Sunteți pe pagina 1din 44

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

PRESA ŞI ACTUALITATE

CULEGERE DE TEXTE
SEMESTRUL I

DECEMBRIE 2008
CUPRINS

Parlamentul / 3

Preşedinţia / 7

Curtea Constituţională / 11

Guvernul / 12

Prefectura / 17

Primăria / 19

Consiliul judeţean / 22

Ministerul Public / 23

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie / 28

Consiliul Superior al Magistraturii / 30

Avocatul Poporului / 34

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii / 37

Serviciul Român de Informaţii / 39

Serviciului de Informaţii Externe / 43

Acest material reprezintă un suport de curs. A fost elaborat de studenţii anului I sub coordonarea: lect. univ. dr.
Silvia Branea, asist. univ. Irene Buhăniţă, asist. univ. drd. Antonio Momoc, asist. univ. drd. Raluca Radu, asist.
univ. dr. Romina Surugiu, cadru didactic asociat drd. Elisabeta Şerban, cadru didactic asociat Oana Dan în 2006.
Corectură: Oana Dan, Romina Surugiu. Aducere la zi: Raluca Radu.

Notă: studenţii sunt sfătuiţi să caute în dicţionar toate cuvintele de a căror înţeles nu sunt siguri, gen
grefier, judecător, magistrat, colegiu.

2
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
Parlamentul este cel care face legile!

România, prin Constituţie1, este o democraţie constituţională, în care statul se


organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi
judecătorească. Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 din Constituţie). Parlamentul României este bicameral,
fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi din Senat. Acestea adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în
prezenţa majorităţii membrilor, în şedinţe publice, dacă membrii lor nu au hotărât secretizarea
şedinţelor (art. 67 şi 68). Parlamentul adoptă:
• legi constituţionale (de revizuire a Constituţiei),
• legi organice (legate de organizarea şi funcţionarea instituţiilor statului şi ale
partidelor politice, de infracţiuni, de regimul juridic al proprietăţii, de
raporturile de muncă şi de statutul minorităţilor naţionale, printre altele)
• legi ordinare, se arată în art. 73.
În plus, Parlamentul exercită controlul parlamentar asupra instituţiilor statului, în condiţiile
legii.

I. MEMBRII CELOR DOUĂ CAMERE. ORGANIZAREA PARLAMENTULUI


Membrii Camerei Deputaţilor şi membrii Senatului sunt aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat. Astfel, potrivit Constituţiei, senatorii şi deputaţii sunt aleşi de
cetăţenii cu drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
Singurii care nu au drept de vot, potrivit Constituţiei, sunt debilii sau alienaţii mintal, puşi sub
interdicţie, şi persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea
drepturilor electorale (art. 36).
Candidaţii pentru funcţia de senator sau de deputat au dreptul să fie aleşi dacă au
drept de vot, cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16). Nu pot candida cetăţenii cărora
le-a fost interzisă asocierea în partide politice, aşa cum arată art. 40, al. 3: judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte
categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23
de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor şi vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi
în Senat (art. 37 din Constituţie). Camera Deputaţilor este formată din 332 deputaţi şi
Senatul, din 137 senatori; un deputat reprezintă astfel, matematic, 70.000 de locuitori, iar un
senator 160.000 de locuitori. În plus, parlamentarii îi reprezintă pe cetăţenii care şi-au
exprimat dreptul de vot într-una dintre cele 43 de circumscripţii electorale (adică cele 41 de
judeţe, plus circumscripţia Bucureşti plus circumscripţia electorală pentru românii din afara
graniţelor). În aceste circumscripţii, votul se face în sistem uninominal. Fiecare
circumscripţie este împărţită în mai multe colegii uninominale, în care este atribuit un singur
mandat.
Astfel, circumscripţiile electorale sunt împărţite în colegii uninominale pentru Camera
deputaţilor şi Colegii uninominale pentru senat. Prin lege, într-o circumscripţie electorală
sunt minim 2 colegii pentru 2 mandate de senator şi 4 colegii pentru 4 mandate de deputat.
Fiecare partid poate propune un singur nume pentru fiecare colegiu. Organizaţiile

1
Constituţia României, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr. 429/2003, www.cdep.ro (accesat 9 dec. 2006).

3
minorităţilor naţionale pot depune aceeaşi candidatură în mai multe colegii electorale, dacă
au un singur candidat pentru Camera Deputaţilor. În plus, în colegiile uninominale pot
candida şi independenţi.
Repartizarea mandatelor se face astfel: dacă un candidat a câştigat în colegiul său
50% plus un vot din voturile valabil exprimate, el va intra în Parlament automat, dacă este
candidat independent, sau cu condiţia ca partidul din care face parte să fi depăşit pragul
electoral, dacă este un candidat propus de un partid. Pragul electoral este de minimum 5% din
voturile valabil exprimate sau cel puţin de 6 colegii câştigate pe primul loc, pentru Camera
Deputaţilor, şi 3 colegii pentru Senat, pentru un partid. În cazul alianţelor de partide, pentru al
doilea membru al alianţei se adună 3% la pragul electoral, iar pentru următorii, câte 1%.
După ce au fost repartizate voturile câştigate la nivel de colegiu, repartizarea celorlalte
voturi se face urmărind principiul reprezentării proporţionale, la nivel de circumscripţie şi
apoi la nivel de ţară. Astfel, în Parlament fiecare partid sau alianţă va avea un procent din
locurile de senator şi deputat în funcţie de procentul de voturi valabil exprimate câştigat în
alegeri.
În caz de deces sau de demisie, pentru locul rămas liber se organizează alegeri
parţiale, dacă sunt mai mult de 6 luni înainte de termenul stabilit.
Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii
sau a independenţei României sunt neconstituţionale (art. 40).
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se
prelungeşte în caz de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea
acestora; mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În
această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau
abrogate (adică anulate) legi organice, se arată în art. 63. Calitatea de deputat sau de senator
încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a
drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces (art. 70). Nimeni nu poate fi, în
acelaşi timp, şi deputat şi senator. Calitatea de membru al Parlamentului este incompatibilă
cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al
Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică (art. 71).
După alegerile din 2008 sunt reprezentate în Camera Deputaţilor şi în Senat
următoarele formaţiuni politice şi organizaţii:
• Partidul Social Democrat (PSD) şi Partidul Conservator (PC)- care au candidat
ca alianţă electorală,
• Partidul Democrat – Liberal (PD-L),
• Partidul Naţional Liberal (PNL),
• Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR).

În Camera Deputaţilor mai sunt reprezentate şi organizaţii ale cetăţenilor aparţinând


minorităţilor naţionale (cu câte un deputat) cum ar fi Asociaţia Liga Albanezilor din
România, Asociaţia Macedonenilor din România, Comunitatea Ruşilor Lipoveni din
România, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Forumul Democrat al Germanilor
din România.
Grupurile Parlamentare se constituie prin asocierea a cel puţin 10 deputaţi sau 7
senatori care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni
politice. Grupurile parlamentare reflectă configuraţia politică a Camerei.
În afară de organizarea pe grupuri parlamentare, fiecare cameră îşi alege, potrivit
Constituţiei, un birou permanent (cu funcţie de conducere) şi se organizează pe comisii
permanente. În plus, pot exista comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot
constitui comisii comune. Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc

4
potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere (art. 64). Comisiile sunt organizate pe
specialităţi (de exemplu Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă din
Camera Deputaţilor, sau Comisia pentru politică externă din Senat) şi dezbat proiectele de
lege şi dau un aviz legat de adoptarea sau nu a acestora, înainte ca proiectele de lege să
ajungă în plenul Camerei respective.

II. PROCESUL LEGISLATIV


Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate, în afară de următoarele situaţii
(art. 65):
a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării totale sau parţiale;
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de
informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
i) numirea Avocatului Poporului;
j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora;
k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se
exercită în şedinţă comună.

Camerele se întâlnesc în două sesiuni ordinare (februarie - maxim sfârşitul lui iunie şi
septembrie - maxim sfârşitul lui decembrie) şi în sesiuni extraordinare, la cererea
Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din
numărul deputaţilor sau al senatorilor (art. 66).
Pentru a-şi putea exercita în mod optim mandatul de senator sau de deputat, membrii
Parlamentului beneficiază de imunitatea parlamentară, adică „nu pot fi traşi la răspundere
juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” (art.
72). Urmărirea şi trimiterea în judecată pentru fapte penale (incriminate de Codul Penal) sunt
făcute de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar percheziţionarea,
reţinerea sau arestarea se face numai cu încuviinţarea Camerei din care fac parte (art. 72), în
afara unui caz de infracţiune flagrantă.

Iniţiativa legislativă este reglementată astfel de către Constituţie, prin art. 74:
(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau
unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă
dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin
5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
(2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu
caracter internaţional, amnistia (adică înlăturarea răspunderii penale pentru o infracţiune
săvârşită) şi graţierea (adică absolvirea de o pedeapsă).
(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege
către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.

5
(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le
adopte, ca primă Cameră sesizată.
Camera Deputaţilor este prima cameră sesizată (art. 75) în cazul:
• Proiectelor de legi şi propunerilor legislative pentru ratificarea tratatelor sau a
altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate
sau acorduri,
• Organizării serviciilor publice de radio şi de televiziune şi a controlului
parlamentar asupra activităţii lor,
• Stabilirii categoriilor de funcţionari publici care nu pot face parte din partide
politice,
• Stabilirii îndatoririlor militare,
• Organizării şi funcţionării instituţiei Avocatul Poporului,
• Organizării Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,
• Legiferării contenciosului administrativ2,
• Organizării şi funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
• Organizării generale a învăţământului;
• Organizării administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală;
• Înfiinţării, organizării şi funcţionării Consiliului Legislativ,
• Alcătuirii Guvernului; incompatibilităţi legate de calitatea de membru al
Guvernului,
• Înfiinţării autorităţilor administrative care nu sunt în subordinea Guvernului,
• Structurii sistemului naţional de apărare, pregătirii populaţiei, a economiei şi a
teritoriului pentru apărare, precum şi al statutul cadrelor militare,
• Folosirii limbilor minorităţilor naţionale în administraţia locală,
• Organizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a instanţelor specializate,
• Condiţiilor de schimbare a membrilor Curţii Constituţionale.
Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca
primă Cameră sesizată, Senatului (art. 75).

Revizuirea Constituţiei (art. 150) poate fi iniţiată de Preşedintele României la


propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire (art. 151). Dispoziţiile
Constituţiei privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român,
forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei,
pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii; de asemenea, nici o
revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora (art. 152).

######

2
Acţiunea în justiţie împotriva unei autorităţi publice a oricărei persoane care se consideră vătămată într-un
drept al său ori într-un interes legitim se face prin intermediul unei instanţe de contencios administrativ.

6
PREŞEDINŢIA
Preşedintele nu ne poate da case, dar ne poate graţia!

1. SCURT ISTORIC
Titulatura de preşedinte al României a fost utilizată pentru prima oară de Nicolae Ceauşescu,
care s-a proclamat preşedinte în 1974, dupa ce până atunci condusese statul din funcţia de
secretar general al Partidului Comunist Român.
Primul preşedinte al României democratice a fost Ion Iliescu; el a îndeplinit funcţia
interimară de conducător al statului după Revoluţia din decembrie 1989 şi până la alegerile
din 1990, apoi a fost ales prin vot democratic de 3 ori, fiind preşedinte al României între anii
1990-1992, 1992-1996 şi 2000-2004. În perioada 1996-2000, preşedintele României a fost
Emil Constantinescu, iar începând cu anul 2004, funcţia este ocupată de Traian Băsescu.
Dacă nu se vor face alegeri anticipate, următoarele alegeri prezidenţiale vor avea loc în 2009.

2. ROL ŞI ATRIBUŢII
Rolul Preşedintelui
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al
unităţii şi al integrităţii teritoriale ale ţării. Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate (Articolul 80 -
Constituţia României).

Alegerea Preşedintelui
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Nici o
persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două
mandate. Acestea pot fi succesive (Articolul 81 - Constituţia României).

Durata mandatului
Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului. Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de
Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică,
în caz de război sau de catastrofă (Articolul 83 - Constituţia României).

Incompatibilităţi şi imunităţi
În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate
îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Preşedintele României se bucură de
imunitate. Preşedintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (Articolul 84 - Constituţia României).

Suspendarea din funcţie


În cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă
comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. Dacă
propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un
referendum pentru demiterea Preşedintelui (Articolul 95 - Constituţia României).

7
Punerea sub acuzare
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României
pentru înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru
a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. De la data punerii sub acuzare şi până
la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. Competenţa de judecată aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare (Articolul 96 - Constituţia României).

Vacanţa funcţiei
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din
funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În termen de trei
luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va
organiza alegeri pentru un nou Preşedinte (Articolul 97 - Constituţia României).

Interimatul funcţiei
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie
sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură,
în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Pe durata
interimatului nu se pot transmite mesaje adresate Parlamentului, nu poate fi dizolvat
Parlamentul şi nu se poate organiza referendumul (Articolul 98 - Constituţia României).

Actele Preşedintelui
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise
de Preşedintele României privind tratatele internaţionale încheiate în numele României,
acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, aprobarea înfiinţării,
desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice (Ambasade, Misiuni permanente,
Consulate generale, Consulate, Consulate onorifice, Institute culturale), mobilizarea parţială
sau generală a forţelor armatei, respingerea agresiunilor armate îndreptate împotriva ţării,
instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă, precum şi în ceea ce priveşte conferirea de
decoraţii şi titluri de onoare, acordarea gradului de mareşal (cel mai înalt grad în armată), de
general şi de amiral (cel mai înalt grad în marină) şi în ceea ce priveşte acordarea graţierii
individuale, se contrasemnezază de primul-ministru (Articolul 100 - Constituţia României).

3. POLITICA INTERNĂ
Numirea Guvernului
Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţa a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea
primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. Dacă prin propunerea de remaniere se
schimba structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea
revoca şi numi pe unii membri ai Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului,
acordată la propunerea primului-ministru (Articolul 85 - Constituţia României).

Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa


Preşedintelui României, jurământul de credinţă. (Articolul 104 - Constituţia României).
Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. Dacă primul-ministru îşi
pierde calitatea de membru al Guvernului, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de

8
a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca
prim-ministru interimar pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru până la formarea
noului Guvern (Articolul 107 - Constituţia României).

Consultarea Guvernului
Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de
importanţă deosebită (Articolul 86 - Constituţia României).

Participarea la şedinţele Guvernului


Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externa, apărarea tarii, asigurarea ordinii publice şi, la cererea
primului-ministru, în alte situaţii.

Promulgarea legilor
Parlamentul trimite legile, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea se face în
termen de cel mult 20 de zile de la primire. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea
legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10
zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea (Articolul 77 - Constituţia
României).

Dizolvarea Parlamentului
După consultarea preşedinţilor celor doua Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare,
Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai
după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură a Guvernului. În cursul unui an,
Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele şase
luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de
asediu sau de urgenţă (Articolul 89 - Constituţia României).

Referendumul
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime,
prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional (Articolul 90 - Constituţia
României).

4. POLITICA EXTERNĂ
Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le
supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifica potrivit procedurii stabilite prin lege.
Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai
României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României
(Articolul 91 - Constituţia României).

Preşedintele României reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi, în această calitate,


încheie tratate în numele României sau poate da împuternicire, în acest scop, primului-
ministru, ministrului afacerilor externe, altor membri ai guvernului sau unor reprezentanţi
diplomatici ai României. Pe baza împuternicirii date de Preşedintele României, Guvernul ia

9
măsuri pentru iniţierea şi negocierea tratatelor internaţionale care se încheie în numele
României (Art. 1 -Legea 4/1991).

5. SIGURANŢA NAŢIONALĂ
Atribuţii în domeniul apărării
Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte
al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). El poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale,
hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la
adoptare. În caz de agresiune armată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru
respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj.
Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea
agresiunii (Articolul 92 - Constituţia României).

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării


Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) organizează şi coordonează unitar activităţile
care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii
internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de
menţinere sau de restabilire a păcii (Articolul 119 - Constituţia României). Preşedintele
României este preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (Articolul 3 - Legea
39/1990 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării). CSAT se
convoacă de către preşedintele acestuia, de regulă trimestrial, sau ori de câte ori este nevoie
(Articolul 5 - Legea 39/1990) Preşedintele CSAT coordonează şi îndrumă întreaga activitate
a acestuia (Articolul 6 - Legea 39/1990).

Alte atribuţii (Art. 94 - Constituţia României)


Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
d) acordă graţierea individuală.

######

10
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
Curtea Constituţională este garantul Constituţiei!

I. SCURTĂ PREZENTARE
În 1991, la 8 decembrie, la şase luni după a ce a fost adoptată Constituţia (revizuită în
2003) a fost creată Curtea Constituţională (CC), al cărei principal rol era să verifice dacă
legile adoptate sunt în conformitate cu Constituţia ţării (organizarea şi funcţionarea acestei
instituţii sunt cuprinse în legea nr.47/1992).
Instituţia este compusă din 9 judecători care au un mandat de 9 ani, care nu poate fi
prelungit sau înnoit. Aceştia sunt numiţi, câte 3, de către Camera Deputaţilor, Senat şi
Preşedintele ţării. Preşedintele instituţiei este ales pe o durată de 3 ani, de către membrii
Curţii Constituţionale, prin vot secret. Un factor cheie în numirea membrilor Curţii este
vechimea lor în profesie. Ei trebuie să lucreze în domeniul justiţiei de cel puţin 18 ani şi să
aibă o imagine profesională impecabilă. Mai ales pentru că, o dată cu statutul de membru al
Curţii, vine şi imunitatea profesională, judecătorii neputând fi traşi la răspundere pentru
voturile şi opiniile lor. Însă, funcţia de membru al CC este incompatibilă cu oricare altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia celei de profesor în învăţământul universitar.

II. ATRIBUŢIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE


Principala atribuţie a acestei instituţii este să se pronunţe asupra constituţionalităţii
legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui ţării, a unuia dintre
preşedinţii celor două camere ale Parlamentului, a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, a
Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
În plus, Curtea Constituţională verifică şi constituţionalitatea tratatelor şi acordurilor
internaţionale, regulamentelor Parlamentului, hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate, soluţionează unele conflicte juridice care ţin de constituţionalitatea
legilor, veghează la respectarea procedurii pentru alegerea preşedintelui ţării, a procedurii de
desfăşurare a referendumului, verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţenii ţării.

III. DECIZIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE


Legile, sau dispoziţiile din legi, găsite ca fiind neconstituţionale de către membrii CC,
îşi încetează efectele juridice (nu mai sunt valabile) la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curţii, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu modifică legea
sau dispoziţiile din lege, astfel încât acestea să fie în conformitate cu legea supremă.
Dacă judecătorii Curţii constată că o lege care încă nu a fost promulgată are prevederi
neconstituţionale, Parlamentul are obligaţia să reexamineze dispoziţiile respective şi să le
modifice în conformitate cu Constituţia.
Important de reţinut este că deciziile CC apar publicate în Monitorul Oficial, şi
conform legii supreme, de la data publicării deciziile devin obligatorii.

Bibliografie:
Constituţia României, Ediţia a II-a, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003
Legea nr. 47/1992 (republicată în 2004)
Legea nr.124/2000
www.ccr.ro
######

11
GUVERNUL
Guvernul poate fi demis doar de o moţiune de cenzură!

I. ORGANIZARE
Instituţia Guvernului este reglementată de Constituţia României, după cum urmează:
Rolul şi structura
ARTICOLUL 102
(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
(2) În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate.
(3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică.

Învestitura
ARTICOLUL 103
(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma
consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o
asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare,
votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.
(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă
comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor.

Jurământul de credinţă
ARTICOLUL 104
(1) Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa
Preşedintelui României, jurământul de credinţă.
(2) Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul, începând de la
data depunerii jurământului.

Incompatibilităţi
ARTICOLUL 105
(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu
exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial.

Încetarea funcţiei de membru


ARTICOLUL 106
Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării Guvernului, a
pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.

Primul-ministru
ARTICOLUL 107

12
(1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,
respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului
rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
(2) Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru.
(3) Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia
revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va
desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini
atribuţiile primului ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada
imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în
Guvern.

Actele Guvernului
ARTICOLUL 108
(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
(2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
(3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de aceasta.
(4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.
Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

Răspunderea membrilor Guvernului


ARTICOLUL 109
(1) Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia.
(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora
din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui
din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate
printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.

Încetarea mandatului
ARTICOLUL 110
(1) Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale.
(2) Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă
primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106 (demisie, pierdere a
drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, decesul), cu excepţia revocării, ori este în
imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.

II. RAPORTURILE PARLAMENTULUI CU GUVERNUL


Informarea Parlamentului
ARTICOLUL 111
(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar
al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera
Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora.

13
În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a
bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
(2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa,
participarea lor este obligatorie.

Întrebări, interpelări şi moţiuni simple


ARTICOLUL 112
(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele
celor două Camere ale Parlamentului.
(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime
poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o
problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.

Moţiunea de cenzură
ARTICOLUL 113
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor.
(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa
comună a celor două Camere.
(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai
pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul
îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114.

Angajarea răspunderii Guvernului


ARTICOLUL 114
(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect
de lege.
(2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la
prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost
votată în condiţiile articolului 113.
(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat,
modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră
adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie
pentru Guvern.
(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit
alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere.

Ordonanţele de urgenţă
ARTICOLUL 115
(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul
Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în
5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la

14
depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată
adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă.

III. ATRIBUŢIILE GUVERNULUI


Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;
b) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;
c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale
de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;
d) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte
dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
e) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi
le supune spre adoptare Parlamentului;
f) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri si domenii de
activitate;
g) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;
h) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;
i) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care
organizează şi înzestrează forţele armate;
j) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în
structurile europene şi internaţionale;
k) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român;
negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel
guvernamental;
l) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate
din subordinea sa;
m) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
n) acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile legii; aprobă renunţarea la cetăţenia
română, în aceleaşi condiţii;
o) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;
r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile
Guvernului.

IV. PRIMUL-MINISTRU
Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu
respectarea atribuţiilor legale care le revin. Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile
acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi
şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii
neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale.
Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită toate
atribuţiile care derivă din această calitate.
Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului,
b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării acestor
funcţii;
c) personalul din cadrul Cancelariei Primului-Ministru;
d) secretarii de stat;

15
e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.

V. FUNCŢIONAREA GUVERNULUI
Şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru.
Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea
primului-ministru, în alte situaţii.
Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.
În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării,
precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptându-se
măsurile corespunzătoare.

Ministerele:
MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE
MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE
MINISTERUL APĂRĂRII
MINISTERUL COMUNICAŢIILOR ŞI TEHNOLOGIEI INFORMAŢIEI
MINISTERUL CULTURII ŞI CULTELOR
MINISTERUL DEZVOLTĂRII, LUCRĂRILOR PUBLICE ŞI LOCUINŢELOR
MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI
MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE
MINISTERUL JUSTIŢIEI
MINISTERUL MEDIULUI ŞI DEZVOLTĂRII DURABILE
MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ŞI EGALITĂŢII DE ŞANSE
MINISTERUL PENTRU IMM, COMERŢ, TURISM ŞI PROFESII LIBERALE
MINISTERUL SĂNĂTĂŢII PUBLICE
MINISTERUL TRANSPORTURILOR

Bibliografie:

Constituţia României, 2003


www.gov.ro

######

16
PREFECTURA
Prefectul nu este şeful primarului!

I. ROLUL PREFECTULUI
Conform Constituţiei României (2003), prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local
şi conduce serviciile publice şi ale celorlalte instituţii care ţin de administraţia locală, din
unităţile administrative-teritoriale ale ţării. Guvernul numeşte un prefect pentru fiecare judeţ
şi pentru municipiul Bucureşti.
Alineatul 4 al articolului 123 al Constituţiei subliniază un aspect foarte important privind
rolul prefectului, şi anume, că între acesta şi primar nu există relaţii de subordonare. „Între
prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii
acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare”. În plus, următorul alineat, al
aceluiaşi articol vine cu o precizare: „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios
administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care
consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.

II. ATRIBUŢIILE PREFECTULUI


• Se implică în îndeplinirea obiectivelor cuprinse în programul de guvernare, în
conformitate cu competenţele pe care le are;
• Asigură aplicarea şi respectarea legilor şi a ordinii publice;
• Conduce serviciile publice la nivel local şi a celorlalte organe ale administraţiei
locale;
• Colaborează cu toate instituţiile ce ţin de administraţia locală, dar şi cu organizaţii
sociale şi non-guvernamentale şi stabileşte priorităţile de dezvoltare teritorială;
• Asigură pregătirea şi aplicarea măsurilor de apărare şi protecţie civilă, împreună cu
autorităţile şi organele abilitate;
• Acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact
continuu cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă
prevenirii tensiunilor sociale;
• Este preşedintele Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă şi contribuie la
prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă din teritoriu;
• Este şef al protecţiei civile şi utilizează fonduri special alocate pentru intervenţii în
situaţii de criză;
• Aplică politicile naţionale şi de integrare europeană hotărâte de către membrii
Guvernului;
• Asigură realizarea planului de măsuri pentru integrarea europeană şi intensificarea
relaţiilor externe;
• Stabileşte colaborări cu instituţii similare din ţară şi din străinătate;

Legea care reglementează activitatea si responsabilităţile prefectului este 340/2004,


conform căreia Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti,
la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor. În plus, sediul instituţiei prefectului,
denumit prefectura, este în municipiul reşedinţa de judeţ, într-un imobil proprietate publică a
statului, a judeţului sau a municipiului, după caz. Articolul 4 al legii menţionează principiile
pe care se întemeiază activitatea prefectului: legalitatea, imparţialitatea, obiectivitatea,
transparenţa, eficienţa, responsabilitatea, orientarea către cetăţean. În exercitarea atribuţiilor

17
lui, prefectul este ajutat de un subprefect, care este numit prin decizia primului-ministru, la
propunerea prefectului şi cu avizul Ministerului de Interne.
Însă, nu oricine poate fi numit prefect sau subprefect. Legea reglementează şi acest
aspect, precizând că pentru a deveni subprefect o persoană trebuie să aibă cel puţin 27 de ani,
studii superioare şi vechime în domeniul administraţiei publice de cel puţin 3 ani. În plus,
prefectul trebuie să aibă minimum 30 de ani, studii superioare, vechime cel puţin 5 ani şi să fi
absolvit cursuri sau programe de specializare la Institutul Naţional de Administraţie sau alte
instituţii cu profil similar. O altă cerinţe pentru prefecţi este aibă titlul de doctor în ştiinţe
juridice sau administrative sau să fi exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar.
Prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ, spune aceeaşi lege. Cele cu
caracter individual se aplică de la data comunicării persoanelor interesate. Cele cu caracter
normativ se comunică Ministerului Administraţiei şi Internelor. Ministerul poate propune
guvernului anularea ordinelor emise de prefect dacă le consideră nelegale sau netemeinice.

Bibliografie:

Constituţia României, Ediţia a II-a, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003


Legea 340/2004
www.gov.ro

######

18
PRIMĂRIA
Primarul este şeful administraţiei publice locale!

CE REPREZINTĂ ADMINISTRAŢIA LOCALĂ?


Administraţia publică locală este o organizaţie care funcţionează, în condiţiile legii, ca
autoritate administrativă autonomă şi rezolvă probleme de ordin public din comune şi din
oraşe. Regimul general al autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea
autorităţilor administraţiei publice locale sunt reglementate prin Legea nr. 215/23 din aprilie
2001 privind administraţia publică locală.

Cadrul general:
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în
temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea
problemelor locale de interes deosebit.
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei
publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale
pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.
Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene,
autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber
exprimat.

PRIMĂRIA (COMUNEI SAU A ORAŞULUI)


Primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al oraşului sau al
subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului (adică a sectoarelor Bucureştiului),
împreună cu aparatul propriu de specialitate al consiliului local, constituie o structură
funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei sau oraşului, care duce la
îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele
curente ale colectivităţii locale.

ALTE CARACTERISTICI ALE ADMINISTRAŢIEI LOCALE


Dacă la nivel central, instrumentul după care se ghidează activitatea, este bugetul de stat, la
nivel local acest instrument este bugetul local al fiecărei localităţi. Bugetul administraţiilor
locale este aprobat de Consiliul General pe baza de priorităţi stabilite în prealabil şi a agendei
de lucru.
Există o organizaţie care reprezintă oficial toate cele trei tipuri de administraţie locală:
municipală, orăşenească şi comunală. Aceasta se numeşte FALR (Federaţia Autorităţilor
Locale din România) şi oferă membrilor săi următoarele servicii: servicii de consultanţă
juridică, servicii de consultanţă financiară, servicii de consultanţă managerială, realizarea de
studii şi analize, organizare de cursuri şi seminarii, la cerere, în domeniile: limbi străine,
operare pe calculator, etc.
Federaţia Autorităţilor Locale din România, constituită în scopul reprezentării unitare a
structurilor asociative membre în relaţiile cu Parlamentul, Guvernul, alte autorităţi publice
precum şi în relaţiile cu instituţii şi organisme internaţionale, este compusă din următoarele

19
structuri asociative: Asociaţia Municipiilor din România (AMR), Asociaţia Oraşelor din
România (AOR) şi Asociaţia Comunelor din România (ACoR).

CONSILIILE LOCALE
Consiliile locale sunt compuse dintr-un număr de consilieri pe care legea îi determină în
funcţie de numărul populaţiei unităţii administrativ – teritoriale. Ei sunt aleşi prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind
alegerile locale.
Funcţia de consilier este incompatibilă în raport cu alte funcţii publice sau private (gen
senator, deputat, membru în două consilii locale, primar sau director general, vicepreşedinte
al unei societăţi comerciale de interes local, înfiinţată sau aflată sub autoritatea consiliului
judeţean sau local).

ROLUL ŞI ATRIBUŢIILE PRIMARULUI


Funcţia de primar este o funcţie tradiţională în administraţia locală, nu numai din Europa, dar
şi din alte continente, cum ar fi America, unde a pătruns influenţa europeană. Legislaţia
actuală în vigoare a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliul, direct de
comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural sau urban, stabilind, totodată,
incompatibilitatea între funcţia de consilier şi aceea de primar.
Pentru funcţia de primar se depun candidaturi separate de către partide, alianţe politice,
alianţe electorale sau candidaturi independente: candidaţii independenţi trebuie să prezinte o
listă de susţinători care să cuprindă minim 2% din numărul total al alegătorilor înscrişi în
listele electorale permanente (nu mai puţin de 200 în cazul comunelor, 300 în cel al oraşelor,
100 în cel al municipiilor şi al sectoarelor şi 5000 în cazul municipiului Bucureşti).
În esenţă, primarul fiind definit ca autoritate executivă, el are drept principale atribuţii
organizarea executării şi executarea în concret a legilor, hotărârilor de guvern, precum şi a
hotărârilor consiliului local.
Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice
locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe
care îl conduce şi îl controlează.
Primarul răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale, în condiţiile legii.

PRINCIPALELE ATRIBUŢII ALE PRIMARULUI


• asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a
prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor
Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului;
• dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor
cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor
administraţiei publice centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean;
• asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situaţia în care
apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe
prefect;
• poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum, cu privire la
problemele locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii consiliului local ia măsuri
pentru organizarea acestei consultări, în condiţiile legii;
• prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări, privind
starea economică şi socială a comunei sau a oraşului, în concordanţă cu atribuţiile ce

20
revin autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi informări asupra modului
de aducere la îndeplinire a hotărârilor consiliului local;
• gestionează, cu ajutorul consiliului local, bugetului localităţii;
• ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor,
incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, împreună cu organele specializate ale
statului. În acest scop poate mobiliza populaţia, agenţii economici şi instituţiile
publice din comună sau din oraş, acestea fiind obligate să execute măsurile stabilite în
planurile de protecţie şi intervenţie elaborate pe tipuri de dezastre;
• asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei, jandarmeriei,
gardienilor publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să
răspundă solicitărilor sale, în condiţiile legii;
• îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor
contractuale;
• ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice;
• ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor
manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la
ordinea şi liniştea publică;

Bibliografie:

Constituţia României
Iorgovan Antonie, „Tratat de drept administrativ”, volumul 1, ediţia 4, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005

######

21
CONSILIUL JUDEŢEAN
Consiliul judeţean coordonează serviciile publice la nivelul judeţului!

Consiliul judeţean este autoritatea Administraţiei Publice Locale, care coordonează


activitatea Consiliilor locale şi a Consiliului municipal în vederea asigurării bunei desfăşurări
a serviciilor publice ale judeţului.

Pentru Bucureşti, există Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primarul General.

Competenţe

Câteva dintre competentele Consiliului:

• coordonează activitatea Consiliilor locale;


• organizează şi conduce serviciile publice ale judeţului (din domenii ca evidenţa
persoanelor, cultură, asistenţă socială sau protecţia copilului);
• oferă sprijin şi asistenţa tehnică, juridică sau de altă natură Consiliilor locale;
• analizează propunerile referitoare la protecţia mediului promovate de oraşe si
comune;
• aprobă bugetul judeţului;
• stabileşte orientarea generală privind organizarea şi dezvoltarea urbană a oraşelor din
judeţ;
• asigura construcţia, întreţinerea şi modernizarea drumurilor judeţene;
• instituie taxe şi impozite pentru întregul judeţ;
• realizează lucrări şi servicii pentru judeţ în asociere cu alte instituţii publice;
• cooperează cu alţi parteneri străini pentru scopurile enumerate mai sus.

Consilierii judeţeni şi Preşedintele Consiliului judeţean (respectiv Consiliul General al


Municipiului Bucureşti şi Primarul General) sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat, în condiţiile Legii privind alegerile locale. Mandatele lor durează 4 ani.

Bibliografie:

www.icc.ro, Consiliul Judeţean Iaşi


Legea 215 din 23 aprilie 2001, privind administraţia publică locală

######

22
MINISTERUL PUBLIC
La Ministerul public lucrează procurorii!

La 1 iulie 1993 a intrat în vigoare Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, care,
reintroduce termenul de "minister public", punând bazele organizării şi funcţionării instituţiei
Ministerului Public, fiind eliminată denumirea anterioară de Parchet General.

I. PRINCIPII DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi


controlului ierarhic. Misiunea de esenţă a Ministerului Public este asigurarea respectării legii.

ARTICOLUL 131 din Constituţia României, revizuită în 2003


Rolul Ministerului Public
(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
(2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în
condiţiile legii.
(3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează
activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.

Potrivit Codului de Procedură Penală: „procurorul, în exercitarea supravegherii respectării


legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune sa fie descoperită, orice
infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărita penal fără să
existe indicii temeinice ca a săvârşit o fapta prevăzuta de legea penală. De asemenea,
procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege.”
Scopul legii penale este următorul: „apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, precum si întreaga ordine de drept.” (Codul penal)

ARTICOLUL 132 din Constituţia României, revizuită în 2003


Statutul procurorilor
(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii intervenţia procurorului


ierarhic superior, sub orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei
(art.64 alin.2 din Legea nr.354/2004, republicată).
Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau al încetării
calităţii acestuia, ori în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care
împiedică rezolvarea sa. Ministerul Public acţionează pentru respectarea acestui principiu şi
pentru asigurarea permanentă a legalităţii dispoziţiilor emise de procurorii cu funcţii de
conducere. Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi şi îşi exercită
atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

23
II. RELAŢIA CU PUTEREA EXECUTIVĂ

Conform dispoziţiilor art.131 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit
principiului legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic sub autoritatea
Ministrului Justiţiei. Aceasta nu înseamnă că Ministerul Public este subordonat
Ministrului Justiţiei.

Autoritatea Ministrului Justiţiei nu are în legislaţia noastră sensul unei subordonări ierarhice,
ci acela al unei relaţii administrative, similară cu relaţia existentă între ministrul justiţiei şi
instanţele judecătoreşti. Ministerul Public nu se află sub autoritatea ori subordonarea
Ministerului Justiţiei, procurorul nu poate primi ordine de la direcţiile, serviciile sau
funcţionarii acestui minister.

De asemenea, Ministerul Public nu se află subordonat nici din punct de vedere


financiar sau organizatoric Ministerului Justiţiei, având personalitate juridică proprie şi fiind
ordonator principal de credite (adică gestionează propriul buget). Însemnătatea deosebită a
asigurării independenţei politice a procurorului în contextul garantării legalităţii şi
imparţialităţii urmăririi penale a fost evidenţiată şi în cadrul Congresului ONU din 1995 de la
Cairo pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor.
Astfel, din conţinutul documentelor cadru prezentate la acest congres, în condiţiile
unei tendinţe generale de influenţare prin mijloace politice ori administrative a deciziilor
adoptate de procurori în cursul investigaţiilor penale, rezultă necesitatea de a se proceda la o
reconsiderare a rolului care îi revine procurorului în administrarea justiţiei penale şi de a se
garanta exercitarea, independent de orice imixtiune politică, a acestor importante
responsabilităţi, în conformitate cu litera şi spiritul principiilor directoare ale ONU. Aceasta
este singura modalitate prin care se poate asigura echitatea şi obiectivitatea justiţiei penale,
precum şi protecţia efectivă a cetăţenilor împotriva infracţiunilor.
Parchetele sunt independente şi faţă de instanţele judecătoreşti. Instanţele nu au
dreptul să-şi modifice actele de sesizare şi nici să facă aprecieri orale sau în motivarea
hotărârilor asupra valorii acţiunii procurorilor. De asemenea, preşedintele completului de
judecată nu are dreptul să refuze cuvântul procurorului şi nici să-l retragă.
Activitatea tuturor parchetelor este coordonată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, care are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului
Public. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-
adjunct, un adjunct şi trei consilieri. În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte asupra problemelor generale
ale Ministerului Public.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează ca structură
autonomă, cu personalitate juridică, Direcţia Naţională Anticorupţie, care este
independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, precum şi
în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. Direcţia Naţională Anticorupţie este condusă de un
procuror şef, ajutat de 2 procurori şefi adjuncţi şi 2 consilieri, fiind coordonat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

III. RELAŢIA CU PUTEREA LEGISLATIVĂ

Procurorul nu are competenţă legislativă şi nu suferă interferenţe din partea puterii


legislative. Ministerul Public nu face parte din categoria instituţiilor care au iniţiativă
legislativă. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

24
face propuneri de perfecţionare a legislaţiei autorităţilor care pot avea iniţiativă legislativă, de
regulă Ministrului Justiţiei.

IV. RELAŢIA CU POLIŢIA

Misiunea de a descoperi infracţiuni şi de a-i identifica pe autorii acestora revine poliţiei.


Conform art. 218 din Codul de procedură penală, procurorul conduce şi controlează
activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe şi supraveghează ca actele de
urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Organele de cercetare
penală sunt obligate să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au
luat cunoştinţă.

Conducerea şi controlul procurorului asupra activităţii de urmărire penală se realizează prin:


- dreptul procurorului de a da dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire
penală (art.219). De exemplu, în practică procurorul dă dispoziţie organului de cercetare
penală să înceapă urmărirea penală, să efectueze unele acte premergătoare începerii urmăririi
penale, să aplice sechestru asigurător asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, să
administreze anumite probe necesare aflării adevărului.
- rezolvarea conflictelor de competenţă între organele de cercetare penală;
- verificarea dosarelor de cercetare în orice stadiu s-ar afla;
- infirmarea actelor şi măsurilor procesuale nelegale luate de organele de cercetare penală;
- restituirea dosarelor pentru completarea sau refacerea cercetării penale;
- soluţionarea plângerilor împotriva actelor de cercetare penală.

În cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora
nu pot să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală. Dispoziţiile date de
procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală care poate face obiecţii şi sesiza
pe prim procurorul parchetului, fără a înceta executarea.

V. INTERDICŢII ŞI INCOMPATIBILITĂŢI

Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor le impune procurorilor (magistraţilor, în


general) următoarele interdicţii:
a) de a face parte din partide politice sau formaţiuni politice, de a desfăşura orice activitate cu
caracter politic de a exprima sau manifesta, în orice mod, concepţiile lor politice, cu prilejul
exercitării atribuţiilor de serviciu;
b) de a exercita direct sau prin persoane interpuse activităţi de comerţ şi de a participa la
administraţia sau conducerea societăţilor comerciale inclusiv bănci sau alte instituţii de credit,
societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii
autonome;
c) de a îndeplini orice altă funcţie publică sau privată cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior;
d) de a fi experţi sau arbitri desemnaţi în litigii comerciale sau de altă natură;
e) de a da consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective
sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât cele la care îşi exercită funcţia şi nu pot
îndeplini orice altă activitate care potrivit legii se realizează de avocat;

25
f) de a-şi exprima public opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfăşurare sau asupra
unor cauze cu care a fost sesizat parchetul ori să comenteze sau să justifice în presă sau în
emisiuni audiovizuale hotărârile sau sentinţele date în dosarele rezolvate de ei.

Prin Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, le este refuzat


procurorilor şi judecătorilor dreptul la grevă, iar Legea nr.54/2003 privind sindicatele,
le interzice constituirea în sindicate. Incompatibilitatea se referă la situaţii limitativ
determinate de legiuitor în care un magistrat - judecător sau procuror sau o instanţă în
întregul ei, pot fi împiedicaţi să participe la judecarea unui proces, pentru a asigura
soluţionarea obiectivă a cazului.

VI. OBLIGAŢII ŞI RĂSPUNDERE DISCIPLINARĂ

Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor identifică abaterile pentru care magistraţii
răspund disciplinar. Procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de
serviciu, precum şi pentru abaterile prin care se aduce atingere prestigiului instituţiei. Pentru
săvârşirea de abateri, legea prevede aplicarea de sancţiuni disciplinare.

În cazul procurorilor, acţiunea disciplinară se exercită de consiliile de disciplină ale


Consiliului Superior al Magistraturii formată dintr-un membru al Secţiei pentru procurori şi 2
inspectori ai Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori. Comisia de disciplină poate fi
sesizată în legătură cu abaterile disciplinare ale procurorilor de orice persoană interesată sau
se pot sesiza din oficiu. Ascultarea şi verificarea apărărilor procurorului cercetat sunt
obligatorii. Rezultatul verificărilor prealabile se înaintează comisiei de disciplină în termen de
60 de zile de la înregistrarea sesizării la Consiliul Superior al Magistraturii.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ A PROCURORILOR

Legislaţia română reglementează expres un singur caz în care poate fi angajată răspunderea
civilă a procurorului şi anume cel al reparării pagubei produse prin condamnarea sau luarea
unei măsuri preventive pe nedrept. Conform art.504 Cod de procedură penală, orice persoană
care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă
în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta
imputabilă ori că acea faptă nu exista. Acelaşi lucru este valabil şi pentru persoana împotriva
căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate, a fost scoasă de sub
urmărire penală sau a fost achitată.
În cazul în care reclamantului i s-a acordat despăgubirea solicitată, statul are, potrivit art.507
Cod de procedură penală, acţiune în regres împotriva aceluia care cu rea credinţă sau din
gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune. În acelaşi sens sunt şi prevederile
art.96 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor.

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PROCURORILOR

Pentru a asigura independenţa şi imparţialitatea magistraţilor, legea a instituit măsuri de


protecţie a acestora, inclusiv a magistraţilor procurori, împotriva antrenării lor abuzive în
procese penale şi proceduri viciate de eventuale presiuni politice ori de altă natură. De
menţionat, în acest sens, că cea mai importantă măsură de protecţie o constituie stabilirea
unei competenţe speciale de urmărire penală şi de judecare a infracţiunilor comise de
procurori şi de judecători.

26
Conform Codului de procedură penală, urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de
procurori se face obligatoriu de către procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care,
potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, care în această situaţie este Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar instanţa corespunzătoare este Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.

Magistratul procuror nu va putea fi cercetat de organele poliţiei sau de alte organe de


cercetare penală. De asemenea, aşa cum s-a mai arătat „magistraţii, inclusiv procurorii, nu pot
fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv fără încuviinţarea Consiliului Superior al
Magistraturii”.

Bibliografie:
Constituţia României din 1991, revizuită în 2003
Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor
Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară,
www.mpublic.ro
Codul penal, Codul de procedură penală

######

27
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa de judecată supremă!

I. ORGANIZARE
Conform art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în România
funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu
personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este
instanţa supremă în ierarhia instanţelor judecătoreşti din România şi are, în principal,
competenţa de a judeca recursul în casaţie şi de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a
legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

În temeiul noii Legi privind organizarea judiciară, nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este organizată în:
• Secţia civilă şi de proprietate intelectuală,
• Secţia Penală, Secţia Comercială,
• Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal,
• Completul de 9 Judecători şi
• Secţiile Unite.

II. COMPETENŢE
Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate
de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, iar Secţia penală judecă şi
în primă instanţă procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa fiecăreia,
soluţionează:
- cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură;
- conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;
- recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice
natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa
curţilor de apel;
- orice alte cereri prevăzute de lege.
Completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă
instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alte cauze date în competenţa
sa prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară.

În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adunarea generală a judecătorilor se întruneşte


pentru:
- aprobarea raportului anual de activitate, care se dă publicităţii;
- aprobarea bugetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu avizul consultativ al Ministerului
Finanţelor Publice;
- alegerea celor 2 membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii.

28
III. CONDUCERE
Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se asigură de către preşedinte, vicepreşedinte şi
colegiul de conducere.

Bibliografie:

1. Popa, Nicolae; Eremia, Mihail Constantin; Cristea, Simona „Teoria generală a dreptului”,
ediţia a 2-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
2. www.scj.ro

#####

29
CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
CSM supraveghează activitatea judecătorilor şi a procurorilor!

Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei este consacrat autorităţii judecătoreşti, formată din
instanţele judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, fiecare cu atribuţii
proprii. Constituţia republicată, prin articolul 133 alin. (1), a conferit misiunea de „garant al
independenţei justiţiei", în raport cu legislativul şi executivul, Consiliului Superior al
Magistraturii.
Atribuţiile referitoare la cariera magistraţilor au fost transferate de la ministrul justiţiei
către Consiliului Superior al Magistraturii, prin legile privind reforma justiţiei adoptate în
anul 2004. Astfel, Consiliul este instituţia competentă în ceea ce priveşte recrutarea,
promovarea, transferarea, detaşarea, sancţionarea disciplinară şi eliberarea din funcţie
a judecătorilor şi procurorilor.
Consiliul are o influenţă decisivă şi asupra formării iniţiale şi continue a magistraţilor,
prin coordonarea activităţii Institutului Naţional al Magistraturii şi a Şcolii Naţionale de
Grefieri. Toate aceste atribuţii sunt astfel reglementate încât să permită CSM să-şi
îndeplinească rolul care i-a fost conferit prin Constituţie.

I. FUNCŢIONAREA CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă.


Hotărârile se iau în Plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor ce revin acestora.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfăşoară activitate permanentă.
Preşedintele şi vicepreşedintele CSM nu exercită activitatea de judecător sau procuror.
Judecătorii sau procurorii aleşi ca membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi
suspendă activitatea de judecător, respectiv de procuror referitoare la prezenţa
judecătorilor în complete de judecată, respectiv efectuarea actelor de urmărire penală de
către procurori.

II. COMPETENŢELE CSM

Consiliul Superior al Magistraturii apără corpul magistraţilor şi membrii


acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenţei sau
imparţialităţii magistratului în înfăptuirea justiţiei ori să creeze suspiciuni cu privire la
acestea. Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a
magistraţilor.
Magistratul care consideră că independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională
îi sunt afectate în orice mod se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii care, după
caz, poate dispune verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, poate
sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate dispune orice
altă măsură corespunzătoare, potrivit legii.
Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii şi a criteriilor de
competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor. În
cazurile în care legea prevede avizul conform, aprobarea sau acordul Consiliului Superior al
Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta este obligatoriu. Dacă legea prevede
consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta
nu este obligatoriu.

30
Consiliul Superior al Magistraturii întocmeşte şi păstrează dosarele profesionale ale
magistraţilor, înfiinţează o bază de date referitoare la activitatea lor şi asigură actualizarea
acesteia. Consiliul Superior al Magistraturii coordonează activitatea Institutului Naţional al
Magistraturii şi a Şcolii Naţionale de Grefieri.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuţii referitoare la
cariera magistraţilor:
a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie si eliberarea din funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari;
b) numeşte judecătorii stagiari şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la
examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii;
c) dispune promovarea judecătorilor şi a procurorilor;
d) eliberează din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari;
e) propune Preşedintelui României conferirea de distincţii pentru judecători şi
procurori, în condiţiile legii;
f) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.

Consiliul Superior al Magistraturii elaborează anual un raport privind starea justiţiei şi


un raport privind activitatea proprie, pe care le prezintă Camerelor reunite ale Parlamentului
României până la data de 15 februarie a anului următor şi le publică în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a, şi pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de
judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru faptele
prevăzute în Legea privind statutul magistraţilor nr. 303/2004, precum si pentru exercitarea
funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă de către aceştia, dacă fapta nu constituie
infracţiune. Secţia pentru judecători are rolul de instanţă disciplinară si pentru magistraţii-
asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al
Magistraturii. Comisiile de disciplină pot fi sesizate în legătură cu abaterile disciplinare ale
judecătorilor şi procurorilor, de orice persoană interesată, sau se pot sesiza din oficiu. Orice
sesizare privind activitatea necorespunzătoare a judecătorilor şi procurorilor greşit îndreptată
la instanţe sau parchete va fi înaintată comisiilor de disciplină în termen de 5 zile de la
înregistrare. În vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării
prealabile, care se dispune de titularul acestei acţiuni.
Cercetarea prealabilă se efectuează de inspectorii din cadrul serviciului de inspecţie
judiciara pentru judecători, respectiv din cadrul serviciului de inspecţie judiciară pentru
procurori. Acţiunea disciplinară se exercita în termen de 60 de zile de la data înregistrării
actului de constatare a abaterii, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii abaterii.
Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că sesizarea este
întemeiată, aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea
abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu circumstanţele personale ale
acestuia.
Împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii se poate exercita
recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competenţa soluţionării recursului aparţine
Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie. Din completul de 9
judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii şi
judecătorul sancţionat disciplinar. Recursul suspendă executarea hotărârii secţiei Consiliului
Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii disciplinare. Hotărârea prin care se
soluţionează recursul este irevocabilă. În cazul în care s-a dispus excluderea din magistratura
a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmite Preşedintelui
României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcţie.

31
III. STATUTUL MEMBRILOR CSM

Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6


ani, fără posibilitatea reînvestirii. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii au calitatea
de demnitar. Calitatea de reprezentant al societăţii civile ales membru al Consiliului Superior
al Magistraturii este incompatibilă cu calitatea de parlamentar, ales local, funcţionar public,
judecător sau procuror în activitate, notar public, avocat, consilier juridic sau executor
judecătoresc în exerciţiu.
Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează, după caz, la
expirarea mandatului, prin demisie, revocare din funcţie, nerezolvarea stării de
incompatibilitate în termen de 15 zile de la data alegerii ca membru al Consiliului Superior al
Magistraturii, nerespectarea dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor si procurorilor, imposibilitatea exercitării atribuţiilor pe o perioada mai mare de
trei luni, precum şi prin deces.
În cazul adunării generale comune a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si
Justiţie şi a Direcţiei Naţionale Anticorupţie decizia de revocare a reprezentantului acestor
parchete se ia cu votul majorităţii procurorilor. În cadrul adunării generale votează şi
procurorii din structurile teritoriale ale acestor parchete. Decizia de revocare a
reprezentantului Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie se ia cu votul majorităţii judecătorilor care
fac parte din adunarea generală. Procedura de revocare poate fi declanşată de orice adunare
generală de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului
Superior al Magistraturii a cărui revocare se cere, precum si de organizaţiile profesionale ale
judecătorilor si procurorilor.

IV. ROLUL ŞI STRUCTURA (Art.133 – Constituţia României, 2003)


(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:
a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac
parte din doua secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă
din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură
de înalta reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările
în plen;
c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un
an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la alineatul (2) litera a).
(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani.
(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret.
(6) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la
care participă.
(7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive si irevocabile, cu
excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2).

V. ATRIBUŢII (Art.134)

(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în


funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.

32
(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin
secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit
procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie si procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie si Justiţie nu au drept de vot.
(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi
atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte si alte atribuţii stabilite prin legea
sa organică, în realizarea rolului sau de garant al independentei justiţiei.

Bibliografie:

Constituţia României din 1991, revizuită în 2003


Legea nr. 317/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei
Regulamentului de organizare şi funcţionare al Consiliului Superior al Magistraturii, adoptat
prin Hotărârea Plenului Consiliului nr. 326/2005
www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=920301

######

33
AVOCATUL POPORULUI
Avocatul poporului nu ne poate apăra în instanţă!

Avocatul Poporului este denumirea constituţională sub care este organizat şi funcţionează,
în România, ombudsmanul. Instituţia „Avocatul Poporului” a fost creată prin Constituţia din
anul 1991, dar a fost înfiinţată şi a început să funcţioneze în anul 1997, după adoptarea legii
ei organice, Legea 35/1997.

I. REGLEMENTARE JURIDICĂ
Constituţia României:

1. Numirea şi rolul (articolul 58)


• Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani, pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor persoanelor fizice; adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii
de activitate.
• Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată,
cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior
• Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului se stabilesc prin lege
organică.

2. Exercitarea atribuţiilor (articolul 59)


• Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în
drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.
• Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în
exercitarea atribuţiilor sale.

3. Raportul în faţa Parlamentului (articolul 60)


Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la
cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă
natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

II. CARACTERIZARE LEGALĂ


Instituţia “Avocatul Poporului”
• are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora
cu autorităţile publice;
• este autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică;
• are buget propriu care face parte integrantă din bugetul de stat.

Avocatul Poporului:
• în exercitarea atribuţiilor sale nu se substituie autorităţilor publice;
• activitatea sa are caracter public, dar la cererea persoanelor lezate în drepturile şi
libertăţile lor sau datorită unor motive întemeiate, poate decide asupra caracterului
confidenţial al activităţii sale;
• îşi exercită atribuţiile, din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în
libertăţile lor.

34
III. ORGANIZARE
• Instituţia este condusă de către Avocatul Poporului, acesta fiind numit de către Senat şi de
Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, pe o perioadă de 5 ani, mandat ce poate fi
reînnoit o singură dată.
• Avocatul Poporului este ales din rândul personalităţilor vieţii publice care îndeplinesc
condiţiile de numire prevăzute pentru judecătorii de la Curtea Constituţională.
• Avocatul Poporului este asistat de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate, numiţi de
către Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea
Avocatului Poporului, cu avizul Comisiilor juridice ale celor două Camere ale
Parlamentului.
• Funcţia de Avocat al Poporului este asimilată cu funcţia de ministru, iar funcţia de
adjunct al Avocatului Poporului este asimilată cu funcţia de şef de departament din
aparatul Parlamentului.

Instituţia Avocatul Poporului îşi desfăşoară activitatea pe următoarele domenii de


specializare:
a) drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi
naţionale;
b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;
c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.

• În vederea realizării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, Avocatul Poporului organizează


birouri teritoriale care îşi desfăşoară activitatea pe raza teritorială de competenţă a curţilor
de apel.

IV. ATRIBUŢII
Avocatul Poporului are următoarele atribuţii:
• coordonează activitatea instituţiei Avocatul Poporului;
• primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi decide asupra acestor
cereri;
• urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor
administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubei;
• semnează rapoartele, recomandările, precum şi orice alte acte necesare bunei desfăşurări a
activităţii instituţiei;
• formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
• poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor înainte de
promulgarea acestora;
• poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi
ordonanţelor;
• reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a
celorlalte autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice;
• prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora.

35
BIBLIOGRAFIE

1.Constituţia României, 2003


2. Site-ul instituţiei „Avocatul Poporului” – www.avp.ro

######

36
CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU
STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII
CNSAS identifică oficialităţile române care au lucrat sau care au colaborat cu Securitatea!

Autorităţile din România desfăşoară activitatea de studiere a arhivelor securităţii ca urmare a


numeroaselor mărturii privitoare la urmărirea unor cetăţeni români în timpul regimului
comunist. Politica regimului comunist conţinea o structură generic numită „Securitate”, care
avea drept scop anihilarea oricărei manifestări care putea să pună în pericol existenţa
regimului.
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii - CNSAS este o structură înfiinţată
în urma presiunilor societăţii civile, menite a clarifica trecutul comunist, în special al
persoanelor publice implicate în activităţi politice, şi a da repere mai clare (în ceea ce priveşte
persoanele şi actele concrete) ale activităţii poliţiei politice în România.
Înfiinţarea CNSAS a avut loc în anul 1999, după o lungă perioadă de timp în care problema
colaborării cu fosta Securitate a constituit o temă importantă a agendei publice româneşti.
Iniţiatorul proiectului a fost Constantin Ticu Dumitrescu, membru al Partidului Naţional
Ţărănesc – Creştin Democrat.

I. CONTEXTUL LEGAL

CNSAS funcţionează conform Legii nr. 187 din 1999, şi, ulterior, a Ordonanţei de urgenţă nr.
24, din 2008, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică.
CNSAS pune la dispoziţia societăţii dosarele, documentele şi toate materialele întocmite de
fosta securitate până la data de 22 decembrie 1989.

În perioada dictaturii comuniste s-a exercitat, în special prin organele securităţii statului, ca
poliţie politică, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor
fundamentale. Aceasta îndreptăţeşte accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca
poliţie politică, în condiţiile prezentei legi.

OU 24/ 2008/ ART.1


Orice cetăţean român sau cetăţean străin care după 1945 a avut cetăţenie română, precum şi
orice cetăţean al unei ţări membre a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord sau al unui
stat membru al Uniunii Europene au dreptul de acces la propriul dosar întocmit de Securitate,
precum şi la alte documente şi informaţii care privesc propria persoană […].

OU 24/ 2008/ ART.3


„Pentru a asigura dreptul de acces la informaţii de interes public, orice cetăţean român, cu
domiciliul în ţară sau în străinătate, precum şi presa scrisă şi audiovizuală, partidele politice,
organizaţiile neguvernamentale legal constituite, autorităţile şi instituţiile publice au dreptul
de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de lucrător al Securităţii sau de
colaborator al acesteia, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, a candidaţilor la alegerile
prezidenţiale, generale, locale şi pentru Parlamentul European”, precum şi a persoanelor care
ocupă demnităţi sau funcţii gen Preşedintele României, deputaţi, senatori, miniştri, prefecţi,
primari, personal diplomatic, conducerea universităţilor de stat şi private.

Legea precizează următoarele definiţii:

37
a) lucrător al Securităţii - orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al
Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit, în
perioada 1945 - 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau îngrădit drepturi şi
libertăţi fundamentale ale omului, în scopul susţinerii puterii totalitar comuniste;
b) colaborator al Securităţii - persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă,
precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care
se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat
îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Persoana care a furnizat
informaţii cuprinse în declaraţii, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date
în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de reţinere ori de arest, pentru motive
politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată şi condamnată, nu este
considerată colaborator al Securităţii, potrivit prezentei definiţii, iar actele şi documentele
care consemnau aceste informaţii sunt considerate parte a propriului dosar. Persoanele care,
la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani nu sunt avute în vedere de prezenta
definiţie.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este condus de un colegiu compus
din 11 membri. Membrii Colegiului Consiliului sunt numiţi de Parlament, la propunerea
grupurilor parlamentare, potrivit configuraţiei politice a celor două Camere, pe baza
raportului comun, întocmit de comisiile juridice ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, în
şedinţă comună, pentru un mandat de 6 ani. Mandatul poate fi reînnoit o singură dată.

II. FUNCŢIONAREA CNSAS

II.1. Dintre atribuţiile CNSAS


• asigură exercitarea dreptului de acces la propriul dosar
• comunică persoanelor îndreptăţite identitatea lucrătorilor şi colaboratorilor Securităţii,
care au contribuit cu informaţii la completarea dosarului,
• transmite către Monitorul oficial hotărârile judecătoreşti irevocabile prin care s-a
constatat calitatea de lucrător sau colaborator al Securităţii,
• asigură exercitarea dreptului de acces la informaţiile de interes public cetăţenilor
români cu domiciliul în ţară sau în străinătate, precum şi presei scrise şi audiovizuale,
partidelor politice, organizaţiilor neguvernamentale legal constituite, autorităţilor şi
instituţiilor publice
• verifică din oficiu persoanele care candidează, care au fost alese sau au fost numite în
demnităţile şi funcţiile publice prevăzute de lege
• dă publicităţii documente cu privire la cazurile neelucidate de decese sau de dispariţii
care s-au produs în legătură cu activitatea Securităţii şi sesizează organele de cercetare
penală, dacă este cazul.

Bibliografie:

1. www.cnsas.ro

######

38
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII
SRI veghează securitatea naţională, pe teritoriul României!

I. CADRUL LEGAL
Serviciul Român de Informaţii (SRI) a fost înfiinţat la 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181,
pornind de la necesitatea existenţei unei instituţii specializate şi competente în domeniul
culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. Unul dintre paşii semnificativi ai
democratizării societăţii româneşti a fost reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării
Serviciului Român de Informaţii, de către primul Parlament ales după Revoluţia din 1989
(Legea nr. 51 din 1991 privind siguranţa naţională a României).

La baza funcţionării Serviciului Român de Informaţii stă Legea nr. 14 din 1992, care îi
reglementează sarcinile, competenţele şi atribuţiile. Existenţa instituţiei este consacrată şi în
Constituţia României (art.62, lit. g) care prevede că cele două Camere ale Parlamentului se
întrunesc în şedinţă comună pentru numirea directorului Serviciului Român de Informaţii şi
exercitarea controlului asupra acestui serviciu.

II. ACTIVITATE
Serviciul Român de Informaţii îşi ghidează activitatea după Legea nr. 14/1992, lege ce îi
reglementează organizarea şi modul de funcţionare. Liniile directoare în activitatea SRI sunt:
• culegerea de informaţii relevante pentru siguranţa naţională, aşa cum este
ea definită de Legea nr. 51/1991
• prevenirea si combaterea terorismului
• protejarea informaţiilor clasificate.
Toate aceste activităţi sunt coordonate de către C.S.A.T. şi sunt supuse controlului
parlamentar.

III. CONDUCERE
Serviciul Român de Informaţii este condus de către Consiliul Director, organ deliberativ,
compus din directorul Serviciului Român de Informaţii, prim-adjunctul directorului, adjuncţii
directorului, şefii unor unităţi centrale şi teritoriale. Preşedintele Consiliului Director este
Directorul Serviciului Român de Informaţii.

Biroul Executiv al Consiliului Director asigură conducerea operativă a SRI şi îndeplinirea


hotărârilor Consiliului Director. Este alcătuit din directorul SRI, prim-adjunctul şi adjuncţii
directorului.

Serviciul Român de Informaţii este condus de un director, cu rang de ministru, numit de


Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, la propunerea Preşedintelui României.
Directorul Serviciului Român de Informaţii:
• conduce întreaga activitate a serviciului şi îl reprezintă în relaţiile cu Parlamentul,
Preşedinţia şi Guvernul României, cu celelalte organe de stat sau organizaţii din ţară
sau străinătate;
• organizează şi asigură, în cadrul serviciului, aplicarea legilor în vigoare şi a
hotărârilor CSAT, privitoare la siguranţa naţională a României;
• prezintă Parlamentului şi CSAT rapoarte referitoare la modul de îndeplinire a
atribuţiunilor ce revin serviciului;

39
• emite, potrivit legii, ordine şi instrucţiuni.

Directorul are un prim-adjunct, care este şi înlocuitorul legal al acestuia, precum şi 3 adjuncţi.
Adjuncţii directorului au rang de secretari de stat şi sunt numiţi de Preşedintele României, la
propunerea Directorului Serviciului Român de Informaţii.

IV. ATRIBUŢII
Serviciul Român de Informaţii este o autoritate română în domeniul culegerii şi valorificării
informaţiilor. Activităţile sale se desfăşoară, în exclusivitate, pe teritoriul naţional.

Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea


şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării acţiunilor care,
potrivit legii, sunt de natură să lezeze siguranţa naţională a României. De asemenea,
desfăşoară activităţi vizând apărarea secretului de stat şi prevenirea scurgerii de informaţii
care, potrivit legii, nu pot fi făcute publice. Prin structuri specializate, S.R.I. execută activităţi
informative şi tehnice de prevenire şi combatere a terorismului, precum şi intervenţia
antiteroristă asupra obiectivelor atacate sau ocupate de terorişti, în scopul capturării sau
anihilării acestora şi eliberării ostaticilor.

Serviciul a fost conceput ca o instituţie fără caracter represiv, neavând competente în


desfăşurarea activităţilor de urmărire penală. De altfel, Legea de organizare şi funcţionare
prevede în mod expres că personalul S.R.I. nu poate efectua acte de cercetare penală, nu
poate lua măsura reţinerii sau arestării preventive, iar subunităţile sale nu dispun de spaţii
proprii de arest. În cazurile complexe, când sunt necesare cunoştinţe de specialitate, la cererea
organelor judiciare competente, persoane anume desemnate din Serviciul Român de
Informaţii pot acorda sprijin la efectuarea unor acte de urmărire penală pentru infracţiuni
contra siguranţei statului.

Potrivit Legii nr. 51/1991, informaţiile din domeniul siguranţei naţionale pot fi comunicate:

• Preşedintelui României, Preşedintelui Senatului, Preşedintelui Camerei


Deputaţilor, precum şi Comisiilor permanente pentru apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională ale celor două camere ale Parlamentului;
• Primului Ministru, miniştrilor şi şefilor de departamente din ministere, când
informaţiile au legătură cu domeniile de activitate pe care aceştia le coordonează şi de
care răspund;
• Prefecţilor, primarului general al capitalei, precum şi conducătorilor consiliilor
judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, pentru probleme care sunt de
competenţa acestora;
• Organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni;

Comunicarea informaţiilor se aprobă de către Directorul Serviciului Român de Informaţii.

Responsabilităţile ce revin ţării noastre în calitate de membru N.A.T.O şi viitor membru U.E.
au impus consolidarea capacităţii instituţiilor abilitate ale statului de a preveni şi contracara
eficient noi riscuri şi ameninţări de tip non-militar, îndeosebi cu caracter transfrontalier,
asociate în principal:

40
• criminalităţii organizate, în diversele sale forme de manifestare:
- traficul de droguri şi alte substanţe psihotrope, respectiv precursori ai acestora;
- migraţia ilegală şi traficul de persoane ori organe umane;
- contrabanda cu diverse valori, arme, muniţii şi explozibili;
- spălarea de bani (de provenienţă ilicită, incluşi apoi în circuite fianciar-bancare şi
economice licite), infracţiune la care adesea se asociază evaziunea fiscală şi corupţia;
- fraude financiar-bancare şi de altă natură derulate prin sisteme computerizate ori
contrafacerea de monedă şi alte mijloace de plată.
• proliferării:
- armelor, componentelor şi combustibililor nucleari;
- armelor chimice şi bacteriologice;
- experienţei ştiinţifice în domeniul nuclear, chimic şi bacteriologic (studii, aplicaţii
etc.);
• activităţilor conexe fenomenului terorist.

În cadrul Serviciului Român de Informaţii a fost creată o unitate specializată pentru


identificarea, prevenirea şi contracararea ameninţărilor transfrontaliere non-militare,
altele decât cele asimilate terorismului, care fac obiectul preocupărilor unui departament
distinct.

Competenţele S.R.I. în domeniu vizează obţinerea şi punerea la dispoziţia factorilor de


decizie în stat şi instituţiilor de aplicare a legii a informaţiilor referitoare la acţiunile
entităţilor implicate în activităţi de criminalitate organizată transfrontalieră cu consecinţe
severe asupra securităţii naţionale, precum şi de proliferare a armelor de distrugere în masă.
Pentru contracararea şi combaterea acestor ameninţări, Serviciul cooperează permanent, în
baza unor protocoale interinstituţionale, cu alte instituţii ale statului român, precum
Ministerul Administraţiei şi Internelor (prin structuri şi substructuri specializate), Direcţia
Generală a Vămilor, Garda Financiară, Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea
Spălării Banilor etc.

Serviciul Român de Informaţii a fost desemnat, conform Legii 535/2004, autoritate naţională
în materie antiteroristă prin Departamentul pentru Prevenirea şi Combaterea
Terorismului, care răspunde de planificarea, organizarea şi executarea, într-o concepţie
unitară, a activităţilor de prevenire, descoperire, neutralizare şi anihilare a acţiunilor teroriste
pe teritoriul României.

În baza Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, coordonarea generală a
activităţii şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat se
realizează de unitatea specializată din cadrul Serviciului Român de Informaţii, Oficiul
pentru Supravegherea Secretelor de Stat.

V. CONTROLUL SOCIETĂŢII CIVILE ASUPRA ACTIVITĂŢII S.R.I.

Serviciul Român de Informaţii este direct răspunzător în faţa Parlamentului României.


Anual sau ori de câte ori se impune, Directorul S.R.I. prezintă rapoarte de activitate în faţa
forului legislativ.
Pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii,
la 23 iunie 1993 a fost înfiinţată o Comisie comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi
Senatului compusă din 7 deputaţi şi 2 senatori. Comisia îşi exercită mandatul pe durata
legislaturii în care a fost desemnată. În exercitarea atribuţiunilor legale, Comisia poate

41
solicita Serviciului Român de Informaţii rapoarte, informări şi explicaţii scrise şi poate audia
persoane, în legătura cu problemele analizate.
Comisia este autorizată să verifice dacă în activitatea Serviciului Român de Informaţii sunt
respectate prevederile Constituţiei şi ale celorlalte legi, examinând şi cazurile în care se
semnalează încălcări ale acestora. Comisia controlează modul în care sunt utilizate fondurile
băneşti destinate prin buget Serviciului Român de Informaţii.

Din punctul de vedere al legalităţii, activitatea Serviciului Român de Informaţii este


controlată şi de către organele judiciare. Executarea unor activităţi ce presupun restrângerea
temporară a exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor poate avea loc
numai pe baza unei autorizări prealabile din partea unui procuror (magistrat) anume
desemnat de către Procurorul General al României. Autorizarea se emite în urma analizării
juridice a datelor şi informaţiilor obţinute de către Serviciul Român de Informaţii, din care
rezultă ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

Bibliografie:

Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României;


Legea 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii;
www.sri.ro

######

42
SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE
SIE culege informaţii externe relevante pentru securitatea naţională a României!

Prin Decretul nr. 111/8 februarie 1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naţionale,
Centrul de Informaţii Externe a fost confirmat ca instituţie a statului român, abilitată să îşi
desfăşoare activitatea în domeniul informaţiilor externe. Legea nr. 39/13 decembrie 1990 a
dat apoi identitate Serviciului de Informaţii Externe, în acest act normativ apărând pentru
prima dată denumirea de S.I.E., în calitate de membru al CSAT (Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării).

Conform Legii nr. 1/1998, Serviciul de Informaţii Externe este "organul de stat specializat
în domeniul informaţiilor externe privind siguranţa naţională şi apărarea României şi a
intereselor sale".

Activitatea SIE se desfăşoară pe baza: Constituţiei României; legilor ţării; hotărârilor


Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT); regulamentelor militare.

Activitatea Serviciului are caracter de secret de stat. Sursele de informare, metodele şi


mijloacele de muncă nu pot fi dezvăluite faţă de nimeni şi în nici o împrejurare. Divulgarea,
în orice mod, a datelor sau a informaţiilor ce fac obiectul activităţii Serviciului de Informaţii
Externe este interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Serviciul de Informaţii Externe este autorizat ca, în condiţiile legii, să utilizeze metode
specifice, să creeze şi să deţină mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, evaluarea,
valorificarea, stocarea şi protecţia datelor şi informaţiilor referitoare la siguranţa naţională.
De asemenea, are dreptul, în condiţiile prevăzute de lege, să solicite şi să obţină de la
autorităţile publice române, agenţi economici, alte persoane juridice, precum şi de la persoane
fizice informaţii, date sau documente necesare îndeplinirii atribuţiilor sale.

I. CINE CONTROLEAZĂ ACTIVITATEA SIE?


Activitatea Serviciului de Informaţii Externe este organizată şi coordonată de către Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării. CSAT aprobă structura organizatorică, efectivele în timp de
pace şi la mobilizare, regulamentul de funcţionare şi atribuţiile SIE. Directorul SIE prezintă
CSAT, anual sau ori de câte ori se impune, rapoarte referitoare la modul de îndeplinire de
către Serviciu a atribuţiilor care îi revin.

Controlul asupra activităţii SIE este exercitat de Parlamentul României, prin Comisia
parlamentară specială, cu respectarea secretului asupra mijloacelor şi surselor de informare.
Comisia specială este formată din trei deputaţi şi doi senatori aleşi din cadrul comisiilor
pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două Camere. Controlul
parlamentar are ca obiectiv verificarea concordanţei activităţii Serviciului de Informaţii
Externe cu Constituţia României şi cu politica statului român. În exercitarea atribuţiilor care
îi revin, comisia solicită SIE, prin intermediul directorului acestuia, documente, date şi
informaţii şi poate audia persoane în legătură cu problemele analizate. Serviciul de Informaţii
Externe este obligat să răspundă în timp util solicitărilor comisiei şi să permită audierea
persoanelor indicate de aceasta, cu acordul prealabil al directorului SIE.

43
Pe linie financiară, activitatea Serviciului de Informaţii Externe este controlată de Ministerul
Finanţelor Publice, care exercită controlul financiar preventiv delegat, şi de Curtea de
Conturi, prin controlul ulterior al execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli (adică al
modului în care au fost cheltuite fondurile SIE). De asemenea, Ministerul Public avizează şi
autorizează legalitatea unor activităţi, în scopul culegerii de informaţii.

II. STRATEGIA SERVICIULUI DE INFORMAŢII EXTERNE


Strategia vizează transformarea SIE într-un Serviciu modern, dinamic, eficient şi flexibil,
aliniat la standardele NATO şi UE, capabil să răspundă operativ şi calificat la comanda
socială.

Obiectivele SIE sunt:

• consolidarea poziţiei de componentă de bază a sistemului de securitate naţională;


• concentrarea activităţii pe direcţiile prioritare
o combaterea terorismului şi crimei organizate internaţionale,
o contraspionaj extern şi protecţie,
o politic,
o economic,
o cooperare externă,
o resurse
• promovarea intereselor şi a imaginii României pe plan internaţional, regional sau pe
anumite spaţii;
• proiectarea unei imagini corecte a SIE în societatea civilă.

SIE îşi aduce contribuţia specifică la apărarea, sprijinirea şi promovarea intereselor


României, alături de toate instituţiile statului, în cadrul concepţiei unitare definite în Strategia
de Securitate Naţională a României.

Bibliografie:

Legea nr. 1/1998, privind Serviciul de Informaţii Externe (SIE)


www.sie.ro

######

44