CUPRINS

INTRODUCERE..................................................................................................................................................1
1. ISTORICUL TELEDETECȚIEI.......................................................................................................................3
1.1. Prima fotografie și evoluția fotografiei în perioada 1825 - 2020................................................................3
1.2. Istoria rachetei. Din 1232 până la lansarea primului satelit artificial al Pământului...................................8
1.3. Primul satelit artificial al Pământului. Sputnik 1......................................................................................13
1.4. Prima imagine satelitara și evoluția imaginilor satelitare în perioada 1959 – 2020..................................14
2. RADIAȚIA ELECTROMAGNETICĂ...........................................................................................................20
3. SPECTRUL ELECTROMAGNETIC.............................................................................................................21
4. INTERACȚIUNILE CU ATMOSFERA........................................................................................................23
5. SEMNĂTURA SPECTRALĂ........................................................................................................................24
5.1. Semnătura spectrală a vegetației..............................................................................................................24
5.2. Semnătura spectrală a suprafețelor acvatice.............................................................................................25
6. PLATFORME ȘI SENZORI...........................................................................................................................26
6.1. Sateliți geostaționari.................................................................................................................................26
6.2. Sateliți cu orbită polară............................................................................................................................26
6.3. Senzori activi și pasivi..............................................................................................................................28
7. PRINCIPIILE TELEDETECȚIEI PASIVE....................................................................................................30
7.1. Principiul televiziunii satelitare................................................................................................................30
7.2. Principiul scanării multispectrale.............................................................................................................31
7.3. Principiul radiometriei..............................................................................................................................31
7.4. Principiul scanării termice........................................................................................................................32
8. SISTEME SATELITARE...............................................................................................................................33
8.1. Sateliți destinați măsurătorilor atmosferice..............................................................................................33
8.1.1. Sistemul GOES.................................................................................................................................33
8.1.1. Sistemul NOAA................................................................................................................................34
8.2. Sateliții de observare LANDSAT.............................................................................................................35
8.3. Système Pour l'Observation de la Terre – SPOT......................................................................................37
8.4. Indian Remote Sensing – IRS...................................................................................................................38
8.5. SENTINEL..............................................................................................................................................39
8.6. Sateliți de observare a suprafeței oceanice...............................................................................................40
8.6.1. Marine Observation Satellite – MOS................................................................................................41
8.6.1. Sea-Viewing Wide Field-of-View Sensor – SeaWiFS.......................................................................41
9. SENZORUL LIDAR.......................................................................................................................................43
9.1. Exemplu de aplicație al sistemului LiDAR..............................................................................................45
10. SENZORUL RADAR...................................................................................................................................48
 10.1. Clasificarea sistemelor RADAR.............................................................................................................50
10.1.1. Imaging Radar / Non-Imaging Radar..............................................................................................51
10.1.2. Radare primare................................................................................................................................51
10.1.3. Radare secundare.............................................................................................................................51
10.1.4. Radare în impulsuri.........................................................................................................................51
10.1.5. Radare cu emisie continuă...............................................................................................................51
10.1.6. Radare cu emisie continuă fără modulaţie.......................................................................................52
10.1.6. Radare cu emisie continuă cu modulaţie.........................................................................................52
10.1.7. Radare bistatice...............................................................................................................................52
10.2. Exemplu de aplicație al sistemului RADAR..........................................................................................52
11. SPAȚII COLORIMETRICE.........................................................................................................................54
12. CARACTERISTICILE DATELOR..............................................................................................................56
12.1. Rezoluția spațială...................................................................................................................................56
12.2. Rezoluția spectrală.................................................................................................................................56
12.3. Rezoluția temporală...............................................................................................................................57
12.4. Rezoluția radiometrică...........................................................................................................................57
13. CLASIFICAREA IMAGINILOR.................................................................................................................60
14. SISTEME DE TRANSMITERE ȘI RECEPȚIONARE................................................................................62
15. SISTEME PENTRU PRE-PROCESAREA DATELOR...............................................................................63
15.1. Calibrarea radiometrică..........................................................................................................................65
15.2. Calibrarea geometrică............................................................................................................................65
15.3. Imbunătățirea calității imaginilor...........................................................................................................66
15.4. Corecția atmosferică..............................................................................................................................68
15.5. Corectia de iluminare solara si topografica............................................................................................68
16. ESTIMAREA VARIABILELOR CANTITATIVE......................................................................................69
16.1. Forward Radiation Modeling.................................................................................................................69
16.1.1. Scene generation.............................................................................................................................69
16.1.2. Surface radiation modeling..............................................................................................................69
16.1.3. Atmospheric Radiative Transfer......................................................................................................70
16.1.4. Sensor Modeling.............................................................................................................................70
17. APLICAȚII ALE TELEDETECȚIEI............................................................................................................71
17.1. Agricultură.............................................................................................................................................71
17.2. Domeniul forestier.................................................................................................................................71
17.3. Geologie.................................................................................................................................................72
17.4. Hidrologie..............................................................................................................................................73
17.5. Acoperirea terenului și categoriile de folosință......................................................................................74
18. APLICAȚII MOBILE DEDICATE TELEDETECȚIEI ȘI GIS....................................................................75
18.1. Kit Geografic Open Data (GeoODK).....................................................................................................75
18.2. Colecția de date mobile (MDC).............................................................................................................75
18.3. NextGIS.................................................................................................................................................77
18.4. Mapit GIS...............................................................................................................................................78
LISTA DE FIGURI.............................................................................................................................................79
LISTA DE TABELE...........................................................................................................................................80
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................................81
INTRODUCERE

Teledetecția poate fi definită ca orice proces prin care sunt adunate informații despre un obiect,
zonă sau fenomen fără a fi în contact cu el. Ochii noștri sunt un excelent exemplu de dispozitiv de
teledetecție. Suntem capabili să ne adunăm informații despre împrejurimile noastre prin măsurarea
cantității și naturii reflexiei energiei luminoase vizibile o sursă externă (cum ar fi soarele sau un bec),
deoarece reflectă obiectele din câmpul vizual.

Alte definiții încadrează teledetecția ca „știința achiziției, procesării și interpretării imaginilor

care înregistrează interacțiunea dintre energia electromagnetică și materie”, ori ca „știința și arta de a
obține informații despre un obiect, zonă sau fenomen, prin analiza datelor achiziționate de către a
dispozitiv care nu este în contact cu obiectul, zona sau fenomenul sub investigație” sau ca
„instrumentația, tehnicile și metodele de observat suprafața Pământului la distanță și interpretarea
imaginilor sau valorile numerice obținute pentru a obține informații semnificative despre anumite
obiecte de pe Pământ.”

Într-o sintetizare a definițiilor mai sus prezentate, putem spune că teledetecția este domeniul
tehnic care se ocupă cu detectarea, măsurarea, înregistrarea și vizualizarea sub formă de imagini, a
radiațiilor electromagnetice, emise de obiecte și fenomene de pe Pământ sau din Univers, de la
distanță , fără a avea contact direct cu acestea.

În teledetecție, procesul implică o interacțiune între radiația incidentă și obiectele de interes.

Acest lucru este exemplificat prin utilizarea sistemelor de imagistică unde sunt implicate șapte
elemente. Rețineți însă că teledetecția implică de asemenea detectarea energiei emise și utilizarea
senzorilor fără imagini.

1
Sursa de energie sau iluminarea (A) - prima cerință pentru detectarea la distanță este de a avea o sursă
de energie care iluminează sau furnizează energia electromagnetică țintă de interes. Radiația și
atmosfera (B) – energia călătorește de la sursa ei la țintă, acesta va intra în contact și va interacționa cu
atmosfera pe care o trece. Această interacțiune poate avea loc a doua oară în timp ce energia
călătorește de la țintă la senzor. Interacțiunea cu țintă (C) - odată ce energia își face drumul către țintă
prin intermediul atmosferei, interacționează cu ținta, în funcție de proprietățile ambelor ținte și radiații.
Înregistrarea energiei de către senzor (D) - după ce energia a fost împrăștiată de către, sau emisă de
țintă, avem nevoie de un senzor (de la distanță - care nu vine în contact cu țintă) să colecteze și
înregistrarea radiațiilor electromagnetice. Transmisia, recepția și procesarea (E) - energia înregistrată
de senzor are să fie transmise, adesea în formă electronică, la o stație de primire și prelucrare unde
datele sunt prelucrate într-o imagine (pe suport de hârtie și/sau digitală). Interpretare și analiză (F) -
imaginea prelucrată este interpretată vizual și/sau digital sau electronic, pentru a extrage informații
despre ținta care a fost iluminată. Aplicarea (G) - elementul final al procesului de teledetecție este
realizat atunci când dorim să aplicăm informațiile pe care le-am putut extrage din imaginile despre
țintă pentru a o înțelege mai bine, pentru a dezvălui informații noi sau pentru a ajuta la rezolvarea unei
anumite probleme.

Figura 1 Schema logică a funcționării teledetecției

2
1. ISTORICUL TELEDETECȚIEI
1.1. Prima fotografie și evoluția fotografiei în perioada 1825 - 2020

Termenul de „fotografie” provine din limba greacă şi tradus literalmente înseamnă „a picta cu
lumină”. Aceste fenomen de pictare cu lumină a fost observat încă din secolul al III-lea î.Hr. când
Aristotel a descoperit faptul că dacă se realizează o gaură într-o cutie, pe peretele opus acesteia se va
forma o imagine reală, însă răsturnată.
Astfel, prima formă de aparat de fotografiat a fost, de fapt, o cameră obscură în care se putea
observa imaginea răsturnată a unui obiect aflat în faţa acesteia.
În aceeaşi perioadă s-a descoperit că lumina înnegreşte clorura de argint şi că hiposulfitul de
sodiu poate acţiona precum un „fixator”. Joseph Nicephore Niepce a folosit aceste trei proceduri
pentru a transpune o imagine pe o placă metalică, iar calitatea era destul de ridicată.
A fost realizată în anul 1825 de către inventatorul francez Nicéphore Niépce și reprezintă o
gravură flamandă din secolul XVII. Fotografia a fost realizată prin calotipie .

3
 Figura 2 Prima fotografie din lume

Fotografia a fost descoperită abia în anul 2002, când a și fost declarată tezaur național și
cumpărată de către Biblioteca Națională a Franței pentru suma de 450.000 de euro.
Iar aceasta este cea de a doua fotografie din lume. Se numește Vedere de la fereastra din Le
Gras și fost realizată, cel mai probabil, în iunie sau iulie 1827 (deși există și opinii potrivit cărora ar fi
fost realizată în 1826) de către același Niépce.  Fotografia reprezintă peisajul pe care care Niépce l-a
văzut pe fereastra casei: o clădire în stânga, un copac în imediata apropiere, un hambar în prim-plan.
Cum expunerea a durat opt ore, soarele s-a mutat de la est la vest și pare străluci pe ambele clădiri.

Figura 3 Vedere de la fereastra din Le Gras

Invenţia sa a fost preluată de Jacques Mande Daguerre, stabilindu-se astfel anul oficial al
invenţiei fotografiei, 1839. În perioada următoare, s-au realizat tot mai multe descoperiri în domeniul
4
fotografiei, creându-se astfel primele aparate de fotografiat şi primele filme realizate pe un suport de
celuloid.

Prima fotografie color făcută vreodată – O fundă de stofă

A fost realizată în 1861 de către fotograful englez Thomas Sutton, prin punerea în practică a
unei teorii sugerate de fizicianul James Clerk Maxwell în 1855. Este fotografia unei funde din stofă în
carouri. Tehnica intrată în istorie sub numele Sutton-Clerk constă în folosirea a trei filtre separate de
culoare (roșu, verde, albastru) și combinarea lor într-o singură imagine.

Figura 4 Prima fotografie color făcută vreodată

Prima fotografie a unui eveniment – Lansarea Cape Canaveral

Fotografii NASA au surprins lansarea Cape Canaveral în iulie 1950. Racheta era cunoscută sub
numele Bumper 2. De asemenea, se pot observa mai mulți fotografi pregătiți pentru surprinderea
momentului.

Figura 5 Lansarea Cape Canaveral

5
Prima fotografie a unei persoane – Boulevard du Temple, Paris

Fotografia a fost făcută de Louis Daguerre. Expunerea a durat aproximativ șapte minute, iar
scopul era de a surprinde trecătorii de pe bulevard. Putem observa în partea stângă inferioară un bărbat
căruia îi sunt lustruiți pantofii.

Figura 6 Prima fotografie a unei persoane – Boulevard du Temple, Paris

Prima fotografie digitală

Prima fotografie digitală a fost făcută în 1957, adică cu aproape 20 de ani înainte să fie inventată
prima cameră digitală Kodak. Fotografia este o scanare digitală a uneia făcute inițial pe film și are o
rezoluție de 176×176.

Figura 7 Prima fotografie digital

6
Primul autopotret făcut vreodată

Cu mult înainte ca selfie-urile să acapareze rețelele sociale, a existat Robert Cornelius, care a
anticipat această isterie. Așadar, primul autoportret din istoria fotografiei a fost realizat în 1839.

Figura 8 Robert Cornelius - Autoportret

Prima fotografie din spațiu

Poza a fost facuta pe 24 octombrie 1946, de la bordul unei rachete germane V2, la o altitudine
de 105 kilometri.
Racheta a fost lansata de la baza White Sands, sub coordonarea unei echipe de cercetatori
americani. Ei au preluat cercetarile realizate de savantii germani in timpul celui de Al Doilea Razboi
Mondial si rachetele V2 inventate de ei, pe care le-au folosit in scopuri pasnice, pentru explorarea
spatiului.

7
 Figura 9 Prima fotografie din spațiu

Spre sfârşitul anilor 1880, mulţi care voiau să devină fotografi nu reuşeau să-şi atingă ţelul din
cauza costului prea ridicat şi a complexităţii tehnicii fotografice. Totuşi, în 1888, când George
Eastman a inventat Kodak-ul, un aparat cubic, portabil şi uşor de folosit, ce conţinea un film rulat, el a
făcut din fotografie o tehnică accesibilă tuturor.
După ce expunea filmul, clientul trimitea întreaga camera fotografică la fabrică. Aici, filmul
era prelucrat, iar camera era reîncărcată şi trimisă proprietarului, împreună cu fotografiile developate;
toate acestea la un preţ destul de bun. Sloganul „Apasă pe buton, iar noi facem restul“ nu era deloc o
exagerare.
Tehnica fotografică era acum accesibilă tuturor, iar miliardele de fotografii ce se fac
actualmente într-un singur an dovedesc că fotografia nu şi-a pierdut popularitatea. 

1.2. Istoria rachetei. Din 1232 până la lansarea primului satelit artificial al Pământului

Nu se știe exact când a apărut prima rachetă, dar, de la praful de pușcă până la o observație
simplă, cea că praful ar putea folosi la propulsia oricărui obiect, fie el și neaerodinamic, n-ar fi fost un
pas mult prea mare. Dacă așezi măcar câteva grame de praf de pușcă într-unul dintre capetele unui
obiect și îi dai foc, sigur vei observa că obiectul se va urni în direcția opusă, principiul de bază al
funcționării chiar și celei mai moderne rachete din ziua de astăzi.

Prima atestare documentară a folosirii rachetei apare în anul 1232, într-o bătălie dintre chinezi
și mongoli de la Kai Feng Fu. Totuși, se bănuiește că existau săgeți rachetă cu mult înainte. În
8
cartea Wujing Zongyao (Colecție a celor mai importante tehnici militare), scrisă în 1044, apare chiar o
schiță a unui lansator de săgeți-rachetă care era purtat cu ajutorul unei roabe.

Figura 10 Lansator de săgeți-rachetă – China, 1232

În lansatorul din lemn, de formă paralelipiledică erau așezate separat mai multe săgeți-rachetă.
Săgețile aveau montată în partea din față o mică încărcătură cu praf de pușcă și fitil pentru propulsia
săgeții.

De asemenea, în cartea respectivă apăreau pentru prima dată în istorie mai multe formule
pentru soluțiile de praf de pușcă ce conțineau salpetru, sulf și cărbune, împreună cu alte ingrediente.

 În luptele din al doilea, al treilea și al patrulea război anglo-mysorean, desfășurate între 1780
și 1799, indienii i-au atacat pe englezi în mod susținut cu rachete din fier, legate de tije lungi, din
bambus. Acestea erau formate din tuburi din fier, care erau umplute cu praf de pușcă și puteau zbura la
aproximativ 900 m depărtare.

 În 1804, Congreve începea, cu resurse proprii, să cerceteze și să dezvolte propriile rachete

cu combustibil solid, dar în primele experimente, acestea puteau zbura maximum 550 m. Știa că
performanțele rachetelor indiene erau mult mai mari, așa că a investit mult mai mult în dezvoltare și în
scurt timp a reușit să creeze o rachetă care putea ajunge la aproximativ 1.400 m.

9
 Englezul a înțeles perfect că trebuie să existe un raport foarte echilibrat între greutatea rachetei,
cantitatea de combustibil și rezistența tubului rachetei. Până la urmă, Congreve a reușit să producă o
rachetă cu greutatea de 14,5 kg care a reușit să ajungă la 2.743 m, o performanță mult mai mare decât
cea a rachetelor indiene. Congreve a înregistrat două patente de rachete și a scris nu mai puțin de trei
cărți în acest domeniu.

Figura 11 Tipuri de rachete Congreve

William Hale a eliminat acel băț, dar a adăugat un element crucial pentru precizia
rachetei: niște orificii tăiate oblic, plasate în spatele camerei de combustie. Acestea produceau o
mișcare de rotație a rachetei în jurul propriei axe, exact ca un glonț ieșit dintr-o țeavă ghintuită,
obținându-se o stabilitate mult mai mare în aer și o traiectorie mult mai precisă, dar și distanțe de
lansare mai mari.

Primele rachete Hale au fost utilizate de armata SUA în războiul mexicano-american dintre

anii 1846 și 1848. Și britanicii au experimentat rachetele Hale în războiul Crimeei, dar nu le-au
adoptat decât mult mai târziu, în 1867.

Dacă până la sfârșitul secolului al XIX-lea rachetele au fost privite doar ca arme, textele pline
de imaginație ale unor scriitori precum Jules Verne și H.G.Wells au plantat în mințile oamenilor de
știință o nouă sămânță cu potențial extraordinar. Ce-ar fi dacă rachetele ne-ar putea purta în spațiul
cosmic?

10
 La urma urmei, observațiile lansării unei rachete erau la fel de specializate ca cele ale unui
copil mic în ziua de astăzi. Racheta dispărea pur și simplu din câmpul vizual în sus, către stelele care
păreau atât de aproape. Scriitorii ignorau gravitația, frecarea cu aerul, vidul cosmic, lipsa aerului în
spațiu și inițiau călătorii fantastice către Lună și către cele mai îndepărtate planete în cel mai firesc
mod cu putință. Totuși, oamenii de știință începeau să ia lucrurile în serios.

În 1903, profesorul de matematică rus Konstantin Tsiolkovsky publica prima lucrare științifică

despre călătoria spațială: Explorarea spațiului cosmic cu ajutorul dispozitivelor cu reacție. Principiul
care guvernează propulsia rachetelor este denumit în onoarea rusului Ecuația Tsiolkovsky, chiar dacă
aceasta a fost descoperită anterior. Matematicianul rus era adeptul folosirii hidrogenului lichid și a
oxigenului drept combustibili și a calculat viteza lor maximă de evacuare. Lucrarea lui a inspirat
ulterioarele cercetări și experimente și a dus la formarea Societății de Studii a Călătoriei
Interplanetare în 1924.

În 1913, Robert Esnault-Pelterie, care deja era un pilot de planoare experimentat, publica o
prelegere despre teorii în domeniul rachetei și despre călătoria interplanetară. A derivat ecuația lui
Tsiolkovsky, a făcut calcule primare ale energiei necesare pentru a face călătorii dus-întors până la
Lună și alte planete și a propus folosirea puterii atomice pentru a alimenta un motor cu reacție.

În 1912, Robert Goddard, fiind inspirat din fragedă pruncie de H.G.Wells, a început să facă o
analiză serioasă a rachetelor, concluzionând cu faptul că rachetele convenționale, cu combustibil solid,
trebuie să fie îmbunătățite în trei direcții. În primul rând, combustibilul ar trebui să fie ars într-o
cameră de combustie mai mică în loc să se construiască un întreg container pentru agentul de propulsie
care să reziste la presiuni mari. În al doilea rând, el susținea că rachetele trebuie organizate în trepte. În
al treilea  rând, viteza de evacuare ar putea fi îmbunătățită dincolo de viteza sunetului folosind o țeavă
de evacuare De Laval.

Aceasta fusese inventată de inventatorul suedez Gustaf de Laval în 1888 pentru a fi folosită la

o turbină cu aburi și este folosită și acum la rachete. Acest tub de evacuare are forma unei clepsidre
asimetrice și folosește la accelerarea unui gaz încins, presurizat care trece prin tub la o viteză
supersonică. Practic, acest sistem de evacuare permite transformarea energiei termice care propulsează
fluxul de gaz să fie trasformată direct în energie cinetică.

11
 În 1920, Goddard a publicat aceste idei și rezultatele experimentale în lucrarea O metodă
pentru a ajunge  la altitudini extreme. Aceasta includea și remarci despre trimiterea unei rachete cu
combustibil solid pe Lună, lucru care a atras atenția imediat ca fiind un lucru extraordinar sau ridicol
de către marele public.

În 1923 Hermann Oberth publica lucrarea Racheta în spațiul planetar, o versiune a tezei lui de

doctorat pe care Universitatea din Munchen a respins-o. Hermann Oberth a fost mentorul lui von
Braun, creatorul rachetei V-2.

Momentul nașterii rachetei moderne a fost considerat a fi cel în care Robert Goddard a lansat
prima rachetă cu combustibil lichid din lume la Auburn, în Massachusetts pe 16 martie 1926. Goddard
montase rachetei un sistem de evacuare De Laval, mărind puterea de reacție de peste două ori și
mărind eficiența motorului de la 2% la 64%!

În anii ’20 au apărut mai multe organizații de cercetare a rachetelor, iar în 1927 producătorul
de automobile Opel a început de asemenea cercetarea în acest domeniu. Între 1931 și 1937 și Uniunea
Sovietică derula programe de cercetare a rachetelor, iar laboratorul condus de Valentin Glushko a
produs peste 100 de motoare experimentale. Totuși, în 1938 Glushco era arestat de guvernul stalinist
care în acea perioadă ducea o campanie de epurare a intelectualității, iar cercetările s-au oprit.

În anii ’30, Reichswehr-ul german, care în 1935 a devenit Wermacht, a început să prezinte
interes pentru tehnologia rachetelor. Tratatul de la Versailles le interzicea germanilor accesul la arme
cu rază lungă de acțiune așa că totul trebuia făcut în secret. Wernher von Braun și încă doi alți tineri
entuziaști în știința rachetelor au fost recrutați de armată și au început cercetările pentru dezvoltarea de
rachete de rază lungă pentru Germania nazistă.

După recomandările și cerințele lui von Braun, naziștii au alocat fonduri uriașe pentru dezvoltarea unei
rachete capabile să ajungă direct în „ograda” englezilor, iar întreaga poveste, de la construcția stației
de cercetare și până la producția celebrei rachete V-2, prima rachetă balistică din lume, este extrem de
savuroasă, făcând subiectul multor documentare și filme de-a lungul anilor.
În 1943, în Germania începea producția rachetei V-2 în vestitul centru de cercetare
Peenemunde. Aceasta avea o rază operațională de 300 km și transporta un focos de o tonă cu amatol (o

12
combinație de TNT și nitrat de amoniu) ca încărcătură explozivă. Altitudinea operațională maximă a
rachetei era de aproximativ 90 km, dar ar fi putut atinge o altitudine de 206 km dacă ar fi fost lansată
vertical.

Racheta denumită tehnic A-4 folosea drept combustibil o soluție de etanol și apă în proporție
de 74% și oxigen lichid ca oxidant. Aceasta era propulsată de propriul motor timp de 65 de secunde,
timp în care un motor programat controla înclinarea rachetei la un unghi dinainte stabilit. Racheta
ajungea la o altitudine de aproximativ 80 km, iar motorul se oprea, moment în care aceasta intra pe o
traiectorie balistică până la țintă.
Programele de dezvoltare a rachetei la aliați erau aproape inexistente. Doar rachetele neghidate
ale sovieticilor puteau fi luate în calcul. Celebrele lansatoare Katiușa sau „Orgile lui Stalin” erau
montate de obicei pe camioane, fiind foarte ușor de transportat și operat, iar rachetele în sine erau
extrem de ieftine. Nu erau foarte precise, dar aveau un factor extrem de mare de intimidare al
inamicului. La urma urmei, porecla de orgi ale lui Stalin venise chiar de la soldații germani înebuniți
de sunetul specific al rachetelor. Culmea este că rachetele RS-132 încărcate în Katiușa erau de
fapt aceleași rachete montate pe avioanele de vânătoare rusești.

În iunie 1938, Institutul de Cercetare a Propulsiei cu Reacție din Leningrad a fost autorizat să
producă un lansator multiplu pentru rachetele RS-132. Acronimul RS vine de la Reaktivnii Snaryad,
adică proiectil propulsat cu rachetă. Prima Katiușa era finalizată în august 1939 și se numea BM-13.

După al doilea război modial, prima grijă a marilor puteri a fost cea de a captura cât mai mult
din tehnologia germanilor, iar aici americanii au avut cel mai mult succes. Practic, aproape toată
echipa din programul Peenemunde a fost capturată de americani (inclusiv „piesa” centrală, von Braun)
și adusă în SUA ca parte a operațiunii Overcast.
Toți inginerii naziști care aveau cunoștințe tehnologice avansate au fost exonerați de
orice acuzații și primiți cu covor roșu pentru a lucra în favoarea americanilor, o controversă care naște
și acum discuții aprinse.
Cert este că echipa lui von Braun a dus la crearea primei rachete americane Redstone,
folosită la începutul programului spațial. Nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă ei nu ar fi fost cruțați, dar
este foarte probabil ca aselenizarea să fi fost mult împinsă în timp prin pierderea unor cunoștințe atât
de importante deținute de inginerul german.

13
 Este, de asemenea, important de știut că și rușii capturaseră câțiva tehnicieni germani care
lucraseră la proiectul nazist. De altfel, proiectul spațial al Uniunii Sovietice, condus de Sergei Korolev,
a primit o infuzie de informație de la acești tehnicieni pentru a produce primele lor rachete, R-1, R-2 și
R-5, care aveau ca punct de pornire tocmai racheta germană V-2. Totuși, la sfârșitul anilor 1940,
designul german a fost abandonat, iar lucrătorii străini au fost trimiși acasă.

Valentin Glușko fusese eliberat și a început imediat să producă o nouă serie de motoare pe
baza unor invenții ale lui Aleksei Mihailovici Isaev. Rezultatul acestei combinații a fost R-7 (Vostok),
prima rachetă balistică intercontinentală care a fost folosită la lansarea primului satelit, Sputnik 1 și a
purtat în spațiu primul om, Yuri Gagarin. R-7 are un design atât de eficient încât este folosită și acum.

Războiul rece dintre SUA și URSS a însemnat o evoluție uriașă a tehnologiei rachetei. După
lansarea lui Sputnik, americanii au investit sume uriașe pentru a-i prinde din urmă pe ruși și pentru a
duce primul echipaj pe Lună, iar seriile de rachete Atlas și Titan au reușit să implinească în final visul
omenirii de a păși pe un alt corp ceresc.

1.3. Primul satelit artificial al Pământului. Sputnik 1

Sputnik 1 a fost primul satelit artificial care a orbitat în jurul Pământului, lansat de Uniunea

Sovietică la data de 4 octombrie 1957, la 19h 29 min 34 s UTC și pus pe orbită la 19 h 33 min 48 s, de
la Cosmodromul Baikonur, aflat în Kazahstan. Satelitul a fost plasat pe o orbită eliptică joasă.
Lansarea lui Sputnik 1 a marcat începutul cuceririi spațiale.

14
 Figura 12 Designul primului satelit artificial al Pământului

Era vorba de o mică sferă de aluminiu cu diametrul de 58 de centimetri, cântărind 83,6 kg,

dotat cu patru antene. Sfera era constituită din două coci, cea externă servind de protecție termică, iar
cea de-a doua fiind presurizată.
Interiorul sferei conținea azot la o presiune ușor mai mare decât presiunea atmosferică la
suprafața Pământului (1,3 atmosfere). Conținea bateriile cu zinc-argint, captorii
de presiune și temperatură, un emițător radio și un ventilator pentru răcirea echipamentelor.
Lansarea a avut loc la 4 octombrie 1957, de la Cosmodromul Baikonur, o bază purtând numele
de cod de СССР « Тюра-Там » (URSS Tyura-Tam). Această lansare permitea și
testarea rachetei purtătoare, R-7 8K71PS Semiorka.
Decolarea s-a făcut fără probleme, detașarea treptei centrale și a micului satelit la fel. Sovieticii
au trebuit să aștepte 92 de minute pentru a auzi primele „bipuri”: deschiderea antenelor Sputnikului s-a
făcut când satelitul era deja în afara ariei de recepție a semnalului.
Plasat pe o orbită ale cărei altitudini inițiale ale perigeului și apogeului erau de 225 și respectiv
947 km, Sputnik 1 efectua o revoluție în 96 de minute. Dar slaba altitudine a perigeului său l-a făcut să
piardă din altitudine până la un apogeu de 600 km, la 9 decembrie 1957. După ce a făcut 1.400 de
orbite în jurul Pământului și a parcurs circa 70 de milioane de kilometri, Sputnik 1 a intrat în
atmosfera terestră unde s-a consumat la 4 ianuarie 1958.
Sistemul de comunicație era echipat de două radioemițătoare cu puterea de 1 W, capabile să
transmită presiunea și temperatura azotului din incinta capsulei, pentru verificarea principiilor

15
presurizării și termoreglării folosite. Cele două emițătoare erau suficient de puternice pentru a
permite radioamatorilor să capteze celebrul „bip-bip” al satelitului cam peste tot pe planeta noastră pe
frecvențele radio de 20,005 și 40,022 MHz.
Lansarea lui Sputnik 1 a avut loc în cadrul Anului Geofizic Internațional din 1957-1958,
studiul semnalelor trebuia, prin urmare, să permită studierea propagării undelor radio în atmosfera
terestră, iar studiul traiectoriei sale trebuia să furnizeze informații asupra densității atmosferei înalte și
a formei exacte a Pământului.
Aparatele electrice ale satelitului au funcționat timp de douăzeci și două de zile după lansare,
până la epuizarea bateriilor la 26 octombrie 1957. După aceea traiectoria satelitului a fost
supravegheată vizual.

1.4. Prima imagine satelitara și evoluția imaginilor satelitare în perioada 1959 – 2020

În anul 1959, americanii lansau satelitul Explorer 6, cel care avea să furnizeze prima poză cu
Pământul văzut din spațiu la data de 14 august 1959.

Programul Explorer fusese pornit deja de către armată atunci când NASA a luat ființă, în anul
1958. În urma acestui eveniment, noua organizație a preluat proiectul și s-a ocupat de toate testele
ulterioare. Până atunci, nu mai fuseseră decât cinci misiuni ”Explorer”, deși numărul total al sateliților
lansați în cadrul programului a fost, probabil, mai mare. Acest lucru se datorează faptului că o misiune
nu primea denumirea ”Explorer” decât dacă se dovedea a fi de succes.

La un an după ce a fost creată, NASA a avut parte de primul succes important din cadrul
programului odată cu lansarea satelitului Explorer 6. Micul dispozitivul nu cântărea decât 64,6
kilograme, iar cu cele patru panouri solare necesare pentru a avea suficientă energie, acesta avea un
design mai puțin comun printre vehiculele spațiale ale acelor vremuri. Odată intrat în spațiu, Explorer
6 urma să studieze diversele efecte ale radiațiilor cosmice, problemele cu propagarea undelor radio în
atmosfera superioară, geomagnetismul și micrometeoriții.

Alături de toate instrumentele necesare pentru a îndeplini aceste obiective, Explorer 6 era dotat
cu ceva care nu mai fusese montat pe un vehicul spațial până la acel moment: o cameră foto, care,
după cum probabil v-ați dat seama, a realizat prima imagine cu planeta noastră văzută din spațiu.
Acesta a fost lansat la ora 14:23 de către Jet Propulsion Laboratories, grup care făcea parte din NASA.
16
 În mod interesant, racheta care a fost folosită pentru a transporta satelitul în spațiu nu fusese
construită special pentru acest lucru.

Figura 13 Satelitul Explorer 6

Aceasta făcea parte din programul Thor al armatei și fusese folosită în cadrul experimentelor
care aveau ca scop dezvoltarea unor rachete balistice intercontinentale. Lansarea oficială a avut loc la
Cape Canaveral la ora 14:23, iar Explorer 6 conținea o serie de elemente care nu fuseseră supuse unui
număr mare de teste. Acest lucru aproape a cauzat un eșec al întregii misiuni, atunci când numai 3 din
cele patru panouri solare au intrat în poziția corectă.

Camera de pe Explorer 6 a fost creația lui Kay Baker, unul dintre cercetătorii de top care au
făcut parte din programul Explorer 6. După cum menționează unele surse, camera acestuia nu ar fi
fost, de fapt, responsabilă pentru prima fotografie din spațiu. Aceasta ar fi fost, în schimb, realizată în
1946, atunci când americanii au lansat o rachetă V-2 cu ajutorul căreia au obținut prima fotografie din
spațiu.

Explorer 6, însă, a realizat acest lucru din orbita joasă a Pământului, zona în care au avut loc
aproape toate misiunile spațiale cu echipaj la bord. Singurele excepții, evident, au fost misiunile din
cadrul programului Apollo, care au transportat primii oameni pe Lună.
În perioada respectivă, puteau fi transmise imaginii în continuu din spațiu doar printr-o
conexiune radio, iar camera a fost modificată pentru o eficiență cât mai mare, atât din punct de vedere
al imaginii, cât și al energiei consumate (nu trebuie să uităm că Explorer 6 a funcționat cu doar trei din
cele patru panouri solare, beneficiind de doar 63% din energia pe care ar fi trebuit să o aibă la
17
dispoziție). De asemenea, pentru a înregistra în spațiu imaginile la rezoluție joasă a norilor care
acoperă Pământul, aparatul a fost creat pentru a face față în condiții de luminozitate slabă.
Odată ajuns în spațiu, satelitul a înregistrat aproximativ 2,8 rotații pe secundă. ”În timpul unei
scanări (o rotație a vehiculului), un singur punct de scanare (element) pe Pământ putea fi văzut și
transmis înapoi. În timpul următoarei rotații, un punct adiacent era scanat. Acest procedeu a fost
repetat până când se obținea o linie de 64 de punct. Apoi procedeul a fost repetat pentru a se forma o
linie adiacentă cu 64 de puncte și așa mai departe, până când un cadru era obținut”, scria Kay Baker pe
site-ul oficial NASA.

Explorer 6 a aterizat înapoi pe Pământ la 1 iunie 1961, după ce reușise să transmită, în

total, date în format digital timp de 827 de ore și date în format analog timp de 23 de ore.

Figura 14 Prima imagine satelitara - Portiune centrala din Oceanul Pacific insorita si acoperita cu nori

18
 CORONA a fost un program de recunoastere militar secretizat al SUA care s-a desfasurat intre
anii 1959 si 1972 care a fost desecretizat in anul 1995 in principal din cauza presiunilor exercitate de
catre vice presedintele SUA Al Gore asupra Presedintelui Bill Clinton. Scopul desecretizarii fiind
acela de a furniza imaginile mediului stiintific pentru desfasurarea de studii privind mediul.

Figura 15 Prima imagine satelitara realizată de CORONA (Misiunea KH-1)

19
 Programul CORONA a aparut ca o necessitate a SUA in timpul Razboiului Rece, imaginea din
figura 15 reprezentand Aeroportul Mys Shmidta din Rusia. Rezolutia spatiala a primei camera montate
cu scopul de recunoastere fiind de 12 m.

Tinand cont de faptul ca SUA aveau nevoie de imagini satelitare detaliate, in cativa ani au
venit cu rectificarile necesare (KH-4) care obtinea imagini satelitare cu o rezolutie spatiala de 1.5 m.

Figura 16 Imgine satelitară realizată de CORONA după rectificări a aceluiași aeroport (Misiunea KH-4)

Camera Lansări Recuperări Perioadă

KH-1 10 1 1959-1960
KH-2 C’ (C Prime) 10 4 1960-1961
KH-3 C”’(C Triple Prime) 6 5 1961-1962
KH-4 M(Mural) 26 20 1962-1963
KH-4A J(J-1) 52 94 1964-1969
20
KH-4B J-3 17 32 1967-1972
Tabel 1 Rezumatul programului CORONA 1959-1972

Figura 17 Sistemul stereo-panoramic utilizat în misiunile KH-4A

Misiunea de achiziție a imaginilor satelitare a fost lansată de către NASA ca un proiect

experimental în anul 1972 prin lansarea lui Landsat-1.

Următorii doi sateliți Landsat-2 și Landsat-3 au fost lansați tot de către NASA, pentru ca apoi
din 1979 primii trei sateliți Landsat să fie trecuți în responsabilitatea NOAA. Tot NASA a lansat și
sateliții Landsat-4 și Landsat-5, comercializarea imaginilor Landsat fiind încredințată companiei
EOSAT. În 1993 satelitul Landsat-6 nu a mai ajuns pe orbită datorită unor probleme tehnice. În 1999 a
fost lansat Landsat-7, care în 2003 a suferit o defecțiune hardware ce a dus la apariția unor zone fără
date în imaginile achiziționate. La ora actuală sunt operaționali Landsat-5 (ce a trecut de limita de
viață) și Landsat-7. Rocchio and Davis [2010] Pentru decembrie 2012 a fost stabilită lansarea misiunii
LDCM (Landsat Continuity Mission), susținută de către NASA și USGS, pentru continuarea achiziției
de imagini ale suprafeței terestre. Satelitul LDCM va avea două instrumente: OLI (Operational Land
Imager) și TIRS (Thermal InfraRed Sensor), care vor asigura acoperire globală a zonelor continentale

21
la rezoluțiile de 30 m (spectrul vizibil, NIR, SWIR), 100 m (benzile termale) și 15 m (bandă
pancromatică).

2. RADIAȚIA ELECTROMAGNETICĂ

Toate radiațiile electromagnetice au proprietăți fundamentale și se comportă în mod previzibil

în funcție de elementele de bază ale teorii undelor. Radiația electromagnetică este alcătuită dintr-un
câmp electric (E) care variază în magnitudine o direcție perpendiculară pe direcția în pe care radiația
se deplasează, și câmpul magnetic (M) orientat la unghi drept câmpul electric. Ambele domenii
călătoresc la viteza luminii (c). Două caracteristici ale electromagnetice radiații sunt deosebit de
importante pentru înțelegerea teledetecției. Acestea sunt lungimea de undă și frecvența.

Lungimea de undă este lungimea unui ciclu de undă, care poate fi măsurată ca distanța

între crestele succesive ale undelor. Lungimea de undă este de obicei reprezentată de litera greacă
lambda (λ). Lungimea de undă este măsurată în metri (m) sau în nanometri (nm, 10-9 metri),
micrometri (μm, 10-6 metri) (μm, 10-6 metri) sau centimetri (cm, 10-2 metri).

Frecvența se referă la numărul de cicluri ale unui val care trece a punct fix pe unitate de timp.
Frecvența este măsurată, în mod normal, în hertz (Hz), echivalentă cu un ciclu pe secundă și diversi
multipli de hertz. Lungimea de undă și frecvența sunt legate de următoarea formulă: c=λ*f, unde: c =
viteza luminii, λ = lungimea de undă, f = frecvența.

22
 Figura 18 Reprezentare grafică a lungimii de undă

Prin urmare, cele două sunt invers relativ unele cu altele. Cu cât lungimea de undă este mai mică, cu
atât este mai mare frecventa. Cu cât este mai mare lungimea de undă, cu atât este mai mică frecvența.
Înțelegerea caracteristicile radiației electromagnetice în ceea ce privește lungimea de undă și frecvența lor este
esențială pentru înțelegerea informațiilor care trebuie extrase din datele de teledetecție.

3. SPECTRUL ELECTROMAGNETIC

Spectrul electromagnetic variază de la lungimile de undă mai scurte (inclusiv gamma și raze x)
la lungimile de undă mai lungi (inclusiv microundele și undele radio difuzate). Acolo sunt mai multe
regiuni ale spectrului electromagnetic care sunt utile pentru teledetecție. Mărimea cea mai frecvent
măsurată prin mijloacele de teledetecţie este energia electromagnetică emanată sau reflectată de către
obiectul analizat.

Aceasta pentru că elementele constitutive ale scoarţei terestre, vegetaţia, apa, cât şi obiectele
care le acoperă au proprietatea de a absorbi, reflecta sau de a emite energie. Cantitatea de energie
emisă sau remisă depinde de caracteristicile radiaţiei, respectiv lungimea de undă şi intensitatea
acesteia, de proprietatea de absorbţie a obiectelor şi de orientarea acestor obiecte faţa de Soare sau faţa
de sursa de radiaţie.

23
 Figura 19 Regiunile spectrului electromagnetic

Teledetecția funcționează în mai multe regiuni ale spectrului electromagnetic. Partea optică a
spectrului EM se referă la acea parte a spectrului EM în care pot fi aplicate legi optice. Acestea se
referă la fenomene, cum ar fi reflexia și refracția, care pot fi folosite pentru concentrarea radiației.
Gama optică se extinde din raze X (0,02 μ m) prin partea vizibilă a spectrului EM până la și inclusiv
infraroșu departat (1000 μ m). Partea ultravioletă (UV) a spectrului are cele mai scurte lungimi de
undă care sunt de uz practic pentru teledetecție.

Regiunea vizibilă a spectrului este denumită în mod obișnuit "lumină". Acesta ocupă o parte
relativ mică în spectrul EM. Este important sa rețineți că aceasta este singura parte a spectrului pe care
o putem asocia cu concept de culoare.

24
 Tabel 2 Domeniile spectrale și aparatele de teledetecție

Albastru, verde și roșu sunt cunoscute ca culorile primare sau lungimile de undă ale spectrului
vizibil. lungimile de undă mai lungi utilizate pentru teledetecție se află în infraroșu termic și regiunile
cu microunde. Infraroșia termică oferă informații despre temperatura de suprafață.

Temperatura de suprafață poate fi legată, de exemplu, de compoziția rocilor sau starea

vegetației. Microundele pot furniza informatii de rugozitatea suprafeței și proprietățile suprafeței cum
ar fi apa.

25
4. INTERACȚIUNILE CU ATMOSFERA

Înainte ca radiațiile folosite pentru teledetecție să atingă suprafața Pământului, trebuie să treacă
prin ea la o anumită distanță de atmosfera Pământului. Particulele și gazele din atmosferă pot afecta
luminile și radiațiile primite. Aceste efecte sunt cauzate de mecanismele de difuzie și absorbție.

Difuzia apare atunci când particulele sau moleculele de gaze mari prezente în atmosferă
interacționează cu și fac ca radiația electromagnetică să fie redirecționată de la calea inițială.

Difuzia depinde de lungimea de una a EMR incidente si de dimensiunea moleculei de gaz,

particulei de praf si/ sau a moleculei de apa întâlnite

Difuzia Rayleigh reprezintă difuzia luminii provocata de molecule cu diametru mai mic decât
lungimea de unda a radiațiilor si... difuzie a microundelor provocata de moleculele de apa.

Difuzia Mie este provocata de moleculele cu un diametru mai mare decât lungimea de unda a
radiațiilor.

Emisivitatea reprezintă raportul dintre radiația emisa de un corp si radiația emisa de un corp
negru ideal având aceeași temperatura. Emisivitatea <1! În general, emisivitatea este cu atât ai mare cu
cat materialul este mai deschis si mai șlefuit.

Absorbția este un proces fizic prin care o parte a energiei EMR este reținută de mediul sau
corpul prin care se propaga si transformata in alta forma de energie.. Absorbția depinde de lungimea
de unda a radiațiilor si de proprietățile mediului/ materialului traversat.

Refracția reprezintă fenomenul de schimbare a direcției si vitezei de propagare a EMR la

trecerea prin medii cu densități si proprietăți diferite.

Reflexia reprezintă fenomenul prin care EMR incidenta este parțial deviata spre mediul din
care provine. Raza reflectata se afla în același plan cu cea incidenta si cu normala la suprafața in

26
punctul de incidenta, iar unghiul de reflexie este egal cu cel de incidenta. Raportul dintre intensitatea
razei incidente si celei reflectate se numește indice de reflexie.

Conductivitatea termica este proprietatea unui material indicând capacitatea acestuia de a

transmite căldura. Viteza de răspuns la schimburile de temperatura reprezintă inerția termica a
materialului respectiv.

Ferestrele atmosferice reprezintă domeniul de frecvente pentru care undele electromagnetice se

propaga prin atmosfera, fără a suferi o atenuare importanta.

5. SEMNĂTURA SPECTRALĂ

Comportamentul suprafețelor, obiectelor sau fenomenelor față de radiațiile cu care intră în

contact nu este identică, acestea absorb anumite lungimi de undă, în timp ce pe altele le reflectă.
Procentajul din spectrul electromagnetic pe care suprafața reflectă poartă numele de semnătură
spectrală (semnătura spectrală) a acelei suprafețe.

Pentru a susţine afirmaţia anterioară, vom folosi drept exemplu vegetaţia, mai exact copacul şi
frunza. Aceste două formaţiuni vegetale primesc radiaţia solară incidentă sub formă de radiaţii vizibile
şi infraroşii, care este absorbită de clorofilă (radiaţia albastră şi roşie), astfel încât vegetaţia reflectă în
atmosferă radiaţiile verzi (vizibil) şi infraroşii.

Acest comportament defineşte însăşi semnătura spectrală a celor două formaţiuni, respectiv
copacul şi frunza. Conceptul de semnătură spectrală reprezintă cea mai frecvent utilizată metodă de
identificare şi separare a diferitelor materiale şi obiecte, utilizând date multispectrale, având în vedere
faptul că pentru orice material, cantitatea de radiaţie solară pe care acesta o reflectă, o absoarbe sau o
transmite variază în funcţie de lungimea de undă, fiind astfel posibilă identificarea diferitelor obiecte
după semnăturile lor spectrale.

27
5.1. Semnătura spectrală a vegetației

În această porţiune a spectrului electromagnetic, reflectanţa formaţiunilor vegetale este

determinată de capacitatea de absorbţie a pigmenţilor (în principal clorofila). Reflectanţa este slabă
atât în zona albastră cât şi în cea roşie a spectrului, datorită clorofilei, pigment care absoarbe energia
pe lungimi de undă de 0.45 μm şi 0.67 μm. Punctul de maxim de la 0.55 μm este totuşi destul de slab
(fig. 2.14), adesea de ordinul a 10% pentru măsurătorile efectuate „in situ” la 1,5 m înălţime pe
direcţia verticală.

Cercetările efectuate anterior fac dovada unei relaţii inverse între reflectanţă şi conţinutul în
clorofilă: creşterea conţinutului în clorofilă, deci o capacitate mai mare de absorbţie a radiaţiei,
determină scăderea valorilor reflectanţei.

Figura 20 Vegetation spectral signature. Green signature: healthy vegetation; red signature: dry vegetation. Shadowed areas: VIS,
visible wavelength corresponding to the chlorophyll peak; RE, red edge; NIR, near-infrared wavelength corresponding with cell structu

5.2. Semnătura spectrală a suprafețelor acvatice

Lungimea de undă mai lungă și apropiată de radiația infraroșie este absorbită mai mult de apă
decât lungimile de undă mai scurte vizibile. Astfel, apă, arată albastru sau verde-albastru din cauza
reflectantei mai puternice la acestea mai scurtă lungimi de undă și mai întunecate dacă sunt văzute la
roșu sau lângă lungimile de undă apropiate de infraroșu. Dacă există sediment suspendat prezent în
partea superioară a corpului de apă, atunci acest lucru va permite o reflecție mai bună și un aspect mai
strălucitor din apă.

Culoarea aparentă a apei va arăta o ușoară trecere la o lungime de undă mai lungă. Sedimentul
suspendat (S) poate să fie ușor confundat cu apa puțin adâncă (dar clară), deoarece aceste două
fenomene apar foarte mult similare. Clorofila în alge absoarbe mai multe dintre lungimile de undă

28
albastre și reflectă culoarea verde, făcând apa să apară mai verde în culoare atunci când sunt prezente
alge.

Topografia la suprafața apei (materialele brute, netede, plutitoare etc.) poate, de asemenea, să
ducă la complicații de interpretare legate de potențiale probleme de reflecție speculară și altele
influențe asupra culorii și luminozității.

Figura 21 Reflectanța apei, zăpezii, norilor, vegetației și a solului

6. PLATFORME ȘI SENZORI

Sistemul de achiziție a imaginilor satelitare este compus în principal din 2 elemente: platforma
și senzorul. Platforma poate fi pe suprafața terestră, în aer sau în spațiu. O platformă terestră poate fi: o
scară, un turn, o macara, o cladire înaltă etc. Platformele aeriene includ aeronavele, dronele și
baloanele cu aer cald. Platformele spațiale sunt în principal sateliții și navele spațiale.

29
6.1. Sateliți geostaționari

Sateliții geostaționari sunt plasați pe orbite situate deasupra Ecuatorului la distanța fixă de
35.786 Km. Se rotesc cu aceeași viteză și în același sens cu Pământul. Un satelit geostaționar poate
acoperi în orice moment 42,2% din suprafața planetei. Timpul în care un punct aflat pe Pământ are
vizibilitate directă cu satelitul este de 24 de ore.

Întârzierea și atenuarea semnalelor transmise, sunt foarte mari, iar costurile de plasare a acestor
sateliți pe orbită sunt de asemenea foarte mari. Sunt utilizați în general pentru comunicații de orice tip,
supravegherea militară sau meteorologică. Pe orbita Pământului se afla 562 sateliți cu orbita
geostaționară.

Figura 22 Altitudinea orbitală a multor sateliți artificiali importanți ai Pământului

6.2. Sateliți cu orbită polară

Sateliții cu orbite polare orbitează Pământul la unghiuri de 90° față de Ecuator și față de poli.
Doi astfel de sateliți aparținând National Oceanic and Atmospheric Administration (NOAA),
furnizează informații despre vreme pentru toate zonele la fiecare 6 ore. Aceștia realizează hărți ale
nivelului de ozon al atmosferei, incluzând și zonele de deasupra polilor. De asemenea, sunt utilizați
pentru a studia defrișările forestiere.

30
Figura 23 Reprezentarea grafică a distribuției câtorva sateliți geostaționari în comparație cu sateliții cu orbită polară

Figura 24 Țări care dețineau sateliți și țări care dețineau sateliți și situri de lansare în anul 1966

Figura 25 Țări care dețineau sateliți și țări care dețineau sateliți și situri de lansare în anul 2016

31
6.3. Senzori activi și pasivi

Senzorii pasivi pot să fi folosiți numai pentru a detecta energia în mod natural energia
disponibilă. Energia care este emisă în mod natural (cum ar fi infraroșu termic) poate fi detectată zi
sau noapte, atât timp cât cantitatea de energie este suficient de mare pentru a fi înregistrată.

Senzorii pasivi detectează radiația electromagnetica reflectata sau emisa de surse naturale.

Senzorii activi, pe de altă parte, oferă propriile lor sursa de energie pentru iluminare. Senzorul
emite radiații care este îndreptată spre ținta care trebuie investigată. Radiația reflectată de acea țintă
este detectată și măsurată de senzor. Senzorii activi detectează răspunsul reflectat de obiecte iradiate
de surse artificiale de energie, cum ar fi radarul. Fiecare din aceste doua categorii se pot clasifica mai
departe in sisteme cu scanare sau fără scanare.

Avantaje pentru senzorii activi includ capacitatea de a obține măsurători oricând, indiferent de
ora din zi sau de sezon. Senzorii activi pot să fi utilizați pentru examinarea lungimilor de undă care nu
sunt suficient furnizate de Soare, cum ar fi microundele, sau pentru un mai bun control al modului în
care o țintă este iluminată. Senzorii utilizaţi la achiziţionarea datelor pot fi clasificaţi pe baza mai
multor criterii, astfel:

După sursa de energie:

-senzori pasivi - care utilizează energia obiectului (provenita in principal de la soare)

cum ar fi: radiometre, sisteme fotografice, scannere, spectrometre;

-senzori activi - care emit energie ce este reflectata de obiectul ținta și captată de senzor
cum ar fi; radarele, sistemele LiDAR ( pe baza de laser).

După fenomenul fizic prin care energia este retrimisa spre senzor:

32
 -reflexie: camere foto, scannere, LiDAR, radar;

-emisie: radiometre, scannere;

-dispersie: radar, LiDAR;

-fluorescenta: radar, LiDAR;

După lungimile de unda ale radiației electromagnetice:

-în spectru vizibil: camere foto, camere TV, scannere, radiometre, ` spectrometre,
LiDAR;

-în infraroșu apropiat: camere foto, camere TV, scannere, radiometre, spectrometre,
LiDAR;

-în infraroșu mediu: scannere, radiometre, spectrometre;

-în infraroșu termal: scannere, radiometre, spectrometre, camere termoviziune;

-în microunde; radar, radiometru cu microunde.

După lungimile de unda pe care le captează simultan:

-pancromatici (captează o porțiune larga din spectrul vizibil):camere foto, camere TV,
scannere, radiometre.

-spectrozonal (captează o zona îngusta a spectrului): camere foto, camere TV, scannere,
radiometre, radar, LiDAR
33
 -multispectrale (captează mai multe zone înguste, separate sau nu, din spectrul
electromagnetic): camere foto, camere TV, scannere, radar.

După modul de prezentare a datelor:

-cu formare de imagine: camere foto, scannere, radar, LiDAR;

-fără formare de imagine: radiometre, spectrometre.

7. PRINCIPIILE TELEDETECȚIEI PASIVE

Principiile teledetecţiei pasive presupun înregistrarea de imagini ale obiectelor şi/sau

fenomenelor de pe suprafaţa terestră, de la distanţă, utilizând numai radiaţiile electromagnetice emise
de către acestea.

34
 Figura 26 Reprezentarea grafică a principiilor teledetecției pasive

Figura 27 Reprezentarea grafică a diferențelor dintre teledetecția pasivă și cea activă

7.1. Principiul televiziunii satelitare

Imaginile obţinute erau utilizate în realizarea prognozei meteorologice, imagini care, deşi
aveau rezoluţia slabă, cuprindeau o suprafaţă de teren foarte mare (acoperirea spaţială mare).

Imaginile obţinute erau utilizate în realizarea prognozei meteorologice, imagini care, deşi
aveau rezoluţia slabă, cuprindeau o suprafaţă de teren foarte mare (acoperirea spaţială mare).

Teledetecţia satelitară prin televiziune, utilizează sisteme de mai multe camere speciale, care
pot înregistra simultan aceeaşi imagine in mai multe benzi sau intervale spectrale. Imaginile rezultate
prin principiul televiziunii satelitare sunt imagini alb-negru diferite sub raport spectral deoarece ele
sunt complementare la nivelul lungimilor de undă.

35
7.2. Principiul scanării multispectrale

Se bazează pe faptul că obiectele şi fenomenele emit radiaţii electromagnetice specifice care

determină curbe de reflectanţă spectrală proprii. Cu ajutorul acestui mijloc de teledetecţie sunt obţinute
imagini multispectrale, reprezentate prin mai multe înregistrări simultane ale aceluiaşi obiect, care
corespund câte unui interval spectral . Legate de aceste imagini sunt noţiunile de bandă spectrală şi
scenă satelitară. Înregistrarea imaginilor se realizează întotdeauna pe principiul baleierii: punct cu
punct şi linie cu linie.

Figura 28 Imagine multispectrală Landsat 7

7.3. Principiul radiometriei

Se bazează pe detectarea simultană şi selectivă a radiaţiilor electromagnetice emise de

diferitele corpuri, obiecte, fenomene, la nivel de pixel, in diferite zone ale spectrului, in momente
diferite.

Sistemele de senzori sunt speciale si se numesc radiometre. Radiometrele măsoară radiaţiile

electromagnetice emise de componentele mediului înconjurător prin compararea lungimii de undă
specifică acestora cu lungimi de undă standard ale unor radiaţii generate artificial. Imaginile obţinute
prin radiometrie sunt imagini fals-color şi sunt similare celor multispectrale, însă intervalele spectrale
sunt mai înguste.

36
7.4. Principiul scanării termice

Utilizează lungimile de undă ale domeniului infraroşu termal pentru obţinerea imaginilor de
potenţial caloric al obiectelor, care au o temperatură mai mare de 0ºK (-273°C). Imaginile de
teledetecţie obţinute prin scanare termică sunt alb-negru, imagini în care corpurile calde apar în tonuri
deschise, iar corpurile de culoare închisă, cu suprafeţe mate, au, în infraroşul termal, cea mai intensă
emisie de radiaţii. Pentru obţinerea imaginilor prin scanare termică, sunt utilizaţi senzori care au în
componenţă cristale ale unor metale rare.

37
8. SISTEME SATELITARE

8.1. Sateliți destinați măsurătorilor atmosferice

8.1.1. Sistemul GOES

Geostationary Operating Environmental Satellite este continuarea seriei ATS. Acestea au fost
proiectate de NASA pentru Administrația Națională Oceanică și Atmosferică (NOAA) pentru a
furniza serviciului meteorologic național al Statelor Unite imagini frecvente, la scară redusă, a
suprafeței Pământului și acoperirea cu nori. Seria de sateliți GOES a fost folosită pe scară largă de
meteorologi pentru monitorizarea și prognoza meteo timp de peste 20 de ani. Acești sateliți fac parte
dintr-o rețea globală de sateliți meteorologi, situată la intervale de aproximativ 70° longitudine în jurul
Pământului, pentru a oferi o acoperire aproape globală. Două sateliți GOES, plasați în orbite la 36000
km deasupra ecuatorului, fiecare vizionează aproximativ o treime a Pământului.

S-au lansat două generații de sateliți GOES, fiecare măsurând radiațiile emise și reflectate, din
care se poate obține temperatura atmosferică, vântul, umiditatea și acoperirea cu nori. Prima generație
de sateliți a constat din GOES-1 (lansat în 1975) prin GOES-7 (lansat în 1992). Datorită designului
lor, acești sateliți au fost capabili să privească Pământul doar într-un procent mic (aproximativ cinci la
sută). A doua generație de sateliți a început cu GOES-8 (lansat în 1994) și are numeroase îmbunătățiri
tehnologice față de prima serie. Ele oferă o observare aproape continuă a Pământului, permițând
imagistică mai frecventă.
GOES-8 și alți sateliți GOES din a doua generație au instrumente separate de înregistrare și
sonorizare. Imaginea are cinci canale sensibile vizibile și infraroșii reflectate și emise radiații solare.
Capacitatea infraroșu permite vizualizarea imaginilor de zi și de noapte.

38
 Figura 29 Benzile spectrale ale Programului GOES

Figura 30 Prima imagine a Pământului obținută de sistemul GOES la data de 25.10.1975

8.1.1. Sistemul NOAA

NOAA este, de asemenea, responsabilă pentru o altă serie de sateliți care sunt folositori atât
pentru aplicații meteorologice, cât și pentru alte aplicații. Doi sateliți, fiecare furnizând acoperire
39
globală, colaborează pentru a asigura date pentru orice regiune a Pământului. Un satelit traversează
ecuatorul dimineața devreme de la nord la sud, în timp ce celălalt traversează în după-amiaza.

Senzorul primar de la bordul sateliților NOAA, utilizat atât pentru meteorologie, cât și pentru
observarea și recunoașterea pe pământ la scară redusă, este Radiometrul Avansat de Rezoluție Foarte
Înaltă (Advanced Very High Resolution Radiometer - AVHRR). Senzorul AVHRR detectează radiația
în infraroșu vizibil, apropiat și mediu și porțiuni termice cu infraroșu ale spectrului electromagnetic, pe
o lățime de 3000 km.

Figura însoțitoare, conturează benzile AVHRR, lungimile lor de undă și rezoluția spațială și
aplicațiile generale ale fiecăruia. Datele AVHRR pot fi achiziționate și formatate în patru moduri de
operare, diferite în rezoluție și în metoda de transmisie. Datele pot fi transmise direct la sol și văzute
ca date colectate sau înregistrate la bordul satelitului pentru transmiterea și prelucrarea ulterioară.

Figura 31 Benzile spectrale ale Programului NOAA

8.2. Sateliții de observare LANDSAT

Landsat a fost conceput ca un experiment pentru a testa fezabilitatea colectării datelor multi-
spectrale de observare a Pământului de pe o platformă satelit fără pilot. Din acest moment, acest
program de mare succes a adunat o multitudine de date din întreaga lume din mai mulți sateliți
Landsat. Inițial administrat de NASA, responsabilitatea pentru programul Landsat a fost transferată
NOAA în 1983. În 1985, programul a devenit comercializat, furnizând date utilizatorilor civili și

40
aplicațiilor. Succesul Landsat se datorează mai multor factori, printre care: o combinație de senzori cu
benzi spectrale adaptate la observarea Pământului; rezoluție spațială funcțională și o bună acoperire a
arealului.

Durata lungă de viață a programului a oferit o arhivă voluminoasă a datelor despre resursele
pământului, facilitând monitorizarea pe termen lung și înregistrările și cercetările istorice. Un număr
de senzori au fost la bordul seriei de sateliți Landsat, inclusiv sistemele de cameră cu retur Beam
Vidicon (RBV), sistemele MultiSpectral Scanner (MSS) și Thematic Mapper (TM). Cel mai popular
instrument din primele zile ale lui Landsat a fost MultiSpectral Scanner (MSS) și mai târziu Thematic
Mapper (TM). Fiecare dintre acești senzori a colectat date pe o lățime a benzi de 185 km, cu o scenă
completă definită ca 185 km x 185 km.

MSS sesizează radiația electromagnetică de pe suprafața Pământului în patru benzi spectrale.

Fiecare bandă are o rezoluție spațială de aproximativ 60 x 80 metri și o rezoluție radiometrică de 6 biți
sau 64 de numere digitale. Teledetecția este realizată cu ajutorul unui dispozitiv de scanare liniară
utilizând o oglindă oscilantă. Șase linii de scanare sunt colectate simultan cu fiecare oscilare vest-
estică a oglinzii de scanare.

Canal Lățime de undă(µm)

LANDSAT 1,2,3 LANDSAT 4,5

MSS4 MSS1 0.5 – 0.6 (GREEN)

MSS5 MSS2 0.6 – 0.7 (RED)

MSS6 MSS3 0.7 – 0.8 (NEAR INFRARED)

MSS7 MSS4 0.8 – 1.1 (NEAR INFRARED)

Tabel 3 Benzile spectrale ale Programului MSS

41
 Senzorul TM oferă mai multe îmbunătățiri față de senzorul MSS inclusiv: rezoluție spațială și
radiometrică mai mare; benzi spectrale mai fine; șapte, spre deosebire de patru benzi spectrale; și o
creștere a numărului de detectoare pe bandă (16 pentru canalele nontermale față de șase pentru MSS).

Această diferență față de MSS mărește timpul de rezidență (vezi secțiunea 2.8) și
îmbunătățește integritatea geometrică și radiometrică a datelor. Rezoluția spațială a TM este de 30 m
pentru toate, cu excepția benzii termice cu infraroșu, care este de 120 m.

Toate canalele sunt înregistrate pe un număr de 256 numere digitale (8 biți).

Tabel 4 Rezoluția spectrală a benzilor TM

Senzorul Landsat Enhanced Thematic Mapper Plus (ETM +) este purtat pe Landsat 7, iar
imaginile sunt alcătuite din șapte benzi spectrale cu o rezoluție spațială de 30 de metri pentru benzile
1-5 și 7. Rezoluția pentru banda 8 (panchromatic) este de 15 metri . Toate benzile pot colect o
sensibilitate radiometrică sporită și un interval dinamic.

42
 Dimensiunea aproximativă a scenei este de 170 km nord-sud cu 183 km est-vest.

Tabel 5 Cele 8 benzi ale Programului Landsat 7

Landsat 8, Operational Land Imager (OLI) și senzorul cu infraroșu termic (TIRS) constau din
nouă benzi spectrale cu o rezoluție spațială de 30 de metri pentru benzile de la 1 la 7 și 9. Banda 1
ultra-albastru, este util pentru studii de coastă și aerosoli. Banda 9 este utilă pentru detectarea norilor
cirrus. Rezoluția pentru banda 8 (panchromatică) este de 15 metri. Benzile termice 10 și 11 sunt utile
pentru asigurarea temperaturilor superficiale ale suprafeței și sunt colectate la 100 de metri.

Dimensiunea aproximativă a scenei este de 170 km nord-sud cu 183 km est-vest.

Tabel 6 Cele 11 benzi ale Programului Landsat 8

43
8.3. Système Pour l'Observation de la Terre – SPOT

(Système Pour l'Observation de la Terre) este o serie de sateliți de observare a pământului

concepute și lansate de CNES (Centre National d'Études Spatiales) din Franța, cu sprijinul Suediei și
al Belgiei. SPOT-1 a fost lansat în 1986, urmând după trei sau patru ani. Toți sateliții se află în orbite
apropiate de polar, la o altitudine de aproximativ 830 km deasupra Pământului, ceea ce duce la
repetarea orbitei la fiecare 26 de zile.

Ei au timpi de trecere a ecuatorului în jurul valorii de ora locală a soarelui la ora 10:30. SPOT a
fost proiectat pentru a fi un furnizor comercial de date de observare a Pământului și a fost primul
satelit care folosește tehnologia de scanare de-a lungul pistei. Sateliții SPOT au fiecare câte două
sisteme vizuale de vizualizare (HRV), care pot fi operate independent și simultan.

Fiecare HRV este capabil să detecteze fie într-un mod panchromatic cu un singur canal cu
rezoluție spațială mare (PLA), fie într-un mod multispectral cu trei canale cu rezoluție spațială (MLA).
Fiecare senzor HRV de scanare de lungă durată constă din patru rețele liniare de detectori: o matrice
de 6000 elemente pentru înregistrarea modului panchromatic la o rezoluție spațială de 10 m și o
matrice de 3000 elemente pentru fiecare dintre cele trei benzi multispectrale, înregistrând la 20 m
rezoluţie spațială. Lățimea benzii pentru ambele moduri este de 60 km la nadir. Figura 13 ilustrează
caracteristicile spectrale ale celor două moduri diferite.

Tabel 7 Benzile spectrale ale sistemului de vizualizare HRV

8.4. Indian Remote Sensing – IRS

Seria de satelit indiană de teledetecție (IRS), combină caracteristicile senzorilor Landsat MSS /
TM și senzorului SPOT HRV. Cel de-al treilea satelit din seria IRS-1C, lansat în decembrie 1995, are
trei senzori: o cameră panoramică cu panchromatică PAN cu un singur canal, un senzor de scanare
automată cu scanare liniară cu patru canale (LISS-III) și un senzor de câmp cu două canale cu
rezoluție grosieră (WiFS).
44
 În plus față de rezoluția sa spațială mare, senzorul panchromatic poate fi direcționat până la o
distanță de 26°, permițând imagistică stereoscopică și capabilități de vizitare sporite (la doar cinci
zile), similar cu SPOT. Aceste date de înaltă rezoluție sunt utile pentru aplicațiile de planificare urbană
și de cartografiere. Cele patru benzi multispectrale LISS-III se aseamănă cu benzile de la 1 la 4 ale lui
Landsat și sunt excelente pentru discriminarea vegetației, pentru cartografierea acoperirii terenurilor și
planificarea resurselor naturale.

Senzorul WiFS este similar benzilor NOAA AVHRR, iar rezoluția și acoperirea spațială sunt
utile pentru monitorizarea vegetației la scară regională. Figura 14 descrie caracteristicile specifice ale
fiecărui senzor.

Tabel 8 Caracteristicile senzorului IRS

8.5. SENTINEL

O nouă flotă de sateliți ESA, oferă o multitudine de date și imagini care sunt esențiale pentru
programul Copernicus al Europei. Oferind un set de servicii de informații cheie pentru o gamă largă de
aplicații, acest program global de monitorizare face o schimbare treptată în modul în care gestionăm
mediul înconjurător, înțelegem și abordăm efectele schimbărilor climatice și asigurăm viața de zi cu zi.

45
 Primul din serie, Sentinel-1, poartă un instrument radar avansat pentru a furniza o imagine de
zi cu zi și noaptea de imagistica a suprafeței Pământului. Synthetic Aperture Radar (SAR) în bandă C
se bazează pe sistemele SAR de patrimoniu ESA și Canada pe ERS-1, ERS-2, Envisat și Radarsat. Ca
o constelație de doi sateliți orbitând la o distanță de 180°, misiunea își cuprinde întregul Pământ la
fiecare șase zile. Pe lângă transmiterea datelor la o serie de stații de sol din întreaga lume pentru
diseminarea rapidă, Sentinel-1 poartă, de asemenea, un laser pentru a transmite date către sistemul
european de date cu date geostaționare pentru furnizarea continuă a datelor. Misiunea beneficiază de
numeroase servicii.

De exemplu, serviciile care se referă la monitorizarea extinderii ghețurilor din Arctica,

maparea gheții pe mare, supravegherea mediului marin, inclusiv monitorizarea scurgerilor de petrol și
detectarea navelor pentru securitatea maritimă, monitorizarea suprafeței solului pentru riscurile de
mișcare, cartografierea gestionarea pădurilor, a apei și a solului și cartografierea pentru a sprijini
ajutorul umanitar și situațiile de criză.

Designul Sentinel-1, care se concentrează pe fiabilitate, stabilitate operațională, acoperire

globală și livrare rapidă a datelor, este de așteptat să permită dezvoltarea de noi aplicații și satisfacerea
nevoilor în evoluție ale lui Copernicus.

Sentinel-1 este rezultatul unei strânse colaborări între ESA, Comisia Europeană, industrie,
furnizorii de servicii și utilizatorii de date. Proiectat și construit de un consorțiu format din
aproximativ 60 de companii conduse de Thales Alenia Space și Airbus Defense and Space, acesta este
un exemplu remarcabil al excelenței tehnologice europene. Sentinel-1A a fost lansat la 3 aprilie 2014
și Sentinel-1B la 25 aprilie 2016. Ambele au fost date în orbită pe o rachetă de la Soyuz din portul
spațial al Europei din Guyana Franceză.

Sentinel-2 are un program inovator multispectral cu o înaltă rezoluție, cu 13 benzi spectrale

pentru o nouă perspectivă asupra pământului și a vegetației. Combinația de înaltă rezoluție, capacități
noi de spectru, o lățime a buclei de 290 km și timpi de vizitare frecvenți oferă vederi fără precedent ale
Pământului.

Misiunea se bazează pe o constelație de doi sateliți identici în aceeași orbită, la o distanță de

180° pentru acoperirea optimă și livrarea datelor. Împreună acoperă toate suprafețele pământului,

46
insulele mari, apele interioare și de coastă la fiecare cinci zile la ecuator. Sentinel-2A a fost lansat pe
23 iunie 2015, iar Sentinel-2B a urmat la 7 martie 2017.

8.6. Sateliți de observare a suprafeței oceanice

Satelitul Nimbus-7, lansat în 1978, a purtat primul senzor, scanerul color al zonei de coastă
(Coastal Zone Colour Scanne - CZCS), destinat în mod special monitorizării oceanelor și corpurilor de
apă ale Pământului. Obiectivul principal al acestui senzor a fost observarea culorii oceanului și a
temperaturii, în special în zonele de coastă, cu o rezoluție spațială și spectrală suficientă pentru a
detecta poluanții în nivelele superioare ale oceanului și pentru a determina natura materialelor
suspendate în coloana de apă. Satelitul Nimbus a fost plasat într-o orbită sincronă, aproape polară, la o
altitudine de 955 km. Vremurile de trecere a ecuației au fost amiază locală pentru trecerile ascendente
și miezul nopții locale pentru trecerile descendente.

Ciclul repetat al satelitului a permis acoperirea globală la fiecare șase zile sau la fiecare 83 de
orbite. Senzorul CZCS a constat din șase benzi spectrale în porțiunile vizibile, apropiate de IR și
termice ale spectrului, fiecare dată de colectare la o rezoluție spațială de 825 m la nadir, pe o lățime de
1566 km. Figura 15 descrie intervalele spectrale ale fiecărei benzi și parametrul principal măsurat de
fiecare dintre acestea.

Tabel 9 Intervalele spectrale ale benzilor CZCS

8.6.1. Marine Observation Satellite – MOS

Primul satelit de observare marină (MOS-1) a fost lansat de Japonia în februarie 1987 și a fost
urmat de succesorul său, MOS-1B, în februarie 1990. Acești sateliți poartă trei senzori diferiți: o auto-

47
scanare multispectrală cu patru canale Radiometru (Multispectral Electronic Self-Scanning
Radiometer-MESSR), un radiometru cu radiații vizuale și termice cu patru canale (Visible and
Thermal Infrared Radiometer -VTIR) și un radiometru cu scanare cu microunde cu două canale
(Microwave Scanning Radiometer-MSR), în porțiunea cu microunde a spectrului.

Tabel 10 Intervalele spectrale ale senzorului MOS

8.6.1. Sea-Viewing Wide Field-of-View Sensor – SeaWiFS

SeaWiFS (Sea-viewing Wide-Field-of View Sensor) la bordul navei maritime SeaStar este un
senzor avansat conceput pentru monitorizarea oceanelor. Se compune din opt benzi spectrale cu
intervale de lungime de undă foarte îngustă, adaptate pentru detectarea și monitorizarea foarte
specifică a diferitelor fenomene oceanice, inclusiv: producția primară oceanică și procesele
fitoplanctonului, influențele oceanului asupra proceselor climatice (stocarea căldurii și formarea de
aerosoli); monitorizarea ciclurilor de carbon, sulf și azot. Altitudinea este de 705 km cu un timp local
de eco-trecere de 12 ore.

Pentru fiecare bandă sunt disponibile două combinații de rezoluție spațială și lățime de
înclinare: un mod de rezoluție mai mare de 1,1 km, pe o rută de 2800 km și un mod de rezoluție mai
redus de 4,5 km, pe o lungime de 1500 km.

48
 Tabel 11 Caracteristicile senzorului SeaWiFS

9. SENZORUL LIDAR

Tehnica LIDAR operează după acelaşi principiu ca şi radarul, cu menţiunea că RADAR-ul

foloseşte unde electromagnetice în domeniul radio, în timp ce sistemele LIDAR folosesc unde
luminoase, generate de un laser în regim pulsat (energia electromagnetică generate de 2 lasere, este

49
împrăştiată de moleculele de gaz atmosferic şi de particulele în suspensie). Lungimea sau lungimile de
undă utilizate de un sistem LIDAR depind în general de tipul măsurători şi pot fi oricare în domeniul
UV – VIS – IR (355 nm – 1064 nm).

Un sistem LIDAR emite o radiaţie laser care interacţionează cu mediul sau obiectul studiat. O
parte din această radiaţie este împrăştiată înapoi către LIDAR (aceasta fiind purtătorul informaţiei
despre mediul prin care a trecut, deci despre constituenţii atmosferici) şi este captată de receptorul
LIDAR-ului, fiind utilizată pentru a se determina unele proprietăţi ale mediului prin care s-a propagat
radiaţia sau ale obiectului pe care aceasta s-a împrăştiat. Orice sistem LIDAR cuprinde, ca principiu, o
sursă laser, un receptor care are la bază un telescop şi un sistem de achiziţie a semnalului aşa cum este
schiţat în Figura 32, unde α(R) şi β(R) reprezintă coeficienţii optici de extincţie, respectiv de
retroîmprăştiere.

Figura 32 Schema de principiu al unui sistem LIDAR

Laserul este una dintre componentele de bază ale unui sistem LIDAR. De aceea, în funcţie de
aplicaţia dorită, laserul se alege primul, urmând ca celelalte componente sa fie alese astfel încât să fie
compatibile şi să compenseze eventualele aspecte defavorabile datorate laserului.

Lungimile de undă ale laserului sunt de asemenea alese în funcţie de ce anume se doreşte a fi
detectat şi astfel sunt realizate aşa numitele canale elastice şi canale de tip Raman, denumite după tipul
de împrăştiere care a avut loc la interacțiunea radiaţiei laser cu constituenții atmosferici (optica de
împrăştiere utilizată pentru 3 majoritatea sistemelor LIDAR este în general împărţită în împrăştieri

50
elastice de tip Rayleight şi împrăştieri inelastice de tip Raman care rezultă dintr-un schimb de energie
între fotoni incidenţi şi stările de rotaţie şi vibraţie ale moleculelor împrăştietoare).

Sursele laser nu pot fi utilizate pentru orice domeniu de lungimi de undă a radiaţiei
electromagnetice în tehnici de teledetecţie (remote sensing) pentru că mediul atmosferic este şi un
mediu absorbant (de exemplu radiaţiile solare sunt absorbite esenţial în general de moleculele de apă,
dioxid de carbon şi ozon).

Domeniul de lungimi de undă pentru care mediul atmosferic prezintă transparenţă este numită
„fereastră de transparenţă atmosferică”, astfel că sursele laser trebuie să emită în domeniul UV – VIS-
IR.

Figura 33 Transmisibilitatea atmosferei ca funcţie de lungimea de undă

Figura 34 Diferitele straturi în atmosferă cu importanţă pentru

Principiul unui sistem LIDAR constă în trimiterea unei radiaţii electromagnetice (sub formă de
rază sau de puls laser) către ţinta presupusă şi examinarea semnalului de întoarcere. Radiaţia captată
de sistemul de colectare (telescop) este trecută printr-un sistem de recepţie şi apoi trimisă către
51
fotodetectori. Funcţional, un sistem LIDAR este constituit din trei blocuri principale: blocul de emisie
(sursă laser pulsat şi optica de emisie); blocul de recepţie (telescop, optica de detecţie, fotodetectori);
sistemul de achiziţie. Una dintre componentele de bază ale sistemului de emisie fiind laserul,
principalele cerinţe pe care trebuie sa le îndeplinească pentru un sistem LIDAR sunt: să emită pulsuri
electromagnetice de putere mare; să prezinte o bandă de lungimi de undă îngustă; pulsurile să aibă
durată scurtă; divergenţa fasciculului să fie mică; să poată opera la frecvenţe de repetiţie mari. Laserul
(emiţătorul) trimite pulsuri scurte de ordinul nanosecundelor în atmosferă. Emisia laser trebuie să
îndeplinească următoarele caracteristici specifice utile pentru aplicaţia LIDAR: fasciculul laser să
prezinte o divergenţă spaţială extrem de scăzuta (de ordinul microradianilor), să fie quasi-
monocromatic ( < 0.1 nm) şi coerent, laserul să emită pulsuri cu o densitate de putere foarte mare şi
de durată foarte scurtă (ns).

Frecvenţa de repetiţie mare a laserului oferă profile LIDAR cu o precizie mai bună deoarece,
partea de recepţie fiind sincronizată cu sistemul laser oferă posibilitatea de achiziţie și mediere a
profilelor pe verticală cu o rezoluție temporală de ordinul a unui minut.

Principala componentă a sistemului de recepţie este reprezentată de telescop, care poate fi de

tip Newtonian sau de tip Cassegrain. Calitatea depunerii de pe oglinda principală a telescopului, ca şi
geometria acesteia, sunt critice pentru obţinerea unui semnal LIDAR corect şi pentru menţinerea
alinierii laser-telescop în timpul măsurătorilor. Optica receptorului are trei funcţii diferite: să
îmbunătăţească colimarea fasciculului laser; să asigure filtrare spaţială; să blocheze transmisia oricărei
radiaţii nedorite, incluzând emisia parazită a unor laseri.

Ultima dintre funcţii este asumată de analizorul de spectre, al cărui rol este de a selecta
intervalul de lungimi de undă la care se face observaţia pentru a selecta numai fenomenul de
interacțiune dorit şi a fi diminuată contribuţia radiaţiei de fond (la alte lungimi de undă). Alegerea
fotodetectorului este dictată de regiunile spectrale de interes, care la rândul lor sunt determinate de
aplicaţia urmărită şi de tipul de laser utilizat. Semnalul electric este trecut apoi printr-o electronică de
sincronizare, amplificare, conversie analog-digitală, informaţiile fiind transmise prin interfaţa unui
computer capabil să le prelucreze.

9.1. Exemplu de aplicație al sistemului LiDAR

Erupţia vulcanului Eyjafjallajokull din Islanda în data de 14 Aprilie 2010 a condus la emanarea
unui nor de cenuşă în atmosfera terestră şi astfel, cu ocazia acestui eveniment, se poate demonstra
rolul şi importanţa sistemelor LIDAR, mai ales in situaţii de criză deoarece datele LIDAR corelate cu

52
datele satelitare pot oferi informaţii in timp real despre transportul şi altitudinile pe care norul de
cenuşă le străbate.

Figura 35 Profile LIDAR 3D RCS la 532 nm, rezoluţie spaţială: 3.75 m, rezoluţie temporală: 60s

În acest caz marele avantaj îl prezintă sistemele LIDAR, deoarece sunt singurule
instrumente care poate oferi informaţii despre transportul particulelor de cenuşă pe nivelele
atmosferice. Emisiile de sulf au loc mai ales sub forma de SO2, deși si alte specii cu sulf pot fi
prezente.Sursele vulcanice sunt importante pentru încărcarea cu aerosol de sulfat în troposfera
superioară, unde pot contribui la formarea particulelor de gheaţă.

În cazul studiat, deşi raportul de depolarizare are valori corespunzatoare norilor cirrus, raportul
LIDAR este mai mare decat al unui nor cirrusobisnuit (35sr comparativ cu 25sr), ceea ce indică
un amestec de compuşi mai absorbanţi decât cristalele de gheaţă. Ipoteza asupra faptului ca
formaţiunea de la 8-10 km altitudine reprezintă în fapt un nor cirrusformat pe particule de cenuşă
vulcanică este susţinută şi de rularea traiectoriilor inapoi (Backward Trajectory) ale maselor de aer
pentru determinarea originii sursei acestora, HYSPLIT.

Aceasta s-a produs simultan pe mai multe nivele de altitudine, datorită disperisei pe
întregul traseu, şi a prezentat caracteristici diferite în funcţie de condiţiile meteorologice. În timp ce pe
straturile joase (2.5-3.5 km) particuleleşi-au păstrat proprietăţile de la sursă, în straturile cu umiditate

53
ridicată (4-6 km) acestea au devenit nuclei de condensare pentru nori de apă, iar în cele superioare (8-
10 km) au condus la apariţia formaţiunilor noroase de tip cirrus.

Figura 36 Raportul de depolarizare 3D la 532 nm, rezoluţie spaţială : 3.75 m, rezoluţie temporală : 60s

Figura 37 Rularea de traiectorii înapoi (Backward Trajectory ) ale maselor de aer pentru determinarea originii-sursei

54
10. SENZORUL RADAR

RADAR-ul este o invenţie ce nu poate fi atribuită unui anumit savant sau unei singure naţiuni.
Va trebui să privim radarul ca rezultatul a numeroase eforturi de cercetare şi dezvoltare, realizate în
paralel de o serie de oameni de ştiinţă din mai multe ţări. Vom aminti în continuare anumite repere
istorice ce corespund descoperirii unor principii fundamentale sau a unor invenţii mai importante:
1865 Fizicianul englez James Clerk Maxwell a dezvoltat teoria luminii electro-magnetice
(descrierea undelor electromagnetice şi a propagării lor).
1886 Savantul german Heinrich Rudolf Hertz demonstrează existenţa undelor electromagnetice
şi confirmă astfel teoria lui.
1904 Inginerul german Christian Hülsmeyer, specialist în tehnica frecvenţelor înalte,
inventează „Telemobiloskop”-ul, aparat pentru evitarea coliziunilor pe mare. El calculează timpul
parcurs de o undă electromagnetică până la un obiect metalic (navă) şi înapoi. Cunoscând timpul, este
posibilă determinarea distanţei. Acesta este primul experiment practic al radarului. Hülsmeyer îşi
brevetează invenţia în Germania şi Marea Britanie.
1921 Inventarea de către Albert Wallace Hull a unui tub oscillator cu un randament ridicat:
magnetronul.
1922 Inginerii americani Albert H. Taylor şi Leo C. Young de la Naval Research Laboratory
reuşesc pentru prima dată localizarea unei nave construite din lemn.
1930 Lawrence A. Hyland (tot de la Naval Research Laboratory), localizează pentru întâia dată
un avion.
1931 Un vapor este echipat cu un radar. Sunt folosite antene cu reflector parabolic, cu
radiatoare horn.
1936 Descoperirea clistronului de către George F. Metcalf şi William C. Hahn, amândoi de la
General Electric. Acest tub va fi o componentă foarte importantă în sistemele radar ca amplificator sau
oscilator.
1939 Zwei Physiker an der Universität von Birmingham in England, John Randall und Henry
Boot, entwickelten ein leichtes, aber leistungsfähiges Mikrowellenradar und bauten es in ein B- 17
Bomber ein. Das brachte die Wende im U-Boot-Krieg.
1940 Sunt dezvoltate o serie de echipamente radar în S.U.A., Uniunea Sovietică (Rusia),
Germania, Franţa şi Japonia.
Accelerate de luptele tot mai intense şi de dezvoltarea forţelor aeriene, cercetările în domeniul tehnicii
radarului au generat avansuri tehnologice semnificative în timpul celui de-al doilea război mondial. În
perioada “războiului rece” un număr foarte mare de radare au fost instalate de o parte şi de cealaltă a
“cortinei de fier”, în special de-a lungul frontierei germane.

55
 Principiul de bază privind funcţionarea unui radar primar este simplu de înţeles. Totuşi, teoria
poate deveni destul de complexă. Cunoaşterea acestei teorii este esenţială pentru înţelegerea
funcţionării şi operarea corectă a oricărui sistem radar. Proiectarea şi punerea în funcţiune a unui
sistem radar primar necesită cunoştinţe din discipline cuprinse într-o arie largă de domenii cum ar fi
construcţii, mecanică, electronică, electrotehnică, tehnica microundelor, prelucrarea semnalelor şi
procesarea datelor. De asemenea, anumite legi ale fizicii sunt foarte importante.

Măsurarea distanţei cu ajutorul radarului este posibilă datorită proprietăţilor energiei

electromagnetice. Undele electromagnetice sunt reflectate dacă întâlnesc o suprafaţă conductoare
electric. Dacă undele reflectate sunt recepţionate în punctul de unde au plecat, aceasta înseamnă că pe
direcţia de propagare se află un obstacol.

Energia electromagnetică se deplasează prin aer cu viteză constantă, aproximativ egală cu

viteza luminii,

o 300 000 kilometri pe secundă, sau

o 186 000 mile pe secundă, sau

o 162 000 mile nautice pe secundă.

Energia electromagnetică se deplasează prin spaţiu în linie dreaptă, traiectoria fiind foarte puţin
afectată de condiţiile atmosferice şi meteo. Folosind antene de construcţie specială, această energie
poate fi focalizată într-o anumită direcţie dorită. În acest fel se poate determina direcţia obiectelor (în
azimut şi elevaţie).

Aceste principii implementate practic într-un sistem radar asigură descoperirea obiectelor şi
determinarea distanţei, azimutului şi înălţimii acestora.

Distanţa este determinată cunoscând timpul de întârziere al semnalului ecou şi viteza de

propagare c0. Distanţa determinată astfel reprezintă distanţa în linie dreaptă dintre radar şi ţintă şi
poartă numele de „distanţă înclinată”. Distanţa reală este distanţa în plan orizontal (la nivelul solului)
între poziţia radarului şi proiecţia poziţiei ţintei în acest plan. Pentru determinarea acestei distanţe
trebuie cunoscută înălţimea ţintei. Deoarece semnalul parcurge drumul între radar şi ţintă de două ori
56
(dus-întors), timpul de întârziere este împărţit la 2 pentru a obţine timpul de propagare de la radar la
ţintă.

Determinarea coordonatelor unghiulare ale unei ţinte este posibilă datorită directivităţii
antenei. Directivitatea, numită şi câştigul directiv, reprezintă abilitatea antenei de a-şi concentra
energia radiată doar într-o anumită direcţie. O antenă cu o directivitate ridicată se mai numeşte şi
antenă directivă. Prin măsurarea direcţiei în care este orientată antena la momentul recepţionării unui
ecou se pot determina atât azimutul, cât şi unghiul de înălţare al ţintei (elevaţia). Precizia măsurării
coordonatelor unghiulare este determinată de directivitatea antenei, care la rândul ei depinde de
dimensiunile antenei.

Sistemele radar lucrează în general cu unde de frecvenţă foarte înaltă. Principalele motive sunt:

- propagarea cvasi-optică a acestor unde.

- rezoluţie ridicată (cu cât este mai mică lungimea de undă, cu atât pot fi mai mici obiectele ce
le poate detecta radarul).

- cu cât creşte frecvenţa, dimensiunile antenei vor fi mai reduse pentru aceeaşi valoare a
câştigului.

Azimutul absolut (real) al unei ţinte radar este unghiul dintre direcţia Nord şi direcţia ţintei.
Acest unghi este măsurat în plan orizontal şi în direcţia acelor de ceasornic, pornind ca referinţă de la
direcţia Nord (azimut 0).

Transmiterea rapidă şi precisă a azimutului (poziţiei) antenei la sistemele de prelucrare şi

indicare pentru calcularea azimutului ţintelor poate fi realizată prin următoarele două metode:

- sisteme de urmărire sincrone and

- numărarea impulsurilor de azimut (ACP), generate de codificatoare azimutale.

57
 Sistemele de urmărire (servo) sunt utilizate de radarele de generaţie mai veche şi de sistemele
de lansare rachete; ele folosesc de obicei dispozitive numite selsine (transmiţătoare şi receptoare). În
cazul radarelor moderne sunt utilizate codificatoare azimutale care la fiecare rotire a antenei generează
un anumit număr de impulsuri ACP (Azimuth Change Pulses). Numărul de impulsuri este direct
proporţional cu azimutul antenei, aşa că determinarea poziţiei antenei se reduce la numărarea acestor
impulsuri în procesor sau la indicator.

Sistemele radar mai noi acoperă spaţiul de observare fără deplasarea mecanică a antenei sau cu
deplasări mecanice minime. Aceste radare folosesc deplasarea electronică a fasciculului în azimut
şi/sau în elevaţie (reţele fazate de antene).

10.1. Clasificarea sistemelor RADAR

În funcţie de informaţiile pe care trebuie să le asigure, sistemele radar prezintă caracteristici

diferite, iar tehnologiile constructive sunt de asemenea diferite. În funcţie de parametri şi de
tehnologiile utilizate, sistemele radar pot fi clasificate astfel:

Figura 38 Clasificarea sistemelor RADAR

10.1.1. Imaging Radar / Non-Imaging Radar

Un radar formator de imagine (Imaging Radar) asigură reprezentarea unei imagini a obiectului
sau zonei observate. Acest tip de radare sunt utilizate pentru cartografierea Pământului şi a altor
planete, a asteroizilor şi a altor obiecte cosmice, precum şi pentru clasificarea ţintelor în cazul
sistemelor militare.

Exemple tipice de radare ne-formatoare de imagine (Non-Imaging Radar) sunt vitezometrele

radar (radarele poliţiei) şi radioaltimetrele avioanelor. Ultimul tip de radare poate fi numit şi
„difuzometre” deoarece ele măsoară proprietăţile de reflexie ale obiectului sau zonei observate. Un

58
exemplu de radar secundar ne-formator de imagine îl reprezintă sistemele de imobilizare antifurt
instalate recent pe unele automobile.

10.1.2. Radare primare

Un radar primar emite semnale de frecvenţă foarte înaltă care sunt reflectate de către ţinte.
Aceste semnale reflectate sunt apoi recepţionate şi prelucrate. Spre deosebire de radarul secundar, un
radar primar recepţionează componentele reflectate ale propriului semnal emis.

10.1.3. Radare secundare

În cazul acestor radare, avioanele trebuie să fie echipate cu un transponder (transmitting

responder), iar acest transponder răspunde interogărilor radarului cu un semnal de răspuns codificat.
Acest semnal de răspuns poate conţine mult mai multe informaţii decât semnalele recepţionate de
radarele primare (ex. înălţimea de zbor, un cod de identificare sau informaţii privind o defecţiune la
bord, cum ar fi lipsa comunicaţiilor...).

10.1.4. Radare în impulsuri

Radarele în impulsuri emit o serie de impulsuri de frecvenţă foarte înaltă şi de mare putere.
După fiecare impuls de sondaj urmează o pauză mai lungă, destinată recepţionării semnalelor ecou,
apoi un alt impuls de sondaj ş.a.m.d. Direcţia, distanţa, şi dacă este necesar înălţimea sau altitudinea
ţintelor pot fi determinate prin măsurarea poziţiei antenei şi a timpului de propagare al impulsurilor.

10.1.5. Radare cu emisie continuă

Radarele cu emisie continuă (CW – Continuous Wave) emit un semnal de frecvenţă foarte
înaltă continuu. Semnalul ecou este recepţionat şi prelucrat, iar receptorul (care are propria antenă de
recepţie) este dispus în acelaşi loc cu emiţătorul. Orice emiţător radio civil poate fi utilizat pe post de
emiţător radar, dacă se foloseşte un receptor dispus la distanţă de emiţător, care compară timpul de
propagare al semnalului direct cu timpul de propagare al semnalului reflectat. Testele au demonstrat că
poziţia exactă a unui avion poate fi determinată prin prelucrarea şi compararea semnalelor provenind
de la trei staţii de televiziune.

10.1.6. Radare cu emisie continuă fără modulaţie

Semnalul de emisie al acestor radare este constant în amplitudine şi în frecvenţă. Acest tip de
radare sunt specializate în determinarea vitezei. Distanţa nu poate fi măsurată. De exemplu, sunt
59
utilizate de poliţie pentru măsurarea vitezei autovehiculelor (vitezometre radar). Echipamentele mai
moderne (LIDAR) lucrează în gama de frecvenţe laser şi pot face în afara vitezei şi alte măsurători.

10.1.6. Radare cu emisie continuă cu modulaţie

Semnalul de emisie este constant în amplitudine dar modulat în frecvenţă. Această modulaţie
face din nou posibil principiul măsurării timpului de propagare. Un alt avantaj al acestor radare este că
recepţia semnalelor se face fără întreruperi şi astfel rezultatele măsurătorilor sunt disponibile în mod
continuu. Aceste radare sunt utilizate pentru determinarea distanţelor nu foarte mari, atunci când este
necesară o măsurătoare continuă (ex. la măsurarea înălţimii de către avioane sau la radarele meteo şi
cele pentru realizarea profilului vânturilor).

Un principiu similar este utilizat de radarele în impulsuri ale căror impulsuri au durate mari,
afectând în acest fel capacitatea de separare în distanţă. Aceste radare folosesc o modulaţie internă a
impulsurilor emise, făcând astfel posibilă îmbunătăţirea rezoluţiei în distanţă prin metoda compresiei
impulsurilor.

10.1.7. Radare bistatice

Un radar bistatic este un radar care are sistemul de emisie şi cel de recepţie dispuse în locaţii
diferite, aflate la distanţe considerabile una faţă de cealaltă.

10.2. Exemplu de aplicație al sistemului RADAR

O metodă pentru detecţia grindinei o reprezintă folosirea dublei polarizări. Radarul emite şi
recepţionează unde polarizate liniar, comutând rapid de pe polarizarea orizontală pe cea verticală şi
înapoi, de la impuls la impuls sau de la salvă la salvă de impulsuri.

Radarele polarimetrice moderne, cum este sistemul METEOR 1500 produs de Gematronik,
emit simultan pe ambele polarizări. Semnalele recepţionate pe fiecare tip de polarizare sunt numite ZH
şi ZV, iar cu ajutorul lor se calculează reflectivitatea diferenţială ZDR. În cazul precipitaţiilor
moderate până la torenţiale picăturile de ploaie sunt mari, şi în cădere se aplatizează având forma de
sferă turtită. Din această cauză semnalul reflectat de la picături va fi mai puternic pe polarizarea
orizontală decât pe cea verticală.

60
 Constanta dielectrică a gheţii este de aproximativ 20% din cea a apei şi de aceea forma
particulelor de gheaţă are un efect mult mai mic asupra reflectivităţii. De asemenea, particulele de
gheaţă se rostogolesc în cădere, iar ZDR va avea o valoare redusă. Grindina este caracterizată de o
valoare mare a ZH, respectiv mică a ZDR. În cazul în care valoarea ZDR este subunitară (sau negativă
dacă este exprimată în decibeli), rezultă clar că semnalele recepţionate provin de la particule de
grindină. (Doar acestea pot cădea orientate vertical – „pe muchie”!)

Cu ajutorul radarului polarimetric poate fi determinată într-o anumită măsură şi mărimea

picăturilor de ploaie. Raportul dintre lăţimea şi înălţimea picăturilor depinde puţin de mărimea
acestora. Mai importantă este valoarea reflectivităţii. Peste o anumită valoare a ratei precipitaţiilor,
picăturile de ploaie vor avea o anumită mărime. Măsurând reflectivitatea diferenţială se obţine un
rezultat acceptabil.

În cazul în care se emite doar pe polarizare orizontală, dar se recepţionează pe ambele

polarizări, pe canalul de recepţie corespunzător polarizării verticale se recepţionează o anumită
cantitate de energie, rezultată ca urmare a schimbării polarizării (depolarizării) undei în urma reflexiei.
Raportul dintre puterea recepţionată pe canalul cu polarizare verticală şi puterea recepţionată pe cel cu
polarizare orizontală în situaţia emisiei doar pe polarizare orizontală poartă numele de rată de
depolarizare liniară (LDR –Linear Depolarization Ratio). LDR se exprimă de obicei în decibeli.

Până în prezent nu au fost realizate sisteme radar polarimetrice care să măsoare direct mărimea
particulelor de grindină. Acestea determină doar reflectivitatea diferenţială ZDR şi din diferenţele de
fază dintre semnalele polarizate vertical şi orizontal rezultă detecţia grindinei. Intensitatea
precipitaţiilor se determină relativ uşor, însă radarul nu poate stabili dacă este vorba de o cantitate
mare de particule de dimensiuni mici sau doar de câteva dar de dimensiuni mari.

61
11. SPAȚII COLORIMETRICE

Culoarea = calitate a percepției determinată de compoziția spectrală a luminii (radiației

electromagnetice) primite de ochi Lumina vizibilă e compusă dintr-o bandă relativ îngusta a spectrului
electromagnetic. Spectrul vizibil este în domeniul lungimilor de undă: 360nm-830nm.

CIE (Commision Internationale de l’Eclairage-the International Commission on Illumination) a

specificat lungimile de undă corespunzătoare culorilor primare (în anul 1931):

Albastru = 435.8 nm

Verde = 546.1nm

Rosu = 700 nm.

62
 Figura 39 Lungimi de undă spectrul vizibil RGB

Sistemul vizual al omului este un exemplu de sistem pasiv de teledetecție în domeniul vizibil al
spectrului electromagnetic. Spațiile colorimetrice reprezintă spațiul în care culoarea este considerată
un vector ale cărui coordonate tri-cromatice sunt cunoscute și citite pe axele care definesc tipul de
spațiu; astfel este posibilă conversia numerică a definiției unei culori dintr-un spațiu într-altul.

- ROȘU, VERDE, ALBASTRU (RGB)

- TENTA, LUMINOZITATE, SATURAȚIE (HLS)
- TENTA, SATURAȚIE, VALOARE (HSV)
- CIAN, MAGENTA, GALBEN, NEGRU (CMYK)

RGB - Spațiul colorimetric aditiv

- În general este asociat domeniului IT&C;

- Culorile sunt obținute prin amestecul de lumina roșie, verde și albastră;
- Valorile sunt reprezentate pe intervale de la 0 la 255 pentru fiecare canal (culoare) în parte
(28=256);
- Teoretic putem combina 3 canale pe 8 biți pentru a obține o imagine pe 24 biți, numită si în
culori reale.

CMYK - Spațiul colorimetric substractiv

63
 - Este inversul spațiului colorimetric aditiv;
- Culorile sunt obținute prin extragerea unei culori din alb si obținerea culorii
complementare(=distanta care separa o culoare de alb în spațiul aditiv) alb-albastru=galben;
- Valorile sunt reprezentate pe intervale de la 0 la 255 ;
- Teoretic putem combina 3 canale pe 8 biți pentru a obține o imagine pe 24 biți numită și în
culori reale;

Percepția culorilor - Spațiul colorimetric HLS

Percepția culorii se refera la 3 calități cuantificabile:

- HUE (TENTA)- face distincția între culori cum ar fi roșu, verde, albastru;
- Lightness (Luminozitate) - intensitatea percepută a unui obiect care reflectă;
- Saturation (Saturație) - distanta culorii fata de o nuanța de gri cu o intensitate egala (roz este
mai puțin saturat decât roșu, bleu este mai puțin saturat decât albastru.

64
12. CARACTERISTICILE DATELOR

12.1. Rezoluția spațială

Pentru unele instrumente de teledetecție, distanța dintre ținta care este înregistrată și platforma,
joacă un rol important în determinarea detaliilor informațiilor obținute și a suprafeței totale înregistrate
de senzor. Senzorii de pe platformele de la distanță, departe de obiectivele lor, văd de obicei o zonă
mai mare, dar nu poate oferi detalii bune. Detaliile de pe o imagine depind de rezoluția spațială a
senzorului și se referă la dimensiunea lui cea mai mică caracteristică posibilă care poate fi detectată.

Rezoluția spațială a senzorilor pasivi depinde în primul rând de câmpul vizual instantaneu
(Instantaneous Field of View - IFOV). IFOV este conul unghiular de vizibilitate a senzorului (A) și
determină zona de pe suprafața Pământului care este "văzut" de la o anumită altitudine la un anumit
moment din timp (B). Dimensiunea zonei văzute este determinată de înmulțind IFOV cu distanța de la
sol la senzorul (C).

Această zonă de teren se numește rezoluție și determină maximul unui senzor rezoluție
spațială. Pentru ca o caracteristică omogenă să fie detectată, mărimea acesteia trebuie să fie, în
general, egală sau mai mare decât celula de rezoluție. Dacă funcția este mai mică decât aceasta, s-ar
putea să nu poată fi detectată ca luminozitatea medie a tuturor trăsăturilor va fi înregistrată celula de
rezoluție. Cu toate acestea, caracteristicile mai mici pot fi uneori detectabile dacă reflexia lor domină
într-o celulă de rezoluție articulară care permite celule sub-pixel sau rezoluție detectare.

Cele mai multe imagini satelitare sunt compuse dintr-o matrice de elemente din imagine sau
pixeli, care sunt cele mai mici unități ale unei imagini. Pixelii de imagine sunt în mod normal pătrați și
reprezintă o anumită zonă a imaginii. Este important să se facă distincția între dimensiunea pixelului și
rezoluția spațială - nu sunt interschimbabile. Dacă un senzor are a rezoluția spațială de 20 de metri și o
imagine a acelui senzor este afișată la rezoluție maximă, fiecare pixel reprezintă o suprafață de 20m x
65
20m pe teren. În acest caz, dimensiunea pixelilor și rezoluția este aceeași. Cu toate acestea, este
posibilă afișarea unei imagini cu o dimensiune a pixelului diferită decât rezoluția.

12.2. Rezoluția spectrală

Rezoluția spectrală descrie capacitatea unui senzor de a defini intervale de lungimi de undă
fine. Cu cât rezoluția spectrală este mai fină, cu atât este mai mic intervalul de lungime de undă
pentru un anumit canal sau bandă.

Filmul alb-negru înregistrează lungimi de undă care se extind asupra multor părți ale spectrului
electromagnetic sau asupra întregii părți vizibile. Rezoluția sa spectrală este destul de grosieră,
deoarece diferitele lungimi de undă ale spectrului vizibil nu sunt distinse individual și se înregistrează
reflectanța globală în întreaga porțiune vizibilă. Filmul color este, de asemenea, sensibil la energia
reflectată pe partea vizibilă a spectrului, dar are o rezoluție spectrală mai mare, deoarece este
individual sensibil la energia reflectată la lungimile de undă albastru, verde și roșu ale spectrului.

Astfel, ea poate reprezenta caracteristici de diferite culori bazate pe reflexia lor în fiecare din
aceste intervale distincte de lungime de undă. Multe sisteme de detectare la distanță înregistrează
energie pe mai multe intervale separate de lungimi de undă la diferite rezoluții spectrale. Acestea sunt
numite senzori multi-spectrali.

Senzorii multi-spectrali avansați, numiți senzori hiperspectrali, detectează sute de benzi

spectrale foarte înguste în porțiunile vizibile, la infraroșu apropriat din spectrul electromagnetic.
Rezoluția spectrală foarte ridicată facilitează o discriminare fină între diferite ținte pe baza răspunsului
lor spectral în fiecare dintre benzile înguste.

12.3. Rezoluția temporală

Perioada de revizuire a unui senzor de satelit este, de obicei, de mai multe zile. Cu toate
acestea, datorită unui anumit grad de suprapunere în variantele imaginare ale orbitelor adiacente
pentru majoritatea sateliților și creșterii acestei suprapuneri cu creșterea latitudinii, unele zone ale
Pământului tind să fie re-imaginate mai frecvent. Abilitatea de a colecta imaginile din aceeași zonă a
suprafeței Pământului la diferite perioade de timp este unul dintre cele mai importante elemente pentru

66
aplicarea datelor de la distanță. Caracteristicile spectrale ale caracteristicilor se pot schimba în timp și
aceste modificări pot fi detectate prin colectarea și compararea imaginilor multi-temporale.

12.4. Rezoluția radiometrică

De fiecare dată când o imagine este obținută pe film sau printr-un senzor, sensibilitatea sa la
magnitudinea energiei electromagnetice determină rezoluția radiometrică. Rezoluția radiometrică a
unui sistem de imagistică descrie capacitatea sa de a diferenția foarte mici diferențe în ceea ce privește
energia. Cu cât rezoluția radiometrică a unui senzor este mai fină, cu atât mai sensibilă este detectarea
diferențelor mici în energia reflectată sau emisă.

Datele imaginilor sunt reprezentate de numere digitale pozitive care variază de la 0 la (mai
puțin decât) o putere selectată de 2. Acest interval corespunde numărului de biți utilizați pentru
codarea numerelor în format binar. Fiecare bit înregistrează un exponent al puterii 2 (de exemplu 1 bit
= 2 1 = 2). Numărul maxim de niveluri de luminozitate disponibile depinde de numărul de biți utilizați
pentru reprezentarea energiei înregistrate.

67
Figura 40 Caracteristicile de bază ai unor senzori cunoscuți

Figura 41 Imagine satelitară pe 8 bits (256 nivele)

68
Figura 42 Imagine satelitară pe 4 bits (16 nivele)

Figura 43 Imagine satelitară pe 2 bits (4 nivele)

Figura 44 Imagine satelitară pe 1 bits (2 nivele)

69
13. CLASIFICAREA IMAGINILOR

Un analist uman care încearcă să clasifice caracteristicile dintr-o imagine folosește elementele
interpretării vizuale pentru a identifica grupuri omogene de pixeli care reprezintă diferite caracteristici
sau clase de acoperire a terenului de interes. Clasificarea digitală a imaginii utilizează informațiile
spectrale reprezentate de numerele digitale în una sau mai multe benzi spectrale și încearcă să clasifice
fiecare pixel individual pe baza acestei informații spectrale.

Când vorbim despre clase, trebuie să facem distincția între clasele de informare și clase
spectrale. Clasele de informare sunt acele categorii de interese pe care analistul încearcă să le
identifice în imagistică, cum ar fi diferite tipuri de culturi, diferite tipuri de păduri sau specii de arbori,
diferite unități geologice sau tipuri de roci etc.

Clasele spectrale sunt grupuri de pixeli care sunt uniforme (sau aproape similare) în raport cu
valorile lor de luminozitate în diferitele canale spectrale ale datelor. Obiectivul este acela de a se
potrivi claselor spectrale din date cu clasele de informații de interes. Rareori există o potrivire simplă
unu-la-unu între aceste două tipuri de clase. Mai degrabă, pot apărea clase spectrale unice, care nu
corespund oricărei clase de informații de utilizare particulară sau de interes pentru analist.

Alternativ, o clasă largă de informații (de exemplu, pădurea) poate conține un număr de
subclase spectrale cu variații spectrale unice. Folosind exemplul pădurilor, sub-clasele spectrale se pot
datora variațiilor de vârstă, specie și densitate, sau poate ca urmare a umbrelor sau a variațiilor de
iluminare a scenei. Este sarcina analistului de a decide cu privire la utilitatea diferitelor clase spectrale
și la corespondența lor cu clase de informații utile.

Procedurile comune de clasificare pot fi împărțite în două subdiviziuni pe baza metodei

utilizate: clasificarea supervizată și nesupervizată. Într-o clasificare supervizată, analistul identifică în
imagini imaginile reprezentative omogene ale diferitelor tipuri de acoperiri de suprafață (clase de
informații) de interes.

Clasificarea nesupervizată în esență inversează procesul de clasificare supervizat. Clasele

spectrale sunt grupate mai întâi, bazându-se exclusiv pe informațiile numerice din date și sunt apoi
potrivite de către analist la clasele de informații (dacă este posibil). Programele, numite algoritmi de
grupare, sunt utilizate pentru a determina grupările sau structurile naturale (statistice) din date. De

70
obicei, analistul specifică câte grupuri sau clustere trebuie căutate în date. Pe lângă specificarea
numărului dorit de clase, analistul poate specifica și parametrii legați de distanța de separare dintre
clustere și variația în cadrul fiecărui grup.

Rezultatul final al acestui proces de grupare iterativă poate avea ca rezultat unele clustere pe
care analistul va dori să le combine ulterior, sau grupuri care ar trebui defalcate mai departe. Fiecare
dintre acestea necesită o aplicare ulterioară a algoritmului de grupare. Astfel, clasificarea
nesupervizată nu este complet fără intervenția omului. Cu toate acestea, nu pornește de la un set
predeterminat de clase ca într-o clasificare supervizată.

Avantajele clasificării supervizate:

- analistul controlează informația tematică în conformitate cu specificul regiunii și obiectivele

studiului;
- reducerea erorii de relocare statistică;

Dezavantajele clasificării supervizate:

- analistul impune o structura a clasificării indiferent de date;

- zonele martor sunt definite in funcție de categoria tematică;
- zonele martor pot sa nu reprezentative pentru toate condițiile regăsite in întreaga imagine;
- analistul ar putea sa nu recunoască și, implicit, să ignore în clasificare categorii unice care nu
se regăsesc in zonele martor;

Avantaje clasificării nesupervizate:

- nu necesita informații despre zona;

- reducerea erorii umane;
- fiecare clasa este o unitate tematica distinctă;

Dezavantaje clasificării nesupervizate:

- discerne clase spectrale omogene care nu corespund in mod necesar claselor tematice căutate
de analist;
71
 - analistul are control limitat asupra structurii;
- proprietățile spectrale specifice fiecărei clase se modifica în timp.

14. SISTEME DE TRANSMITERE ȘI RECEPȚIONARE

Există 3 modalități principale pentru transmiterea datelor achiziționate de către senzorii

sateliților către suprafață:

- datele pot fi transmise direct către Pământ dacă există la sol o stație de recepție (GRS
– Ground Receiving Station) care este aliniatp în câmpul de transmitere al satelitului;

- datele pot fi înregistrate la bordul satelitului urmând a fi transmise la sol la un anumit

timp;

- datele pot fi transmise către un GRS folosind sistemul TDRSS (Tracking and Data
Relay Satellite System) care este compus dintr-o serie de sateliți de comunicare cu
orbită geosincronă. Datele sunt transmise de la un satelit la altul pana cand ajung la
satelitul aliniat cu GRS-ul.

72
 Există 2 tipuri de GRS: fix și mobil. Majoritatea GRS-urilor sunt fixe, in figura 45 fiind
ilustrate locatiile tuturor GRS-urilor operate de SUA, sistemul pentru distribuirea datelor LANDSAT 7
și/sau LANDSAT 5.

Figura 45 Locatiile tuturor GRS-urilor operate de SUA, sistemul pentru distribuirea datelor LANDSAT 7 și/sau LANDSAT 5

După cum se poate observa în figura 45, GRS-urile fixe nu au încă o acoperire globală așa că
ideea GRS-urilor mobile devine atrăgătoare pentru studiile privind arii restrânse și/sau izolate.

Funcțiile de bază ale unui GRS acoperă arii precum: achiziție de date, procesare de date și
suport pentru utilizatori.

73
15. SISTEME PENTRU PRE-PROCESAREA DATELOR

Multe interpretări și identificări ale țintelor în imaginile de la distanță se realizează manual sau
vizual, adică de către un interpret uman. În multe cazuri, acest lucru se face folosind imaginile afișate
într-un format imagine sau tip de fotografie, independent de tipul de senzor utilizat pentru colectarea
datelor și de modul în care au fost colectate datele. În acest caz se referă la datele ca fiind în format
analogic. Atunci când datele de teledetecție sunt disponibile în format digital, prelucrarea și analiza
digitală pot fi efectuate utilizând un computer. Procesarea digitală poate fi utilizată pentru a îmbunătăți
datele ca un preludiu al interpretării vizuale.

Procesarea și analiza digitală pot fi de asemenea efectuate pentru a identifica automat țintele și
pentru a extrage informațiile complet fără intervenția manuală a unui interpret uman. Cu toate acestea,
rareori prelucrarea și analiza digitală sunt efectuate ca înlocuire completă a interpretării manuale.
Adesea se face pentru a completa și a ajuta analistul uman. Interpretarea și analiza manuală datează de
la începutul începutului teledetecției pentru interpretarea fotografiilor aeriene. Procesarea și analiza
digitală sunt mai recente odată cu apariția înregistrării digitale a datelor de teledetecție și dezvoltarea
computerelor. Atât tehnicile manuale, cât și cele digitale, pentru interpretarea datelor de la distanță, au
avantajele și dezavantajele respective

În general, interpretarea manuală necesită puțin, dacă este cazul, echipament specializat, în
timp ce analiza digitală necesită echipamente specializate și adesea costisitoare. Interpretarea manuală
este adesea limitată la analizarea unui singur canal de date sau a unei singure imagini la un moment
dat datorită dificultății de interpretare vizuală cu mai multe imagini. Mediul de computere este mai
receptiv la manipularea imaginilor complexe ale mai multor sau mai multor canale sau din mai multe
date.

Funcțiile de pre-procesare implică acele operații care sunt necesare în mod normal înainte de
analiza principală a datelor și extragerea informațiilor și sunt în general grupate ca corecții
radiometrice sau geometrice. Corecțiile radiometrice includ corectarea datelor pentru neregulile
senzorilor și senzorul nedorit sau zgomotul atmosferic și conversia datelor astfel încât acestea să
reprezinte cu exactitate radiația reflectată sau emisă măsurată de senzor. Corecțiile geometrice includ
corectarea distorsiunilor geometrice datorate variațiilor geometriei senzor-Pământ și conversia datelor
pe coordonatele lumii reale (de exemplu latitudine și longitudine) pe suprafața Pământului.

74
 Obiectivul celui de-al doilea grup de funcții de procesare a imaginilor grupate sub termenul de
îmbunătățire a imaginii este doar de a îmbunătăți aspectul imaginilor pentru a ajuta la interpretarea și
analiza vizuală. Exemple de funcții de îmbunătățire includ modificarea contrastului pentru a crește
distincția tonală între diferitele caracteristici dintr-o scenă și filtrarea spațială pentru a îmbunătăți (sau
suprima) modelele spațiale specifice dintr-o imagine.

Transformările de imagine sunt operații similare în concepție cu cele pentru îmbunătățirea

imaginii. Cu toate acestea, spre deosebire de operațiile de îmbunătățire a imaginii care sunt aplicate în
mod obișnuit numai unui singur canal de date simultan, transformările de imagine implică procesarea
combinată a datelor din mai multe benzi spectrale. Operațiile aritmetice (adică scăderea, adăugarea,
multiplicarea, diviziunea) sunt realizate pentru a combina și a transforma benzile originale în imagini
"noi" care afișează sau evidențiază mai bine anumite caracteristici ale scenei.

Operațiile de pre-procesare, denumite uneori restaurare și rectificare a imaginii, sunt destinate

să corecteze distorsiunile radiometrice și geometrice specifice ale senzorilor și ale platformelor. Pot fi
necesare corecții radiometrice datorită variațiilor de iluminare a scenei și geometriei de vizualizare, a
condițiilor atmosferice și a zgomotului și a răspunsului senzorului. Fiecare dintre acestea va varia în
funcție de senzorul specific și de platforma utilizată pentru a obține datele și condițiile în timpul
achiziției de date. De asemenea, poate fi de dorit să se convertească și / sau să se calibreze datele la
unități de radiație sau reflecție cunoscute (absolute) pentru a facilita compararea datelor.

Procesul de înregistrare geometrică implică identificarea în imaginea distorsionată (A - A1 până la A4)

a coordonatelor imaginii (adică rând, coloană) a mai multor puncte clar identificabile, denumite puncte
de control (ground control points-GCP) coordonatele terenului (de exemplu, latitudine, longitudine).
Coordonatele reale ale terenului sunt măsurate de obicei de pe o hartă (B - B1 până la B4), fie pe
hârtie, fie pe format digital.

Pentru a corecta corect imaginea originală distorsionată, se folosește o procedură numită

resampling pentru a determina valorile digitale care trebuie plasate în noile locații de pixeli ale
imaginii de ieșire corectate. Procesul de resampling calculează noile valori ale pixelilor din valorile
digitale ale pixelilor originali în imaginea necorectată. Există trei metode comune de reeșantionare:
nearest neighbour, bilinear interpolation și cubic convolution.

75
Nearest neighbour utilizează valoarea digitală din pixel în imaginea originală care este cea mai
apropiată de noua locație a pixelilor din imaginea corectată.

Bilinear interpolation are o medie ponderată de patru pixeli în imaginea originală cea mai
apropiată de noua locație a pixelilor. Procesul de mediere modifică valorile originale ale pixelilor și
creează valori digitale complet noi în imaginea de ieșire.

Cubic convolution merge mai departe pentru a calcula distanța medie ponderată a unui bloc de
șaisprezece pixeli față de imaginea originală care înconjoară noua locație a pixelilor de ieșire. Ca și în
cazul bilinear interpolation, această metodă are ca rezultat valori ale pixelilor complet noi.

Îmbunătățiri ale imaginilor sunt folosite pentru a facilita interpretarea vizuală și înțelegerea
imaginilor. Avantajul imaginilor digitale este că ne permite să manipulăm valorile pixelilor digitale
într-o imagine. Deși corecțiile radiometrice pentru iluminare, influențe atmosferice și caracteristicile
senzorilor pot fi efectuate înainte de distribuirea datelor către utilizator, imaginea poate să nu fie
optimizată pentru interpretare vizuală.

Dispozitivele de teledetecție, în special cele operate de platforme prin satelit, trebuie proiectate
astfel încât să facă față nivelurilor de energie țintă/de fond care sunt tipice tuturor condițiilor care pot
fi întâlnite în timpul utilizării de rutină. Cu variații mari ale răspunsului spectral dintr-o gamă variată
de ținte (de exemplu, păduri, deșerturi, zăpadă, apă etc.), nu se poate calcula în mod optim o corecție
radiometrică generică și să se afișeze intervalul optim de luminozitate și contrast pentru toate țintele.
Astfel, pentru fiecare aplicație și fiecare imagine este de obicei necesară ajustarea personalizată a
intervalului și distribuția valorilor luminozității.

Filtrarea spațială cuprinde un alt set de funcții de procesare digitală care sunt utilizate pentru a
îmbunătăți aspectul unei imagini. Filtrele spațiale sunt proiectate pentru a evidenția sau a suprima
anumite caracteristici dintr-o imagine bazată pe frecvența lor spațială. Se referă la frecvența variațiilor
de ton care apar într-o imagine. Zonele texturate "grosiere" ale unei imagini, în care schimbările de ton
sunt abrupte pe o suprafață mică, au frecvențe spațiale ridicate, în timp ce zonele "netede" cu puțină
variație a tonului peste câțiva pixeli au frecvențe spațiale scăzute.

76
15.1. Calibrarea radiometrică

Calibrarea radiometrică este un proces care transformă datele brute înregistrare de către sateliți,
cunoscute în limbajul de specialitate sub denumirea de DN (digital numbers), într-o unitate de măsură
stabilită (radiatțe, reflectanță). Deoarece spațiul este un mediu neiertător performanțele senzorilor
sateliților pot scădea în timp din cauza degradării. Pentru a obține date corecte pentru realizarea
oricărui tip de studiu este necesar ca DN-urile să fie transformate în cantități fizice.

Calibrarea radiometrica poate fi realizată în 3 etape:

- Pre-flight (înaintea lansării)

- In-flight (în timpul misiunii). Sistemele AVHRR nu dispun de astfel de tehnologie în timp ce
ETM+ deține 3 astfel de senzori dedicații calibrării radiometrice.
- Post-launch calibration. Implică diverse tehnici de calibrare care sunt concepute pentru a
menține stabilitatea funcționării senzorului.

15.2. Calibrarea geometrică

Nici o imagine achiziționată de către un senzor nu poate reprezenta perfect adevărul din teren.
Există numeroși factori care contribuie la distorsionarea datelor precum variația altitudinii platformei,
viteza acesteia, rotația Pământului, dinamica reliefului Pământului și proiecția perspectivei.

Unele erori sunt indentificate și corectare de către sistemele senzorului, altele trebuie
rectificate folosind puncte de control la sol.

Calbirarea geometrică reprezintă un proces foarte complex, mai jos fiind cateva din
operațiunile care sunt utilizate pentru calibrare.

Translația înseamna deplasarea în plan a conținutului imaginii și este echivalentă cu

schimbarea originii sistemului de coordonate de reprezentare. Translația păstrează distanțele între
perechile de pixeli, înainte și după transformare. Translația este definită de componentele de deplasare
pe orizontală (Xo) și pe verticală (Yo), ce formează împreuna un vector de translație (Xo, Yo).

77
 Scalarea este o întindere sau comprimare a imaginii pe una sau pe ambele axe și nu păstrează
distanțele între perechile de pixeli din imaginea inițială și cea transformată. Scalarea este definită de
coeficienții de scalare pe orizontală și respectiv pe verticală, α si β, numere reale pozitive.

15.3. Imbunătățirea calității imaginilor

Adeseori imaginile satelitare pot fi înregistrate discontinuu, imperfecte sau cu artefacte. Cele
mai întâlnite fiind dungile apărute din cauza mai multor factori. Pentru a veni în sprijinul progresului,
numeroase metode de îmbunătățire a imaginilor satelitare au fost integrate în sistemele aflate la bordul
satelitului. Aceste metode de îmbunătățire pot fi împartite în două domenii: spațial și al frecvențelor.

Tehnicile care țin de domeniul spațial se confruntă direct cu pixelii imaginilor, figura 46 și 47
ilustrând procesul unei îmbunătățiri lineare.

Figura 46 Exemplu de imbunatatire lineara: imagine originala si histograma aferenta

78
 Figura 47 Exemplu de imbunatatire lineara: imagine modificata si histograma aferenta

Tehnicile din domeniul frecvențelor presupun modificarea imaginilor conform transformării

Fourier, urmând ca imaginea să fie editată și apoi inversată transformarea înapoi în imagine.
Prelucrarea digitală a imaginilor satelitare (procesarea) se poate face planimetric pentru
extragerea detaliilor planimetrice şi/sau stereoscopic pentru determinarea suplimentară a altitudinii
punctelor suprafeţei terestre şi reprezentarea reliefului.

Prelucrarea digitală nestereoscopică a imaginilor satelitare se realizează prin georeferenţierea sau

redresarea imaginilor satelitare ce urmează a fi prelucrate, urmând apoi procesul de prelucrare a
acestora. Astfel metodele de prelucrare sunt diferite pentru imaginile monospectrale, respectiv a celor
multispectrale. Prelucrarea imaginilor digitale monospectrale se realizează prin metoda filtrării
spaţiale care accentuează sau estompează diferite frecvenţe spaţiale, iar prelucrarea imaginilor digitale
multispectrale se referă la prelucrarea imaginilor unui areal, în benzi spectrale diferite în scopul
obţinerii unei noi imagini.

Prelucrarea digitală stereoscopică a imaginilor satelitare este cea mai precisă şi cea mai
complexă metodă, ce presupune parcurgerea următoarelor etape:

- Orientarea interioară a imaginilor stereogramei;

- Orientarea exterioară a imaginilor stereogramei şi formarea modelului stereoscopic;

79
 - Orientarea absolută a modelului stereoscopic (orientarea modelului stereoscopic în sistemul de
coordonate al planului sau hărţii topografice);
- Exploatarea modelului stereoscopic (vectorizarea detaliilor planimetrice şi trasarea curbelor de
nivel pentru reprezentarea reliefului).

Pentru prelucrarea stereoscopică a imaginilor digitale satelitare există softuri specializate care permit
realizarea şi exploatarea modelului stereoscopic.

15.4. Corecția atmosferică

Reprezintă diminuarea pe cat posibil a efectelor atmosferice asupra signaturilor spectrale si

stabilirea “legaturii” dintre imagine si suprafata terenului. Prin aplicarea parametrilor unui model
atmosferic pentru anumita regiune se pot produce pentru imaginea data (calibrata la senzor) valorile
radiantei la suprafata terenului.

15.5. Corectia de iluminare solara si topografica

Presupune transformarea valorilor de radianta la suprafata terenului obtinute prin corectia

atmosferica in valori de reflectanta la suprafata terenului. Corectia determina de fapt o normalizare sau
o uniformizare a signaturilor spectrale la nivelul aceluiasi element de mediu, deoarece folosind
parametrii iluminarii solare (azimut si elevatie solara), precum si datele derivate din modelul digital al
terenului (umbrirea in momentul obtinerii imaginii) se poate produce un model de imagine uniform la
nivelul signaturilor spectrale.

80
16. ESTIMAREA VARIABILELOR CANTITATIVE

Generarea produselor de înaltă calitatea a reprezentat întotdeauna o preocupare principală a

teledetecției. În etapele inițiale de dezvoltare ale teledetecției interpretarea vizuală era tehnica
principală pentru extragerea și analizarea datelor. Analiza statistică a apărut mai apoi, revoluționând
metodele de analiză și estimare cantitativă a informațiilor despre teren.

16.1. Forward Radiation Modeling

Acesta este procesul care conectează valoarea unui pixel al unei imaginii cu caracteristicile
terenului prin intermediul modelelor matematice.

16.1.1. Scene generation

Generarea scenei reprezintă o descriere cantitativă a modului nostru de a percepe terenul.

Stahler a identificat doua modele: H și L.

Modelul H are aplicabilitate în momentul în care elementele unei șcene sunt mai mari decât
dimensiunea pixelului.

Modelul L are aplicabiltate când inversul modelului H se întalnește.

Modele H pot fi generate folosind tehnici grafice computerizate iar modele L pot fi generate
prin intermediul modelelor matematice sau a SIG (sisteme informaționale geografice).

16.1.2. Surface radiation modeling

Ținând cont de compoziția și proprietățile optice ale terenului putem estima câmpul radiativ.
Sunt 3 tipuri de astfel de modele:

- Geometric optical models

- Turbid-medium radiative transfer models
81
 - Computer simulation models

In geometric optical models, canopy or soil is assumed to consist of geometric protrusions

with prescribed shapes (e.g., cylinder, sphere, cones, ellipsoid, spheroid), dimensions, and optical
properties that are distributed on a background surface in a defined manner (regularly or randomly
distributed). The total pixel value is the weighted average of sunlit crown, sunlit ground, shadowed
crown, and shadowed ground.

Turbid-medium radiative transfer models treat surface elements (leaf or soil particle) as
small absorbing and scattering particles with given optical properties, distributed randomly in the
scene and oriented in given directions. In one-dimensional canopy models, canopy elements are
assumed to be randomly distributed, but three-dimensional RT models can take into account the
structural information of the landscape. The further development of geometric optical models has
incorporated radiative transfer theory in calculating the individual sunlit/shadow components; the
resulting models are often called hybrid models.

In computer simulation models, the arrangement and orientation of scene elements are
simulated on a computer, and the radiation properties are determined based on the radiosity equations
and/or Monte Carlo ray tracing methods.

16.1.3. Atmospheric Radiative Transfer

The radiation at the Earth’s surface is disturbed by the atmosphere before being captured by
the sensor in the atmosphere (airborne sensors) or above the atmosphere (spaceborne sensors).

Atmospheric gases, aerosols, and clouds scatter and absorb the incoming solar radiation and
the reflected and/or emitted radiation from the surface. As a result, the atmosphere greatlymodulates
the spectral dependence and spatial distribution of the surface radiation. The atmospheric radiative
transfer theory is quite mature, and many computer software packages (e.g., MODTRAN, 6S) have
been developed to enable us to calculate all necessary quantities, such as path radiance and
transmittance.

16.1.4. Sensor Modeling

Since common detector materials do not respond across the entire optical spectrum, most
sensors have separate focal planes and noise mechanisms for each spectral region. The sensor model
82
can describe the effects of an imaging spectrometer on the spectral radiance mean and covariance
statistics of a land surface. The input radiance statistics of every spectral channel are modified by
electronic gain, radiometric noise sources, and relative calibration error to produce radiance signal
statistics that represent the scene as imaged by the sensor. The sensor model includes approximations
for the spectral response functions and radiometric noise sources. The spectral response functions of
each instrument can be measured and provided by the sensor manufacturers. Radiometric noise
processes are modeled by adding variance to the diagonal entries of the spectral covariance matrices.

Radiometric noise sources come from the detector and electronics. Detector noise includes
photon (shot) noise, thermal noise, and multiplexer/readout noise. Since detector parameters are often
specified in terms of electrons, the noise terms are summed in a root sum squared sense in that domain
before being converted to noise equivalent spectral radiance. The noise processes originating in the
electronics include quantization noise, bit errors (in recording or transmitting the data), and noise
arising within the electrical components. Besides the sensor spectral response function and radiometric
noise, the sensor model can also include spatial effects using PSF and

17. APLICAȚII ALE TELEDETECȚIEI

17.1. Agricultură

Agricultura joacă un rol dominant în economiile țărilor dezvoltate și nedezvoltate. Indiferent

dacă agricultura reprezintă o industrie comercială substanțială pentru o țară puternică din punct de
vedere economic sau pur și simplu o susținere pentru o foame, suprapopulată, ea joacă un rol
semnificativ în aproape fiecare națiune.

Producția de alimente este importantă pentru toată lumea și producerea de alimente într-un
mod eficient din punct de vedere al costurilor este scopul fiecărui agricultor, manager de fermă la
scară mare și agenție agricolă regională. Un agricultor trebuie să fie informat că este eficient, iar acest
lucru include includerea produselor de cunoaștere și informare pentru a crea o strategie viabilă pentru
operațiunile agricole.

Aceste instrumente îi vor ajuta să înțeleagă sănătatea culturii sale, amploarea infestării sau
daunele cauzate de stres sau randamentul potențial și condițiile solului. Brokerii de mărfuri sunt, de
asemenea, foarte interesați de cât de bune sunt fermele producătoare, cum sunt estimările privind

83
randamentul (atât cantitatea cât și calitatea) pentru toate produsele de control și prețurile de
tranzacționare la nivel mondial.

Imaginile prin satelit sunt folosite ca instrumente de cartografiere pentru a clasifica culturile,
pentru a le examina sănătatea și viabilitatea și pentru a monitoriza practicile agricole. Aplicațiile
agricole ale teledetecției includ următoarele:

- clasificarea tipului de cultură (Figura 20);

- evaluarea stării culturilor;

- identificarea randamentului culturilor;

- cartografierea caracteristicilor solului;

- cartografierea practicilor de gestionare a solului;

- monitorizarea conformității.

17.2. Domeniul forestier

Pădurile reprezintă o resursă valoroasă care oferă hrană, adăpost, habitat pentru mediul
înconjurător sălbatic, combustibil și consumabile zilnice, cum ar fi ingredientele medicale și hârtia.
Pădurile joacă un rol important în echilibrarea aprovizionării și schimbului de CO2 al Pământului,
acționând ca o legătură esențială între atmosferă, geosferă și hidrosferă. Pădurile tropicale, în special,
găzduiesc o imensă diversitate de specii, mai capabile să se adapteze și, prin urmare, să
supraviețuiască, să schimbe condițiile de mediu decât pădurile de monocultură. Această diversitate
oferă, de asemenea, habitat pentru numeroase specii de animale și este o sursă importantă de
ingrediente medicinale.

84
 Principalele probleme legate de gestionarea pădurilor sunt epuizabile din cauza cauzelor
naturale (incendii și infestări) sau a activității umane (tăiere clară, ardere, conversie de teren) și
monitorizarea sănătății și a creșterii pentru exploatarea și conservarea comercială eficientă.

Aplicațiile forestiere ale teledetecției includ următoarele:

Obiectivele pe care trebuie să le îndeplinească agențiile naționale forestiere/de mediu includ

actualizarea acoperirilor forestiere, monitorizarea epuizării și măsurarea proprietăților biofizice ale
standurilor forestiere; răspândirea tipului de acoperire a pădurilor; cartografiere agroforestieră.

Importanța pentru companiile forestiere comerciale și pentru agențiile de gestionare a

resurselor sunt aplicațiile de inventar și de cartografiere; colectarea informațiilor despre recoltă,
actualizarea informațiilor privind inventarul pentru aprovizionarea cu lemn, tipul larg de păduri,
densitatea vegetației și măsurătorile biomasei.

Autoritățile de conservare se ocupă de monitorizarea cantității, sănătății și diversității pădurilor

Pământului.

17.3. Geologie

Geologia implică studiul formelor de relief, structurilor și subsolului, pentru a înțelege procesele fizice
care creează și modifică crusta pământului. Este cel mai des înțeleasă ca explorarea și exploatarea resurselor
minerale și hidrocarburi, în general pentru a îmbunătăți condițiile și standardul de viață în societate. Petrolul
asigură gaze și petrol pentru transportul vehiculelor, carierele de agregate și calcar (nisip și pietriș) oferă
ingrediente pentru betoane pentru pavaj și construcții, minereurile de potasiu contribuie la îngrășăminte,
cărbune pentru producerea de energie, metale prețioase și bijuterii pentru bijuterii, diamante pentru burghie, și
cupru, zinc și minerale asortate pentru o varietate de utilizări.

Geologia include, de asemenea, studiul pericolelor potențiale, cum ar fi vulcani, alunecări de teren și cutremure
de pământ, fiind astfel un factor critic pentru studiile geotehnice referitoare la construcții și inginerie. Studiile
geologice nu se limitează la Pământ - teledetecția a fost utilizată pentru a examina compoziția și structura altor
planete și luni.

85
 Teledetecția este utilizată ca instrument pentru a extrage informații despre structura suprafeței,
compoziția sau subteranul, dar este adesea combinată cu alte surse de date care oferă măsurători
complementare. Datele multispectrale pot furniza informații despre litologia sau compoziția de rocă pe baza
reflectanței spectrale. Radarul oferă o expresie a topografiei de suprafață și a rugozității și, prin urmare, este
extrem de valoroasă, mai ales când este integrată cu o altă sursă de date pentru a oferi o ameliorare detaliată.

Teledetecția nu se limitează la aplicațiile geologice directe - este de asemenea folosită pentru a susține
logistica, cum ar fi planificarea rutei pentru accesul într-o zonă minieră, monitorizarea recuperării și generarea
de casete de bază pe care datele geologice pot fi menționate sau suprapuse.

Aplicațiile geologice ale teledetecției includ următoarele:

- depunerile geografice ale depozitelor geografice ;

- cartografierea litologică;

- cartografiere structurală;

- nisip și pietriș (agregat) explorare / exploatare;

- explorarea mineralelor;

- explorarea hidrocarburilor;

- geologie de mediu;

- geobotanică;

- infrastructura de bază;;

- sedimentarea și monitorizarea;

- cartografierea și monitorizarea evenimentelor;

- cartografiere geografică;
86
 - cartografierea planetară.

17.4. Hidrologie

Hidrologia este studiul apei de pe suprafața Pământului, fie că curge deasupra solului, înghețat
în gheață sau zăpadă, fie reținut de sol. Hidrologia este în mod inerent legată de multe alte aplicații de
teledetecție, în special de silvicultură, agricultură și acoperișuri, deoarece apa este o componentă vitală
în fiecare dintre aceste discipline. Cele mai multe procese hidrologice sunt dinamice, nu numai între
ani, dar și în anotimpuri și, prin urmare, necesită observații frecvente. Teledetecția oferă o imagine
sinoptică a distribuției spațiale și a dinamicii fenomenelor hidrologice, adesea imposibil de realizat
prin sondaje tradiționale. Radarul a adus o nouă dimensiune studiilor hidrologice cu capacitățile sale
de detectare activă, permițând fereastra de timp a achiziției de imagini să includă condiții
meteorologice nefavorabile sau întuneric sezonier sau diurnul.

Exemple de aplicații hidrologice includ:

- maparea și monitorizarea zonelor umede,

- estimarea umezelii solului,

- monitorizarea zăpezii / delimitarea pachetului de zăpadă,

- măsurarea grosimii zăpezii;

- determinarea echivalentului zăpadă-apă,

- monitorizarea ghețurilor pe râu și lac,

- cartografierea și monitorizarea inundațiilor,

- monitorizarea dinamicii ghețarului (supratensiuni, ablație);

87
 - detectarea schimbării râului / deltei;

- bazinul de drenaj și modelarea bazinului hidrografic;

- irigare canal de detectare a scurgerilor;

- planificarea irigării.

17.5. Acoperirea terenului și categoriile de folosință

Deși termenii de acoperire a terenurilor și folosirea terenurilor sunt deseori folosiți în mod
interschimbabil, semnificațiile lor reale sunt destul de distincte. Acoperirea terestră se referă la
acoperirea de suprafață pe teren, indiferent dacă este vegetație, infrastructură urbană, apă, sol gol sau
altele. Identificarea, delimitarea și cartografierea acoperirii terenului este importantă pentru studiile
globale de monitorizare, managementul resurselor și activitățile de planificare. Identificarea acoperirii
terenului stabilește linia de bază de la care pot fi efectuate activitățile de monitorizare (detectarea
modificărilor) și oferă informații despre acoperirea terenului pentru hărțile tematice de referință.

Utilizarea terenului se referă la scopul pe care terenul îl servește, de exemplu, recreere, habitat
al naturii sălbatice sau agricultură. Aplicațiile de utilizare a terenurilor implică atât cartografierea de
bază, cât și monitorizarea ulterioară, deoarece sunt necesare informații în timp util pentru a ști care
este cantitatea actuală de teren în ce fel de utilizare și pentru a identifica modificările utilizării
terenurilor de la an la an. Aceste cunoștințe vor contribui la elaborarea strategiilor de echilibrare a
conservării, a utilizărilor conflictuale și a presiunilor de dezvoltare. Problemele care conduc studiile de
utilizare a terenurilor includ îndepărtarea sau perturbarea terenurilor productive, ingerințele urbane și
epuizarea pădurilor.

Este important să se facă distincția între această diferență între acoperirea pământului și
utilizarea terenului și informațiile care pot fi constatate de la fiecare. Proprietățile măsurate prin
tehnici de teledetecție se referă la acoperirea pământului, din care se poate deduce utilizarea terenului,
în special cu date auxiliare sau cunoștințe a priori.

Aplicațiile de utilizare a teledetecției includ următoarele:

88
 - managementul resurselor naturale;

- protecția habitatului faunei sălbatice;

- maparea de bază pentru introducerea în GIS;

- expansiunea/instigarea urbană;

- rutare și planificare logistică pentru activități de extragere de resurse;

- delimitarea daunelor (tornade, inundații, vulcanice, seismice, incendii);

- limitele legale pentru evaluarea impozitelor și a proprietății;

- detectarea țintelor - identificarea fâșiilor de aterizare, a drumurilor, a curățării, a

podurilor, a pământului /a apei

18. APLICAȚII MOBILE DEDICATE TELEDETECȚIEI ȘI GIS

18.1. Kit Geografic Open Data (GeoODK)

GeoODK are o funcționalitate asemănătoare ODK și constă, de asemenea, din multe

instrumente. În plus, este capabil să afișeze obiecte punctuale pe o hartă raster online și offline (Fig.
3). TileMill din MapBox este utilizat pentru a crea o hartă offline. Formatele sursă sunt CSV și KML,
în plus, GeoODK oferă o resursă specială pentru conversia datelor din formatul autohton într-un
formular de formă.

89
 Figura 48 Kit Geografic Open Data (GeoODK)

18.2. Colecția de date mobile (MDC)

Colecția de date mobile (MDC) face parte din GIS Cloud - un mediu web cuprinzător pentru
crearea, încărcarea, editarea și distribuirea datelor spațiale. Este un instrument foarte ușor de utilizat,
dar puternic, care, cu toate acestea, are limitări semnificative ale planului tarifar gratuit (până la 100
MB pentru date raster și media, până la 10.000 de obiecte vectoriale, lipsa capacității de a lucra cu
hărți private și, cel mai enervant, capacitatea de conectare mai multe dispozitive mobile).

MDC este în general similar cu GeoODK, dar spre deosebire de acesta din urmă, toate etapele
de creare, editare și procesare a geodatelor din acesta sunt realizate printr-o interfață web simplă și
90
ușor de utilizat. La fel ca GeoODK, MDC nu are capacitatea de a adăuga un punct pe harta unde
doriți; acest lucru poate fi realizat numai prin formular, folosind datele de locație de la senzorul GPS al
dispozitivului (Fig. 4). În schimb, instrumentul pentru crearea unei cache de hărți mobile pentru lucrări
offline funcționează „din cutie”.

Figura 49 Colecția de date mobile (MDC)

18.3. NextGIS

NextGIS este o soluție completă pentru colectarea, stocarea și procesarea datelor spațiale. Este
format din piese web, desktop și mobile. Aceasta din urmă este o aplicație pentru platforma Android,

91
care este proiectată să funcționeze cu geodate în domeniu. NextGIS Mobile are o interfață modernă și
intuitivă , care se adaptează cu ușurință la orice diagonală ecran.

Figura 50 NextGIS

Principalul format de date vectorial este GeoJSON (din fericire, poate fi convertit cu ușurință
într-un fișier de formă în QGIS sau NextGIS Desktop), în timp ce o serie de formări raster și vector
sunt suportate direct sau prin protocoale de schimb de date. NextGIS a dezvoltat un plugin pentru
QGIS / NextGIS Desktop numit QTiles special pentru a crea o memorie cache offline. Cu aplicația
puteți crea și edita puncte (preluate de la senzorul GPS și oriunde pe hartă), linii și poligoane, precum
și desenați linii și poligoane pe pista dvs.

92
18.4. Mapit GIS

Mapit GIS este un sistem GIS mobil dezvoltat, care implementează o gamă largă de funcții
pentru lucrul cu geodatele, inclusiv culegerea pe teren.

Nu depinde de nicio aplicație web sau desktop; Fișierele de intrare și de ieșire pentru Mapit pot fi
pregătite și procesate în sistemul de informații geografice preferate. Spre deosebire de soluțiile
discutate mai sus, Mapit are un designer de forme încorporat: puteți specifica câmpurile și valorile
necesare direct pe tabletă sau smartphone. Mapit poate importa, crea, edita și exporta puncte, linii și
poligoane; puteți utiliza serviciul de hărți online raster (de exemplu, Google Maps sau Open Street
Map) sau cache-ul de offline; manager de strat flexibil disponibil. Documentația este simplă, dar
cuprinzătoare și foarte bine ilustrată.

93
 Figura 51 Mapit GIS

LISTA DE FIGURI

Figura 1 Schema logică a funcționării teledetecției..............................................................................................2

Figura 2 Prima fotografie din lume......................................................................................................................3
Figura 3 Vedere de la fereastra din Le Gras........................................................................................................4
Figura 4 Prima fotografie color făcută vreodată..................................................................................................4
Figura 5 Lansarea Cape Canaveral.....................................................................................................................5
Figura 6 Prima fotografie a unei persoane – Boulevard du Temple, Paris...........................................................5
Figura 7 Prima fotografie digital..........................................................................................................................6
Figura 8 Robert Cornelius - Autoportret..............................................................................................................6
Figura 9 Prima fotografie din spațiu....................................................................................................................7
Figura 10 Lansator de săgeți-rachetă – China, 1232...........................................................................................8
Figura 11 Tipuri de rachete Congreve..................................................................................................................9
Figura 12 Designul primului satelit artificial al Pământului..............................................................................13
Figura 13 Satelitul Explorer 6............................................................................................................................15
Figura 14 Prima imagine satelitara - Portiune centrala din Oceanul Pacific insorita si acoperita cu nori.......16
Figura 15 Prima imagine satelitara realizată de CORONA (Misiunea KH-1)...................................................17
94
Figura 16 Imgine satelitară realizată de CORONA după rectificări a aceluiași aeroport (Misiunea KH-4)......18
Figura 17 Sistemul stereo-panoramic utilizat în misiunile KH-4A......................................................................19
Figura 18 Reprezentare grafică a lungimii de undă...........................................................................................20
Figura 19 Regiunile spectrului electromagnetic.................................................................................................21
Figura 20 Vegetation spectral signature. Green signature: healthy vegetation; red signature: dry vegetation.
Shadowed areas: VIS, visible wavelength corresponding to the chlorophyll peak; RE, red edge; NIR, near-
infrared wavelength corresponding with cell structu..........................................................................................24
Figura 21 Reflectanța apei, zăpezii, norilor, vegetației și a solului....................................................................25
Figura 22 Altitudinea orbitală a multor sateliți artificiali importanți ai Pământului.........................................26
Figura 23 Reprezentarea grafică a distribuției câtorva sateliți geostaționari în comparație cu sateliții cu orbită
polară..................................................................................................................................................................27
Figura 24 Țări care dețineau sateliți și țări care dețineau sateliți și situri de lansare în anul 1966...................27
Figura 25 Țări care dețineau sateliți și țări care dețineau sateliți și situri de lansare în anul 2016...................27
Figura 26 Reprezentarea grafică a principiilor teledetecției pasive...................................................................30
Figura 27 Reprezentarea grafică a diferențelor dintre teledetecția pasivă și cea activă....................................30
Figura 28 Imagine multispectrală Landsat 7......................................................................................................31
Figura 29 Benzile spectrale ale Programului GOES..........................................................................................33
Figura 30 Prima imagine a Pământului obținută de sistemul GOES la data de 25.10.1975................................34
Figura 31 Benzile spectrale ale Programului NOAA..........................................................................................35
Figura 32 Schema de principiu al unui sistem LIDAR........................................................................................43
Figura 33 Transmisibilitatea atmosferei ca funcţie de lungimea de undă..........................................................44
Figura 34 Diferitele straturi în atmosferă cu importanţă pentru........................................................................44
Figura 35 Profile LIDAR 3D RCS la 532 nm, rezoluţie spaţială: 3.75 m, rezoluţie temporală: 60s...................46
Figura 36 Raportul de depolarizare 3D la 532 nm, rezoluţie spaţială : 3.75 m, rezoluţie temporală : 60s........47
Figura 37 Rularea de traiectorii înapoi (Backward Trajectory ) ale maselor de aer pentru determinarea
originii-sursei......................................................................................................................................................47
Figura 38 Clasificarea sistemelor RADAR.........................................................................................................50
Figura 39 Lungimi de undă spectrul vizibil RGB................................................................................................54
Figura 40 Caracteristicile de bază ai unor senzori cunoscuți.............................................................................58
Figura 41 Imagine satelitară pe 8 bits (256 nivele)............................................................................................58
Figura 42 Imagine satelitară pe 4 bits (16 nivele)..............................................................................................59
Figura 43 Imagine satelitară pe 2 bits (4 nivele)................................................................................................59
Figura 44 Imagine satelitară pe 1 bits (2 nivele)................................................................................................59
Figura 45 Locatiile tuturor GRS-urilor operate de SUA, sistemul pentru distribuirea datelor LANDSAT 7 și/sau
LANDSAT 5........................................................................................................................................................62
Figura 46 Exemplu de imbunatatire lineara: imagine originala si histograma aferenta....................................66
Figura 47 Exemplu de imbunatatire lineara: imagine modificata si histograma aferenta..................................67
Figura 48 Kit Geografic Open Data (GeoODK).................................................................................................75
Figura 49 Colecția de date mobile (MDC).........................................................................................................76
Figura 50 NextGIS..............................................................................................................................................77
Figura 51 Mapit GIS...........................................................................................................................................78

LISTA DE TABELE

Tabel 1 Rezumatul programului CORONA 1959-1972.......................................................................................18

95
Tabel 2 Domeniile spectrale și aparatele de teledetecție....................................................................................22
Tabel 3 Benzile spectrale ale Programului MSS.................................................................................................36
Tabel 4 Rezoluția spectrală a benzilor TM.........................................................................................................36
Tabel 5 Cele 8 benzi ale Programului Landsat 7...............................................................................................37
Tabel 6 Cele 11 benzi ale Programului Landsat 8..............................................................................................37
Tabel 7 Benzile spectrale ale sistemului de vizualizare HRV..............................................................................38
Tabel 8 Caracteristicile senzorului IRS..............................................................................................................39
Tabel 9 Intervalele spectrale ale benzilor CZCS.................................................................................................41
Tabel 10 Intervalele spectrale ale senzorului MOS.............................................................................................41
Tabel 11 Caracteristicile senzorului SeaWiFS....................................................................................................42

BIBLIOGRAFIE

1. http://www.mdpi.com/journal/remotesensing
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Remote_sensing
3. https://oceanservice.noaa.gov/facts/remotesensing.html
4. https://www.usgs.gov/faqs/what-remote-sensing-and-what-it-used?qt-news_science_products=7#qt-
news_science_products
5. https://earthobservatory.nasa.gov/Features/RemoteSensing/
6. http://www.nrcan.gc.ca/earth-sciences/geomatics/satellite-imagery-air-photos/satellite-imagery-
products/educational-resources/9379
7. http://grindgis.com/remote-sensing/advantages-and-disadvantages-of-remote-sensing
8. https://www.planetek.it/eng/training_courses/online_manuals/on_line_course_of_remote_sensing/2
_the_history_of_remote_sensing
9. https://www.oneonta.edu/faculty/baumanpr/geosat2/RS%20History%20II/RS-History-Part-2.html
10. https://sentinel.esa.int/web/sentinel/home
11. https://landsat.usgs.gov/
12. https://en.wikipedia.org/wiki/SPOT_(satellite)

96
13. https://timesofindia.indiatimes.com/india/Isro-prepares-for-historic-100th-
mission/articleshow/15599355.cms
14. https://web.archive.org/web/20131006213713/http://www.cnes.fr/web/CNES-en/1415-spot.php
15. https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0924271615002270
16. https://gisgeography.com/passive-active-sensors-remote-sensing/
17. https://gisgeography.com/passive-active-sensors-remote-sensing/
18. http://www.angelfire.com/co/pallav/satsensor.html
19. https://webcultura.ro/prima-fotografie-din-lume/
20. https://playtech.ro/2015/o-scurta-istorie-a-fotografiei-sapte-momente-marcante/
21. https://www.yoda.ro/stiinta/ce-surprinde-prima-fotografie-cu-pamantul-vazut-din-spatiu-imagine-
impresionanta-de-acum-70-de-ani.html
22. https://stiintasitehnica.com/racheta-spatiala-istorie/
23. http://www.russianspaceweb.com/sputnik_design.html
24. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sputnik_1
25. https://geografie.uvt.ro/wp-content/uploads/2015/07/Lp-9.pdf
26. http://employees.oneonta.edu/baumanpr/geosat2/RS%20History%20II/RS-History-Part-2.html
27. https://www.researchgate.net/figure/Vegetation-spectral-signature-Green-signature-healthy-
vegetation-red-signature-dry_fig4_333858481
28. https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_satellites_in_geosynchronous_orbit
29. https://ro.wikipedia.org/wiki/Satelit_artificial#/media/Fi%C8%99ier:Orbitalaltitudes.svg
30. https://www.researchgate.net/figure/Reflectance-of-snow-water-cloud-vegetation-soil-and-
water_fig3_336610814
31. https://www.ucsusa.org/resources/satellite-database#.W7WcwpMza9Y
32. https://ro.wikipedia.org/wiki/Satelit_artificial#Sateli%C8%9Bi_artificiali_cu_orbita_polar%C4%83
33. http://alpha.imag.pub.ro/ro/cursuri/archive/color.pdf
34. https://qph.fs.quoracdn.net/main-qimg-6ee611d3013b4a47f9ad5fba8a1953b7.webp

97