CRONICA DE TEATRU

Întrucât redactarea unei cronici dramatice este o operaţie complexă, chiar din capul locului elevii vor ţine cont de un
şir de cerinţe şi anume:

1. Realizarea scopului:
a) afirmarea faptului de artă teatrală autentică (unde şi când s-a produs?8);
b) soluţionarea unor „dileme” de punere în scenă;
c) remarcarea tendinţelor novatoare, valoroase;
d) încurajarea actorilor talentaţi;
e) analiza modului în care ideea a fost concretizată în viziunea plastică;
f)  trezirea interesului publicului pentru teatru.

2. Cronicarul trebuie să dea dovadă de judecată competentă şi obiectivă, cultură generală bogată, cunoaştere a artei
teatrale, gust estetic şi talent publicistic.

Cât priveşte tehnica elaborării cronicii dramatice, ca şi în cazul altor tipuri de compuneri, profesorul îi va familiariza
mai întâi pe elevi cu elementele de structură a unei cronici. Aceasta se constituie din:

1. Introducere:
– se indică, de regulă, ce reprezintă piesa în dramaturgia naţională (şi universală, dacă este cazul), în contextul
creaţiei scriitorului, în repertoriul teatrului respectiv şi al altor teatre.
2. Cuprins:
a) analiza literară a textului dramatic (sumar, în cazul pieselor cunoscute, mai detaliat, în cazul pieselor mai puţin
cunoscute ori inedite), aceasta constând în:
–  prezentarea ideilor principale;
–  evidenţierea structurii dramatice (acţiune, personaje, dialog);
–  valoarea textului şi valenţele lui scenice;
b) descifrarea concepţiei regizorale, operaţie care vizează:
–  atitudinea creatoare faţă de text (completări sau devieri ale intenţiilor autorului, minimalizarea unor idei
principale, deplasări de accente ideatice etc.);
–  limbajul regizoral (direct sau metaforic, accesibil sau încifrat);
–  mijloace prin care se realizează atmosfera spectacolului: ton, ritm, plastică, lumini, costume;
–  aprecieri asupra muzicii spectacolului.
c) comentarea jocului actorilor: alegerea distribuţiei (adecvată, inadecvată), analiza rolurilor foarte bine
interpretate (înţelegerea de către actori a textului, a intenţiei regizorale, mijloace personale ca voce, gest,
ţinută, capacitate afectivă), analiza rolurilor interpretate greşit.
3. Încheiere:
a) utilitatea spectacolului (cui se adresează, la ce serveşte şi ce efecte poate avea asupra spectatorului);
b) contextul cultural-artistic în care se înscrie spectacolul.