“Dacă ni-i imaginăm pe marii compozitori sub forma unui lanţ de munţi, atunci Bach îşi

înalţă culmea departe, deasupra norilor, unde toate razele arzătoare ale soarelui alunecă
pe suprafaţa de o albeaţă orbitoare a învelişului ei de gheaţă Aşa este Bach, limpede şi
strălucitor ca si cristalul.”  Gorki

Johann Sebastian Bach (n. 31 martie 1685, Eisenach - d. 28 iulie 1750, Leipzig) a fost

un compozitor german şi organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul din
cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală,
stăpânirea mijloacelor tehnice şi expresive, pentru frumuseţea artistică.

S-a născut la 21 martie 1685, la Eisenach, în ţinutul Turingiei,

unde familia Bach era cunoscută prin numărul mare de
muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach
începe cu Veit Bach (cca 1550-1619), un brutar cu recunoscute
aptitudini muzicale. În această familie cultivarea muzicii a
devenit o tradiţie, mulţi membri îndeletnicindu-se cu muzica,
fie ca profesionişti, fie ca amatori. Tatăl lui Sebastian, Johann
Ambrosius, era un modest muzician, împovărat de o familie
numeroasă cu opt copii, dintre care i-au rămas în viaţă patru,
Sebastian fiind mezinul.
Rămas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist
la Ohrdurf, îl ia la el şi-l instruieşte în domeniul muzicii, al
clavecinului şi al compoziţiei. Elev al lui J. Pachelbel, unul
dintre renumiţii organişti germani ai vremii, J. Christoph i-a
asigurat o severă educaţie, ce contravenea năzuinţelor
copilului, căci în el mocnea deja flacăra artistului. Simţind
nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furiş compoziţii ale renumiţilor organişti,
J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Încorsetarea în regulile severe i-a servit însă la obţinerea
unei virtuozităţi de scriitură polifonică, atât de necesară artistului în mânuirea cu lejeritate a
mijloacelor de exprimare.
După cinci ani (1700), se mută la Liceul din oraşul Lüneburg, unde devine şi corist la biserica
Sfântul Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanţă, deoarece aici cunoaşte în
biblioteca şcolii creaţii de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt, Pachelbel ş.a. Tot aici îl
are printre îndrumători pe organistul Georg Böhm, elev al lui J. Reincken şi continuator al
şcolii germane nordice de orgă. De la reprezentanţii acestei şcoli, Bach şi-a însuşit stilul amplu
şi fastuos, precum şi dramaturgia şi lirismul acestei muzici de orgă. De la Böhm preia tradiţia
prelucrării polifonice a coralelor, pe care o va duce la mare înflorire în formele bazate pe coral.
Dornic să asimileze cât mai mult, se îndreaptă spre Hamburg pentru a-l auzi şi cunoaşte pe
organistul şi compozitorul Johann Adam Reincken.
Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea şcolii din Lüneburg este nevoit să
se angajeze ca muzician la diferite curţi şi, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieţii de
muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După câteva luni petrecute
ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt (1704-1707), dar
îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspiraţiile muzicale şi nici nu-i erau favorabile
evoluţiei sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât şi nivelul scăzut de
profesionalism al coriştilor, pe care trebuia să-i înveţe în continuu, nu puteau contribui la
dezvoltarea sa.
În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru săptămâni şi pleacă pe
jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, îşi desfăşura activitatea de
organist, cântând atât la slujbe, cât şi la acele „Abendmusiken„. În loc de patru săptămâni, el
rămâne patru luni, timp în care îşi însuşeşte procedeele componistice şi instrumentale ale
marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, aşa
încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se căsătoreşte cu vara sa, Maria
Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar,
unde activează ca organist şi muzician al curţii. În anii petrecuţi ca muzician la curtea ducală
din Weimar (1708-1717) şi apoi la Köthen (1717-1723) şi-a îndreptat privirile înspre muzica de
cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani germani, francezi şi italieni,
transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă şi clavir. La Weimar a transcris
concerte pentru orgă (6) şi pentru clavir (18) din creaţia lui Vivaldi, Corelli, Benedetto
Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din
Legrenzi, Albinoni, Corelli).
Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printru-un elev al lui Lully,
prezent la curtea de la Celle. Curţile numeroşilor principi germani, oricât de neînsemnaţi ar fi
fost ei, se întreceau în a imita fastul şi strălucirea curţii regale franceze. Versailles-ul dădea
tonul modei în Europa şi micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări şi recepţii
somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriţi îşi permiteau să ţină chiar
un teatru de operă.
În muzica de cameră, arta claveciniştilor francezi, cu ornamentaţia rococo-ului, s-a răspândit
şi la curţile germane. Bach a asimilat acest stil şi pe cel al violoniştilor italieni, dar a trecut
aceste modalităţi de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniştilor francezi
a surprins elemente viabile, şi anume graţia şi spontaneitatea melodică, înlăturând
ornamentaţia inutilă sau dăunătoare clarităţii. Iar din muzica italienilor a preluat
cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de ornamentică.
Din timpul şederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul francez Jean
Louis Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un turnir muzical
cu acest organist, Bach şi-a uimit adversarul prin variaţiunile improvizate la clavecin, încât, în
preziua turnirului Marchand a plecat pe neaşteptate.
La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o orgă pe
măsura cerinţelor sale, şi-a îndreptat atenţia spre muzica instrumentală de cameră. Aici a scris
cele şase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful Christian Ludwig de
Brandenburg, şi o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la Köthen, îi moare soţia. După
un an, se recăsătoreşte cu Anna Magdalena Wülken, muziciană cu o frumoasă voce de soprană
şi aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, acele gingaşe Klavierbüchlein, colecţii de
mici piese pentru începători. În 1720, a încercat să ocupe postul de organist la biserica Sfântul
Iacob din Hamburg, dar, în locul lui, a fost preferat un muzician rămas anonim. Aici va cânta
şi la orga bisericii Sfânta Ecaterina, în faţa organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani în
urmă realizând variaţiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: „Credeam că nu mai
există această artă; văd că încă mai trăieşte în dumneavoastră.”
În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde avea
obligaţia de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriştii şcolii şi de a
executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condiţiile istovitoare de lucru, dar mai ales
atitudinea obtuză şi chiar răuvoitoare a conducătorilor oraşului sau ai bisericilor (el va dirija şi
corul bisericii Sfântul Nicolae), de care depindea, şi grijile familiale au înnegurat viaţa
genialului muzician. În pofida greutăţilor şi a climatului muzical cu totul impropriu unei creaţii
de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieţii sale cele mai mari şi mai valoroase
lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile şi Missa în si minor.
Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea
căruia funcţiona ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifică fugă
pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă şapte ricercare, două
canoane şi o sonată á tre (pentru flaut, vioară şi clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise
regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciţii de polifonie şi demonstraţii de
virtuozitate tehnică.
Între anii 1729-1740 a condus şi “Collegium musicum”, societate muzicală studenţească
fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-
suite şi cantate laice. Deşi n-a scris muzică de operă, el se interesa de creaţia dramatică,
urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curţii din Dresda. Aici fusese adus, în 1717,
veneţianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus
viaţa muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător” şi „Nu ştiu ce-i
durerea”, precum şi „Cantata cafelei”, sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.
În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701), prevăzut
cu dispozitiv de oprire a vibraţiei coardelor (Dämpfer, étouffeur). Cunoscut pentru virtuozitatea
execuţiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuşi
perfecţionase instrumentul, încercând construirea aşa-numitei viola pomposa, de dimensiuni
mai mari decât viola da gamba şi a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal şi
maţ, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârşitul vieţii, Bach a încercat să-şi tipărească
lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa.
O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârşitul său din anul 1750.
Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supravieţuit opt: 4 fete şi 4 băieţi. Fiica cea mai mare,
având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit
importanţi muzicieni. organist şi compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit
“Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant şi un precursor al simfoniei şi al
liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei şi capelmaestru la Hamburg, al doilea său fiu, K.
Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin şi Hamburg”, a contribuit la statornicirea formei
de sonată şi la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-1795), numit “Bach din
Bückeburg”, s-a remarcat prin calităţile sale de organist în acest oraş. Un ultim fiu, Johann
Christian (1735-1782), “Bach din Milano şi Londra” a suferit o influenţă italiană ca elev al lui
Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul preferat al curţii regale, scriind
muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare măsură, la crearea genului ce va
domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea..
Creaţia bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucişau la
începutul secolului al XVIII-lea, ci şi o încununare a evoluţiei muzicii polifonice şi un moment
de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii
melodice provenite nemijlocit din creaţia populară. Această rădăcină în arta populară
constituie cheia de boltă a expresivităţii operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.
Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini
fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deşi a crezut neştirbit în fericirea vieţii veşnice, în
creaţia sa nu a redat omul împăcat, care aşteaptă cu seninătate viaţa de dincolo, ci omul cu
toate îndoielile, cu nesfârşitele sale ispite şi căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase şi
înălţătoare, ancorate în neclintita credinţa a prezenţei divine în viaţa omului.

Fire echilibrată şi modestă, el şi-a dedicat creaţia preamăririi lui Dumnezeu şi 160 înălţării
spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach îşi începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse,
ajută-mă” şi o sfârşea cu inscripţia “numai pentru slava lui Dumnezeu”.