atestat mai întîi pe plan arheologic, în urma descoperirilor de pe
promontoriul Sultan-tepe (urme din prima epocă a fierului). Este vorba de o aşezare hallstattiană
fortificată, cu şanţ şi val de pămînt, cu o îndelungată perioadă de locuire, într-un alt loc — la „Podul
Topraichioi" — au fost descoperite inscripţii de pe timpul romanilor — Vicus Novus şi Vicus Petra.
Denumirea de Babadag apare pentru prima dată în menţiunea pe care o face călătorul arab Ibn Battuta,
care a trecut prin acest oraş prin anii 1330—1331. Localitatea a fost cucerită de oştile otomane conduse
de sultanul Baiazid II către sfîrşitul secolului al XIV-lea. În 1587 prin Babadag au trecut cetele
căzăceşti, care ar fi ars şi distrus — după relatările cronicarului Evlia Celebi — un însemnat castel
turcesc. Pe timpul lui Mihai Viteazul, în anul 1596, este semnalată prezenţa oştilor muntene pe malul
drept al Dunării, cînd ele trec prin diferite localităţi, între care şi Babadag. În secolul al XVII-lea,
Babadagul era cel mai însemnat centru economic şi militar din nordul Dobrogei. Avea 3 000 de case,
palate pentru paşale şi pentru alţi demnitari turci.
Oraşul Babadag, ca dealtfel şi alte localităţi, a avut mult de suferit din cauza confruntărilor
militare ce s-au desfăşurat aici pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Iată, de exemplu, ce scria călătorul
polon W. Chrzanovvski în 1780: „De la Măcin am mers cale de cîteva ceasuri pînă în oraşul Babadag,
unde ruinele sale arată grozave urme ale ultimului război". Cum arată oraşul astăzi ? Un centru cu
magazine moderne, cu case noi, cu multe flori în parcuri şi în balcoane. Industria în dezvoltare
înregistrează o fabrică de zahăr, una de produse lactate, un siloz de mare capacitate, o unitate de
industrie locală etc.
Obiective turistice în oraş: (1) Geamia Ali-Gazi-Paşa (str. Geamiei nr. 1), unul dintre cele mai
vechi monumente de arhitectură musulmană din ţara noastră. Nu avem ştiri asupra datei la care a fost
contruită. Din însemnările lui Evlia Celebi (pe la mijlocul secolului al XVII-lea), care a vizitat aceste
ocud aflăm că lăcaşul exista pe atunci. După tipul construcţiei ea aparţine secolului al XVII-lea, fiind
ridicată din blocuri de piatră. Turnul-minaret are o înălţime de 23 m. Este o geamie-muzeu, avînd
printre exponate îmbrăcăminte de cult musulman. În curtea geamiei, mormîntul lui Ali Gazi-Paşa, al
cărui nume îl poartă geamia. În oraş se află (2) mormîntul lui Baba-Sarî-Saltuc (pe str. Măcin). O
legendă susţine că de la el ar veni numele oraşului Babadag.
Părăsind locul, vom trece pe str. Mihai Viteazul, unde se găseşte Casa Panaghia sau Secţia de
artă orientală, dependentă de muzeul Deltei Dunării, (în clădire a funcţionat pe timpuri un seminar
musulman). La intrare, cîteva imagini ale vechiului Babadag, iar în sala mare — covoare, mobilă cu
încrus-taţii în sidef, arme ş.a. Atrag atenţia în mod deosebit covoarele de diferite tipuri (Anatolia, Şiraz
etc.). Un alt obiectiv este (4) Casa de cultură, în care există o secţie de artă plastică.
Obiective turistice în împrejurimi. La cca 1,5 km de centrul oraşului, se află (1) plaja, situată
pe malul lacului Babadag, întorcîndu-ne în oraş şi mergînd pe şoseaua Babadag — Tulcea, vom întîlni
pe partea stîngă a drumului, la cca 12 km de Babadag, (2) Dealul Denistepe (267 m). Ne apare ca un
mamelon, la prima vedere uşor de urcat. Ascensiunea este totuşi dificilă datorită sfărîmăturilor de rocă
care acoperă trupul masiv al dealului. Cel mai uşor de ajuns în vîrf — pe cărarea care şerpuieşte prin
partea nordică a dealului. Trecutul acestui loc este învăluit în mantia legendei întoarcerii argonauţilor
din Colchida (Caucaz). După făptuirea crimei de către Medeea în apropierea locului ce se va numi mai
tîrziu Torni, mai apoi Tomis şi azi Constanţa, Iason, Medeea şi cei 50 de argonauţi au încercat scape de
urmărire, intrînd pe gura Buhazului, apoi în lacurile litorale şi de aici, prin zona joasă a Babadagului,
înspre Denistepe, care era accesibil apă, spune legenda, fiind insulă. Aici ar fi ancorat corabia de un
inel mare înfipt în stîncă. Denumirea Denistepe este turcească, în limba română însemnînd „Colnicul
mărilor". Despre existenţa „inelului fier" din vîrful dealului vorbesc şi astăzi oamenii din generaţiile
mai vîrstnice ale Satului Nou (aşezare foarte apropiată de acest deal). Ei afirmă că inelul ar fi existat
aici pînă în preajma primului război mondial, după care ar fi dispărut.
Ajunşi în vîrful dealului, ni se deschide o frumoasă panoramă asupra zonei înconjurătoare —
lacul Razelm, aşezările omeneşti, peretele carierei de piatră de la Zebil, culmile roase de vreme ale
munţilor Dobrogei, cu formele lor, sînt deosebite de cele pe care ne-am obişnuit să le vedem în Carpaţi.
Ne vom întoarce la Babadag, pentru a putea vizita mai multe obiective turistice situate în imediata
apropiere a lacului Razelm. Din Babadag urmărind şoseaua, vom ajunge la:

ENISALA (la 8 km de Babadag). Şoseaua spre acest sat urmează o zonă colinară. De pe
partea stîngă a drumului, este vizibil lacul Babadag, un fost golf al Razelmului, în prezent amenajat. Un
canal lung de 5 km leagă acest lac de Razelm. Intrarea apelor în lacul Babadag din Razelm, sau
evacuarea lor, are un regim dirijat.
Fig 21
Satul Enisala (comuna Sarichioi) este aşezat între zona joasă a lacului Babadag, aflată la nord,
şi alta colinară, înspre est şi sud. Trecutul aşezării este atestat de numeroasele descoperiri arheologice
în această zonă, aproape din toate epocile: din paleolitic — urmele fosilifere ale unui mamut; din
neolitic — mai multe topoare din piatră şlefuită descoperite într-o zonă de sub cetate, precum şi
fragmente de ceramică găsite la punctul numit „Grădiştea"; din sec. IX—VII î.e.n. — urme de
locuire traco-getică de tip Babadag, la punctul numit „Palanca"; din secolul al IV-lea î.e.n. — o
aşezare getică; din secolele IV—III î.e.n. — o necropolă geto-dacică cu morminte cuprinzînd urne
funerare, obiecte de ofrandă de factură getică şi grecească, diverse unelte, podoabe, amfore, piese de
decor, bijuterii din bronz, arme, piese de harnaşament ş.a. Este cea mai mare necropolă geto-dacică
descoperită în Dobrogea. Locul descoperirii — valea Netului, aflată în partea nordică a satului.
Concluziile cercetătorilor prezintă un interes deosebit prin acea că arată continuitatea de locuire în
regiune a unei populaţii autohtone traco-getice şi apoi dacice, păstrătoare a tradiţiilor şi culturii sale,
dar receptivă la influenţele din afară ce se dovedeau utile, fapte atestate în special de modul în care a
evoluat realizarea ceramicii. Din epoca feudală Enisala ne oferă una din cele mai interesante vestigii —
cetatea Heracleea. Cercetătorii de azi o numesc „cetatea Enisala", legînd denumirea ei de cea a
satului pe teritoriul căruia se află. Aici au fost descoperite monezi, unele emise prin anul 1310,
prezentînd un mare interes prin aceea că aveau pe avers inscripţii tătăreşti, iar pe revers, genoveze. Se
crede că au reprezentat emisiuni locale, destinate să asigure moneda de schimb a populaţiei autohtone.
Alte monezi aparţin epocii lui Petru Muşat şi Mircea cel Bătrîn, reprezentînd probabil încasări din dări
sau vamă. De asemenea, au fost descoperite: unelte (carmace şi cîrlige de undiţă, fragmente de rîşniţă,
o lamă de săpăligă de fier etc.), arme (un mare număr de săgeţi de fier şi de os), care ne arată ce fel de
armament foloseau apărătorii cetăţii, confirmînd în acelaşi timp ilustraţiile din Cronica pictată de la
Viena, unde se vede că în secolele XIII—XIV românii foloseau arcul şi săgeata de tip tătăresc. Piesele
de harnaşament găsite aici demonstrează că un rol deosebit în apărarea cetăţii îl avea, alături de
pedestrime, cavaleria. După urmele descoperite, ne putem da seama de hrana de bază a locuitorilor
cetăţii: peşte, carne şi produse obţinute de la animale domestice: boi, oi, capre, păsări etc., confirmate
de marele număr de oase provenite de la aceste animale. Nu de mult, la vest de sat, la locul „La
biserică" a fost descoperită o mare necropolă, tot din epoca feudală, cu un mare număr de morminte1.
O privelişte atrăgătoare ni se dezvăluie de sus de la cetate asupra lacurilor Razelm, Babadag şi
a liniei litoralului, abia vizibilă la orizont. După vizitarea cetăţii şi a zonei înconjurătoare, unde
cercetările şi probabil descoperirile vor continua, ne vom întoarce în sat pentru a vedea Gospodăria
ţărănească de la Enisala (aflată în vecinătatea şcolii generale). Obiectele expuse aici ne vor ajuta să
înţelegem mai bine modul de viaţă al ţăranului dobrogean la începutul secolului al XX-lea. Gardul de
piatră, casa acoperită cu stuf, prispa, stîlpii, frontonul din lemn, în parte traforat sînt specifice nu numai
trecutului, ci şi prezentului. În curte sînt expuse uneltele cu care-şi realiza munca, iar în interior peste
200 obiecte ce ne sugerează modul de viaţă al unei familii ţărăneşti, ambianţa, gustul artistic. Atrag
atenţia mai cu seamă scoarţele de lînă, ştergarele din borangic, cuverturile ş.a. Pe teritoriul satului
Enisala a fost amenajată o staţiune de reproducere dirijată a şalăului. Părăsind satul Enisala, pe şoseaua
cu porţiuni uneori deteriorate ce se desfăşoară spre Sarichioi, drumul ne poartă pe malul Razelmului.
Vom traversa mai întîi canalul Enisala, apărîndu-ne pe partea dreaptă insula Grădişte. (De fapt sînt

1
Vezi Silvia Baraschi şi Gh. I. Cantacuzino, în rev. ,,Peuce", 1980.
două insule: Grădiştea Mare şi Grădiştea Mică). Se crede că o altă insulă (căreia i se mai spune şi
Popineţul) ar fi fost creată de mîna omului, fiind din genul tumulilor. În timpul apelor mari din anul
1970, prin prăbuşirea unor maluri, au ieşit la suprafaţă cîteva schelete. Pitorescul drumului pe malul
Razelmului este adesea întregit de prezenţa păsărilor, între care stîrci, egrete şi chiar lebede.
La circa 7 km de Enisala întîlnim satul:

SARICHIOI, situat pe un teritoriu plan. În partea sa estică se întind „ogoarele lichide" ale
Razelmului. Populaţia satului este formată în mare parte din lipoveni, care au venit aici în timpul
stăpînirii otomane. Denumirea de Sarichioi este turcească (Sarichioi „Sat galben"). Pe la finele
secolului al XIX-lea satul avea 24 mori de vînt, din care se mai află (în stare de funcţionare) o singură
moară, propusă a fi păstrată că monument etnografic. Ocupaţia locuitorilor este orientată spre pescuit,
dar şi spre agricultură — teren arabil, vii, livezi. În legătură cu interesul pe care-l acordă locuitorii
viticulturii, a circulat pe vremuri şi o legendă, preluată dealtfel şi de Mihai Sadoveanu în povestirea în
satul Sarichioi. În legendă se spune că viţa ar fi provenit de pe o corabie eşuată, originară din vestul
Europei (Italia sau Franţa).
Din Sarichioi, vom trece prin satul Sabangia (denumire turcească, care înseamnă „sălbatec").
(Împreună cu satele Visterna, Zebil şi Enisala, Sabangia intră în componenţa comunei Sarichioi). La
Sabangia a fost descoperit recent mormîntul unei tinere originare din zona Mediteranei, dar
înmormîntată aici cu cca 2 300 ani î.e.n., după un ritual indo-european.
Observăm că drumul nostru este mereu vecin cu Razelmul. După 6 km de la Sabangia şi 11
km de la Sarichioi, ne vom apropia de:

AGIGHIOL, sat aşezat pe malul lacului cu acelaşi nume, lac amenajat în scop agro-piscicol.
Satul a fost înfiinţat în secolul al XVIII-lea de turci, care i-au dat această denumire (hagi = sfînt; ghiol
= lac). Există însă părerea că ar însemna mai degrabă „lac amar" (agi = amar). După pacea de la
Adrianopol (1829), satul este locuit de români. Dealul Pietros, aflat la vest de Agighiol, este unul din
cele mai importante puncte fosilifere din ţară. În anul .1931, s-a descoperit, în urma unor săpături, într-
o movilă, un mormînt princiar getic (secolul al IV-lea î.e.n.), prevăzut cu două încăperi (pentru
defunct şi soţia sa). De asemenea, s-au descoperit scheletele a doi cai sacrificaţi, un coif de paradă,
două cnemide, numeroase vase de provenienţă greacă, podoabe, arme etc. Agighiolul este o aşezare
pitorească, putînd fi vizitată şi de la Tulcea (18 km). Vom pleca în continuare spre:

VALEA NUCARILOR, sat reşedinţă de comună din care mai fac parte Agighiolul şi
Iazurile. Teritoriul comunei are un relief deluros în partea sa nordică şi de cîmpie înspre Razelm, în
sud. Pe vechile hărţi apare sub denumirile de Sarighiolul de Vale, apoi I. G. Duca. Din 1954 se numeşte
Valea Nucarilor, ţinînd seama de mulţimea nucilor, în trecut, în aceste locuri.
Valea Nucarilor, că de altfel întreaga regiune de La gurile Dunării s-a dovedit o bogată zonă
arheologică, în urma descoperirilor ce au avut loc aici în ultimii ani1. Astfel: 1) la marginea de sud a
localităţii a fost descoperit un cap de statuie de marmură albă, ce ne înfăţişează chipul unei femei
tinere, cu faţa ovală, gura mică, nasul drept, ochii mari, fruntea lată. Părul tinerei este pieptănat elegant,
cu şuviţe ondulate, strînse la ceafă într-o cosiţă groasă. Opera descoperită a fost predată în anul 1977
muzeului Deltei Dunării de medicul veterinar N. Dragomir. S-a emis părerea că ar fi fost realizată la
atelierele greceşti de pe malul vestic al Pontului Euxin. Realizarea artistică ar trăda unele influenţe
romane de la mijlocul secolului al II-lea e.n.; 2) un personaj despre care s-a mai vorbit şi cu alt prilej
este Cavalerul Trac. Pe o tăbliţă votivă descoperită în anul 1977 de un cooperator, Sava D. Andrei, şi
predată, de asemenea, muzeului Deltei Dunării îl reprezintă călare pe cal, pornit — se pare — la
vînătoare de mistreţi.
De la Valea Nucarilor se poate pleca spre:

IAZURILE, sat ce se apropie şi mai mult de lacul Razelm. La fel ca şi Valea Nucarilor, şi aici
vechimea aşezării este atestată de descoperirile arheologice: 1) un cap de marmură ne înfăţişează chipul
unei femei, spre deosebire însă de cel de la Valea Nucarilor, aici este vorba de o femeie mai matură: pe
faţă se pot citi urme de oboseală. Artistul accentuează aceasta cu destulă fineţe, reliefînd cearcăne sub
ochi, cute ce pornesc din dreptul nărilor ş.a. Opera se apreciază a aparţine sfîrşitului secolului al II-lea
şi începutul secolului al III-lea e.n., considerîndu-se a fi „un produs al mediului provincial roman".
Descoperirea a fost făcută în anul 1968, în urma realizării unor lucrări agricole la Ferma I.A.S. Iazurile;
2) şi aici, ca şi la Valea Nucarilor a fost descoperită o tăbliţă votivă, ce-l reprezintă pe Cavalerul Trac,

1
V. H. Baumann, Piese sculpturale provenite din aşezările romane de la Valea Nucarilor şi Iazurile, în publicaţia
„Delta", din 30 aprilie 1981, Tulcea.
în tehnica numită de specialişti „ronde basse" (relief rotunjit), donată de conducerea şcolii generale din
localitate, muzeului Deltei Dunării. Specialiştii afirmă că este asemănător unui relief descoperit în R. P.
Bulgaria — la Dzidar — Koi. Toate aceste piese de o certă valoare — care dealtfel nu sînt singurele
descoperite aici — pot fi văzute la Secţia de arheologie a muzeului Deltei Dunării din Tulcea.
Pe teritoriul satului Iazurile se afla pe timpul stăpînirii turceşti aşezarea Suiu — Islea (în limba
turcă „apă bună de băut), desfiinţată în timpul războaielor dintre ruşi şi turci, încă în secolul al XVIII-
lea.
De la Iazurile se poate pleca spre Insula Popina clin Razelm. Vom alege drumul ce merge pînă
la crescătoria piscicolă Iazurile. În apropierea ei, pe partea dreaptă, observăm Tabăra permanentă de
creaţie plastică Iazurile — Calica (după vechea denumire a aşezării). Este o zonă liniştită,
înfrumuseţată de natură şi de mîna omului, loc de destindere şi creaţie pentru artiştii plastici. Un drum
nu prea comod ne va purta pe marginea lacului dinspre o lîngă crescătoriei piscicole, pînă la un dig.
Este locul unde se află un punct de pază. Paznicul are la dispoziţie o barcă cu care putem pleca spre un
obiectiv turistic de un rar pitoresc:

INSULA POPINA. Este vizibilă încă de departe, de pe şoseaua Valea Nucarilor — Iazurile,
apărîndu-ne ca un uriaş mamelon cufundat în apă. Conturul ei dinspre sud prezintă o ciudată asemănare
cu un peşte (sturion) ce pluteşte deasupra apelor Razelmului. Pentru a putea debarca pe insulă, trebuie
să ne apropiem de ţărmul ei dinspre vest, unde se întinde o plajă netedă. (Ţărmul estic e mai stîncos,
făcînd mai dificilă debarcarea), înălţimea insulei atinge 48,7 m, iar suprafaţa cca 98 ha. Sub aspect
geologic, insula este formată din calcare mezozoice, mai precis aparţinînd triasicului. Culoarea lor este
cenuşie închisă, fiind acoperite pe alocuri de loess; în părţile joase — nisip.
Vegetaţia insulei cuprinde numeroase specii de plante, unele frecvent întîlnite în toată delta:
stuf, papură, broscariţă — în locurile joase. În zona litorală, cîteva exemplare de salcie; se întîlneşte şi
o specie de ulm mărunt (Ulmus minor) şi cătină (Tamarix ramosissima). Altele sînt însă mai rare, cum
este cazul cu cimbrişorul (Thymus zygoides), de origine balcanică, şi festuca (Festuca callieri), de
origine mediteraneeană. Covorul floral capătă o cromatică aparte prin prezenţa aici a unor specii de
nalbă mare (Althea rosea), mărgică (Melica dilata), volbură (Convolvulus cantabrica) ş.a.
Numeroase păsări pot fi întîlnite cuibărind sau zburînd pe insulă, între acestea, gîsca de vară,
raţa mare, pescăruşul argintiu (Larus argentatus). Dintre speciile mai rar întîlnite — ciocîntorsul sau
avoseta (Reccurvirostra avosetta), iar din neamul raţelor — două specii deosebit de frumoase, printre
care călifarul alb (Tadorna tadorna) — care cuibăreşte în vizuinile părăsite ale vulpilor — şi călifarul
roşu (Tadorna ferruginea).
Pe Insula Popina au fost găsite urme ale purtătorilor culturii Hamangia. Numele insulei apare
pe harta statistică rusă (ridicările topografice fiind făcute între anii 1828 şi 1832) sub denumirea
specifică vorbirii populare — „Pochina", fiind astfel alături de alte denumiri (Răducu, Portiţa, Lumina,
Roşu, Roşuleţ ş.a., după cum am arătat şi cu alt prilej) dovezi incontestabile ale prezenţei populaţiei
româneşti în aceste locuri din vechi timpuri.
De pe înălţimea insulei, ne apar în nord culmile dealurilor Beştepe, iar înspre răsărit linia
litoralului marin, pierdută în ceţuri cenuşii. Tabloul pitoresc al zonei este completat de apele sinilii ale
Razelmului, malurile mai joase şi stîncile ce-l înconjură. Ne vom înapoia la Iazurile prin Colina —
Sarinasuf — Mahmudia şi de aici la Tulcea.
 DIFERITE INFORMAŢII TURISTICE
A CURSE I.T.A. PE DIFERITE TRASEE DIN JUDEŢ
TULCEA — JURILOVCA
TULCEA — MURIGHIOL
TULCEA — BABADAG:
TULCEA — NICULIŢEL
TULCEA — 23 AUGUST (spre Galaţi)
TULCEA — AGIGHIOL
TULCEA — CONSTANŢA
TULCEA — ISACCEA
TULCEA — MACIN ş.a.

B TRECERI CU BACUL PESTE DUNĂRE

1. Brăila — Smîrdanu Nou

Trecerea cu bacul în acest punct se face pentru toate tipurile de maşini. Programul acestor treceri este
anunţat anual de NAVROM. În perioadele de îngheţ nu se fac treceri cu bacul peste Dunăre.

2. Galaţi — comuna 23 August

Şi aici trecerea se face pentru toate tipurile de maşini, potrivit programului stabilit anual de NAVROM.
De reţinut că în urma măsurilor luate de îmbunătăţire a traversării Dunării la Galaţi — în direcţia
comunei 23 August — cu bacul, vechiul traseu a fost modificat. Bacul de trecere peste fluviu se află pe
partea vestică a oraşului. Pornind de la Ţiglina, vom avea ca reper blocul turn, care rămîne la dreapta
noastră, după care coboară înspre Dunăre. La locul de traversare s-au făcut amenajări adecvate pentru
condiţii civilizate de staţionare în aşteptarea traversării şi a trecerii peste Dunăre.

C. EXCURSII

Itinerare orientative pentru excursiile organizate de Oficiul judeţean de turism TULCEA (O.T.T.)

1. Tulcea — Maliuc — Crişan — Dunărea Veche — Mila 23 — canalul Olguţa — Şontea

— lacul Fortuna (Furtuna) — Maliuc — Tulcea. Durata aproximativă: 8 ore.
2. Tulcea — Maliuc. Plimbări la Maliuc cu bărcile. Masa la restaurantul Maliuc. În unele
cazuri OJ.T.-ul a organizat continuarea excursiei: lacul Fortuna — canalul Olguţa — Mila
23 — Dunărea Veche — Crişan — Tulcea.
3. Tulcea — Crişan. Plimbări în împrejurimi pe canalele şi lacurile din apropiere, între care
Cuibida. Masa la Crişan, la restaurantul „Lebăda".
4. Tulcea — Sulina. Masă şi cazare. Plimbări la lacurile din apropiere.
5. Tulcea — Sf. Gheorghe. Transportul se efectuează cu vasele NAVROM; curse regulate.
Masă şi cazare. Plimbări cu lotci pescăreşti şi pescuit în zona lacurilor Roşu — Roşuleţ,
precum şi pe Dunăre.
6. Pentru grupuri organizate, la cerere, O.J.T.-ul organizează şi alte excursii, pe alte trasee.

Agenţia Biroului de Turism pentru Tineret (B.T.T.)

1. Tulcea — Maliuc — Crişan — Dunărea Veche — canalul Eracle — Tabăra B.T.T Stipoc
— Mila 23 — canalul Şontea — lacul Fortuna (Furtuna) — Maliuc — Tulcea. Se asigură
un prînz pescăresc la Tabăra B.T.T. Stipoc.
2. Tulcea — Maliuc — Crişan — Sulina (staţionare) — canal Busurca — lacul r.oşu
(staţionare) — lacul Puiu — canal Caraorman — Crişan — Dunărea Veche — Mila 23 —
canal Şontea — punct turistic B.T.T. Olguţa (staţionare) — lacul Fortuna (Furtuna) —
Maliuc — Tulcea. Durata excursiei: 4 zile. Masa şi cazarea pe pontoane.
3. Tulcea — Maliuc — Crişan — canal Caraorman — satul Caraorman — lacul Roşu
(punctul B.T.T. (staţionare)— Caraorman — Crişan — Mila 23 — Tabăra B.T.T. Stipoc
(staţionare). Durata: 5 zile. Masa şi cazarea la punctele B.T.T. Roşu şi Stipoc, unde
excursioniştii pot avea la dispoziţie ustensile de pescuit, mingii de fotbal şi volei, rachete
şi mingii de tenis de cîmp, palete şi mingii de tenis de masă, discotecă, bărci pentru
 plimbări de agrement ş.a..
4. Pentru tinerii veniţi din alte localităţi şi care vor să viziteze Tulcea, agenţia B.T.T. le
asigură cazarea la Casa ştiinţei şi tehnicii pentru tineret (Lacul Ciuperca), str. Isaccei.
Masa se asigură la o carrtină-restaurant din apropiere.

Informaţii suplimentare se pot obţine de la Agenţia B.T.T., str. Portului nr. l, telefon: 13.724, Tulcea.

D. CIRCULAŢIA VASELOR NAVROM

(Date orientative)
Distanţa Durata de parcurs
1. BRĂILA — GALAŢI 20 km
nave obişnuite (clasice) 50 min.
nave rapide 20 min.
2. GALAŢI — ISACCEA 46 km
nave obişnuite 2 ore 50 min.
nave rapide 45 min.
3. ISACCEA -- TULCEA 33 km
nave obişnuite 1 oră
nave rapide 30 min.
4. TULCEA — CHILIA
VECHE 80 km
nave obişnuite 3 ore 50 min.
5. CHILIA VECHE —
PERIPRAVA 23 km
nave obişnuite 1 oră 20 min.
TULCEA — SULINA 72 km
nave obişnuite 3 ore
nave rapide 1 oră 35 min.
7. TULCEA — SF. GHEORGHE 113 km
nave obişnuite 5 ore 30 min.
nave rapide 2 ore 15 min.
8. CRIŞAN — MILA 23 13 km
nave obişnuite 1 oră
9. CRIŞAN — CARAORMAN 12 km
nave obişnuite 55 min.
10. SULINA — ŞFIŞTOVCA 20 km
nave rapide 45 min.
N. B. În calculul de mai sus se cuprind şi staţionările în porturi.

E. HOTELURI ŞI CABANE

1. Ruta SMlRDANU — MĂCIN — TULCEA:

Popas Smîrdanu, hotel-restaurant, Oraşul Măcin, la intrare, staţie PECO. În oraş, hanul „MĂCIN",
spaţii de cazare, restaurant, braserie. Municipiul Tulcea: staţie PECO, la intrarea dinspre şoseaua
Babadag. Cazare:
1. hotelul „Delta", str. Isaccei nr. l, categ. I, 234 locuri, restaurant, terasă, bar, frizerie, coafură, snop,
parcare în faţa hotelului. În partea dinspre Dunăre, pontoane pentru plecare în excursie înspre deltă;
2. hotelul „Egreta", str. Păcii, categ. I, 234 locuri, restaurant, autoservire, loc de parcare;
3. camping lacul Ciuperca, căsuţe (numai în perioada de vară);
4. camping „Terasa Bididia", pe şoseaua Tulcea — Murighiol, km 222 (la 1 km de Tulcea). Căsuţe,
bufet. Deschis numai în perioada de vară;
5. Casa ştiinţei şi tehnicii pentru tineret, în zona lacului Ciuperca. Cazare numai pentru tineret.

2. Ruta SMÎRDANU — MĂCIN — HORIA — BABADAG TULCEA:

De reţinut posibilităţile de cazare şi masă, arătate mai sus; în plus, de la Măcin, la 5 km de oraş,
popasul turistic ,,Piciorul Pricopanului" (numai bufet), deschis numai în perioada de vară; popasul
turistic „Căprioara", km 43, în zona comunei Horia, căsuţe, bufet; popas turistic Pădurea Babadag,
înainte de intrare în oraş, la km 84, D.N. 22, ,La doi iepuraşi", căsuţe bufet. Staţie PECO în oraşul
Babadag.
3. Ruta CONSTANŢA — BAIA JURILOVCA — TULCEA
În comuna Baia: popasul turistic „Razelm", posibilităţi de cazare, masă; în centrul urban Jurilovca:
hotelul „Albatros", cazare, restaurant. La Portiţa: campingul „Portiţa." („Insula Soarelui"), căsuţe,
bufet, plajă, pescuit, excursii ş.a.). Pe grindul Lupilor: cabană vînătorească.

4. Ruta TULCEA — SULINA:

Cabana Ilgani, găzduire rezervată Combinatului siderurgic Tulcea. Maliuc: hotelul „Salcia", categ. a II-
a, 52 locuri, camping 80 locuri; Crişan, Mila 14,5: hotelul „Lebăda"', categ. I, 148 locuri, restaurant;
Sulina: hotelul ,,Farul" categ, a III-a, 40 locuri (un hotel în construcţie).

5. Ruta TULCEA — MAHMUDIA — MURIGHIOL

La ieşirea din oraş, Autoservice, (confluenţa străzii Mahmudia cu străzile Eliseului şi Dianei). Tot în
această zonă se ramifică drumul spre Agighiol, care este mult mai scurt (18 km), decît cel care trece
prin faţa Terasei Bididia, în direcţia — Mahmudia — Murighiol — Valea Nucarilor — Agighiol (62
km). În centrul urban Mahmudia: hotel, restaurant; satul Murighiol: camping. Căsuţe, restaurant,
posibilităţi de instalare de corturi, excursii cu lotci pescăreşti.

F. PESCUIT ŞI VÎNĂTOARE

Pescuitul şi vînătoarea în Delta Dunării se poate realiza cu respectarea obligaţiilor prevăzute

în prevederile legale.
I. Pescuitul se face cu respectarea timpului prevăzut pentru reproducerea peştilor, care durează
cca 60 de zile. Trebuie respectate, de asemenea, şi dimensiunile stabilite pentru fiecare specie în parte a
peştilor pescuiţi. Informaţii detaliate în legătură cu pescuitul sportiv se pot lua de la Filiala Asociaţiei
vînătorilor şi pescarilor sportivi din Tulcea, str. Isaccea nr. 10 (Complex) şi Centrala Deltei Dunării,
Piaţa Republicii nr. 2, fiecare avînd fondurile sale de pescuit şi anume (orientativ):
Fondurile de pescuit ale Asociaţiei vînătorilor şi pescarilor sportivi (pe scurt: A.G.V.P.S.); Dunărea
Veche (Isaccea), în întregime; Japşa Gîsca (Isaccea), în întregime; Japşa Lunga (Parcheş), în întregime;
gîrla Somovei de la Parcheş la Tulcea; ghiolul Memeligiu (Somova), în întregime; ghiolul Saun
(Somova), în întregime; ghiolul Gorgonel (Niculiţel) în întregime; Dunărea Veche (Maliuc); ghiolul
Cruhlic (Dunavăţ), în. Întregime; Dunărea Veche (de la Crişan la Mila 23 — sat), în întregime; canalul
Cher-hanoi (Sulina), în întregime; bazinul Militari (Sulina), în întregime; ghiolul Lumina (Sulina), în
întregime; ghiolul Bejan (Sulina), în întregime; Canalul colector de la Cabana vînătorilor la satul
Iazurile; Canalul de alimentare de la schela Sarinasuf; ghiolul Lunga şi canalul Drahilea de la ghiolul
Lunga pînă la canalul S. 18; lacul Razelm la Sarinasuf, de la C.A.P. Sarinasuf pînă la punctul Popineţ,
2 000 m şi punctul Dolojman de la Crucea pînă la Cărpiniţa 1 500 m; şenalul Dunării, de la Isaccea la
vărsarea în Marea Neagră, pe cele trei braţe; litoralul Mării Negre, de revărsarea braţului Chilia Veche
pînă la Buhaz (sud de Sinoie); Japşa Potcoava (Sulina — grindul Roşu), în întregime; ghiolul
Bogdaproste (Crişan), în întregime; ghiolul lacub (Iacob), în întregime; ghiolul Căzănel (Tulcea), în
întregime; ghiolul Carabul (Baia), 50 m de la mal.
Pescuitul sportiv se practică în condiţiile anexei nr. 1 la Legea nr. 12 1974, privind
piscicultura şi pescuitul, fiind interzis în alte zone sau bazine piscicole din deltă, care nu sînt transmise
pentru acest scop. Membrii pescari sportivi cu cotizaţia anuală achitată, atît cei din cadrul A.G.V.P.S.
Tulcea, cît şi din restul ţării, pot practica acest sport fără alte acte suplimentare.
II. Vînătoarea sportivă se realizează în deltă în baza Legii nr. 19 din 1970, pe fondurile
A.G.V.P.S. Tulcea:
1. Caraorman (17500 ha). Se pot vîna: fazani, căprioare, iepuri. Anotimpul cel mai favorabil, toamna;
2. Uzlina (18100 ha). Zona de vînătoare cuprinde lacurile: Uzlina,; Isac. Se pot vîna: gîşte, lişiţe, raţe.
Anotimpul preferat, toamna; 3. Gorgova (10000 ha). Zonele de vînătoare: Gorgova, Gorgostel,
Potcoava, Obretinciuc. Fauna vînătorească: A gîşte, raţe, becaţine, lişiţe. Anotimpul cel mai bun,
toamna; 4. Crişan — Sulina (26 300 ha). Zone de vînătoare: lacurile lacub, Lumina, Puiu, Puiuleţ,
Roşu, Roşuleţ. Faună vînătorească: gîşte, raţe, lişiţe, becaţine, mistreţi; 5. Cardon (12650 ha). Zone de
vînătoare: pădurea Letea, numai cu aprobări speciale. Fauna cinegetică: iepuri, fazani, căprioare; (J.
Mila 23 (20 600 ha). Zone de vînătoare: lacurile Obretinul Mare, Căzănel, Bogdaproste, Polideanca,
Lopatna, Trei Iezere. Faună cinegetică: lişiţe, becaţine, raţe, gîşte. Anotimp favorabil: toamna; 1. Ilgani
(20500 ha). Zone vînătoreşti: Fortuna (Furtuna), Sontea, Lideanca, Lidineţ, Rotunda (Cruhlic) .ş.a.
Faună cinegetică: lişiţe, becaţine, gîşte, raţe. Anotimpuri favorabile, primăvara şi toamna.
Subliniem că datele de mai sus, precum şi actele normative legale pot suferi modificări în
timp, de care cei interesaţi trebuie să ţină seama la locul şi timpul respectiv.
 G. LOCURI DE PLAJĂ

Deşi au fost menţionate sporadic în text, sintetic le vom arată şi aici:

1. Lacul Ciuperca din municipiul Tulcea. Plajă în partea vestică a lacului. Este folosită de
tineret. Are dotări corespunzătoare;
2. Lacul Nebunu, la sud de localitatea Periprava (de pe braţul Chilia). Apa lacului — sălcie,
în jur o zonă de nisip şi verdeaţă, pe care fac plajă şi excursioniştii veniţi la Periprava.
Neamenajată.
3. Oraşul Sulina dispune de o plajă de cca 4—5 km la litoralul Mării Negre. Nisip foarte fin.
Dotări corespunzătoare în partea nordică a plajei;
4. Stipoc, plajă în zona grindului cu acelaşi nume. Aici face plajă tineretul venit în excursii
în cadrul B.T.T. Dotări corespunzătoare în cadrul taberei, la care se vine dinspre canalul
Sulina în direcţia Mila 23 şi de aici la Stipoc;
5. Murighiol — plaja folosită de excursioniştii veniţi în sejur la campingul „Pelicanul",
precum şi de cei în trecere. În afară de această zonă, aşezată înspre Dunăre (braţul Sf.
Gheorghe), se mai face plajă şi pe malul cu nămol sapropelic de peste şosea. Primul cu
dotări corespunzătoare, al doilea — nu;
6. Sf. Gheorghe — plajă la litoralul Mării Negre, pe malul stîng al braţului, dinspre sat.
Plajă circa 7 km lungime şi lăţimi ce diferă între 100 şi 1 000 m.
7. Perişor — plajă la litoralul Mării Negre, la care se poate veni dinspre Dranov, Portiţa,
Jurilovca. Plaja are o întindere de cca 10 km şi o lăţime medie de 50 m. Neamenajată.
8. Portiţa — plajă în cadrul campingului „Portiţa" (,,Insula Soarelui"). Are dotări
corespunzătoare;
9. Lacul Babadag — plajă pe malul lacului cu acelaşi nume.

N. B. În afara celor menţionate, mici locuri de plajă există şi în alte zone de-a lungul braţelor
Dunării şi pe malul Complexului lagunar Razelm.

H. FILATELIE TURISTICA

În cadrul excursiilor noastre spre deltă şi în zona deltei ni se oferă multiple posibilităţi de
mărirea colecţiilor noastre filatelice. Se pot face obliterări de întreguri poştale şi realizări de maxime
filatelice, cu tematici diverse. Orientativ sugerăm următoarele tematici: arheologie, monumente, peisaje
deltaice, floră, faună, pescuit sportiv şi vînătoare.
Vom ţine seama de posibilităţile ce ni se oferă de către emisiunile filatelice de pînă acum şi de
eventuale emisiuni viitoare. Este cunoscut faptul că pregătirea unor maxime — de pildă — trebuie
făcută din timp.
Credem că alegerea localităţii celei mai potrivite — în funcţie de tematica respectivă — s-ar
putea face astfel:
ARHEOLOGIE:
Constanţa (monumentul de la Adamclisi şi unele piese arheologice de la muzeu); Istria.
MONUMENTE:
Constanţa (monumentele lui Ovidiu şi Eminescu);
Brăila (bustul împăratului Traian);
Galaţi (monumentele lui Eminescu, Ion Luca Caragiale,
Alexandru Ioan Cuza, George Enescu); Tulcea (monumentele lui Mircea cel Bătrîn şi cel al
Independenţei.
PEISAJE DELTAICE: Mila 23, Crişan;
FLORA SUBACVATICA: Mila 23, Periprava, Chilia, Crişan.
FAUNA: PISCICOLA:
Crap (Crişan, Mila 23, Gorgova, Chilia Veche ş.a.);
Şalău (Enisala, Jurilovca);
Ştiucă (Crişan, Mila 23, Gorgova, Periprava, ş.a.);
Somn (Crişan, Mila 23, Gorgova, Periprava, Jurilovca
S-a.); Scrumbia de Dunăre (Sulina, Sf. Gheorghe, Chilia Veche,
Crişan); . . Morun (Sf. Gheorghe, Sulina); Nisetru (Sf. Gheorghe, Sulina); Racul (Crişan, Mila 23,
Periprava, Chilia Veche, Maliuc, Murighiol ş.a.).
AMFIBIE:
Broasca ţestoasă (Enisala, Babadag).
PĂSĂRI:
Pelicani (Mila 23, Chilia Veche, Periprava);:
Lebede (Razelm);
Călifari (Iazurile, Istria);
Sitari (Letea);
Becaţine (Mila 23, Crişan, Gorgova ş.a.);
Ţigănuş (Maliuc, Crişan);
Boicuş (Crişan, Gorgova, Mila 23 ş.a.);
Gîşte (Jurilovca, Istria);
Raţe (Crişan, Mila 23, Istria);
Şoim dunărean (Crişan, Letea, Caraorman);
Piciorong (Murighiol);
Ciocîntors (idem);
Egreta (Periprava);
Vultur codai b (Letea, Caraorman).
MAMIFERE:
Vulpea (toate localităţile din incinta deltei); Lup (idem);
Porcul mistreţ (Sulina, Crişan, Caraorman, Letea); Căprioara (Letea).
Un exemplu de posibilităţile existente — despre care s-a vorbit mai sus — îl constituie şi
realizarea unei maxime, folosind că suport (ilustrata) monumentul lui Mircea cel Bătrîn de la Tulcea,
din piaţa civică, utilizînd marca din seria „Colaborare culturală inlereuropeană", pe care apare acest
monument.
De asemenea, în scopul realizării unor piese filatelice cu tematică de navigaţie, se pot folosi
mărcile din seria „Navigaţia pe Dunăre", în care apar: nava „Herculane" în zona oraşului Tulcea —
Aegyssus şi nava „Muntenia", în zona oraşului Sulina. Tot în cadrul acestei serii apare şi o hartă a
Deltei Dunării, unică pînă acum în filatelia noastră.

I. SFATURI PRACTICE

Cum ne îmbrăcăm, îmbrăcămintea va fi condiţionată de sezonul în care se face excursia. Din

bagajele turistului este bine să nu lipsească: o pereche de cisme de cauciuc sau bocanci; o pălărie şi o
manta impermeabilă pentru sezonul de vară; haine călduroase pentru sezonul rece; pătură călduroasă
pentru învelit; un polog împotriva ţînţarilor, care poate fi confecţionat din pînză (vara).
Ce obiecte sînt necesare. Printre obiectele de uz personal, este bine să avem în vedere: o
lanternă cu baterii de rezervă; un briceag; un binoclu, un aparat fotografic; o armă de vînătoare (cu
permis şi autorizaţie); undiţa (şi permisul respectiv); o mică trusă de medicamente din care să nu
lipsească: antinevralgice, chinină, alcool, aspirină, analcid, bicarbonat de sodiu, leucoplast, tinctură de
iod, vată, sulfamide în tablete, anofelin împotriva ţînţarilor.
Ce luăm pentru mîncare. Un tacîm format din gamelă, lingură, furculiţă, cuţit şi o cheie de
conserve; un pahar demontabil său o cană; cîteva căpăţîni de usturoi, ardei iute (ciuşcă), piper, oţet
pentru borşul de peşte, zahăr, biscuiţi, ceai, lămîie, gem, apă minerală.
Ce mîncăruri de peşte putem consuma în deltă. Atît la cabane, cît şi la cherhanale se prepară
de către localnici un bogat şi variat sortiment de mîncăruri din peşte, de obicei mult gustat de turişti.
Faima bucătăriei din deltă o constituie borşul de peşte. Borşul pescăresc se prepară din diverse specii
de peşte de apă dulce, în amestec. Dintr-un adevărat borş de peşte nu lipsesc crapul, ştiuca, linul,
plătica, somnul. Pe litoral, la Sulina şi Sf.. Gheorghe, borşul pescăresc se poate prepara din cap de
morun.
Alte mîncăruri de peşte: crap la proţap, saramură (în special de biban şi de obleţi), morun
prăjit, plachie ele crap.
Se mai pot mînca în deltă: raci fierţi, vînat, picioruşe de broască, icre de ştiucă, de crap ş.a.
Cum să ne asigurăm deplasările şi cazarea. Este recomandabil ca deplasările în locurile mai
puţin circulate, îndeosebi pe canale de legătură să fie făcute sub îndrumarea unui localnic care cunoaşte
bine terenul. Cazarea trebuie asigurată din vreme. În cazul cînd nu poate avea loc pe vas, se recurge la
pontoanele, cabanele sau adăposturile cele mai apropiate, pînă la venirea serii. Aceasta, deoarece în
lunile de vară, ţînţarii îşi fac apariţia în jurul orei 19—20. Nu se poate petrece noaptea sub cerul liber.
În lipsa totuşi a unui cort, se pot folosi aşa-numitele poloage (un acoperiş de pînză subţire, montat pe
susţinători de lemn la o mică înălţime deasupra patului în aşa mod încît să nu se permită accesul
ţînţarilor). Ţînţarii apar în deltă în jurul datei de 20 mai — 1 iunie, gradat, atingînd maximum de
intensitate în luna iulie. Vîntul şi ploaia le împiedică zborul şi îi fac mai puţin activi. Apa din deltă se
poate bea în extremis, dar numai după fierbere. În prealabil se supune decantării. De aceea, în excursie,
în deltă este recomandabil să se ia apă minerală.
 MIC DICŢIONAR DE CUVINTE UZUALE DIN ZONA DELTEI DUNĂRII
A
Agi (turc.) = amar
Altîn (turc.) = aur
Ataman (rus.) = mai marele peste pescari, brigadier
Aterina (Atherina hepsetus) => peşte marin, care poate fi întîlnit şi în lacurile litorale
Ave = unelte pescăreşti confecţionate din plasă
Azurinol = produs sintetic folosit în scopul conservării uneltelor pescăreşti

B
Baba (turc.) = tată
Babaică (ucrain.) = ramă, vîslă
Babiţa = pelican
Bahnă = braţ mort al unei ape curgătoare, cu vegetaţie stufoasă fixată de fundul apei
Bahor = unealtă folosită de pescari pentru ridicarea şi scoaterea din carmace a sturionilor
Bair (turc.) = deal
Bairam (turc.) = sărbătoare, petrecere
Balaban (turc.) = mare
Bălîc (turc.) = batog (fileuri de peşte de morun, nisetru ş.a.)
Baran (rus.) = Vîrtej cu macara pentru trasul uneltelor de pescuit (năvod)
Bară = prag sau succesiune de praguri de nisip, pietriş, mîl dispuse adesea transversal în apropierea
gurilor de vărsare ale fluviilor, la intrarea în porturi, producînd dificultăţi navigaţiei, îndepărtarea
acestora se face prin dragaj
Batac (turc.) = mlăştinos
Biban soare = peşte de apă dulce (Lepomis gibbosus), originar din apele Americii. Avînd o lungime de
15—20 cm, este dăunător economiei piscicole, fiind un mare consumator de icre ale altor peşti. Poate
servi ca peşte de acvariu
Bugeac (turc.) = cîmpie, stepă
Buhaz sau Bugaz (turc.) = canal, gîtlej
Buhalca (rus.) = unealtă folosită la speriatul peştilor în scopul prinderii lor
Burun (turc.) = promontoriu, stîncă

C
Cadăn (turc.) = nevastă
Calabalîc (turc.) = mulţime
Cara (turc.) = negru
Cardon (rus.) = pichet
Carmace = unelte de pescuit cu cîrlige folosite la prinderea sturionilor
Cartai (turc.) = vultur hoitar
Caugagia (turc.) = bătăuş, arţăgos
Ceair (turc.) = vale
Geam = navă fluvială fără punte, folosită pentru transportul lemnelor, stufului, pietrei, nisipului etc.
Ceamur (turc.) = material de construcţie alcătuit dintr-o pastă de lut amestecată cu paie şi frămîntată
bine
Celîc (turc.) = oţel
Cherhana = clădire, adeseori cu mai multe încăperi, în care se depozitează peştele proaspăt, scoicile,
racii etc., pentru sortare, expediere sau păstrare
Chioi (turc.) = sat
Chipcel = unealtă de pescuit din plasă în formă de lingură
Ciflic (turc.) = moşie, fermă
Ciortan — nume popular dat peştelui din specia crap (sălbatec) pînă la 1 kg greutate
Cirus = scrumbie de mare (Alosa maeotica), dar pescuită şi în limanele litorale; 25—30 cm lungime;
valoarea economică ridicată
Codolă = frînghie de dimensiune mai mică, folosită la confecţionarea uneltelor pescăreşti
Cogealac (turc.) = bărbătesc
Copcă = spărtură practicată în gheaţă pentru pescuit şi aerisirea bălţilor în timpul iernii
Cosac = peşte de apă dulce (Abramis sapa) de importanţă economică redusă, 20—25 cm
Coseac (rus.) = forma pe care o ia cîrdul de peşti în cursul migraţiei în apele fluviului sau mării
Coteţe = construcţii pescăreşti, de cele mai multe ori de formă ovală, făcute din nuiele sau stuf,
împletite cu papură sau coajă de tei
Grilă (rus.) = aripă de năvod
Crivac sau Crevac = nervura sau coasta unei bărci. Este din lemn arcuit sau curbat artificial. Numărul
crivacelor exprimă totodată şi dimensiunea bărcilor
Cum (turc.) = nisip
Curt (turc.) = lup

D
Dere (turc.) = vale, pîrîu
Doloşman (turc.) = aidoma unui nebun

E
Eric = gîrla
Eski = vechi
Ezer (turc.) = lac, baltă

F
Foaia plopului = puiet de plătică (Abramis brama danubii), peşte de apă dulce de 25—30 cm lungime,
îi plac apele lin curgătoare, are valoare economică mare.
Fultane = insule de vegetaţie ce înrămează din loc în loc malurile Complexului lagunar Razelm

G
Gard pescăresc sau leasă = împrejmuire din pari bătuţi în pămînt de care se fixează o împletitură din
ostreţe. Se foloseşte mai rar astăzi.
Ghionder = prăjină folosită de pescari pentru împinsul bărcii, atingînd cu ea fundul apei pentru a merge
mai repede, se mai foloseşte şi la fixarea uneltelor de pescuit pasiv (talienele, vintirele)
Ghiborţ = peste de apă dulce (Acerina cernua) de 15—18 cm, cu valoare economică
Ghiol (turc.) = lac, baltă

H
Hahol = ucrainean
Hamangia (turc) = băieş

I
Iaprac = somn (Siluris glanis) în greutate de 4 kg

J
Japşă = baltă mică, care adesea seacă în timpul verii

K
Kobilă — unealtă manuală pentru recoltat stuf pe bălţile îngheţate (un fel de cuţit lung ascuţit, care taie
stuful la 10—15 cm deasupra gheţei). Astăzi nu se mai foloseşte decît foarte rar

L
Lotcă = barcă mare pescărească de 18—23 crivace. Poate fi împinsă de vîsle sau vele, prinse de un
catarg

M
Maţe-negre = peşte de apă dulce (Leuciscus idus) căruia i se mai spune şi văduviţă; 30—50 cm
lungime; are valoarea economică mare
Maldăr = snop de stuf
Matiţa = denumire dată piesei centrale a năvodului care are forma unui sac. Cele două aripi ale
năvodului — crilele — cuprind o zonă de apă în raport cu lungimea lor şi peştele este mînat spre matiţă
în timpul trasului năvodului pe fundul apei
Minciog = unealtă cu ajutorul căreia se scoate peştele, atît din bărci, cît şi din diferitele mijloace de
pescuit sau din căzi. Este formată dintr-un cerc de fier de care este prinsă o plasă; coada este de lemn
Mirliţă = puietul de ştiucă de 10—15 cm, numit astfel de pescari
Moacă = denumire comercială dată somnului pînă la 0,250 kg greutate
Moreană = vînt sudic, cald, la început de primăvară
Mreje = unelte de pescuit din plasă subţire, de formă dreptunghiulară, susţinută de plutitori.
N
Nalbant (turc.) = potcovar
Năvod = unealtă de pescuit de mare capacitate, din plasă (vezi matiţă şi crilă)

O
Oboare = instalaţii piscicole, avînd scopuri distincte: (oboare) pentru producerea artificială a peştilor şi
b) gardurile pentru pescuitul chefalilor (Mugii)
Opuşine = zonă de stufăriş de la marginea bălţilor unde se refugiază peştele

P
Pomustea = platformă ridicată din pămînt supraînălţat, folosită mai ales la depozitarea stufului recoltat
spre a-l feri de putrezire în cazul unor viituri neaşteptate
Proţap (peşte la proţap) = mod de preparare a peştelui, — care despicat şi întins pe nişte beţe — este
prăjit la jăratec. Se foloseşte mai adesea la specia crap
Punar (turc.) = puţ

S
Sabangia (turc.) = sălbatec
Siaj — urmă lăsată de apă de o navă în timpul mersului
Strapazan = denumire comercială dată puietului de şalău, peşte de apă dulce sau salmastră; 40—70 cm
lungime; are mare valoare economică
Strapezan = cui de lemn care se introduce în găurile ce delimitează locul vîslelor
Suligă = stuf tînăr. Este o tulpiniţă care pleacă de la un nod al rizomului de stuf, primăvara

Ş
Şaran = denumire dată de lipoveni crapului

T
Tacîm = un număr de 3 şiruri de carmace a 25—30 de cîrlige fiecare, aşezate în linie dreaptă
Talian de baltă = unealtă pescărească formată dintr-o aripă de plasă de formă dreptunghiulară, aşezate
perpendicular pe oborul de formă triunghiulară, confecţionat şi el din plasă. Instalaţia cuprinde şi 3
vintire. Există şi alte tipuri de taliene, pentru pescuit în mare
Tepe (turc.) = movilă, colină

V
Vîrşe = unealtă pescărească din plasă, numită şi vintir, pusă de pescari la marginea stufăriilor

Z
Zebil (turc.) = drum drept
 CUPRINS
Mărturisire
Cîteva păreri despre Dunăre şi delta sa
Cuvînt înainte
GEOGRAFIA DELTEI
Cum putem circula în interiorul deltei folosind reţeaua hidrografică
FLORA ŞI FAUNA
DRUMURI SPRE DELTA
1. Galaţi — Isaccea — Tulcea (pe apă)
2. Brăila — Măcin — Garvăn — Isaccea — Somova — Tulcea (pe şosea)
Tulcea — poarta de intrare în Delta Dunării
TRASEE TURISTICE îN DELTA DUNĂRII
Tulcea — Chilia Veche — Periprava
Tulcea — Crişan — Sulina
Crişan — Mila 23 — Matiţa
Tulcea — Crişan — Caraorman — Roşu — Roşuleţ
Tulcea — Mahmudia — ŞL Gheorghe .
Tulcea — Canalele Dunavăţ — Dranov — Razelm
Spre Complexul lagunar Razelm-Sinoie
Constanţa — Histria — Jurilovca — Babadag Tulcea
DIFERITE INFORMAŢII TURISTICE
A. Curse I.T.A. pe diferite trasee din judeţ
B. Treceri cu bacul peste Dunăre
C. Excursii
D. Circulaţia vaselor NAVROM
E. Hoteluri şi cabane
F. Pescuit şi vînătoare
G. Locuri de plajă
H. Filatelie turistică
I. Sfaturi practice
MIC DICŢIONAR DE CUVINTE UZUALE DIN ZONA DELTEI DUNĂRII

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/