Sunteți pe pagina 1din 44

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Specializarea Ştiinţe ale Comunicării


Nivel licenţă

ISTORIA
PUBLICITĂȚII
Titularul cursului:
prof.univ.dr. Marian Petcu

Istoria publicității/ Marian Petcu 1


Istoria publicității / Marian Petcu

AVERTISMENT

Acest material este protejat prin


Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe nr. 8 din 1996, cu modificările ulterioare.
Dreptul de autor aparţine titularului cursului.
Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti
are dreptul de utilizare a acestui material.
Nici o parte a acestui material nu poate fi copiată, multiplicată, stocată pe orice suport sau distribuită
unor terţe persoane, fără acordul scris al deţinătorului dreptului de autor.
Citarea se face numai cu precizarea sursei.

Istoria publicității/ Marian Petcu 2


Istoria publicității/ Marian Petcu

Unitatea de învăţare
I.

Originele publicităţii în România


I.1.La început a fost „ anunciul”
Primul anunţ publicitar, redactat şi plătit de un român, pare să fi apărut al 1748, în The South Carolina
Gazette (23-31 octombrie), la solicitarea emigrantului ardelean Samuilă Damian (preot unit). Acesta se
ocupa cu experienţele de electricitate şi chiar îl cunoscuse pe B. Franklin, la Philadephia. Damian « îşi
câştiga existenţa în Noua Lume făcând experienţe de electricitate în public »1, după cum rezultă din unele
surse documentare, or pentru a avea public era necesară înştiinţarea acestuia.
În primele noastre gazete, Curierul românesc (Bucureşti, 1829) şi Albina românească (Iaşi, 1829)
alături de informaţiile de interes general apăreau “mezaturile, vânzările şi înştiinţările particulare”, cele din
urmă având o formă concisă pe care am numi-o azi “mică publicitate”. În „Înştiinţarea” răspândită de
fondatorii Curierului, I. Heliade Rădulescu şi C. Moroiu, prin care chemau la „prenumeraţie” (abonamente –
n.n.) promiteau că gazeta, ”acest vestitor de obşte”, se va dovedi utilă „pentru toată treapta de oameni”, astfel
că prin citirea ei „băgătorul de seamă neguţător dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală spiculaţiile
sale”, încât până şi „asudătorul plugar, şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale”. Punctele 3 şi 5 din
programul gazetei se refereau la „Înştiinţări pentru cele mai folositoare articole ale comerţului” şi „Vânzări şi
mezaturi deosebite...”.2
Curierul va avea un prim supliment, numit „Înştiinţare”, sub formă de pliant cu dimensiuni mai reduse
decât revista, chiar la numărul 5, prin intermediul căruia „Euprosin. Ierom. Poteca”, din „Pesa” (Pesta)
anunţa apariţia unui volum:
„Iubitorului de înţelepciune! Filosofia cuvântului şi a Năravului a eşit rumâneşte. Acesta este într-un
tom de 28 de coli în format mare, tipărit la Buda foarte frumos. Preţul unei cărţi este 2 florini de
argint, care fac 6 sfanţi, şi 3 florini pe hârtie faină, adică 9 sfanţi. Toate se dau legate simplu sau
frumos şi bine după moda nouă (…) Aceasta se află la Bucureşti la şcoala de obşte, la Profesorul de
filozofie (…)”.3
Aşadar pliantul, ca suport publicitar era utilizat la noi, încă din anul 1829.
Unele anunţuri au fost publicate şi în Museul Naţional, „gazetă literară şi industrială”, supliment la
Curierul Românesc. În cazul Albinei Româneşti, informaţiile comerciale vor forma, după cum rezultă din
„Înştiinţare despre Gazeta Românească din Ieşi” (1829), un „suplement”: ”în acel suplement se vor publica
mezaturile, vânzările şi înştiinţările particulare”, iar „acei cari vor avea trebuinţă a li se tipări asemenea
cuprinderi, supt a lor iscălitură întărită de dregătoria locului, le vor trimite cătră: Redacţia ...”.4
Şi în primul cotidian, România. Gazetă politică, industrială, comerţială şi literală, (Bucureşti, 1837),
apăreau „tot felul de înştiinţări de lucruri ce sunt de vânzare şi se caută spre a se cumpăra”, care erau
publicate pentru „30 parale pe rând”. „Coprinderea” României, potrivit înştiinţării ce i-a precedat apariţia,
viza şi „Aflările şi născocirile ce (…) face duhul omenesc spre îmbunăţătirea pământului, desăvârşirea
meşteşugurilor, întinderea negoţului şi altele”.
Anunţurile deveniseră, destul de rapid, o constantă a publicaţiilor, motiv pentru care, referindu-se la
începutul secolului trecut, D. Teleor aprecia că gazetele noastre erau alcătuite din „preocuparea de ce face
Vodă şi Guvernul, novitale din lăuntru (ştiri interne - n.n.), novitale din afară (ştiri externe), foileton, nuvele,
critici, poezii originale şi anunciuri” (anunţuri).
Primele „anunciuri” sau „înştiinţări”, cum au mai fost numite erau redactate de o manieră concisă -
cine vinde, ce, în ce loc şi în ce condiţii, uneori fiind vorba de închirieri, arendări ori de „prenumeraţii”
pentru diverse cărţi ori reviste5. Dealtfel, primele “media” purtătoare de mesaje publicitare pot fi considerate

3 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității / Marian Petcu

„prenumeraţiile”, afişe, foi volante sau gazete de format mic, prin care se prezenta proiectul unei publicaţii şi
se solicitau înscrieri/abonamente (editorul era creditat de cititori). Utilizarea foilor volante, destinate
informării prin lipirea pe ziduri, în pieţe şi alte locuri publice este atestată în Moldova încă de la 1642.
Afişele de teatru au apărut mai târziu - un exemplar din 1794 se păstrează la Muzeul Brukenthal din Sibiu;
un altul, de la 1818 (Bucureşti) era tipărit în limba greacă, de exemplu.

De la anunţ…
Iată câteva dintre „ anunciurile” primei vârste a publicităţii româneşti.
„Cocoana Manda din mahalaua Lucaci ce are-se în curtea bisericii dă cu chirie două odăi şi loc pentru
lemne numai la becher. Doritorii de a le închiria, se îndreptează la susnumita”. 6
„Moşia Sârbeşti împreună cu slugile ei de la ţinutul Neamţului a Dsale Aglaei Safta Cantacuzino este
de dat în posesie şi dar doritorii de a înposesui arătata moşie se vor înfăţişa la Dei cucoana în Eşi, spre
a se săvârşi tocmeala pentru împosesuirea acestei moşii”.7
Ulterior aveau să apară anunţurile „cu meşteşug”, mai elaborate, cu argumente de prestigiu şi termeni
elogioşi, ilustrate sau nu, şi chiar anunţuri cu accente umoristice. Se realiza, în acest mod, trecerea de la
anunţul simplu, informativ, la publicitate.
Spre ce chemau „anunţătorii” prin anunciurile lor?
Să privim Albina românească din anul 1840, în paginile căreia aflăm, sub forma înştiinţărilor: 18
aprilie, "Bibliografia Românească" - apariţia volumului Dascălul Săteanului; oferta de seminţe şi de flori a
grădinarului francez Amie; arendarea pentru trei ani a moşiilor Petrosul şi Singurenii vechi; 5 mai, casă de
vânzare la Galaţi; 16 mai, oferta de cosmetice a lui I. D. Miller (anunţul a apărut şi în alte numere ale
revistei, cu titlul „Cosmetice ce au mijloace de înfrumuseţare, compuse de I. D. Miller, care vinde în Rusia
cu învoirea dregătoriilor”, dar şi în Curierul românesc ); 23 mai, vie de vânzare; cosmeticele lui I. D. Miller;
11 iulie, arendarea moşiilor Domnitorului, vie de vânzare, casă de vânzare; 8 august, arendarea moşiilor lui
A. Balş; 12 septembrie, cosmeticele şi compoziţiile chimice născocite de I. D. Miller; 6 octombrie, oferta lui
Charles Weiss, tapiţer german; 31 octombrie, demonstraţii cu treierătoarea; 7 noiembrie, apariţia unei
antologii de texte liturgice.
Reproducem mai jos conţinutul acestor înştiinţări, destul de expresive pentru limbajul publicitar din acea
perioadă, cu menţiunea că cele mai multe erau tipărite în limbile română şi franceză.
„Amie, grădinar de flori de la Paris, au sosit în această capitală cu o culegere foarte frumoasă de plante
precum: Magnolia, Rododendron, Azaleea, Paeonia, Calinia, soiuri rare de Roze, Dalia, pomi, seminţe
de flori şi de multe alte soiuri. Dumnealor amatorii, cari ar dori a cumpăra din aceste, sunt poftiţi a se
adresa la magazia grădinarului în hanul Gemici, No.8. El va petrece aice puţine zile”.
„Casă de vânzare la Galaţi. Această casă este aşezată în preajma hanului numit Tigănuş cu ogradă
mare şi grădină având şepte magazale pentru grâu. Casa se alcătuieşte din 12 despărţituri cu o pivniţă
mare boltită, grajduri, şură şi alte heiuri. Doritorii se vor adresa la D. Josef Cantora neguţător din
Galaţi”.
„Charles Weiss & Compagne, Tapissiers et Decorateur recemment arrives de Berlin, se recommandent
a la haute noblesse et au respectable public en qualite de maître de tapisseries et d’ornaments
d’Appartements, ainsi que de decorations pour les festins, arrangements des rideaux d’apres la
nouvelle mode de Paris, et de differents objets nouveaux anglais: comme des matelas et des coussins
en ressort d’acier et autre manieres que regarde cet art.- Ils osent assurer que toutes les personnes
seront contentes de leurs ouvrages. Ils logent dans la maison du Mr.Vornik Etienne Katargiou, Aga”.
„Vie de vânzare. Prin mijlocirea mezatului, la Divanul Domnesc se va vinde în 4 Iunie viitor o vie
aşezată la Vlădiceni, din 3 pogoane vie şi livadă cu o casă bună, a cărei zidire au costosit răposatului
Ceabati 800 galbini. Pentru mai de aproape ştiinţă doritorii se vor adresa la consulatul Franţei”.
„Având a se da în posesie de la sf. Gheorghi a viitorului an 1841 moşiile Pre înălţatului Domn
anume Drăcşanii şi Stoeşii în ţenutul Botoşenii (precum s-au mai publicat), să aduce la
Istoria publicității/ Marian Petcu 4
Istoria publicității/ Marian Petcu

cunoştinţa tuturor doritorilor, cu arătare că dacă s-ar găsi cineva în plecare a lua pomenitele mai
sus moşii, să se înfăţişeze în Comitet la zi 1-iu Iulie a acestuiaş an când atunce are a se face
mezatul în Comitet, a căruia mezat strigările vor urma regultat la 10-15 şi 25 Avgust rămânând
hareciuirea asupra persoanei ce va da cel mai folositor preţ”.
„Consulatul Franţei aduce la cunostinţa publică că o vie cu casă şi livadă în Vlădiceni, lăsată de
răposatul Ciabatti, să va vinde la mezat la acei ce vor da preţul folositor” (11 iulie 1840).
„Având a se da în posesie pe trei sau patru ani, începători de la Sf. Gheorghi a viitorului an
1841, moşiile Dsale Vist. Alexandru Balş, de la ocolul Muntelui ţint. Sucevii, şi anume
Broştenii, Crucea, Chirilul şi alte cotunuri pe care moşii să găsesc ca la 500 lucrători, să
publicariseşce spre înştiinţare doritorilor de a înposesui numitele moşii, carii să vor înfăţişa aice
în Eşi la D. proprietarul la 1 Octomvrie viitor, când să va face şi hareciuirea” (8 august 1840).
„Icoana lumei. Foae pentru îndeletnicirea moldo-românilor. Din această foae periodică se va
publica pe săptămînă câte o coală, având de fiecare dată câte 4 sau 5 icoane precum s-au arătat
în foia de probă alăturată cu trecutul număr a Gazetei. Preţul ei acum hotărât 5 sorocoveţi pe
trilunie sporind numărul prenumeranţilor va scăde încă la fiecare termin. Doritorii se pot abona
în Eşi la Institutul Albinei, la magazia DD. Bel şi Nica, precum şi toţi librerii a capitaliei; în
ţinuturi pe la DD. profesori; iar în Bucuresci la D. Valbaum, Romanov şi Scarlat „.
„În No. 82 a gazetei noastre am înştiinţat că sau aflat aice în Eşi o maşină treieretoare după un
plan de tot nou, urmând aceasta a se face cunoscut că D. Enventoriul lucrează în toate zilele de
la 10 -12 ceasuri cu această maşină poftind pe Dlor doritorii ca se binevoiască a să găsi la unul
din hotărât ceas în dughenele de la D. Vist. N. Rosnovanu” (31 octombrie 1840).
„Eşind acum de sub tipar cartea de musichie numită Antologhie alcătuită de mai mulţi învăţaţi
Protopsalti ai Patrierhiei, care cuprinde în sine toate cântările cerute de preste an, cu feliurite
Herovice, Aghioase, Acsioane, şi Chinonice cu toată rînduiala cântărilor pentru săvîrşirea
Dumnezeieştii liturghii şi ale Învieriei, care sunt traduse în limba Romînească de sf. sa Ierod.
Nectari Frimu; aceste cărţi se pot afla în sf. Mitropolie la sf. sa Irod. Ghenadi Sendre” (7
noiembrie 1840).

…la publicitate.
„Înştiinţare. Prin privilegiurile marelor autorităţi mediţinale de la Rusia şi prin găsirea cu cale a
comisiilor mediţinale din Moldova şi Valahia, se vând cosmeticele şi compoziţiile chimice născocire
de I. D. Miller: 1. O doctorie care face să înceteze îndată oricare durere de dinţi, lei 10; 2. Alifie de
frumuseţe, prin care pieliţa se face albă, netedă şi răspândeşte vioiciune peste faţă şi o fereşte de arsul
soarelui şi de frig, 12 lei ; 3. Apă de frumuseţe; calităţile ei cele mai de căpetenie sunt: să facă pielea
albă, să ridice asprimea, sbârcelile şi petele, lei 10 ; 4. Pulbere de la Atena pentru păr de orice văpsea,
lei 15; 5. Minunata compoziţie spre a întări părul şi să-l facă să crească de iznoavă, lei 18 ; 6. Mijloc,
prin care se pierde roşaţa şi bubuşoarele depe faţă, lei 12 ; 7. Compresă (legătură) pentru durere de
cap, lei 6 ; 8. Compoziţie minunată prin care dinţii să albesc, lei 6 ; 9. Plasturi pentru negi, lei 8; 10.
Alifie, prin care părul cade în 10 minute fără a vătăma pielea, lei 8; 11.Văpsea pentru statornicirea
dinţilor şi vindecarea gingiilor stricate, lei 12; 12. Săpun cosmetic ce albeşte pielea, lei 5; 13. Pomadă
de musteţe, castanie, negre şi bălane, lei 5. Spre a opri contrafacerea, fiecare din aceste compoziţii, se
va vinde cu iscălitura, preţul şi pecetea D. Miler, precum şi cu o descriere, desluşind întrebuinţarea.
Adresa locuinţei sale se află la magazia lui Marcus Brahfeld în preajma lui Miculi Nr.3”.8
De remarcat şi apariţia elementelor ce anunţau viitorul spectacol iconografic, vignetele cu forma obiectului
de vânzare - casă, mobilă etc., dar şi expresia "publicariseşce în înştiinţare"- se face public pentru a se
cunoaşte, din 8 august 1840. Fiind vorba de o publicaţie aflată sub un control destul de riguros al autorităţilor
(Albina a fost o gazetă semi-oficială) este de înţeles tonul reţinut, aproape oficial, al celor mai multe
înştiinţări.

5 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității / Marian Petcu

Unele semnale privind apariţiile editoriale figurau în gazete sub denumirea de „Miscele” sau „Bibliografie”.
Bunăoară, în numărul 7/1844 al Propăşirii, însuşi editorul, Mihail Kogălniceanu saluta punerea în vânzare a
două litografii create de d. Panaitescu - „Româncă cu fiul ei” după un tablou de Riedel şi „Două surori”,
după tabloul lui Vinterhartter: „Preţul acestor tablouri, pe hârtie hieneză, este pentru amândouă 30 lei, un preţ
în adevăr foarte mic. Ele se află de vânzare la depozitul productelor industriei naţionale”. Anunţul era semnat
cu iniţialele M. K.
Primele publicaţii româneşti din Ardeal erau, cel puţin în primii ani de apariţie, mai sărace în anunţuri, prin
comparaţie cu cele muntene şi moldovene. Bunăoară, în paginile Gazetei de Transilvania (Braşov, 1838) se
semnalau mai mult apariţiile editoriale locale şi cele din Bucureşti, Iaşi, Focşani, Neamţ etc. Iată un exemplu
extras din numărul 2/1842:
`“Librerie Dlui Iosif Romanov şi companie mai deschide o prăvălie (boltă) cu cărţi româneşti, din câte
au ieşit până acum. Prăvălia este în colţul porţii Sfântului Gheorghe Nou în Bucureşti. Doritorii pot
afla orice carte tipărită în limba românească”.
Pe la 1848, în Gazeta de Transilvania apar anunţuri diverse, fără titlu, de tipul:
“O femeie solidă germană, cari mai cunoaşte şi limbile română şi franceză, cum şi lucrurile fine
femeieşti, voieşte a intra ca guvernantă la o casă bună în Moldo-România. Scrisori franco pe adresa F.
H. le va nainta Redacţia” (nr. 23, 18 martie 1848).
“Dr. Berpfeld medic local îşi mută cvartirul în uliţa românească în casele lui Gheorghe Ioan junior”
(nr. 74, 9 septembrie 1848).
Spre deosebire de gazetele amintite iniţial, care publicau „anunciuri”, cele din Ardeal numeau „anunţie”
micile texte publicitare, iar înştiinţarea era, pe la 1860, „inceintiare”, după anul 1900 luând adesea forma
„publicaţiune”. Sub această denumire de „anunţie” îşi făcea cunoscută A. T. Laurian apariţia volumului
„Tentamen criticum...” în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 40/1839: „Anunţie literală”. Se pare că
vânzarea cărţii nu a mers prea bine, deoarece la 1 martie 1840, Laurian îi scria, din Viena, lui G. Bariţiu 9, să
repete anunţia, „şi pune-o cu cele mai ascuţite vorbe ale d-tale” (s.n.).
Tot în corespondenţa dintre cei doi apare şi o comandă mai specială, la 12 ianuarie 1845. A. T.
Laurian îi comunica lui Bariţiu că împreună cu „prietenul Bălcescu am făcut o întreprindere” (era vorba de
revista Magazin istoric pentru Dacia) pentru care avea nevoie nu numai de abonaţi, ci şi de afişe (înştiinţări
volante): „... această înştiintare să se tipărească în tipografia d-voastră, după chipul următor: hârtia să fie de
scris, mărimea o jumătate de coală, aşa ca pe un cuart să vie textul înştiinţării, iar pe celălalt rubricile (...)
pentru subscrierea prenumeranţilor. Esemplarele să se tipărească atâtea câte esemplare obicinuiesc a să
tipări, şi trei sute mai mult peste acestea. Acelea să binevoieşti a le trimite cu gazeta dimpreună la d. abonaţi,
iar acestea trei sute din urmă să ni le trimiteţi nouă la Bucuresci...”.
Circulaţia informaţiilor comerciale în cele trei provincii istorice româneşti este dovedită şi de anunţurile ce
apăreau în presă despre bunuri industriale, fabrici etc. Exempul de mai jos este elocvent în acest sens.
„Înştiinţare pentru fabrica Cezaro-regească privilegiată fabrică mehanică de hărtie de la Zărneşti, lângă
Braşov, în Transilvania, întemeiată de o soţietate de români şi înzestrată cu cele mai bune maşinării, se
recomandă cu tot feliul de hărtie de scris, conţept şi canţelari, albă şi vânătă, cu hărtie de tipar, albă,
nencleiată şi încleiată, pentru cărţi şcolastice şi bisereceşti, şi face după acord şi porunceală orice
câtăţime voieşte cineva; iar preţurile loco Braşov, sunt pe cât se poate mai ieftine. O mică arvună
numărată înainte şi o măsură ce are a se trimite de-a dreptul la Direcţia Fabricei mehanice de hărtie din
Zărneşti, la Braşov (strada Şcoalelor) e de ajuns pentru ca în cel mai scurt timp să mulţămească orice
porunceală”.10
Deosebit de importante în sporirea posibilităţilor de creaţie în domeniul publicităţii au fost ilustraţiile. De
asemenea, un bun suport publicitar aveau să devină cărţile poştale, atestate la 1883 în Sibiu, 1892-1894, în
vechiul regat. Prima carte poştală a cărei ilustraţie era realizată după o fotografie, însoţită de text, pare să fi
fost tipărită în anul 1896 („Salutări de la Brăila. Inondaţiunea portului”). Fie că erau produse în ţară ori în
mari centre tipografice occidentale (Zürich, Leipzig etc.), după 1900 au fost puse în circulaţie numeroase
cărţi poştale publicitare – vezi în Bucureşti, Fabrica Fraţii George Assan (fondată 1846), Farmacia Thüringen
(1904), Berea Luther (1906) s.a.m.d. 11

Istoria publicității/ Marian Petcu 6


Istoria publicității/ Marian Petcu

Prima „ştire” despre vederile litografiate a apărut la 5 octombrie 1894, în Revista Ştiinţifică Ilustrată,
nr.11: „Libreria Carol Müler, pasagiul român, Bucuresci. În preparaţiune cărţi poştale cu vederi din
Bucuresci şi Sinaia”.
Ce „audienţa” aveau titlurile de mai sus? Publicaţiile se tipăreau deseori în tiraje de câteva sute de
exemplare, iar vânzarea se făcea prin abonament (expediţia cu poşta a fost introdusă în anul 1846). La
început nu existau vânzători de stradă şi nici chioşcuri, abia la 1877 apărând în Bucureşti primul chioşc de
ziare; mulţi ani după aceea, chioşcurile au fost numite „gherete jurnaliste”12. Iată câteva date care pot
sugera amploarea “audienţei” acestor titluri. În cazul Curierului Românesc (1829), ne spune G. Crutzescu, “a
trebuit ca Eliade să facă apel la cunoscuţi şi la câtiva buni români să se aboneze, şi astfel, din primul an a
avut 150 abonaţi sau prenumeranţi, cum li se spunea pe atunci, şi numărul lor nu prea a fost depăşit cât a trăit
ziarul, până în 1847”13. I. H. Rădulescu publica în numărul 13 al revistei sale, Gazeta Teatrului Naţional
(1835-1836) “socotelile”: fiecare număr a apărut în 1.000 exemplare, din care 60 s-au dat la abonaţi, 600
exemplare le-a dăruit, iar restul de 340 au fost depuse la librăriile Fr. Walbaum şi I. Romanov, pentru a fi
distribuite în mod gratuit.
Dintr-o scrisoare pe care Aron Florian o expedia din Bucureşti lui G. Bariţiu (15 iunie 1840) aflăm că
„... din gazetele politice ce avem astăzi, Albina însemnează ceva, dar în Ţara Românească abia numără 12
abonaţi. Curierul a şchiopătat de tot şi în toată ţara n-are mai mult de 80 abonaţi. Cantorul este un hoţ care
fură (cititori-n.n.) din Albină şi din Curier şi din gazeta dv., şi n-are nici un preţ, nici chiar la aceia care îl iau
de mila lui Carcalechi...” .
Pe la 1870 “a avea (...) un tiraj de 2.000 foi era considerat ca un foarte mare succes”, remarca N.
Iorga14. Gazeta de Transilvania a avut, împreună cu suplimentele sale, doar 100 de abonaţi în anul 1838,
pentru ca la 1861 să ajungă la peste 1.200 abonaţi. Revista Carpaţilor, editată de G. Sion la 1860, a avut în
primul an doar 800 abonaţi, adică minumum necesar pentru acoperirea cheltuielilor de editare şi difuzare15.
Să amintim şi inovaţia editorului Spicuitorului moldo-român, Gh. Asachi, care anunţa: “orişicine va aduna
jurnalului douăzeci abonaţi va primi un exem(plar) gratis pe doi ani, începând cu publicarea lui şi primirea
foaiei prenumeranţilor” (10 mai 1841).
Într-un studiu de istoria şi sociologia culturii române, G. E. Marica (1977) prezenta câteva date
relevante în privinţa ecoului unor titluri - la 1861, Telegraful Român avea 1.000 abonaţi, ca şi Albina, la
1870; în anul 1870, Federaţiunea se bucura de 885 abonamente, iar în 1877, Gazeta de Transilvania avea
800 abonaţi. Alte surse precizează că în perioada 1850-1861 numărul abonaţilor Gazetei... şi Foaiei...
variase între 450 şi 500. La 1894, un ziar de succes, cum a fost Adevărul, avea un tiraj de 10.000 exemplare.

Militărie, gazetărie, negustorie, politică: C. A. Rosetti


Un fapt surprinzător: emitentul mesajului publicitar a fost, cel mai adesea şi depozitarul produselor
care făceau obiectul anunţului, adică editorul era în acelaşi timp şi negustor. Iată cazul lui C. A. Rosetti,
staroste al marchitanilor din Bucureşti şi pionier al publicităţii. După ce a renunţat la cariera de poliţist şef la
Piteşti (1842), Constantin A. Rosetti (1816-1885) se va dedica activităţilor literare, jurnalistice, tipografice,
devenind librar, negustor, om politic. În anul 1846 deschidea în Hanul Bossel, Uliţa Mogoşoaiei numărul 18,
o prăvălie sub firma “Stabilimentul C. A. Rosetti”. “În această prăvălie”, semnala N. I. Angelescu “el începe
comerţul de librărie, înfiinţând mai târziu şi un cabinet de cetire. Cu timpul, măreşte cadrul afacerilor
comerciale şi, cu începutul anului 1858, face şi afaceri de comision”16. Este cert că la 15 septembrie 1858,
Rosetti era ales “prim staroste al negustorilor bucureşteni”, la propunerea “corporaţiunii marchitanilor”. Ne-
am oprit asupra acestui reprezentant al comercianţilor, deoarece numele său nu este legat doar de activitatea
politică şi gazetărească, ci şi de cea publicitară.
În anul 1857, Rosetti va edita Românul. Ziaru politicu, comercial, literar, care peste doi ani devenea
cotidian, în ale cărui pagini au apărut “anunţuri-reclamă” remarcabile pentru acea dată, dintre care
reproducem două.
« A sossit la Magazia C. A. Rosetti vinurile mai jos însemnate. Se chezăşuieşte adevărata şi buna
calitate acestor vinuri. Vechimea lor este dela 1849 (anul ce a produs vinurile cele mai bune) şi aceasta
se poate constata cu vinul Chateau Grand după dopul de plută ce poartă în capătul dinăuntrul sticlei

7 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității / Marian Petcu

data 1849. Se afirmă că aceste vinuri costă chiar în Paris 7 şi 8 franci. Cauza că acest stabiliment le
poate da cu aceste preţuri este că nu le-a luat prin comisionari ci de-a dreptul din pimniţele cele mai
renumite. Cunoscătorii n-au decât a le încerca spre a aşeza pentru totdeauna reputaţia acestor vinuri.
Coniacul se recomandă cu dinadinsul (...) La zece butilci se dă una fără plată ».
« A sossit ceai la Magazia C. A. Rosetti de cea mai fruntaşă cualitate şi care este cunoscut de toţi
adevăraţii cunoscători care au băut acest ceai până acum. Putându-l dobândi prin mijloace mai puţin
costisitoare, se vinde cu un preţ mai scăzut decât s-a vândut până acum şi mult mai ieftin de cum îl
plătesc locuitorii parisului la Magasia Englesă din Paris Plan Vandome. Eaca preţurile. La Magazia
Engleză din Paris (…) La Magazia C. A. Rosetti din Bucureşti (…) ».
Textele de mai sus ne-au atras atenţia deoarece erau numite “anunţ-reclamă”, dar şi prin aceea că au un
argument nou - comparaţia preţurilor din Bucureşti cu cele din Paris, pentru produse identice. Remarcăm
“bonus”-ul pentru vinuri (o sticlă gratis pentru zece plătite) şi instrucţiunile pentru amestecul de ceaiuri.
Rosetti mai punea în vânzare, prezentându-le într-o manieră ingenioasă din punct de vedere grafic, şi alte
produse:
“Mese adevărate chinezeşti, iar nu imitate se găsesc numai la librăria C. A. Rosetti. Încălţăminte
pentru copii, foarte ieftine. Braţelete de cel mai mare fabricant al Europii. Flori pentru toaleta damelor,
de la compania florală din Paris. Vată din Paris cum nu se află nicăieri în Bucureşti”.
Şampania şi vinurile vechi, frantuzeşti, trebuie să fi fost apreciate prea puţin de o populaţie săracă şi
majoritar analfabetă. Pe de altă parte, boierimea avea de unde alege vinuri, producţia autohtonă fiind
apreciabilă. Viile şi vinurile, îndeosebi cele de import, apar frecvent în “publicitatea” epocii evocate.
La 1837, bunăoară, se putea citi următorul anunţ: “La Cantorul de Aviz se află de vândut vin roş de cel
mai bun şi mai negru din vestitul munte Adlerberg (dealul Vulturilor din Buda). Bunătatea vinului se
va recomanda de aceea celor ce vor cumpăra şi va vedea puterea şi energia lui, butelca are 3 sfanţi”.
Altă redacţie care comercializa ceea ce promova prin publicitate.
Abundenţa de vinuri scumpe, etichetate în fel şi chip, îi determina pe negustori să-şi anunţe oferta autohtonă
(Drăgăşani, Dealu Mare, Odobeşti şi altele) “întărind” că vând vinuri “fără etichetă” (en gros). Este cazul lui
Pandele Mihailidis - “stau la concurenţă atât la preţuri cât şi la calitate cu ori cari vinuri puse în Butilci din
ţară cu multe etichete a diferite personaje etc.”, ca şi cel al asociaţilor Fraţii Lazăr & P. Antoniu, care ofereau
vinuri la “Preţuri moderate şi fără etichetă” (ambii vindeau “cu vadra şi cu ocaua”). 17
Ingeniozitatea lui Rosetti este sesizabilă îndeosebi la nivelul redactării anunţurilor sale. În cel de faţă,
probează şi o bună cunoaştere a psihologiei cumpărătorului:
”Practica ne arată că aveau dreptate cei care ziceau că la noi comerciantul care aduce lucruri bune, nu
poate decât păgubi. Voind dar a ne desface d’aceste vinuri otărârăm a le vinde cu preţul ce ne costă a
lor cumpărare la faţa locului, perzând cheltuielile transportului, plata vamei ş’a acsizei, dobânda
banilor, ş.c.l. Aceste preţuri, cu bani gata sunt cele următoare: Bordeaux. Chateau Latite – în loc de lei
31-20, numai 20-10, Loville…”.
Iată şi un anunţ publicat în Românul, nr. 30, din 17 noiembrie 1857, despre deschiderea unei noi cafenele:
„Văzând că în această capitală a României nu sunt îndestule cafenele care ar corespunde dorinţei şi
cererei onorabilului public, cu onoare se face cunoscut că dumineca viitoare va deschide în Otelul de
Londra, cafeneaua care, în privinţa eleganţei, poate a să compara cu cele dintâi ale Europii. Această
cafenea fiind decorată cu totul din nou, are şi două biliarduri, aduse din Viena, precum şi o sală de
cetit, unde se află jurnale româneşti (Românul, Anunţătorul român), franceze (Journal de Francfort,
Chary-Varry), nemţeşti (Fremdenblatt, Pesther L’loyd, Telegraf, Ost Novellen Zeitung, Leipziger
Ilustrate, Wanderer, Bukarester Deutsche Zeitung), italieneşti (Observatore Trestiano, Trovatore,
Indicatore, La Pirata), greceşti (Naţionalul)…”.
Anunţul era semnat de antreprenorul Hotelului Londra, Wilhelm Ungar.
Amintim că cea mai veche cafenea din Bucureşti, menţionată în documente, a fost deţinută de Kara
Hamie, la 1667. Cafenelele par să fi fost locuri destul de frecventate de vreme ce în timpul ocupaţiei
austriece (1789-1791) Divanul ţării hotărâse se fie lăsată liberă funcţionarea acestora, cu condiţia să nu se

Istoria publicității/ Marian Petcu 8


Istoria publicității/ Marian Petcu

discute „alte vorbe”, adică treburi politice în aceste localuri. Registrul patentarilor din anul 1832, prezintă,
numai în Bucureşti, 32 de cafegii.

Concurenţa prin consum1


Consumul este şi o formă de comunicare, rareori analizată ca atare, prin care transmitem că suntem
puternici, apartenenţa la un grup social s. a. m. d. De aceea, mai mult sau mai puţin conştient, exagerăm
adesea. Ei bine, chiar şi aceste exagerări au istoria lor. Risipa, comoditatea, luxul, excesul, moda, iată câteva
dintre relele sociale care îşi fac apariţia după anul 1800 şi pe care le vor blama atât jurnaliştii, cât şi scriitorii.
Reacţiile lor trebuie interpretate prin raport cu morala creştină, care condamnă excesele şi invită la „buna
măsură”, la modestie, cumpătare şi solidaritate cu cel lipsit de mijloace („nevoiaşul”).
Dinicu Golescu (Constantin Radovici din Goleşti) a fost unul dintre boierii munteni emancipaţi, bun
cunoscător al epocii sale, remarcabil călător în ţările vestice, ceea ce îl îndreptăţea să facă unele comparaţii,
dintre care reţinem:
„Într-acest cuvânt, lux, să coprind toate felurimile de cheltuială, cele de prisos, cum şi cheltuiala şi pofta, nu
numai de a face orice vede la altul, ci şi mai scump, nemaisocotind de i să cuvine sau nu şi de are venit pe cât
are acela pe care el va să-l întreacă cu podoaba (…) Cine vor vedea pe acele de mai mare neam dame din
Viena şi pe ale noastre, pe cele de al treilea mâna, vor socoti pe vieneze sărace, şi pe acestea ale noastre
stăpânite de lux, milioniste. Iar adevărul este cu totul împotrivă; căci acele au destul, dar luxul şi hainele
împestriţate nu le plac. Iar ale noastre sunt destul de sărace, căci toată marfa să ia pe raboj (pe credit – n.n.),
până încep a-ş pune moşiile la mezat, dar sunt stăpânite groaznic de lux…”.18
Acestea se întâmplau într-o epocă în care ţărănimea cunoştea o sărăcie greu de imaginat: „şi apoi intrând
cineva între acele bordeie ale lor, peste putinţă era de a găsi pe trupurile lor şi în casă lucru de zece lei, căci şi
căldarea cu care o să-şi facă mămăliga nu o are fieşcine, ci sunt 5-6 tovăraşi pe una…”. De aceea s-ar fi
impus ca „vrăşmaşul patrii noastre şi isvoditoriul sărăciii şi strângerii noastre, carele este luxul” să fie
înlocuit cu „iconomia, vrednicia şi munca pământului, cu deschiderea negoţului (s.n.), care îmbogăţeşte toate
împărăţiile”(1826).
La 25 decembrie 1868, din iniţiativa lui Ioan Gheorghiu (Budu), în oraşul Roman apărea revista Femeia.
Jurnal nepolitic, în paginile căreia am găsit texte (nesemnate) prin care erau condamnate, între altele, „Moda
şi comodul”: „…am zis la început, că omul fatalmente nu poate trăi fără tirani; şi dacă aceştia nu vin de-a
dreptul, el şi-i crează; şi ajung apoi la carul lor, unde’i place să tragă! Între tiranii omenirei, unul din cei mai
puternici este moda. Aceasta ficţiune monstruoasa îşi are raţiunea sa în acea parte a omului care este plină de
deşertăciune. Ea se naşte totdeauna dintr-o necesitate, care însă nu împlineşte nici o nevoie (s.n.), şi fără care,
cu toate acestea, cineva nu poate trăi. Moda, luată în sens filozofic, s-ar putea califica astfel: arta de a
îmbrăca corpurile cele nude. În acest sens numai, ea este de interes pentru om, carele au trebuit negreşit, să
caute a-şi acoperi goliciunea sa” (anul I, nr.1, p. 5.).
Articolul continua în numărul 2 (1869) cu un plus de argumente: ”Moda D. D-lor, intra în sciinţa frumosului,
dacă dar lucrurile voastre sunt urâte, sunt bizare, sunt necomode, cum ni le aduceţi sub autoritatea modei, şi
ni le vindeţi pe bani?… Româncelor! daţi exemplu de multă raţiune – ardeţi toate cocurile făcute din păr
străin, şi numai acela păr adăugiţi pe capul vostru care l-aţi strâns din an în an în curate perinuţe, cum aveţi
voi obiceiu a-l păstra ca o dulce suvenire”.
Dar nu numai perucile (meşele) provocau indignarea autorului, ci şi alte accesorii „la modă”: „şi de ce oare
această transformaţiune a gusturilor, această manie metalică până şi în cele mai de jos clase ale societăţii
noastre? – răspunsul este departe… Cine nu are diademă de aur, voieşte să fie şi de alamă; cine nu are flori
bătute cu pietre scumpe voieşte să aibă măcar de sticlă proastă, numai să fie la modă – chestiunea principală
nu mai este astăzi valoarea intrinsecă a lucrurilor, ci de aparenţă mai cu seamă – fie cineva cât de sărac,
voieşte cu orice preţ să-şi dea aparinţa unui bogătaş… Imitaţiunea este astăzi o boală de care pătimim mai
mult, imitaţiunea în ruină şi deşertăciune! Nobile Românce, nobile fetiţe! (…) nu cultivaţi metalul dându-i
locu’ pe capul vostru; nu-l admiteţi în necesităţile de toaletă decât ca unele indispensabile de prins floricele

1
Vezi Marian Petcu, coord., Sociologia luxului, Ed. Tritonic, București, 2015.
9 Istoria publicității/ Marian Petcu
Istoria publicității / Marian Petcu

în păr! Lăsaţi florile de bronz pe capetele statuilor, iar voi căutaţi în bogata noastră Floră, degeţelu şi
lăcrămioara, roza şi crinu (…) ele să fie ornamentul frumuseţei voastre, iar nu aurul, bronzul şi alama; nu
sticla şi oţelul, care reprezintă focul, rugina şi laborea, avariţia şi interesul, care sunt pasiune a zilelor
noastre!” (nr. 7, 1868).
În fine, cel de-al zecelea număr al Femeii cuprinde articolul „Luxul”, în care autorul, necunoscut, citează din
volumul „Economia politică”, de Ion Lerescu, ce apăruse recent, cel ce afirmase că „luxul nu numai că nu ar
fi un rău, ci din contră un puternic stimulent al producţiei şi al comerţului„ tocmai pentru a-l combate pe
savant: „Din palat până în bordei, dela tron până la cenuşă luxul găseşte pururi adepţi şi admiratori, toţi se
cunosc, toţi se ştiu, şi cu toate acestea toţi se întrec. Ai, n-ai trebuie să cheltuieşti; poţi nu poţi trebuie, să faci
cum face lumea, pentru ca să te întreci cu lumea! (…) Moda este soră a luxului, ori poate chiar copilul său.
Luxul şi moda bântuiesc lumea mai mult decât ciuma, căreia totuşi i s-a putut pune o barieră, i s-a putut
împiedica contagiunea…”.
Or, publicitatea era unul dintre „predictorii” şi aceleratorii relelor evocate. Luxul devenise „ingredientul
magic” şi pentru redactorii textelor publicitare, un element retoric pe care îl găsim la 1886, când Ştefan
Iliescu vinde „Făină de lux din Botoşani” produsă de „Prima fabrică de Pesmeţi şi Franzelărie de Lucs”,
fondată la 1861(Anunţătorul Român, anul I, nr. 1) şi la 1893, când S. Gondos & Cie. vindea „Petroleum de
lux”, ca şi într-o mulţime de alte mesaje comerciale. 2

Publicaţiile de specialitate3
Prima publicaţie de publicitate apărută la noi a fost bisăptămânalul Cantor de avis şi comers, Bucureşti,
1837. Profilul iniţial era cel „politic, ştiinţific şi comercial”, iar din anul 1842 va avea titlul Cantor de avis («
Biroul de anunţuri »). Redactorul şi editorul Cantorului, Zaharia Caracalechi, fusese „ferlegher” al cărţilor
româneşti editate în „Crăiasca Tipografie” a Universităţii din Buda (macedonean/aromân de origine), cel
care publicase prima noastră revistă literară, Biblioteca Românească (Buda, 1821), precum şi câteva
calendare (1817, 1839, 1874). La Bucureşti, el va deveni pitar, serdar, proprietar de tipografie şi chiar
tipograful Curţii.
Iată cum arăta programul editorial al acestei inedite publicaţii.
„PROGRAM
Una dintre cele mai însemnate nelesniri intereselor de speculaţie atât de neguţătorie,
cât şi de proprietate şi familie este necunoştinţa preţurilor, atât de producte cât şi de
vânzare şi cumpărare a ori ce lucru dintr-un stat. Neştiinţa de persoane, locuri, lucruri
şi preţuri este o mare piedică la toate daravelile neguţătoreşti, şi, din nenorocire, noi
până acum mai lesne şi mai curând aflam cursurile speculaţiilor şi preţurilor din alte
depărtate staturi ale Europii decât ale prinţipatului nostru şi a vecinilor lui. Şi pentru
ce oare atâta necuviinţă? Pentru că într-alte staturi civilizate toate marele interesuri
comune şi particulare de orice calitate fie se încunoştiinţeaza tuturor prin foile publice.
În România o astfel de cunoştinţă n-a fost până acum! De aici isvorăşte neştiinţa ce are
publicul noastru de frumoasele […] interesantele şi bogatele producte ale ţării, şi de
interesurile şi speculaţiile neguţătoreşti. De aici, mai cu samă isvorăşte şi acea tristă
neştiinţă a multor proprietari de îngrijirea avuturilor, moşiilor, şi acareturilor lor, al
căror folos îl dobândesc sau numai prin soarta întâmplării sau îl părtăşesc celor ce ştiu
să-l întrebuinţeze!
Aşa abia acum în timpurile renaşterii se simte în ţara noastră prea mare şi neapărată
trebuinţă de o gazeta care să publice cursul speculaţiilor şi preţurilor neguţătoreşti.
Această foaie numită Cantor de avis, cu milostiva slobozenie a înaltei stapâniri, va
împlini această lipsă şi va da publicului o deplina cunoştinţă de cursurile speculaţiilor
2
Vezi Thorstein Veblen, Teoria clasei de lux, Ed. Publica, București, 2009.
3
Un tablou cronologic al presei se află în volumul Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie
cronologică, coord. Marian Petcu, Ed. Polirom, Iași, 2012.
Istoria publicității/ Marian Petcu 10
Istoria publicității/ Marian Petcu

şi preţurilor productelor ţării: căci, peste tot, scopul prinţipal al aceştii gazete este mai
ales speculaţia comercială şi proprietară.
De aceea Cantorul va publica deplin toate interesurile neguţătoreşti ale ţării din toate
judeţele şi schelele a toată România şi ale altor staturi vecine sau în relaţie cu aceasta
[text indescifrabil] moşiile de dat în arendat sau vânzare; preţul a tot felul de bucate,
precum: turme, herghelii, zalhanale; toate unde se află şi cu ce preţ se vând; asemenea
şi vinuri, rachiuri şi ori ce alt product, mărfuri şi lucruri, care sunt de ieşit sau de intrat
în ţară. Aceste sunt punturile principale ce făgăduieşte Cantorul a le publica regulat pe
toata săptămâna de doua ori, adică Miercuri şi Sâmbătă. Şi deşi interesul al aceştii
gazete este negoţul, însă nu se va mărgini simplu numai la acesta, ci se va întinde şi la
interesurile familiare mai în parte; va încunoştiinţa adică case, hanuri ori prăvălii de
închiriere sau vânzare, încă şi pentru slujbaşi de trebuinţă şi slugi domestice, va
îndestula cu asiguranţă pe cei ce vor avea trebuinţă, şi cât se va putea.
Aceasta gazetă încă mai făgăduieşte cititorilor a-i mulţumi nu numai cu o simplă
curiozitate a unui interes material, ci ea nu va trece cu vederea nimic interesant din
câte se lucrează şi se întâmplă în ţară, adica: va comunica publicului şi ori ce
însemnată întâmplare se face în prinţipat de orice calitatea fie, precum intrările şi
ieşirile persoanelor însemnate din stat, şi schimburile slujbelor civile, şi militare, şi
uneori şi câte alte interesante povestiri. Astfel, oricine, prin cantor, va găsi o deplină
îndestulare trebuinţelor sale, ori dacă va să înştiinţeze în public ce are de dat ori ce
[indescifrabil] care lucruri le va dobândi sigur, iar nu orbeşte după întâmplare şi fără
nici o înlesnire ca până acum, şi fără nici o cheltuială mare. Preţul abonării este de
patru ruble de argint pe an şi pentru orice publicare de un rând tipărit de 50 de slove
va plăti un leu bun. De aceea toţi doritorii ce se interesează de asemenea lucru să
contribuiască la ajutorul acestei foi pentru binele propriu şi comun” (1837).
Primul număr al Cantorului includea diverse ştiri, dar şi un anunţ pe care îl reproducem:
”Caut stăpân. Un vizitiu bun în vârsta de 35 ani cu soţia lui de 25 ani, vor să intre în slujbă, soţia ca
bucătăreasă sau spălătoare; oameni curaţi să recomanduieşte buni din Cantorul de avis”.
Sau
„O ţigancă de casă de 18 ani este de vânzare. Calitatea ei este că ştie să coasă bine, şi toate lucrurile
casei. Muşterii se îndreptează la Cantorul de avis…”, într-un alt număr din primul an de apariţie. 4
În anul 1839, la Brăila va apărea, în limbile română şi italiană, revista Mercur, „jurnal comercial al portului
Brăila”, în care vor fi înserate anunţuri despre circulaţia vaselor de mărfuri, preţurile cerealelor şi altele. La
1843 a apărut şi gazeta semi-oficiala numită Vestitorul Românesc (continuatorul Cantorului, după unii
specialişti), iar la 1845, G. Asachi va edita suplimentul comercial al Albinei Româneşti, numit Mercuriul de
Iaşi sau Avizuri comerciale şi interesante, într-un număr de probă (nu a continuat editarea din lipsă de
„prenumeranţi”).
Un alt titlu, în care erau publicate mesajele publicitare de o maniera modernă, avea să apară, la
Bucureşti, în anul 1853 – Anunţătorul Român, „gazeta semi-oficială”. În cel de-al patrulea an de apariţie,
editorul făcea cunoscut cititorilor că potrivit unei întelegeri pe care o avea cu „Dl. pitar Alecsandru
Carcalechi”, abonaţii Cantorului de aviz, care îşi încetase apariţia, urmau să primească Anunţătorul.
Numărul publicaţiilor specializate în publicitate şi reclamă a crescut, ajungându-se de la 26 de titluri în
perioada 1837-1900 (41 de titluri pentru perioada 1837-1914, în Muntenia şi Moldova).
Câteva cuvinte despre Vestitorul Românesc.
Această gazetă apărea în zilele de miercuri şi sâmbătă, iar abonamentul pentru un an costa 4 ruble (sau
echivalentul în alte monede). Faţă de spaţiul redacţional ocupat de înştiinţările oficiale şi de ştiri, ponderea
publicităţii, în primii ani de apariţie era destul de modestă. Abia pe la 1854 numărul anunţurilor creşte, dar

4
Despre comerțul cu ființe umane, citiți Marian Petcu, "Publicitatea pentru comerțul cu robi, în Țările
Române", în volumul Studii și cercetări de istorie a publicității, Ed. Tritonic, București, 2015, p. 9-26.
11 Istoria publicității/ Marian Petcu
Istoria publicității / Marian Petcu

fără a depăşi decât rareori ultima pagină (a patra). În numărul 1/1854, de exemplu, găsim anunţuri pentru
stofele lui A. Warmberg, arendări de moşii, ape cu proprietăţi medicale, medici etc. Din numărul 5 aflăm că
„La această Redacţie este trebuinţă de un împărţitor de gazete; doritorii a se înpricina cu această slujbă, să
vie la Redacţie a se învoi despre leafă”, iar în numărul următor apărea un supliment prin care se făcea public
faptul că „Moşia Odobeasca din judeţul Teleorman, cu apropiere un ceas de Ruşi de Vede proprietatea D.
polcovnic Odobescu, se dă cu arendă de la viitorul Sf. Gheorghe anul curgător pe soroc de trei sau patru ani;
doritorii se vor adresa către D. proprietar în casele Dlui pe uliţa Curtea Veche în toate zilele dela 10 ceasuri
dimineaţa până la 2 după amiaza”.
Iată cum arăta un anunţ de mică publicitate pentru rubrica „pierderi”: „La 16 ale acestei luni perzându-
se un zapis desfăcut cu leatul 1849 Decembrie 9, se face cunoscut că ori cine îl va fi găsit, nefiind altcuiva de
nici un folos, să-l aducă la libreria de lângă Bărăţie, de unde va primi un mic prezent pentru a sa osteneală şi
bună voinţă” (nr.7/ 1854). „Prezent” era numit cadoul ori recompensa, pe la 1850, ulterior utilizându-se
termenii de „dar” ori „premiu” (vezi „premiu sau dar de însufleţire”, 1832).
Supliment de înştiinţări găsim şi la nr. 11 - „Se află de vânzare o maşină cu aburi de puterea a patru
cai, aplicabil la tot felul de măceniş...”, uneori luând forma unui pliant cu dimensiuni mai reduse, de culoare
bleu-verde. La nr. 14/ 1854, „Departamentul Credinţei” prezenta, într-un astfel de pliant, moşiile mănăstirilor
închinate, împreună cu un aviz: „Cu numărul viitor se va mai trimite încă o coală şi jumătate, asemenea
aceleia ce se alătură pe lângă aceasta (s.n.), şi cuprinzătoare tot de moşiile mănăstirilor închinate ce sunt a se
arendui de la 23 Aprilie viitor”. Suplimentele-pliant, care nu erau numite la acea dată în nici-un mod,
conţineau anunţuri dintre cele mai diverse: apariţia romanului Dama cu camelii (costa 5 sfanţi „un
esemplar”), „Cel dintâi curăţitor de haine din Bucuresci”, care făcea cunoscut „onorabilului public că a
primit de la Viena o maşină pentru curăţatul tuturor ( ?) blonde bune, şi falşe, dantele, brucsel, poaluri,
crepuri ... ”, anunţuri despre tratarea diferitelor boli, pentru spectacole ş.a.m.d.
Numeroase alte publicaţii s-au situat, prin formă şi prin conţinut, la graniţa dintre ceea ce numit astăzi
catalog de produse şi „presă de întreprindere”. Iată câteva dintre titlurile din aceasta zona a promoţionalului.
În anul 1838, apărea Catalogul de cărţile ce se află în libreria Rumânească din Bucuresci a D. D. Iosif
Romanov şi Comp. pe Uliţa Sf. Gheorghe Nou în Braşoveni, din care se mai păstrează un exemplar
(Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti). Catalogul avea 38 de pagini şi cuprindea o ofertă de 296
titluri de carte. În perioada 1891-1894, Librăria Socec & Co. edita, la Bucureşti, Catalog mensual al
Librăriei române, iar la 1890, în Craiova apărea Calendarul librăriei române Filip Lazăr.
Alte titluri: Calendar lunar de cărţi al Librăriei Robin (Bucureşti, 1896), Calendarul Bazarului
Librăriei Centrale Gherman Filip (Craiova, 1898), Revista publicaţiilor din România (Iaşi, 1898), Bonjur,
ziar al cumpărătorilor (Craiova,1898), Calendarul Fabricilor Române Unite de băuturi gazoase şi acid
carbonic lichid (Bucureşti, 1900), Anunţătorul, ziar al magazinului Bazarul Argeşului (Piteşti, 1905) ş.a.m.d.
Bogate în publicitate şi reclamă au fost şi publicaţiile profesional/asociative, dintre care amintim Buletinul
corporaţiei tâmplarilor, perierilor şi cuferarilor din judeţul Ilfov (Bucureşti, 1903), Amicul producătorilor şi
comercianţilor de băuturi spirtoase (Ploieşti, 1904), Buletinul oficial al corporaţiei tinichigiilor,
instalatorilor, turnătorilor, ceasornicarilor…(Bucureşti, 1905), Călăuza comercianţilor de băuturi spirtoase
şi cherestea, revistă ilustrată (Bucureşti, 1906) şi altele.
O alta categorie de tipărituri au fost publicaţiile de eveniment, de tipul Calendarului portativ, editat de
Librăria S. Samitca cu ocazia Expoziţiei Cooperatorilor Români (Craiova, 1888) ori Adevărul la Expoziţie,
singurul ziar recunoscut de Comisariatul Expoziţiei (Bucuresti, 1906). Să amintim în această serie şi
publicaţiile pentru publicuri-ţintă, cum au fost Econoama română, jurnal pentru dame, editat de prof. P.
Penescu (Brăila, 1839), Femeia, jurnal nepolitic (Roman, 1868) şi Ziarul damelor de broderii pentru
lenjerie (Bucureşti, 1893) .
Cât priveşte oferta de ziare şi reviste, iată doar o secvenţă din anul 1877, pe care ne-a lăsat-o ziaristul francez
de origine poloneză A. Mlochowski de Belina, după ce a vizitat Bucureştiul:
„…Sunt multe ziare în Bucureşti (…)Vom cita, mai întâi, ziarul L’Orient, care apare în limba
franceză, admirabil redactat, meritând a fi citit mai mult peste hotare. Redactorul său şef este d.
Fréderic Damé; nu este numai un publicist de mare talent, dar chiar un erudit care a făcut cunoscute
străinătăţii istoria şi limba românilor. Vine după aceia Journal de Bucarest, apărând, de asemenea, în
Istoria publicității/ Marian Petcu 12
Istoria publicității/ Marian Petcu

limba franceză şi care are ca redactor şef pe d. Ulysse de Marsillac. Jurnalele publicate în limba
română sunt Monitorul oficial, condus de d. Orăşanu, directorul Imprimeriilor Statului, Românul,
cotidian care are deja 21 de ani de existenţă şi este condus, de la întemeierea sa, de d. C. A. Rosetti, un
radical ajuns chiar preşedintele Camerei şi primarul Capitalei. Are ca adjunct pe d. Emil Costinescu.
De când guvernul este în mâinile radicalilor (liberalii, conduşi de I. C. Brătianu!) Românul este
aproape un ziar oficios. Presa este condus de d. Vasile Boerescu, fost ministru al Afacerilor Externe,
orator, avocat şi economist; este un organ al moderaţilor. Timpul este organul partidului vechilor boieri
(Partidul Conservator- n.n.); este adversarul până la capăt al radicalilor. Urmează apoi Alegătorul
liber, condus de dl. Cataragi care este organ de centru-stânga. România liberă, care are ca redactor
principal pe d. (Dumitru) Laurian este un organ republican. Telegraful are specialitatea de a apare
primul şi de a lansa tot felul de năzbâtii fără să li se acorde o prea mare importanţă. Vestea este
redactată de d. (Alexandru) Macedonski, un poet de talent şi un politician incolor. Nuvelistu, condus
de d. Pantazi Ghica, ne pare un jurnal puţin cam turcofil. Aceste jurnale se vând în general cu 20 de
bani numărul şi lasă mult de dorit…”
Fiind destul de politizate este explicabil de ce unii fabricanţi, importatori sau negustori îşi publicau
înştiinţările ţinând cont tocmai de sensibilităţile politice, explicit afirmate sau nu, dintr-un moment sau altul –
unele reclame au apărut, ani de-a rândul, numai în anumite ziare.
În legătură cu „publicitatea oficială”, menţionăm că mesajele statului în materie de publicare a legilor
şi a mezaturilor, în special, vor lua forma Buletinului. Gazetă administrativă (Bucureşti, 1832) şi a
Buletinului. Foaie ofiţială (Iaşi, 1833). În Muntenia, publicitatea oficială apărea după ce, la 16 Noiembrie
1832, „Sfatul administrativ extraordinar luându-să în băgare de samă trebuinţa ce este de a întocmi un buletin
pă seama Statului, prin care să să publicuiască toate cele din partea oblăduirei acestui Prinţipat, puneri la
cale, măsuri…”. Buletinul va fi editat de I. H. Rădulescu, între anul 1832-1847, iniţial având un tiraj de
numai 400 exemplare (4.000 în anul 1853, 9.000 în 1932). Această publicaţie a avut mai multe denumiri –
Buletin. Gazetă ofiţială; Buletin ofiţial al Prinţipatului Ţărei româneşti, din anul 1847; Foaie ofiţială pentru
secvestre (sechestre-n.n.) şi licitaţii, din anul 1848; Buletin Oficial, din anul 1853, Monitorul Official al
Ţerei Romînesci, din ianuarie 1859, iar din anul 1860 se va numi Principatele-Unite-Monitorul, diar oficial
alu Ţerei Româneşci s.a.m.d., până la mai cunoscutul Monitor Oficial de astăzi.

Efectele reclamei …
Alături de diferitele trucuri prin care încercau să atragă atenţia producătorilor, negustorilor, editorilor de
publicaţii şi, nu în ultimul rând publicului, proprietarii agenţiilor de publicitate vor evidenţia ori de câte ori
vor avea ocazia (ocaziile şi le vor construi, căci făcea parte din profesia lor acest tip de demers) rolul cu totul
special al publicităţii. Ne vom opri asupra unui editorial din ziarul Anunţătorul comercial, numit „Efectele
Reclamei”, publicat la 10 decembrie 1893.
„Înainte de toate să ne întrebăm puţin ce e reclama? S-a zis multe pe socoteala reclamei, unii au luat-o
în râs, alţii discută serios asupra efectelor ei. Mulţi au abuzat de forma şi felul cum trebue să se facă
reclamă, mulţi au contribuit a o discredita, unii chiar a o ignora, a nu o băga în seamă, zicând că marfa
lor se vinde singură. Cu toate aceste Reclama este şi rămâne sufletul comerciului când stabileşte
reputaţiunea unui produs oare care şi în acest caz ea trebuie să fie farul care arată cumpărătorului unde
să meargă şi călăuza care să-i indice lucrurile ce-i trebuiesc. Efectele reclamei sunt tot atât de diferite
pre cât se presintă sub mii de forme şi culori.
Apoi dacă efectele sunt diferite, incontestabil că şi raportul ce există între ele şi scurgerea produselor,
este variu. Şi deci aşa fiind, industriaşul şi comerciantul trebuie să-şi dea bine seama de efectele
reclamei în raport cu scurgerea produselor industriale. Efectele reclamei, dacă ar fi bune sau rele ele
depind prin urmare de modul şi forma sub cari se aduc. Nu este indiferent dacă înserăm reclama, cum
o facem şi ce formă îi dăm. Este, din potrivă, foarte principal lucru. Aşadar, să ne răspundem: cum
trebuie să facem reclama, unde să o înserăm şi ce formă să-i dăm? Reclama trebuie să o facem în mod
simplu, corect şi fără să esagerăm calitatea mărfei sau facultatea unui produs industrial. Reclama
trebuie să o înserăm într-un jurnal serios şi care parvine unor cititori cari sunt cunoscuţi că pot
întrebuinţa obiectele ce le oferim, dar mai cu seamă într-un jurnal care nu e destinat desfiinţării îndată

13 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității / Marian Petcu

după cetire. Cu modul acesta cititorii dau, vrând nevrând, peste anunţuri; mulţi chiar caută să vadă ce
se recomandă mai bine. Jurnalele proprii reclamelor sunt acele cari se ocupă cu ramurile de activitate
omenească, din cari resultă produsele necesare vieţei. Acestea sunt revistele speciale de reclamă.
Forma ce trebuie să dăm reclamei e cu atât de atrăgător şi mai cu efecte cu cât e mai simplă şi mai
plăcută, arătând avantagiile ce prezintă fără a întrece exactitatea şi a se împăna de laude exagerate.
Dacă facem reclama meritată, simplă, corect şi fără ca să exagerăm nimic, dacă o înserăm acolo unde
trebuie şi o ţinem totdeauna în vaza ( ?) şi memoria clienţilor şi dacă forma e plăcută, simplă şi scoate
bine în relief avantagiile ce presintă un obiect sau un produs industrial - atunci nu mai încape nici o
îndoială că reclama este adevăratul suflet al comerţului şi că efectele sale în raport cu scurgerea
produselor sunt cele mai puternice arme de luptă contra concurenţei uriaşe care predomină lumea
comercială şi industrială, mai presus de orice. Ziarul ce edităm, aproape deja în al patrulea an, a
urmărit continuu scopul d-a aşeza, prin reclamă corectă, bazele care trebuie să se sprijine raporturile ce
există între efectele reclamei şi scurgerea produselor industriale. Prin forma ce menţionăm, prin faptul
că trimitem ziarul nostru principalmente la persoane care au într-adevăr trebuinţă de obiectele şi
produsele despre care înserăm reclamele, nădăjduim că atingem adevăratul scop al reclamei şi că
strângem pe cât se poate legăturile ce trebuie să existe între comercianţii şi industriaşii reali şi
publicul, care formează clienţii cunoscători şi în stare de a aprecia o marfă bună, deosebind în acelaşi
timp reclama-reclamă de reclama adevărată. A. A.”.

Tarifele
Anunţurile, cu configuraţiile lor mai mult sau mai puţin expresive s-au extins în majoritatea publicaţiilor, iar
tarifele de publicare au fost tipărite, de obicei, lângă titlurile gazetelor, în mici casete. Iată oferta revistei
Zorile, fondată la Galaţi, în anul 1888: „Anunciu linia petit, pagina IV – 40 bani, pagina III – 80 bani;
Inserţiuni şi reclame în pagina III – 80 bani, la Cronică (în zona redacţională-n.n.) – 2 lei. Repeţirile se fac cu
rabat însemnat”. La 1857, C. A. Rosetti încasa pentru înştiinţări „1 leu linia”, pentru ca mai târziu să pretindă
„20 parale linia” (rândul de text-n.n.). Ceva mai scumpe erau inserţiunile şi reclamele publicate în Trompetta
Carpaţilor – un rând de coloană pe pagina I costa 3 lei, 2 pentru a II-a, 1 leu pentru a III-a, editorul
publicând pe frontispiciul gazetei şi precizarea: „Pentru cele coprinse sub rubrica Inserţiuni şi Reclame,
Redacţia nu este respunsabilă”.
O ofertă mai flexibilă anunţa Sentinela Română, organ naţional-liberal (fondat 1911, Bucureşti), ai cărei
editori au simţit nevoia să publice pe pagina I menţiunea „Abonamentele se plătesc înainte (!). Anunciuri
după învoială”. Naţiunea, care colecta anunţuri şi de la Paris, prin Agenţia Havas cerea, pentru 30 litere petit,
40 bani la pagina 4 şi 2 lei pentru acelaşi spaţiu, la pagina 3. Adevărul inaugurase la 1897 o rubrică
săptămânală de publicitate, tariful fiind de 15 bani rândul de text, 50 bani pentru patru rânduri.
Cele mai multe publicaţii costau între 5 şi 10 bani, iar publicitatea era tipărită, de obicei, pe ultima pagină (a
IV-a), atent separată de textele redacţionale, prin diferite chenare ori elemente grafice florale.

Ziarul Universul
Un exemplu de reuşită editorială l-a constituit ziarul Universul, editat de Luigi Cazzavillan (1852-1903):
”Pe la 1878, o foaie de format mic, numai 2 pagini, şi pe preţ de 5 bani, apare pe piaţă. Era o foaie care nu
făcea politică, publica reclamele unui farmacist din Italia şi nu dădea cititorilor alt text decât: foiletoane de
cea mai inferioară valoare literară, fapte diverse din străinătate şi câteva din Bucureşti. Cu acest material
Universul a pornit la drum, spre a deveni ziarul cel mai bogat şi cel mai răspândit din România”19, scria C.
Bacalbaşa. Cazzavillan, corespondent al câtorva publicaţii italiene la Bucureşti, a avut intuiţia de a tipări în
ziarul său anunţuri pentru „hapurile de catramină”, tablete cărora li se atribuiau virtuţi vindecătoare pentru
aproape toate bolile, puse în vânzare de un alt italian stabilit în capitală, farmacistul Bertelli. „El a înfiinţat în
ziarul său rubrica de anunţuri scurte, numite la început micul anunciator şi devenită mica publicitate, una din
atracţiile, dar şi păcatele popularei gazete” observa şi Nicolae Vătămanu, făcând aluzie la scandalurile
provocate de catramină20. Iată şi două dintre anunţurile tipărite în primul an de apariţie a Universului, la
rubrica « Micul Anunţător » : « Un june, bine educat, cu o posiţie asigurată, ne având cunoştinţe în

Istoria publicității/ Marian Petcu 14


Istoria publicității/ Marian Petcu

Bucuresci, doresce a intra în relaţiuni cu o domnişoară de familie, având oareşi-care avere, în scop de a se
căsători. Discreţiunea este garantată. Scrisori se primesc sub iniţialele A. C. la Administraţia Universului ».
Sau « Se caută un tânăr onest şi activ, care să fie capabil a face servicii ca ajutor în birourile Administraţiei
diarului Universul ».21 Cele mai multe anunţuri erau pentru medicamente şi cosmetici.
Ca şi Rosetti, Cazzavillan publica reclame pentru produse importate de el, pe care le vindea chiar la redacţie
– coloniale, cosmetice, medicamente, bunuri de manufactură, îndeosebi italiene.
Publicitatea a constituit unul dintre „ingredientele” care au sporit succesul ziarului, făcându-l mai ieftin -
„mulţumită Universului, ziarul mulţi ani ridiculizat şi neluat în serios de către cercurile gazetăreşti mai
distinse, preţul ziarelor a scăzut de la 10 bani la 5 bani, iar numărul cititorilor a crescut foarte mult. Este
destul să spun că, de unde la acea epocă (1855) cel mai mare tiragiu al unui ziar nu trecea de 5.000 foi,
Universul a putut trece în vechiul regat de 80.000 exemplare…”.22 În acest context este bine de reţinut că
„modernizarea ziarului, înmulţirea rubricilor, eftinirea lui, comercializarea mai dibace, desvoltarea
reportagiului, punerea ziarului în mâna celor mai mulţi le datoreşte presa română ziariştilor străini veniţi şi
statorniciţi în România”, contribuţia ziariştilor autohtoni constând în „intelectualizarea şi punerea ziarului în
serviciul ideilor”, aprecia cel ce va deveni preşedintele sindicatului ziariştilor bucureşteni, C. Bacalbaşa.
Este cert că publicitatea, în toate formele sale, a contribuit la dinamizarea activităţii comerciale şi a
diverselor forme ale comunicării sociale, un efect deseori ignorat fiind cel al accelerării alfabetizării
populaţiei. Faptul că ponderea „ştiutorilor de carte” a crescut semnificativ între anii 1878-1912 s-a datorat, în
opinia noastră, nu numai dezvoltării reţelei şcolare, ci şi presei, care fiind mai ieftină (prin veniturile din
publicitate), a devenit mai accesibilă populaţiei.

Mărturia /Testimonialul
Una dintre modalităţile de redactare a mesajelor publicitare a fost aceea în care o persoană depunea mărturie
despre eficienţa unui produs ori serviciu. Personajul/garantul era, cel mai adesea, imaginar.
„Sub-semnata, fiind bănuită de o boală cronică de la 1860, mi-am cheltuit micul avut cu felurite
medicamente şi băi, fără nici un folos; în anul espirat însă sosind d. Doctor I. Al. Ciurea, am cerut
ajutorul d-salle, şi d-sa pătrunzându-se de boala ce sufeream, după 7 ordonanţe şi o simplă dietă, astăzi
sunt sănătoasă. Aşa dară, drept recunoştinţă către d. doctor, aduc la cunoştinţă onorabilului public
acest tratament ce mi’a scăpat viaţa, pe când eram deja în pericol a o pierde, binecuvântând pe
salvatorul meu. Profira Simandy”.23
„Act de Recunoştinţă. Sub-semnatul se simte îndatorat a arăta mulţumirea sa, primei societăţi ungare
generale de asigurare şi agenţilor săi principali din Craiova, d-lor Waldapfel & Stribeanu, pentru plata
atât de îndecât şi exactă, a pagubei ce mi s-a cauzat prin ardere la moşia Ţugureşti, pe care sumă am
primit-o astăzi pe deplin, şi recomand onor public, acest institut ca cel mai solid. G. I. Casaviad,
Craiova, 2/24 aprilie 1866”.24
„Mulţămire. Sunt trecuţi 3 ani de când sufăr rău de o durere reumatică în umeri, mâini şi picioare, care
în urmă mi-a atacat şi capul slăbindu-mi vederea; eram tare întristat, văzând că după curele
întrebuinţate răul merge crescând. Cetind mai multe mulţămiri asupra băilor vaporoase de brad ale d-
lui doctor Lukaci, ba văzând cu ochii efectele favorabile ce au produs: am cerut şi eu ajutorul
dumnealui – unde făcând 24 băi – şi întrebuinţând cu uctivitate toate oridinile: azi mă simţ liberat de
toate suferinţele. Deşi d. doctor mi-a declarat, că la Noembre, d’a putea fi sigur două cură radicale,
mai am a repeta băile cel puţin 10 – 12. Cred dară a împlini o sacră datorie publicând acesta a mă
mulţumi, şi nu atât d. doctor, dară mai mult pentru acei sărmani pătimaşi cari suferă amar de această
boală pismătoare, dorind a da o bună speranţă. DOBRE NICOLAU”.25

Agenţiile de publicitate
Prima agenţie de publicitate din România a fost fondată de David Adania şi purta numele
proprietarului – Agenţia de publicitate D. Adania (Bucureşti). 1878 a fost anul fondării, după cum rezultă din

15 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității / Marian Petcu

ediţia din acel an a Almanachului High-Life - „Maison fondée en 1878”, deşi casetele self-promotion
publicate după anul 1900 indică anul 1880.26 În mai multe ziare (chiar şi la 1902), Adania aparea cu
menţiunea « Casă fondată în anul 1878 », de aceea este de presupus că activase ca agent de anunţuri,
individual, începând cu 1878, ulterior înfiinţând o societate comercială specializată.
Potrivit mărturiilor acestuia, pe la 1880 ziarele nu beneficiau de reclamă decât de la doi comercianţi de
încălţăminte, Albert Bauer şi Pollak, de la farmacistul Alexandriu şi de la cofetarul Dobriceanu: „Ziarele de
atunci, Telegraful lui Fundescu, România lui Vernescu, Binele public şi Independenţa puneau coloanele lor
la dispoziţia celor trei-patru comercianţi mai luminaţi, cu preţul de 20-30 lei jumătatea de pagină” 27 (în
realitate, numărul furnizorilor de publicitate era mai mare, fapt atestat de colecţiile diferitelor publicaţii
consultate).
Este cert că în anul apariţiei ziarului Universul, Adania deţinea singura agenţie de publicitate, înaintea lui
ocupându-se cu această activitate, în Bucureşti, „numai Brăiloiu, un fost comisar şi un anume Papazoglu”,
aşa cum nota ziaristul Emil Samoilă, după ce vorbise cu „nestorul publicităţii româneşti”, D. Adania, despre
începuturile publicităţii la noi.28
În cazul lui Brăiloiu sursele documentare oferă puține indicii. A existat un N. C. Brăiloiu (menţionat şi în
Almanahul Statului din Prinţipatul a toată Ţara Românească, ediţia 1850), redactor al Albumului Ştiinţific şi
Literar (Bucureşti, 1847), director al gazetei Conservatorul (Bucureşti, 1859-1861), redactor al Revistei
Dunării (1865-1866) şi al ziarului Ordinea (1866-1867). Dar pe cel care apare frecvent ca deținând o
agenție, C.I. Brăiloiu, nu l-am identificat până acum.

Dimitrie Papazoglu (1811-1892).


Ofițer, istoric, geograf. Pionier al publicității.

În ceea ce îl priveşte pe Papazoglu, acesta nu putea fi decât maiorul D. Papazoglu, dacă ţinem seama
de insistenţele cu care promova, îndeosebi la 1875, diferite ”produse de litografie” (vezi Pressa, anul 1875).
Dimitrie Papazoglu (1811-1892), fiu al unor negustori bucureşteni „din classa I-a comercială”, ofiţer de
carieră, s-a remarcat ca pionier al arheologiei şi muzeografiei româneşti. Era, după unele surse, strănepotul
lui Constantin Slătineanu, care pe la 1648 fusese poreclit de turci "Pappazoglu", adică ”foarte pios”.29 În
anul 1891 a publicat şi o interesantă lucrare numită „Istoria fondărei oraşului Bucureşti”. După cum rezultă
din însemnările sale autobiografie, „chiar în anul încetării mele din serviciul militar am îmbrăţişat ocupaţia
de a tipări tablouri cu subiecte naţionale, precum şi harta geografică a României, cu patriotica intenţie de a le
răspândi în România, a le înfige tot românul în păreţi, înlocuind pe cele cu obiecte streine”.30 Biografii săi

Istoria publicității/ Marian Petcu 16


Istoria publicității/ Marian Petcu

nu amintesc de preocupări „publicitare”, dar mărturiile lui D. Adania, numărul mare de anunţuri semnate
„major Papasoglu”, prin care punea în vânzare gravuri, litografii ori cărţi, ne îndreptăţesc să-l considerăm
unul dintre primii „publicitari” români.
În Trompetta Carpaţilor, bunăoară, la 1870 se puteau citi anunţuri prin care Papazoglu anunţa că a
tipărit un calendar de perete pentru anul 1871, ”ilustrat cu serbarea botezului A. S. Principesei Maria (…) şi
cu alte illustraţiuni astronomice”, care costa un leu nou exemplarul. Sediul afacerii sale (poate, domiciliul)
era în Calea Văcăreşti, nr. 151, Bucureşti, de unde mai vindea broşuri cu tematică militară, religioasă,
diverse alte tipărituri. Era, de asemenea, reprezentantul a trei librării importante din Capitală – Ioanid, Iuga şi
fraţii Coengipulo – ale căror oferte le promova prin anunţuri în presă.31 „D. Lt. Colonel D. Papazoglu,
bătrânul editor al tablourilor naţionale istorice, dorind şi acum a veni în ajutorul incendiaţilor, a scos 5 feluri
de tablouri istorice naţionale şi face apel la caritatea tuturor românilor a se înscri în listele de abonamente ce
se află la toate autorităţile din România, căci a treia parte din banii ce se vor aduna, sunt destinaţi pentru
ajutorul filantropic…” anunţa Naţiunea, la 30 septembrie 1882. Erau litografii ce reprezentau moartea lui
Ştefan cel Mare, Turnul Colţei, şedinţa Camerei boiereşti (adunarea obştească din 1831), vedere a trei
ursitoare bătrâne, vederea „Pichetele Dunării” (un exemplar costa 1,50 lei).

Cronologia agențiilor de publicitate, 1888, nr. 3275 [an XII], p. 3 >> Agentia Havas și-
a instalat în Calea Victoriei 34 (Bucuresti) un
după Anuarul Bucurescilor editat de Tipografia biurou special pentru anunciuri. Ea și-a propus să
Carol Göbl, începand cu anul 1882; categoria adune anunciuri pentru toate foile române, și din
"Agenți de anunciuri" (prima consemnare a streinătate și din țară].
acestei branșe apare cu anul 1886).
1886 [ed. V]: 1891/1892 [ed. IX]:
Brăiloiu I. Constantin, Schitu-Măgureanu, nr. 12 Adania David, Sfântu Ion-Nou, 32
Ricci Leonardo, Victoriei, nr. 12 Brăiloiu I. C., Sch. Măgurenu, 12
Tacid Albert George (Oficiu de Publicitate Havas, Piata Teatrului
“România”), str.Academiei, nr. 18 Nancovici Ioseph P., Dreaptă, 12
Rusch L., str. Apolodor, nr. 6

1887 [ed. VI]:


Brăiloiu I. Constantin, Schitu-Măgureanu, 12
Ricci Leonardo, Victoriei 12
Tacid Albert George (Oficiu de Publicitate
“România”), Academiei, 18
Rusch L., (Hotel de France) 1892/1893 [ed. X]:
Adania David, S-tu Ion-Nou 33
1888 [ed. VII]: Brailoiu I. C., Sch. Magurenu 12
Adania David, Sf. Ion-Nou, 33 Havas, Victoriei 92
Brăiloiu I. Constantin, Schitu-Măgureanu, 12 Melber E., Isvorul 39
Tacid Albert George (Oficiu de Publicitate Nancovici Ioseph P., Drepta 16
“România”), Academiei, 18 Riveanu I., Traian 20

1889/1890 [ed. VIII]: 1893/1894 [ed. XI]


Brăiloiu I. Constantin, Schitu-Măgureanu 12 Adania David, Sf. Ion-Nou 33
Tacid Albert George (Oficiu de Publicitate Brailoiu I. C., Sch. Magurenu 12
“România”), Academiei, 18 Havas, Victoriei 92
Kornea Stefan St., Sabinelor 71
1890/1891 [ed. IX]: Melber E., Isvorul 39
Adania David, S-tu Ion-Nou, 33 Nancovici Joseph P., Drepta 16
Brăiloiu I. C., Sch.-Măgurenu, 12 Riveanu I., Traian 20
Nancovici Joseph P., Dreaptă, 12 Tacid G. A., Domnei 23
Havas, Piața Teatrului [Havas era prezenta in
România din 1888 >> România liberă, 10 august 1895 [ed. XII]

17 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității / Marian Petcu

Adania David, Sf. Ion-Nou 33


Brailoiu I. C., Sch. Magurenu 12
“Havas”, Pasagiul Villacros
Kornea Stefan St., Sabinelor 36
Riveanu I., Scaunele 20
Stern Isidor A., Stavropoleos 2
Steinberg Adolf, Carol I 138
Adolf Iosef & Comp., Mosilor 86
Tacid G. A., Rasurilor 10

Istoria publicității/ Marian Petcu 18


Istoria publicității/ Marian Petcu

Deşi putem afirma că publicitatea, în forma sa simplă, de anunţ, apare odată cu primele publicaţii, în
cazul de faţă este vorba nu de editori, tipografi ori comercianţi, ci de persoane care intermediază, stabilesc o
relaţie între cei care produc şi cei care pot cumpăra, prin intermendiul presei – agenţi de publicitate.
Revenind la prima formă instituţionalizată, Agenţia lui D. Adania, menţionăm că în anul fondării avea
sediul în Bucureşti, strada Carol, nr. 59; în 1902, b-dul Regina Maria, nr. 30 ; la 1916, din nou în strada
Carol, dar la nr. 104 ; în 1922, sediul se afla în strada Sărindar, nr. 4 (iar locuinţa, în strada Carol nr. 104) ; în
1929, pe strada Paris, nr.7, în Galeriile Bladuziei; începând cu anul 1936, strada Carol nr. 92, se pare, ultimul
sediu. Adania a fost un negustor, evreu de rit sefard, despre care nu am putut afla prea multe date. Se ştie că
a făcut parte din Marea Lojă Zion, Nr. 9, România - Noua Fraternitate, I, 380, Bucureşti32 (din 1905, pe
atunci locuind în Bulevardul Maria, nr. 30), a iniţiat diverse afaceri şi că a murit la 27 iulie 1932
(înmormântat în Cimitirul Bellu spaniol). Nu cunoaştem ce relaţie de rudenie a fost între el şi Raschela
Adania (mama lui I. Massof, important istoric al teatrului din România), nici dacă a mai avut şi alţi fii, în
afară de Alfons Adania (jurnalist, poet şi scriitor bucureştean). La 1908, spre exemplu, Adania deţinea
concesiunea exclusivă a publicităţii în ziarul Epoca, în 1917, concesiunea ziarului Minerva ş. a. m. d., ceea
ce spune multe despre profesionalismul acestuia. În casetele autopromoţionale publicate la 1906, aceasta se
prezenta ca „posedând un serviciu riguros de control asupra regulatei apariţiuni a anunciurilor şi predă în
mod gratuit (acte) justificative pentru toate inserţiunile”, seriozitatea serviciilor sale fiind probată de faptul că
reprezenta, pentru România, Austro-Ungaria, Bulgaria, Serbia şi Turcia, Anuarul Comercial DIDOT-
BOTTIN din Paris, fiind capabil să insereze anunţurile clienţilor în orice publicaţie autohtonă sau străină.
Agenţia D. Adania va deţine şi dreptul de a realiza publicitate murală în staţiile C.F.R., pe trenuri,
vapoare etc., ulterior dezvoltând, se pare (împreună cu M. Adania ) afaceri imobiliare, de transport, vămuire
şi altele (1929).
Începând cu anul 1880, au mai apărut alte trei agenţii de publicitate care purtau numele proprietarilor
lor: Emil Melber (strada Moşilor, nr. 179), Carol Schulder (fondată în 1892), Carol Schneder (strada Traian,
nr. 18) şi Isidor A. Stern (Strada Stravopoleos, nr. 15; Strada Matei Millo nr. 10, la 1918) toate, în zone
comerciale ale Bucureştiului. Agenţia lui C. Schulder a avut sediul în strada Karagheorghevici nr. 18 (1906),
strada Eugen Carada nr.2 (1930), ulterior, în Pasajul Comedia nr. 6 (1940). În anul 1914 deţinea concesiunea
exclusivă a ziarului Epoca. Merită amintit şi faptul că în anul 1884, corespondentul Agenţiei de Presă Havas
la Bucureşti, Buisson, oferea autorităţilor române şi un serviciu de publicitate (pe lângă cel de presă)33. De
altfel, prin Havas mai multe redacţii aveau să colecteze publicitate din Franţa şi nu numai.
La 1886, George Albert Tacid a fondat Oficiul de Publicitate „România”, situat în strada Academiei,
nr. 18. El edita Almanahul comercial, al cărui motto era „Anunciul şi reclama sunt sufletul comerţului”, şi în
prefaţa căruia editorul arăta că „reclama devine infructuoasă, dacă ea nu se face la timp şi anume în ziar,
almanach şi altele, corespunzătoare afacerilor şi intereselor ce urmăresc. De aceea s-a înfiinţat Oficiul de
Publicitate România, care, pe lângă întinsele lui relaţiuni cu mai toate ziarele din capitală, judeţe şi
streinătate, are avantagiul şi interesul de a putea servi mai bine pe ori-cine, în tot ce privesce Anunciuri,
Inserţii şi Reclame”. Ediţia 1886 a almanahului avea un conţinut comparabil, din punct de vedere editorial şi
grafic, cu anuarele comerciale editate în ţările vest-europene, preţul unui exemplar fiind de 2 lei. Pe copertă,
o femeie îmbrăcată în costum naţional, cu lance şi scut (cu însemnele provinciilor istorice româneşti),
înconjurată de obiecte-simbol pentru agricultură, industrie şi comerţ. Acest almanah are o valoare
documentară deosebită. De aici aflăm că firmele prăvăliilor puteau fi pictate de A. Rosenthal, A. Klang, C.
Lang sau de Schulhaff, fapt important deoarece suntem la şapte ani după adoptarea legii asupra mărcilor de
fabrici şi comerţ, care avea prevederi clare privind identitatea firmei, a produselor etc.
Casetele publicitare publicte aveau elemente apte să sporească prestigiul comerciantului – „Primul…”,
”Prima…”, ”Cel mai mare…”, dar mai ales stema regatului român, ce simboliza apartenenţa la o elită, cea a
furnizorilor regali. Din anul 1884, potrivit legii, începuseră să fie înmânate brevetele de „furnizor regal”
acelor „meseriaşi, industriaşi şi comercianţi care, prin capacitate şi moralitate şi-au dobândit un nume nepătat
şi o reputaţiune în specialitatea lor”.34 Deţinătorii brevetelor vor utiliza această calitate în heraldica

19 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității/ Marian Petcu

comercială, pentru că „brevetul dă dreptul de-a pune armele ţărei alături cu firma socială şi de-a purta titlul
indicat întrânsul” (din Regulamentul privitor la titlul de furnizor…, 1893).
În ediţia 1887 a Annuaire de Roumanie. Guide-Damé editorii îşi prezentau „serviciile publicitare” în
termenii: „Recoit des annonces, Insertions et Reclames pour les principaux journaux de la Capitale, province
et etrangere”, precum şi „Affichage des placards-annonces dans les Hotels, clubs, restaurants, casinos etc.,
tant dans la Capitale que dans la Province”. Pentru anunţurile publicabile în paginile ziarului L’Independance
roumaine, clienţii francezi puteau trimite mesajele lor, la Bucureşti, prin agenţiile Havas şi John P. Jones &
Co., cei din Viena şi Berlin, prin agenţia Rudolf Mosse, iar cei din ţările orientale, prin Eastern Agency din
Constantinopol. Agenţia Havas îşi inaugurase chiar un birou special pentru anunţuri, în Calea Victoriei nr. 34
din Bucureşti. 34a
Din datele disponibile rezultă că publicitate luase un avânt însemnat, piaţa românească devenind
interesantă pentru furnizorii din ţările mai evoluate din punct de vedere industrial. Amintim în acest context
şi gestul lui G. A. Tacid şi C. I. Brăiloiu care, în anul 1884, începuseră să editeze revista bilingvă de
publicitate Publicitatea română - La publicité roumaine. Cei doi reprezentau la Bucureşti, pentru Franţa şi
Anglia, compania Société Fermiere des Grands Annuaires Etrangers G. E. Puel De Lobel & Co.
(International Directories Company, fondată în anul 1876).
În anul 1892, la Bucureşti lua fiinţă Agenţia Franco-Română de Publicitate (pare să fi aparţinut lui
George Albert Tacid) şi Agenţia Pressa, proprietatea lui Adolphe Steinberg, la 1904. Cea din urmă publica
self-promotion în limbile română, franceză şi germană, specialitatea sa nereducându-se la „anunciuri şi
reclame”, pe care le putea plasa în publicaţii din ţară şi străinătate, ci cuprinzând toată gama de publicitate
tipărită.
Steinberg a fost un jurnalist şi publicist cu studii medii, a lucrat în redacţia ziarului Telegraful, apoi la
Voinţa naţională; pentru o vreme, secretar de redacţie al revistei Necesarul. A participat la fondarea ziarului
Universul, alături de Luigi Cazzavillan, iar cu Samitca a înfiinţat, la Craiova, ziarul Curierul Universal.
Numele său este legat, de asemenea, de publicaţiile bucureştene Monitorul Universal, Vestea şi Orientul.35
În anul 1904, agenţia sa se afla în Strada Smârdan nr. 24 şi se promova prin anunţuri de tipul :
«Agenţia de Publicitate PRESSA Adolphe Steinberg. Se recomandă întregii lumi comerciale pentru
compunerea, redactarea şi publicarea tuturor anunciurilor şi reclamelor în ziarele şi revistele din ţară şi
streinătate. Această Agenţie, condusă de un om cunoscut pentru competinţa sa, realizează clienţilor săi
o însemnată economie de bani, timp şi lucru. În cazuri urgente, precum : pentru avisuri de logodnă,
publicaţiuni de căsătorie, de serbări, de întruniri de societăţi, financiare, de înştiinţări de vânzare,
înştiinţări de decese etc., d. Steinberg se transportă la domiciliul clienţilor şi asigură executarea
promptă şi conştiincioasă a angajamentului ».36
Fondurile de periodice consultate atestă că nici una dintre agenţiile create până la 1909 nu şi-a încetat
activitate, ci dimpotrivă, numărul competitorilor a crescut: Agenţia de publicitate Moldova (a lui N.
Tomescu, 1909), agenţiile D’Argent van der Goldern, C.F.R., Ascher Leon, Bassa Alexandru, Gherghel Jean
şi Anuarul General (1910-1913). Una dintre cele mai active agenţii era cea deţinută de Alexandru Bassa
(Calea Victoriei, 126), care deţinea exclusivitatea pentru Almanahul Universul şi Revista Automobilă, avea
relaţii cu străinătatea şi un sediu cu două posturi telefonice, lucru rar întâlnit la acea dată. La 1913, în
Anuarului Socec, pe lângă agenţiile ce figurau „cu adresă comercială”, apărea şi o firmă de „reclame
electrice-instalaţiuni”, deţinută de Schein Adolf, numită LUNA (situată pe Calea Moşilor la nr. 36). Tot
acum, administraţia Căilor Ferate Române va concesiona drepturile de publicitate agenţiei lui I. Sever, iar la
Constanţa prelua conducerea afacerilor locale antreprenorul Hagi Ghe. Ghiţă, prin Serviciul de Afişagiu al
Comunei Constanţa.
Numărul celor ce vor descoperi că publicitatea constituia o sursă de profit a crescut, dacă judecăm
după semnalele din paginile anuarelor comerciale, ale ziarelor şi revistelor. În anul 1915, de exemplu, apărea
şi un ofertant de „articole de reclamă”, O. Blumenfeld, iar în 1916, fostul administrator al ziarului
L’Independence Roumaine, A. Marcu, decidea să deschidă o afacere pe cont propriu înfiinţând Agenţia
Amargo. Iniţial, Marcu era găzduit cu agenţia sa, şi putea fi apelat telefonic, la Librăria Stănciulescu (din
strada Căluşeilor nr. 5). În „condiţiuni convenabile” el prelua înscrieri pentru Cartea Abonaţilor la Telefon
(pe atunci telefoanele aveau doar două cifre) şi pentru ziarele din ţară, inclusiv pentru cele din Ardeal,

Istoria publicității/ Marian Petcu 20


Istoria publicității/ Marian Petcu

Bucovina, Basarabia. Potrivit Anuarului general al presei române (ediţia 1907), A. Marcu s-a născut la
Bucureşti, la 16 februarie 1866 şi a fost diplomat al şcolii de comerţ din Capitală (1883); în perioada 1883-
1892, casier al filialei din Bucureşti a Agenţiei Havas (condusă pe atunci de C. A. Léautey) ulterior, casier
contabil la L’Independance roumaine, iar din 1901, administrator al acestui important ziar.37
Seria noilor agenţii a continuat în anul 1918 cu Solomon Cohen (Iju), Confort Semilian, Gherman F.
Lazăr, Anuarul Bucureştilor (proprietar Jacques Roth) şi Societatea Generală de Publicitate, rezultată prin
asocierea dintre Carol Schulder şi S. Berger, care vor fi şi directorii acestei noi „societăţi anonime” (capital
de 3 milioane de lei). Societatea Generală de Publicitate acoperea, prin contractele încheiate, „noul şi vechiul
regat”, având sucursale la Timişoara, Arad şi Oradea (centrala pentru Transilvania era situată la Cluj). În
Bucureşti a deţinut exclusivitatea pentru trei dintre cele mai citite ziare – Adevărul, Dimineaţa şi Argus.
Iată o evocare a fondatorilor acestei prestigioase societăţi de publicitate:
„eri a avut loc în unul din saloanele restaurantului Enescu şi Andreescu dejunul dat de direcţia
Adevărului, firmei Carol Schulder şi C-nia cu ocazia împlinirei a un an a concesiunei publicităţei
ziarelor noastre. Pe lângă purtătorii firmei, d-nii Schulder şi Berger, au luat parte la această agapă
aproape întreaga redacţiune şi administraţiune a ziarelor Adevărul şi Dimineaţa (…) E de ajuns să
spunem că dela 15 Noembrie 1905 pînă la 15 Noembrie 1906, firma sărbătorită a dat Adevărului şi
Dimineţii 130.000 lei ca preţ al publicităţei comerciale, mai mult cu jumătate cît produsese anul trecut
şi întreit ca acum doi ani …”.38
Mai multe detalii aflăm în 28 noiembrie, de la Constantin Mille :
„Duminică. Am dat un dejun în cinstea concesionarilor publicităţei noastre Schulder şi Berger (…) Pe
Schulder l-am cunoscut tot la Adevărul (la 1889 - n.n.). Bătrânul Beldiman se despărţise de editorul
său, Toma Basilescu (…) Expediţia (ziarului) se făcea în una din camerele tipografiei Grigore Luis de
peste drum (vis a vis de casele Carpati, pe strada Academiei – n.n.). În această expediţie Carol
Schulder ocupa un modest post, adus acolo de către cumnatul său Hussar care era administrator şi
secretar de redacţie. Când Hussar a fost expulzat, poliţia, inteligentă ca totdeauna, l’a expulzat şi pe
Carol Schulder, care avea singura vină că frecventa Clubul Muncitorilor şi că în exuberanţa celor
şaisprezece ani îşi manifesta poate prea mult simpatiile sale pentru mişcarea socialistă. Această
expulzare a fost o fericire pentru cel lovit. În străinătate el a dus-o desigur greu, dar orizonturi noi i s-
au deschis, a înţeles rostul vieţii mai adânc şi azi după cincisprezece ani, micul slujbaş cu cincizeci de
lei pe lună din expediţia ziarului Adevărul, este cel mai însemnat agent de publicitate…”.39
C. Schulder a revenit în ţară în anul 1904 (lucrase, se pare, în Germania) şi s-a asociat cu S. Berger, atât
pentru afaceri de tip publicitar, cât şi pentru a cumpăra acţiuni la Societatea Adevărul (fiecare deţinea câte
400 acţiuni, în anul 1906, când pe lângă Adevărul, societatea mai edita Dimineaţa şi alte câteva reviste). În
anul 1906 vor dezvolta « Secţia afişajului », deoarece câştigaseră concesiunea exclusivă a afişajului stradal
în Bucureşti şi colectau publicitate din Austria, Ungaria şi Germania, prin compania Dukes nache. Max
Augenfeld & Emerich Lessner – Viena.
Firma celor doi, numită şi Societatea Generală de Publicitate, a avut sediul în strada Paris nr. 8, apoi în
strada Karagheorghevici 18 (ulterior, nr. 9, la etajul I) şi sucursale în mai multe locuri din Capitală - Calea
Victoriei (în clădirea Cinema Select), Calea Griviţei (în Cinema Volta-Buzeşti), Calea Moşilor, Calea
Văcăreşti, Strada Carol I. În anul 1930, S. Berger a murit, Schulder continuând activitatea într-un sediu din
Bulevardul Tache Ionescu nr. 6-8, până în anul 1946, când nu am mai găsit date despre afacerile sale. El
reuşise să stabilească relaţii de încredere cu numeroase agenţii de publicitate din lume – în iulie 1945, spre
exemplu, anunţa că poate realiza „Publicitate pentru America. Reprezentanţe, reclame, corespondenţă,
precum şi orice fel de inserţiuni pentru toate ziarele şi revistele din America (Statele Unite, Mexico, Canada,
Brazilia) Anglia şi Franţa. Primeşte şi telegrafic în baza unor acorduri şi împuterniciri recent reînoite. Cea
mai veche agenţie de publicitate din ţară Carol Schulder. Fondată 1892 – Succ. Virgil Schulder. Bucureşti,
B-dul Tache Ionescu 6-8, Telefon 2.97.86”.
Rămăsese cea mai veche agenţie din ţară, pentru că, între timp, agenţia lui Adania îşi încetase
activitatea. Societatea Generală de Publicitate a contribuit (principal acţionar), în anul 1921, cu 335.000 lei,
la capitalul Agenţiei de presă RADOR, care avea drept obiect de activitate „exploatarea de agenţii de

21 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității/ Marian Petcu

informaţiuni telegrafice în ţară şi străinătate, servicii de publicitate în ţară şi străinătate şi asocierea ei cu


întreprinderi similare”.40
Activitatea agenţiilor nu a fost ferită de riscuri şi nici conflicte. În anul 1910 (7 noiembrie), bună oară,
scandal în Bucureşti, deoarece administraţia ziarului Universul renunţase la câţiva dintre partenerii săi în ale
publicităţii : « D-nii Adania, Melbert, Schulder şi Stern, cei patru agenţi de publicitate cartelaţi (asociaţi în
cartel – n.n.) au publicat în ziarele cu publicitatea concesionată lor, o scrisoare, prin care caută să înşele
publicul asupra motivelor excluderii lor dela Universul. Declarăm încă odată că noi ne-am ţinut cu stricteţe
de angajamentele noastre faţă de agenţi ; e altceva dacă aceşti şmecheri vorbeau una cu clientela lor şi tratau
în alt mod cu administraţia noastră. Noi i-am exclus dela ziarul nostru văzând că, mai ales în urma cartelului
încheiat între ei, cei patru (…) se dedau la un adevărat jaf în detrimentul comercianţilor şi industriaşilor care
aveau naivitatea de se încrede în ei (…) au ridicat preţul anunţurilor fără ştirea noastră, dar încă obişnuiau să
înlocuiască chitanţele noastre cu chitanţe de ale d-lor, în cari preţurile erau cu totul exagerate … ».
Universul, cel mai citit ziar din România, va colecta anunţuri, începând cu acea dată, prin propria
administraţie.
În perioada 1919-1923 am identificat alte şase societăţi specializate în publicitate – Agenţia de Presă
LUX, care avea o secţie de publicitate, Agenţia I. Brănişteanu, Anuarul General al României Mari (fost
Anuarul General România, proprietar Nic. I. Anastasescu), Mercur s. n. c., Bureau Economique
Roumaine( B. E. R.) şi Victoria. Agenţia I. Brănişteanu (Pasajul Imobiliara, Calea Victoriei) nu avea un
portofoliu important la acea dată, printre clienţii săi aflându-se şi ziare cu tiraje modeste, aşa cum a fost
Socialistul. Agenţia Mercur îi aparţinea lui Aronovici, cel care în anul 1931, cu ocazia unei agape, a propus
înfiinţarea unui sindicat al agenţiilor din publicitate.41 Iar B. E. R. se prezenta ca „Agence de publicité
commerciale & industrielle avec des rélations mondiales”, în casetele de promovare publicate în anul 1921
precizând că deţine „le droit exclusiv de la réclame et de la publicité a l’ocasion de l’Exposition Foire de
Bucarest 11 Septembre… ”. De altfel, toate mesajele self promotion erau editate în limba franceză, ceea ce
poate însemna fie că a fost o agenţie cu capital francez, fie una românească, specializată în relaţii comerciale
cu Franţa (sediul B. E. R. era în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 83).
Din presa anului 1924, aflăm de existenţa, la Bucureşti a câtorva agenţii internaţionale de publicitate –
Rudolf Mosse, din Berlin, John Walter Thompson din New York şi Siegfried Wagner (?). Dacă Agenţia J.
W. Thompson se remarca prin aceea că „nu primeşte reclama a două mărci concurente şi, odată un ordin
primit, execută absolut tot lucrul, nelăsând nimic în sarcina clienţilor săi”, Agenţia S. Wagner era
specializată în promovarea staţiunilor balneare şi climaterice din ţară şi străinătate (avea sediul în str.
Cristian Tell, nr. 17) şi reprezenta la Bucureşti ziarul Czernowitzer Allgemeine Zeitung (Cernăuţi).
Agenţia Rudolf Mosse fusese înfiinţată la Berlin, de librarul şi editorul Rudolf Mosse (1843 – 1920),
în anul 1867, ca agenţie de anunţuri, la noi funcţionând ca „societate anonimă pentru editură, librărie şi
publicitate” (se pare că agenţia era reprezentată în România în jurul anului 1887). În anul 1926, când era
condusă de I. Brănişteanu, aceasta avea legături cu peste 700 agenţii din ţară şi străinătate, fiind concesionara
afişajului public (mural, pe mijloace de transport etc.) din Bucureşti şi Cluj. Agenţia a deschis filiale în
Arad, Cluj, Braşov, Oradea, Timişoara, Câmpina, Ploieşti, Sibiu, Galaţi, Chişinău, Cernăuţi şi a editat trei
lucrări reprezentative – Anuarul României pentru Comerţ, Industrii, Meserii şi Agricultură, Catalogul Presei
din România (începând cu anul 1924) şi Anuarul de Adrese din cuprinsul Municipiului Bucureşti. Pentru
unele dintre activităţile sale din Capitală colabora cu Societatea Generală de Publicitate (C. Schulder & S.
Berger). În anul 1930, Agenţia R. Mosse se prezenta ca fiind singura ce oferea „servicii complete de
publicitate şi reclamă din România” (asistenţă de specialitate, proiectare, grafică, redactare etc.). A avut sedii
la diverse adrese din Bucureşti – Calea Victoriei, 32 (1929), Bdul. Brătianu 22 (din 1936), Sărindar 12
(1940) şi ultima adresă cunoscută, strada Dionisie 65 (din 1941).
Revenim la anul 1924 pentru a înregistra un moment important din istoria publicităţii – la solicitarea
agenţiei americane J. W. Thompson, Regina Maria a României va accepta să apară într-o reclamă, în care să
ateste calităţile cremei "Ponce’Cold". A fost un eveniment de două ori important - era primul cap încoronat
care accepta să facă un asemenea gest şi, în acest mod, se inaugura testimonialul cu o celebritate, care a
devenit un tip de reclamă utilizat în toată lumea.
Mărturia cuiva despre beneficiile aduse de un leac, un preparat de frumuseţe etc. s-a utilizat în retorica
publicitară şi înainte de anul 1924, aşa cum am arătat mai sus, dar cel care atesta nu era o persoană publică,

Istoria publicității/ Marian Petcu 22


Istoria publicității/ Marian Petcu

şi nici măcar una pe care să o poţi identifica. De aceea vom numi acel tip de atestare „pseudo-testimonial”.
De pildă, în Almanahul Ziarelor Adevărul şi Dimineaţa pe anul 1924 (pagina 51) Ludovic Vertes, care
deţinea Farmacia „Vulturul Alb” din Lugoj publica nu mai puţin de 19 mesaje, „cele mai recente”, dintre
„mii şi mii de scrisori de recunoştinţă care dovedesc efectul minunat al medicamentelor aici înşirate”. Era
vorba de sirop fer-var, pilule contra limbricului lat, esenţe de stomac Vertes, extract de sasaspirilla, pilule
purgative, injecţii vegetale, praf întăritor, mijloc contra beţiei etc., pentru care mulţumeau bărbaţi şi femei
din Blaj, Ocnele Mari, Slatina, Lugoj, Biserica Albă, Egres, Rusciuc şi alte localităţi. Cel mai adesea,
„pacienţii”, care semnau mesajele lor cu numele şi prenumele, mulţumeau şi comandau alte preparate, însă
nici unul dintre aceştia nu figura cu o adresă poştală.
Un alt element de noutate, în ceea ce priveşte structura de capital a agenţiilor, de astă dată, constă în
prezenţa statului pe piaţa publicităţii, prin Secţia de Publicitate a Agenţiei de Presă RADOR (1926) şi prin
Oficiul Român de Publicitate (1929). Orient Radio s.a.r. (Rador) era constituită, conform statutului, ca
agenţie „pentru informaţiuni telegrafice, economice, comerciale şi publicitate”, revenindu-i ca obligaţie
„exploatarea inserţiilor în ziare române şi străine şi în genere în tot ce priveşte serviciul de publicitate în ţară
şi străinătate” (art. 4 din Statut). Cât priveşte Oficiul Român de Publicitate S. A., cunoaştem prea puţine date
– la 1936, bunăoară, când deţinea un sediu în Palatul ziarului Universul (Strada Brezoianu, 25) câştigase
concesiunea afişajului în şi pe vagoanele de tramvai ce circulau prin Bucureşti şi comunele suburbane.
Anul 1929 aduce pe piaţa agenţiilor alţi patru competitori – Călăuza, Reclama&Co., specializată în
„placardarea de reclame în toate gările din ţară”, fiind şi „concesionara exclusivă a afişajului în Comuna
Băneasa şi la Şosea” (fusese fondată la 1923, dar abia acum se afirma cu oferte impresionante), Teodor
Ştefănescu şi Vera. Acestora li se vor adăuga, în perioada 1930-1936, agenţiile T. Atanasiu, Biroul Central
de Publicitate pentru Ziarele Minoritare, Orizontul (Th. Cruterciuc), Culanţa, Jean From, Jean Gerard, Havas
(D’Herbermont Jean), Reclama Românească, Apreco (Rubinger Max & Mauriciu), Epra (Theodor
Scărlătescu), Agenţia Internaţională de Presă şi Publicitate „Serviciul Gazetelor”, Spib (Strahotineaanu &
Demeter) şi Iulian Argani (reclamă pentru cinema şi radio).
Din cele 23 de agenţii prezentate în Anuarul de adrese din cuprinsul municipiului Bucureşti (ediţia
1937) doar 16 aveau instalate posturi telefonice, iar adresă telegrafică numai R. Mosse. Acest anuar oferea
informaţii şi despre firma Bornex, deţinută de Moraru Petre, care oferea servicii de reclamă, precum şi
despre General Photograph Service, care realiza „reclame fotografice, fotoindustriale, fotomontage, arte
grafice”, funcţionând şi ca agenţie de presă.
Între anii 1937-1938 are loc o intensificare a activităţiilor agenţiilor de publicitate, fapt vizibil atât în
densitatea şi varietatea mesajelor publicate, cât şi în apariţia unui grup de noi agenţii: Administraţia Ziarelor
Provinciale, Arta Reclamei (Bick Adolf), AXA (Manoliu F. & Georgescu Dem.), Bucureşti (Costin Jacques
& Perlis), Compreco s. a., Eppler Reclame Service, Lumina Românească, Alexandru Marcovici, Unirea (N.
Pascu) şi altele. Ambalajele şi articolele pentru reclamă vor fi realizate şi puse în vânzare de companiile
Noralit, Hauptman M., Filigraful, Vitrom, Biruinţa şi Redeco, iar reclamele luminoase, de Neon Braun şi
Neolux.
Cele mai multe dintre agenţiile de presă române şi străine, care funcţionau în Bucureşti, şi-au dezvoltat
secţii de publicitate. Iată câteva dintre ele: Balcan Oriente, Central Europeen Press, Observatorul (Chirilă
Gh. Traian), Chiţulescu Nicolae, Difuzarea Presei, Ieremia R. Mihail, Interbalcan, Memo, Nonvel Orient
(Vasile Chivăr), Oficiul pentru distribuirea presei (Weingarten-Văleanu & Belzer Aurel), Transilvania
(Munteanul Ion & Petruca Ion). Central Radio din Praga şi Sud-Est, alte două mari agenţii cu birouri de
reprezentare în Capitală, care au derulat şi afaceri publicitare.
O bună parte dintre redacţiile publicaţiilor şi-au creat birouri de publicitate prin care au reuşit să
colecteze un important volum de anunţuri, unele dintre ele editând, de fapt, publicaţii publicitare deghizate.
Reviste ca Filmul (1923), Cinema (1924), Clipa cinematografică (1926), spre exemplu, se specializaseră în
reclamă pentru cinematografe sub forma unor reportaje, portrete ale unor vedete de film, interviuri cu actori
şi realizatori etc. În anii ’30 apăreau şi benzile publicitare animate, produse de Aurel Petrescu şi de alţi
graficieni, ce puteau fi văzute în sălile de cinema. Este de la sine înţeles că nu toate redacţiile colaborau cu
agenţiile de publicitate, majoritate preferând să lucreze pe cont propriu, unele izbutind chiar „colaborări
europene” – ziarul Trompetta Carpaţilor colecta publicitate din Franţa, la 1871, prin „d-nii Orain Thomas et

23 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității/ Marian Petcu

Comp.”, iar ziarul Naţiunea, la 1882 „anunciuri şi reclame” la administraţia ziarului, iar din Paris, prin
parteneriat cu Agenţia Havas –Paris.
Anul 1938 a mai adus câteva agenţii pe piaţă, dintre care amintim Orientarea Reclamei, specializată în
„publicitate în ziare, reviste, radio, programe în toate teatrele din capitală, broşuri, afişaj, diapozitive etc.”,
Larousse, Moderna şi Noua Publicitate (C. M. Mărculescu), în perioada 1939-1940 fiind fondate şi agenţiile
Bogoe Constantin, Decora (Constantinescu & Osterer), Întreprinderea de Publicitate Asoc., s. d. r.(fosta
agenţie Th. Ştefănesu), Alexandru Marcovici, Publicitatea Reunită, Standard, Universala şi Vogh C. M.
În anii premergători declanşării celui de-al doilea război mondial, activitatea a numeroase agenţii de
publicitate a fost blocată din cauza faptului că proprietarii erau evrei - vezi în acest sens pachetul de legi
antievreieşti ce au afectat zone importante ale vieţii publice. Evreii deţineau, în anii ’30 „din 27 agenţii de
publicitate ¾, din 204 edituri, mai mult de 50% (…) erau în acelaşi timp preponderenţi la Agenţia Rador
(condusă de <Hurting-evreul>) ca şi în toate agenţiile de reclame de spectacol şi cinema… ” 42, după cum
rezultă din unele surse documentare.5
O veritabilă campanie împotriva agenţiilor de publicitate am găsit în ziarele anului 1937. «Agenţiile
(…) sunt înjghebări parazitare şi periculoase » notau ziariştii de la Facla, în 4 iunie 1937 : « Chestiunea
agenţiilor de publicitate formează, pe drept cuvânt, principala preocupare (s. n.) a cercurilor gazetăreşti şi
politice (…) Chiar şi atunci când aceste agenţii se mărginesc la strictul lor rol de intermediar comercial ele
constituie un monopol particular al publicităţii, şi un mod parazitar de a exista, prin interpunerea pe seama
ziarelor. În ţara noastră, unde publicitatea este redusă, caracterul parazitar al acestor intruşi, este mai evident
decât oriunde. Lucrurile se complică prin aceea că toate aceste agenţii cu aproape o singură excepţie sunt
conduse şi alcătuite din oameni cari nu numai că sunt străini de presă, dar sunt călători stabiliţi de câţiva ani
în ţară, sau indivizi cari au stat sub auspiciuni politice de natura cea mai gravă. Asemenea indivizi au izbutit
să monopolizeze publicitatea unor mari întreprinderi private şi să preleveze un adevărat impozit (…) cel
puţin un sfert din fondul de publicitate al muncii naţionale şi minoritare intră în tejghelile acestea
improvizate şi importate… ».
Peste două săptămâni, Facla atacă « Publicitatea suspectă », adică acea « racilă a presei : agenţiile de
publicitate. Indivizi fără nici o legătură cu presa, se interpun în raporturile dintre aceştia şi marile
întreprinderi comerciale şi industriale, prelevând în felul acesta peste un sfert din venituri cari într-alt fel ar
contrinui să amelioreze calitativ ziarele şi traiul celor ce o scriu. În ultimul timp, agenţiile de publicitate au
intrat pe mâna unor străini, sosiţi în ţară numai de câţiva ani. Altele sunt conduse de oameni cari au avut o
activitate suspectă în timpul ocupaţiei duşmane. Şi mai grav este faptul că unii dintre aceşti paşaportari au
ajuns să se bălăcească în fonduri publice. E cazul faimoasei agenturi Walter Thompson. E un caz revoltător.
Vom arăta de ce. Dar prezenţa şi activitatea acestei agenţii la noi, nu ar fi posibilă, fără concursul şi
susţinerea unor bugetivori indigeni, cenuşii şi taciturni, care îşi valorifică astfel prestigiul lor intelectual şi
întinsele lor relaţii. Presa trebue să se dezbare de parazitismul agenţiilor de publicitate. Vom arăta, în ce mod.
» (20 iunie 1937).
Starea de beligeranţă în care s-a aflat România va genera o anumită bulversare a formelor consacrate
de publicitate, în sensul că au apărut mesaje hibride ce amestecau propaganda cu publicitatea, mesaje
inspirate, cel mai adesea, de autorităţile statului. Practic, începând cu anul 1938, statul a instituit monopolul
asupra publicităţii, subordonând-o intereselor propagandistice. „Propaganda naţională” se realiza prin
următoarele instituţii/pârghii : „Direcţiunea Oficiului Naţional de Turism, Direcţiunea Cinematografică şi
Comisiunea de control şi cenzură a filmelor, Direcţiunea Presei şi Propagandei, Direcţiunea Publicităţii,
Societatea de Radiodifuziune din România, Societatea Orient-Radio”.43 În aceaste condiţii, pentru a
funcţiona, toate agenţiile de publicitate au fost nevoite să treacă printr-o procedură de reautorizare, potrivit
„Regulamentului pentru organizarea publicităţii” (2 august, 1938).

5
Vezi Ilarion Țiu, "Publicitatea în presa legionară a anilor '30", în Studii și cercetări de istorie a publicității,
coord. Marian Petcu, Ed. Tritonic, București, 2015, p.181-192.
Istoria publicității/ Marian Petcu 24
Istoria publicității/ Marian Petcu

Cât priveşte Direcţiunea Publicităţii, aceasta avea drept de control asupra afişajului public 6, a
reclamelor prin radio, cinema, megafoane, asupra inserţiunilor şi reclamelor ce apar în presă etc. Practic,
orice mesaj publicitar, indiferent de forma, suportul, conţinutul său avea nevoie de aprobarea acestei structuri
a administraţiei de stat (cu excepţia micii publicităţi) care stabilea inclusiv tarifele. Direcţia… va fi
desfiinţată în septembrie 1940, ceea ce nu a echivalat cu anularea controlului statului asupra acestui tip de
afacere. În acest context este de înţeles de ce unele agenţii îşi vor schimba proprietarii, altele vor dispărea.
Mesajele publicitare devin din ce în ce mai „naţionaliste” (uneori, indirect antisemite) aşa cum se poate
constata şi din exemplele de mai jos, selectate din presa anilor 1940-1944 :
« O mare izbândă românească este siropul ALDA, biruitorul tuturor tuselor opoterapia pulmonară intensivă,
cel mai puternic regenerator şi fortifiant al aparatului respirator. Dr. ICS (…) Bani româneşti pentru muncă
românească. Cumpăraţi becul românesc ARGON, Fieni – Dâmboviţa (…) Din muncă românească, pâine
românească. Pâine, franzele, cornuri din Fabricile Bolintineanu. Bucureşti, Bdul Basarab 129-135 (…)
Comerţul Românesc. Coloniale – papetărie, en gros şi en detail. Bine asortat, serviciu prompt. Iaşi, Str.
Ştefan cel Mare 35 (…) Cumpăraţi cu încredere din magazinul pur românesc FACLA (…) Iaşi, Strada
Atanasiu Panu, nr. 37 ».
Era previzibil ca şi publicitatea să facă obiectul cenzurii. Iată două menţiuni din Registrul de Instrucţiuni al
Cenzurii (Bucureşti) : « 17 februarie 1938 (…) conform ordinului domnului ministru de Interne, sesizat de
Ministerul Sănătăţii. Se interzice orice reclamă de ghicitori de orice fel, de reprezentaţii sau şedinţe de
spiritism-ocultism sau articole de această natură scrise de nespecialişti (…) 22 mai 1939 (…) rog pe domnii
cenzori a verifica Mica publicitate a ziarelor unde a început din nou să apară anunţuri de prezicători,
ghicitori, intermedieri de căsătorii, anunţuri ce sunt complet interzise să apară » (apud Ioan Lăcustă, 2007, p.
133).

Originile publicităţii radiofonice


Radioul a fost media cu cel mai mare impact la data apariţiei sale. Deşi proiectat şi privit ca o uriaşă
instituţie culturală, logica pieţei a făcut ca foarte curând să fie integrate mesaje publicitare şi în programele
radiofonice. Cel mai frecvent mesaj difuzat în anul 1929, de exemplu, a fost al unei mărci autohtone de
muştar: „…ceasurile sunt 10 din noapte. Te faci comod şi te aşezi la gura sobei. Apoi, întorci butonul
aparatului de radio (…) şi te delectezi cu <Muştarul Flora e delicios!>,44 după cum nota Gr. Matei. Peste alţi
doi ani, muştarul Flora rămăsese cel mai enervant produs promovat radiofonic, dacă este să îi dăm crezare lui
Roland Pava: „… la radio, întorci ostentativ surupul, când începe Magda să te întrebe dulce şi insinuant, dacă
ai gustat muştarul Flora…”.45
În anul 1933, radioul oferea şi reclame de tipul: „La automatul Colos/ Totul e delicios !” sau „La
Carmen Sylva, să se ştie/ Stofe bune, pînzărie/ Totdeauna asortat/ La Carmen Sylva, aţi notat?” ori ”Nu mai
plânge Baby/ Nu fi dobitoc … !”.46
Opiniile despre oportunitatea mercantilizării radioului au fost, cum era de aşteptat, contradictorii. Bunăoară,
în anul 1937, E. Bucuţă aprecia: ”concepţia unei radiofonii petrecăreţe sau comerciale, cu un program de
music-hall sau de agenţie de publicitate, ar fi mai mult decât o erezie…”.47
Amintim că publicitatea radiofonică a fost concesionată Societăţii Adevărul (1930-1935), care avea un
comision de 30% din încasări ; textul unei reclame trebuia să cuprindă între 300 şi 850 cuvinte, iar valoarea
fiecărui cuvânt radiodifuzat era de 15 lei.
În iunie 1938, cu ocazia sărbătorilor numite "Luna Bucureştilor", radiodifuziunea transmitea reclame despre
demonstraţiile de televiziune (cu circuit închis), realizate de firma Phillips, dar şi pentru compania Wagons
Lit :”Mare misiune de propagandă! Fără paşaport şi nici vize, prin întreaga Franţă, cu Wagons Lit,
organizaţie mondială de voiaj ! În condiţiuni excepţionale, cu autorizaţia specială a guvernului francez !
Cereţi prospecte de la agenţiile Wagons Lit din Europa şi la ziarul Timpul !”.

6
Despre reglemantarea afișajului, vezi Cristina Tănase, "Regulamente privind afișajul public, în Brașovul
interbelic" și Vera Serjant, "Afișajul stradal în Chișinăul țarist și interbelic", în Studii și cercetări de istorie a
publicității, coord. Marian Petcu, Ed. Tritonic, București, 2015, p. 213-237.
25 Istoria publicității/ Marian Petcu
Istoria publicității/ Marian Petcu

După război (1946), două conflicte. Postul de radio România liberă (creat şi finanţat de sovietici, a
funcţionat la Moscova între anii 1941-1944), ce emitea la Bucureşti din septembrie, a cerut autorizare de
difuzare a publicităţii, solicitare respinsă de Societatea Română de Radiodifuziune, care a invocat ”dreptul
regalian conferit societăţii noastre”, adică monopolul în acest domeniu. Apoi, S.R.R. a reziliat contractul de
publicitate încheiat cu firma Publicom (concesionar), din cauza unor neînţelegeri privind tarifele practicate şi
a creat propriul serviciu de publicitate.48
Comuniştii au apelat masiv la radio, în scopuri comerciale. Începând cu anul 1966 se intensificase
considerabil reclama radiofonică – posturile centrale emiteau câte 2-3 emisiuni de publicitate pe zi, numite
”Anunţuri, reclamă şi muzică”, în cadrul cărora două voci (una de bărbat şi alta de femeia) prezentau
bunurile şi serviciile respective, deseori într-o manieră versificată, de tipul ”Licoare cristalină/ Din aur şi
lumină/ Spumoasă cum e marea/ Să bem o cupă Zarea” (pentru Şampania Zarea) sau ”Băutura ideală/ Este
apa minerală” etc.
Emisiunile, cu durate între 8 şi 15 minute, puteau fi produse de I. S. Reclama Comercială, pe bază de
contract. Un alt exemplu - campania de promovare a încălţămintei ieftine, din materiale textile şi sintetice
(ecologice) conţinea mesaje de tipul ”Pas uşor… şi mersul lin / Numai cu pantofi Textin” ; ”Eleganţa o
menţin/ Numai cu pantofi Plastin” ; ”Elegantă vrei să fii/ Şi cu monda-n ton…la zi ?/ Reuşeşti pe deplin/ Cu
Textin” (iniţiată în 1967, campania Textin – Plastin a fost reluată anul, până şi în anul 1971).
Fireşte că mesajele publicitare purtau amprenta ideologiei oficiale.

Istoria publicității/ Marian Petcu 26


Istoria publicității/ Marian Petcu

TEME
tutoratul I
1. Explicați în ce constă importanța primei reviste publicitare din România, după ce ați citit
Programul Cantorul de avis si comers.
2. Evocați începuturile publicității în spațiul cultural românesc.
3. Redactați o cronologie a agențiilor de publicitate prezentate în curs.

Tutoratul II.

Partea a II-a
Publicitatea în perioada comunistă
Instaurarea regimului comunist în România a dus la diminuarea progresivă a activităţii publicitare, mai
ales după naţionalizarea mijloacelor de producţie, a unităţilor comerciale, când practic, prin instituirea
monopolului statului, nu mai exista o piaţă reală, concurenţială, de unde şi absenţa formelor de promovare a
produselor şi a serviciilor. Totuşi, în anul 1948 ia fiinţă Societatea de Stat pentru Exploatarea Cărţilor
Poştale, Ilustratelor, Portretelor Oficiale şi Tablourilor Populare S.O.T.I.L., în fapt, un monopol de stat prin
care se exercita o cenzură totală asupra tuturor formelor de expresie publicitară, iar în anul 1951 se constituie
Editura de Stat pentru Imprimate şi Publicaţii (E.S.I.P) ; peste patru ani, secţia de publicitate a Editurii
Scânteia se transformă în agenţie de publicitate. 7

7
Vezi Dan Tudoroiu, "Presă și publicitate în România postbelică (1944-1950)", în Studii și cercetări de
istorie a publicității, coord. Marian Petcu, Ed. Tritonic, București, 2015, p. 297-312.
27 Istoria publicității/ Marian Petcu
Istoria publicității/ Marian Petcu

În Bucureşti, monopolul multor suporturi promoţionale va fi deţinut de societatea Pavoazarea


Capitalei (1958) şi de editurile (exclusiv de stat) ale căror producţii vor fi controlate din punct de vedere
ideologic. Acestor structuri specializate li se vor alătura agenţiile ARTIS, RECOM, Publicom (Camera de
Comerţ a Republicii Populare Romîne) etc. Au mai funcţionat ca agenţii, fără să fi avut vreodată un astfel de
statut, şi redacţiile cotidianelor judeţene. Uniunea Cooperativelor de Consum şi Uniunea Cooperaţiei
Meşteşugăreşti, organizaţii naţionale bine reprezentate în teritoriu, au avut în structurile lor departamente de
publicitate, ca de altfel şi întreprinderile comerciale de stat, la nivel judeţean şi naţional.
Dintre publicaţiile de specialitate s-au remarcat Comerţul modern şi Reclama şi tehnica comercială,
fondată în anul 1963 de Întreprinderea de Stat ”Reclama Comercială”, sub patronajul Ministerului
Comerţului Intern. Din paginile acestei reviste aflăm că publicitate de televiziune – filmul de reclamă şi
filmul publicitar de televiziune, cum se numeau atunci, se realizau, în România, încă din anii 1962-1963.
”Filmul publicitar este la noi abia la primii paşi”, nota Atanasie Toma, ”pe lângă actuala folosire a
proiecţiilor în sălile de cinematograf sau prezentarea la rubrica de publicitate a televiziunii, filmul pe peliculă
îngustă de 16 mm şi chiar de 8 mm are resurse nebănuite. S-ar putea organiza, de pildă, în marile oraşe, în
punctele de aglomeraţie montarea unor ecrane în aer liber (în genul ecranelor montate pe pereţii expoziţiilor)
unde să fie prezentate într-o bobină cu durata de 15-20 minute, scurte subiecte publicitare… ”.49

Istoria publicității/ Marian Petcu 28


Istoria publicității/ Marian Petcu

Într-adevăr, în primul său an de activitate, I. S. Reclama Comercială realizase 15 filme publicitare de


televiziune8 cu tematici de tipul Parada Modei 1963, Încălţăminte de vară, Moda pentru Copii, Articole de
plajă, Îmbrăcăminte tricotată din bumbac, Căsuţa din pădure (dulciuri) etc., ce durau între 15-20 secunde.50
În anul 1964 s-a constituit ”Colectivul Central pentru Reclama Comercială”, la Ministerul Comerţului
Interior, care reunea delegaţi ai conducerilor principalelor ministere producătoare de bunuri de consum (M.
C. I., Centrocoop, Ucecom), precum şi ai Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. Misiunea acestui
colectiv a fost aceea de a coordona activităţile promoţional-publicitare din ţară şi străinătate. Colecţia revistei
Reclama… constituie o bună sursă de informare în legătură cu ceea ce însemna publicitatea în România
acelor ani. Alături de preocupările (ştiinţifice, uneori) ale redactorilor şi colaboratorilor redacţiei, aflăm şi
date despre unele succese, aşa cum a fost campania publicitară din decembrie 1968. Specialiştii constataseră
că vânzările la maşinile de spălat rufe, aspiratoare, frigidere etc. stagnau, ceea ce implica o intervenţie
promoţională. Atunci s-au tipărit 700.000 de ”fluturaşi-reclamă”, cum erau numiţi, dintre care 400.000 au
fost difuzaţi în ţară, prin introducerea în pachetele cu cumpărături, iar 300.000, aruncaţi din elicopterul care a
zburat deasupra celor mai importante pieţe din Bucureşti.

În anul 1973, redacţia revistei Reclama şi tehnica comercială (avea sediul în Strada Doamnei, 12) publica o
prezentare concisă a celor nouă agenţii care funcţionau în acel moment:
„SCÎNTEIA, agenţie de publicitate pentru presă, care asigură publicitatea într-un
număr mare de ziare: Scînteia, România liberă, Scînteia tineretului, Informaţia
Bucureştiului, Satul socialist, Steagul roşu etc., precum şi în revistele Săptămîna,
Femeia, Dolgozo-no, Săteanca, Ştiinţă şi cultură, Era socialistă, Munca de partid,
Tînărul leninist, Viaţa economică, Lumea, Educaţia pionierească ş. a. Agenţia de
publicitate <Scînteia> asigură de asemenea publicitatea în almanahurile Scînteia şi
Satul socialist, a revistelor Magazin, Femeia, Ştiinţă şi tehnică, precum şi în jurnalul
luminos al ziarului Informaţia Bucureştiului.
ISIAP, agenţie de publicitate prin presă a Întreprinderii de stat pentru imprimate şi
administrarea publicaţiilor. Asigură publicitatea în ziarele: Elöre, Neur Weg,
Sportul; în gazetele şi revistele: Contemporanul, Probleme economice, Flacăra,
Cinema, A Het, Falvak Dolgozo-Nepe(revistă pentru sate), Veac nou, Muncitorul
sanitar, Tribuna, Albina, Autoturism, Comerţul socialist, Teatrul, Sport şi tehnică,
revista Sport, Uj Elet, Forum Korunk, Finanţe şi credit, Revista muzeelor, Revista de
pedagogie, Îndrumătorul cultural etc.; în calendarele Albina şi Elore, în ghidul
turistic (limba germană) Kon Mit; în almanahurile Flacăra, Cinema, Elore, Neur
Weg, Sportul, Urzica, Auto, Educaţie; publicaţiile destinate străinătăţii: România azi
(în limbile franceză, engleză, germană şi spaniolă), România ( în limba rusă) şi Sport
în România (în limbile franceză şi engleză).
RECOM (I. S. RECLAMA COMERCIALĂ), întreprindere dependentă de Ministerul
Comerţului Interior. Posedă numeroase servicii de publicitate şi de editură
publicitară, care execută: afişe şi afişete publicitare; hîrtie de ambalaj cu texte şi
desene de reclamă; pungi, sacoşe din hîrtie, etichete de preţuri şi brelocuri de
reclamă; pliante de reclamă, coperte-meniuri, calendare de perete şi de buzunar;
filme publicitare şi filme documentare didactice, executate în alb-negru sau color;
benzi de magnetofon imprimate cu muzică şi texte publicitare, pentru staţii de radio
amplificare; difuzare de filme publicitare prin televiziune sau inserţii cu prezentări de
produse în emisiunea TV <Căminul>; anunţuri de reclamă la radio, reclame
muzicale sau inserţii în emisiunile <Radiomagazin>; fotografii publicitare

8
Vezi Marian Țuțui, "Din istoria filmului publicitar românesc", în Studii și cercetări de istorie a publicității,
coord. Marian Petcu, Ed. Tritonic, București, 2015, p. 237-256.
29 Istoria publicității/ Marian Petcu
Istoria publicității/ Marian Petcu

grosfotouri cu teme pentru decorarea magazinelor; diapozitive color pentru tipar,


pentru proiecţii cinematografice şi tip <Anima>pentru diascop.
Recom execută de asemenea lucrări de grafică publicitară (decoraţiuni pentru
interioare de magazine şi de vitrine, panouri interioare sau stradale, grafică pe sticlă
şi pe material plastic etc.), precum şi – pe bază de comandă fermă – manechine din
material plastic, reflectoare pentru vitrine, casete indicatoare de casă sau de raion ş.
a.
RECOOP, întreprindere de reclamă şi publicitate, aparţinînd Centrocoopului.
Obiectivul activităţii acestei întreprinderi îl constituie, în principal: proiectarea şi
realizarea unor materiale pentru reclama comercială, panouri de grafică publicitară,
fotografii, grosfotouri, albume, diapozitive, filme şi alte mijloace de reclamă pentru
prezentarea, popularizarea şi informarea consumatorilor; organizarea de ateliere,
secţii, grupe şi formaţii de lucru, axate pe realizarea a diverse mijloace şi materiale
care servesc acţiunii de modernizare a unităţilor cooperaţiei de consum; realizarea
pe plan central şi local a unor mijloace de reclamă prin: televiziune, radio, presă;
tipărituri cu caracter publicitar, propagandistic, de popularizare, prezentare şi
informare; traduceri şi elaborarea de materiale documentare, elaborarea de
cataloage, albume pentru produse şi servicii, schiţe de vitrină, caiete educative;
elaborarea de pliante, afişe, afişete, ambalaje de prezentare, ghiduri, liste-meniuri
etc.; organizarea de expoziţii cu vînzare de mărfuri – în ţară sau în străinătate (la
comanda <Centrocoop> sau a altor beneficiari); acordarea de asistenţă tehnică
întreprinderilor economice judeţene şi cooperativelor în ce priveşte activitatea
vitrinierilor, decorări interioare, modernizări de unităţi etc.
PUBLICOM, agenţie de publicitate pentru comerţul exterior. Asigură reclama în
ţară, pentru firmele străine, prin diverse mijloace (anunţuri, panouri, expoziţii
colective şi individuale de produse ale firmelor din străinătate, conferinţe,
simpozioane etc.). Publicom execută de asemenea reclama produselor româneşti
pentru străinătate.
PUBLITURISM, agenţie de publicitate pentru turism, dependentă de Ministerul
Turismului. Asigură publicitatea, internă şi externă, pentru dezvoltarea turismului în
ţara noastră; organizează (prin presă, radio, televiziune) acţiuni publicitare şi
alcătuieşte materiale publicitare (filme documentare, expoziţii, reportaje fotografice);
participă la diverse manifestări internaţionale de promovare şi propagandă turistică.
I. S. DECORATIVA, subordonată Comitetului de stat pentru cultură şi artă, execută
lucrări pentru amenajarea de expoziţii, în ţară şi peste graniţă, la tîrguri şi expoziţii
internaţionale.
I. I. L. CICLOP, făcînd parte din G. I. I .L. (Grupul întreprinderilor de industrie
locală), posedă servicii pentru executarea reclamelor luminoase cu neon, executarea
de panouri şi decoraţiuni stradale etc. I. I. L. CICLOP asigură afişajul public pentru
panourile de afişaj din Capitală.
ARTIS, agenţia de publicitate a Fondului Plastic. Profilul agenţiei este axat pe
grafica publicitară, în care scop execută prospecte, pliante, cataloage, afişe etc.”.51
Lucrurile au evoluat de aşa manieră încât în anul 1973 se vorbea chiar despre de
„Sistemul reclamei socialiste” în presa de specialitate, un sistem ideologizat, nu se
putea altfel: „principalul obiectiv al reclamei socialiste constă în contribuţia sa la
structurarea consumului şi formarea unui model raţional al consumului
corespunzător politicii partidului şi guvernului, de ridicare a nivelului de trai
material şi cultural (…) Reclama permite să se producă mărfurile cărora li se face
reclamă în serii mari, ceea ce duce la scăderea preţurilor de cost şi la accelerarea
amortizării instalaţiilor industriale şi deci la reducerea consumului de muncă socială.
În acest fel, se creează posibilitatea dezvoltării accelerate a producţiei şi a scăderii

Istoria publicității/ Marian Petcu 30


Istoria publicității/ Marian Petcu

preţurilor cu amănuntul (…) în general, reclama socialistă trebuie să folosească un


mod diferit de argumentare faţă de cel folosit de reclama capitalistă; ea trebuie să
facă apel în primul rînd la motivele raţionale de comportare a cumpărătorilor
potenţiali şi nu la instinctele elementare ale oamenilor. De asemenea, reclama
socialistă trebuie să fie mai sobră decît reclama capitalistă, pentru a ţine seama astfel
de importantul ei rol educativ. Un principiu esenţial al reclamei socialiste este şi cel
al veridicităţii informaţiilor furnizate. Activitatea de reclamă este în socialism o
activitate planificată. Ea este un aspect al planificării producţiei, circulaţiei
mărfurilor şi consumului.”52

Pentru a se asigura un cadru legislativ adecvat, legislativul de la acea dată, Marea Adunare Naţională,
adoptase Legea cu privire la activitatea de comerţ interior, încă din anul 1972, document în care se precizau
sarcinile M.C.I. (Ministerului Comerţului Interior): „Pe măsură ce compartimentele de marketing ale
întreprinderilor şi centralelor industriale se vor extinde şi se vor întări, ele vor simţi nevoia să dispună de
servicii şi birouri de reclamă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru întreprinderile comerciale. Rolul acestor
servicii sau birouri este de a elabora planurile de reclamă paralel cu planurile de producţie sau de circulaţie a
produselor. Ele trebuie să indice, în cadrul bugetelor de reclamă de care dispun, produsele cărora urmează să
li se facă reclamă, segmentele de cumpărători cărora urmează să li se adreseze reclama, intensitatea şi durata
campaniilor şi acţiunilor, combinarea diferitelor mijloace de reclamă (publicity mix). Concretizarea
planurilor de reclamă revine întreprinderilor sau agenţiilor de reclamă”.53
O problemă dezbătută intens a fost cea legată de obţiunea strategică: avem nevoie de agenţii de
publicitate independente sau întreprinderile ar trebui să îşi dezvolte propriile structuri de tip agenţie ?
Răspunsul, dat de Congresul Mondial al Reclamei de la Viena (1971) pare să fi fost dezvoltarea agenţiilor
proprii, ceea ce nu însemna desfiinţarea agenţiilor de tip comercial (independente). Dar şi în acest caz
„utilizarea competentă a mijloacelor de reclamă presupune conlucrarea unui număr important de specialişti
din diferite domenii, precum şi existenţa unei baze tehnico-materiale destul de costisitoare. Este îndoielnic
dacă <agenţiile proprii>, oricît de importantă ar fi întreprinderea care le finanţează, sunt în măsură să
utilizeze în mod optim resursele umane şi materiale. Agenţiile de tip comercial pot asigura în mai mare
măsură o astfel de utilizare. În general, fondul principal al unei agenţii de reclamă îl constituie specialiştii de
care dispune, cunoştinţele şi experienţa acestora (…) În practica ţării noastre, predomină tipul de
întreprinderi şi agenţii de reclamă asigurînd întregul ciclu al activităţii de reclamă, începînd cu cea de
concepţie, de organizare şi producţie şi terminînd cu cea de difuzare…”.54
În anul 1971, economia României avea o tendinţă ascendentă, însă nu satisfăcea multe dintre nevoile
de consum ale cetăţenilor, motiv pentru care consumatorii erau îndemnaţi să aibă răbdare: „ un cetăţean,
conştient de imperativele construirii socialismului multilateral dezvoltat, trebuie să fie şi un cetăţean care,
departe de a practica ascetismul, să cunoască şi să practice principiile unui consum raţional, adică ale unui
consum care să contribuie la păstrarea sănătăţii, a capacităţii de muncă şi creaţie, la dezvoltarea personalităţii
şi, în acelaşi timp, să ţină seama de posibilităţile şi realităţile economiei naţionale”.55
În acest context, reclama avea un rol important – „este în măsură să accelereze modificarea unui
model al consumatorului care nu mai corespunde noilor împrejurări social-economice şi acceptarea unui
model raţional al consumului. Cum îşi poate îndeplini publicitatea această sarcină de o atît de covîrşitoare
semnificaţie social-politică şi umană? Publicitatea ce se organizează în cadrul societăţii socialiste se
deosebeşte în mod esenţial – nu numai prin scopurile ei, ci şi prin însuşi conţinutul ei – de publicitatea lumii
capitaliste.56
Câtă măiestrie şi câtă ideologie cuprindea publicitatea comunistă rămâne de stabilit, prin cercetări ulterioare.

NOTE
1. Demetrius Dvoitchenko-Mankov, «A Romanian priest in colonial America», în Cahiers roumaines
d’etudes litteraires, nr. 2, 1972, pp. 61-62, apud Adrian Marino, Libertate şi cenzură în România. Începuturi.
Polirom, Iaşi, 2005, p. 138.
2. vezi Marian Petcu, Istoria presei române - antologie, Tritonic, Bucureşti, 2002.

31 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității/ Marian Petcu

3. Curierul Românesc, anul I, nr, 5, 22 aprilie/4 mai, 1829, p. 19.


4. vezi Marian Petcu, Istoria presei române, antologie, Tritonic, Bucureşti, 2002.
5. Câteva precizări terminologice se impun în legătură cu utilizarea alternativă şi deseori improprie a
termenilor „publicitate” şi „reclamă”. Din punct de vedere istoric, „publicitatea este fiica propagandei”,
afirma V. De Plas (1972), primele manifestări cunoscute fiind legate de cererile suveranilor din Asiria şi
Caldeea de a li se înscrie victoriile militare pe frontoanele monumentelor. Rudimente de publicitate au apărut
şi în antichitatea romană, când pe zidurile Forumului se expuneau înscrisuri despre vânzări ori manifestări
teatrale. Reclama, din latinescul clamare – a striga, a chema, a proclama, va lua, odată cu apariţia tiparului,
forma anunţului, până în secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea vorbindu-se despre anunţ şi
reclamă. Termenul public, de unde s-a format publicitate (latin. publicus) a fost utilizat iniţial în sens juridic,
ca publicitate a dezbaterilor, deliberare publică, deschisă, în opoziţie cu secret, iar în secolul a XIX-lea va
dobândi şi o semnificaţie comercială. Amintim că în secolul al XVIII-lea, publicus a dat termenul de
publicist, adică cel ce scria despre dreptul public, iar în secolul al XIX a circulat cu sensul de jurnalist. Mai
târziu, publicist a fost sinonim cu polemist (autor de articole de opinie, de la polemos, lat.- luptă,
confruntare), iar în unele spaţii culturale s-a păstrat echivalenţa cu jurnalist (profesionist sau ocazional).
Reclama (clamare) ar fi, după G. Lochard şi H. Boyer (1998), primul tip de publicitate, scopul său fiind acela
de a face cunoscut un bun de consum şi caracteristicile sale, în special preţul. Termenul publicitate a fost
atestat în limba franceză (din care româna are cele mai multe împrumuturi, pe filieră latină, cel puţin în
domeniul de care ne ocupăm) la anul 1689, şi avea sensul de acţiune de a aduce la cunoştinţa publicului,
ulterior de recunoaştere/notorietate publică (1694). Acesta „a devenit arhaic sau literar” (J. M. Adam, M.
Bonhomme, 1997) şi abia în anul 1829, pe măsură ce reclama s-a extins prin presă, afişe şi prospecte ia
accepţiunea tehnică modernă de „fapt de a exercita o acţiune asupra publicului cu finalitate comercială”.
Anunţurile plătite (publicité) au luat iniţial trei forme: anunţ „standard”, scurt şi simplu; anunţ-afiş, mai lung,
cu artificii tipografice şi reclama stricto senso, care constituia un anunţ deghizat în articol. Termenul francez
publicitaire, atestat în anul 1914, începe să fie adoptat după 1930, ceea ce arată că publicitatea devenise o
profesie şi o tehnică specifică (reclaim a păstrat, în limba franceză sensul de apel, invocare). În limbajul
profesional se utilizează şi termenul englez advertising, de la latinescul adverto - a întoarce, a îndrepta spre,
care se referă la publicitatea „tradiţională”, adică pentru a transmite un mesaj se plăteşte unei media, în timp
ce publicity desemnează strategia prin care un mesaj este făcut public, printr-o media, însă fără a plăti
contravaloarea acestui serviciu. O astfel de relaţie a devenit posibilă pentru că publiciy exploatează
dinamica selecţiei şi difuzării informaţiilor despre evenimente, aşa cum se manifestă aceasta în sistemul mass
media (se acţionează de o asemenea manieră încât mesajul să răspundă nevoilor de informaţii ale jurnaliştilor
– vezi mesajele birourilor de presă, structurilor de relaţii publice, crearea de evenimente şi altele). Dacă
trebuie să fim consecvenţi cu terminologia anglo-saxonă, mesajele pe care le întâlnim în diferite media de la
noi ar fi greşit numite publicitate ; dacă luăm termenul ca transfer din publicity, forma corectă fiind cea de
reclamă.
Anunţurile publicate în diferitele gazete străine care circulau în provinciile istorice româneşti erau cunoscute,
după cum rezultă şi din corespondenţa dintre boierul Stan Jianu şi negustorul Constantin Pop, pe la 1770 –
1780: „săpun ce scriu gazetele că au eşit pentru spălat cocoanele pe obraz”. În anul 1829, în Albina
românească şi Curierul românesc apăreau „înştiinţările”, care vor avea accepţiunea de produs editorial (foaie
volantă tipărită) şi de conţinut publicitar (anunţ), pentru ca la 1832, un document oficial să se amintească de
„trebuincioasa publiţitate” (Regulamentul privind „slobozenia comerciului”) cu sensul de a se face cunoscut
publicului. Într-unul dintre anunţurile publicate la 1840 (Albina românească din 8 august) întâlnim formula
„se publicariseşce spre înştiinţare”, deci spre luare la cunoştinţă, în timp ce în presa din Transilvania se
vorbeşte despre „anunţie” şi „încientiare”, apoi de „publicaţiune”. „Avis” a fost, de asemenea, frecvent
utilizat când trebuia să se dea o denumire unui anunţ cu miză comercială şi nu numai, ca dealtfel, şi mai sus
amintitul „anunciu”. Unul dintre dicţionarele noastre vechi, elaborat de Lazăr Şăineanu, prezintă termenul de
publicitate cu sensurile: 1. notorietate publică; 2. starea celor cunoscute de toţi; 3. anunciu prin ziare, afişe,
prospecte, iar pe cel de reclamă ca „articolaş într’un ziar spre a lăuda şi recomanda o carte, un obiect de
comerţ etc.” (vezi ediţia a 6-a, 1896, paginile 523 şi 539). Deci reclamă însemna publicitate deghizată, din
formularea lui Şăineanu nerezultând că pentru acel „articolaş… spre a lăuda” se plătea. Virgil Molin vorbea,
la 1929, de „dezvoltarea reclamei prin publicitate” (op.cit.), ca şi despre faptul că „printre feluritele mijloace
de cari dispune reclama imprimată, am putea socoti inserţia (sau inseratul, sau anunţul, cum se mai numeşte),
ca cel mai eficace, şi de aceea şi cel mai frecvent”. Se realiza astfel o uniformizare a semnificaţiilor

Istoria publicității/ Marian Petcu 32


Istoria publicității/ Marian Petcu

terminologiei consacrate, deoarece iniţial s-au utilizat anunciu-rile, insert-urile şi reclamele, iar pe Molin nu
îl putem bănui de confuzie ori ignoranţă, fiind un excelent jurnalist, redactorul revistei Grafica Română şi al
Almanahului Graficei Române. Tot de la el am aflat cum era numit beneficiarul reclamei, cel care
plătea:”inserent”. La 1939-1940, redactând articolul „Publicitate” pentru Enciclopedia României, I. A.
Roceric caută să clarifice terminologia, nereuşind, în opinia noastră, decât să o complice şi să o ideologizeze:
”Publicitatea sau, în cadrul activităţilor comerciale, reclama este un mijloc de acţiune psihologică prin care
se urmăreşte captarea sau mărirea interesului colectiv, faţă de conţinutul unei oferte (…) reclama prin cuvânt,
scris, gravură, plastică, arhitectură etc., este un mijloc şi totodată arta de a îndrepta masele spre o faptă
anumită în vederea unui cîştig, sau mijlocul de a obţine o hotărâre a unor anumite persoane, trezindu-le o
dorinţă şi îndemnându-le să ia o decizie, liberă totuşi, în vederea realizării ei (…) cuvântul propagandă se
întrebuinţează mai mult în domeniul spiritual şi politic, pe când cuvântul publicitate se întrebuinţează în
legătură cu bunurile pământeşti. În limbajul obişnuit ambele noţiuni se confundă uneori”. Dicţionarul
Enciclopedic Romîn, editat de Academia Republicii Populare Romîne la 1965, nu mai conţine termenul
reclamă, iar cel de publicitate are doar sens juridic –„principiul publicităţii, principiu de bază al procesului
socialist ale cărui cerinţe constau în înfăptuirea judecăţii în şedinţă publică, oamenii muncii având
posibilitatea de a asista la dezbateri şi de a cunoaşte hotărârile pronunţate…” (vol. II, p. 892). După
schimbarea de regim politic din 1989, legislativul a adoptat o lege a publicităţii, deci a consacrat forma
publicitate. Prin urmare, vom continua să numim publicitate mesajele transmise pe baza unei relaţii
contractuale (contra cost), din cauza accepţiunii largi a termenului (şi a preluării sale pe filieră latină –
franceză), aşa cum am arătat. Internaţionalizarea comunicării publicitare ar putea duce, în timp, la
generalizarea sensurilor anglo-saxone, ale căror etimologii le-am precizat mai sus.
6. Curierul românesc, anul II, 1830 (în mai multe numere).
7. Albina Românească, anul X, 1839 (în mai multe numere).
8. Albina românească, anul XI, Iaşi, 12 septembrire 1840.
9. George Bariţiu şi contemporanii săi. Studii şi documente, coord. Ştefan Pascu, Iosif Perivan, Ed.Minerva,
Bucureşti, 1973, p. 99.
10. Gazeta de Moldavia, nr. 39, Iaşi, 1857.
11. Dragomir, S. N.,Bucureşti. Oraşul de odinioară, album-catalog, vol.I, 1997, s.e.
12. Crutzescu, G., Podul Mogoşoaei. Povestea unei străzi, Meridiane, Bucureşti, 1987.
13. ibid.
14. Iorga, N., Istoria Presei Româneşti, Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti, Ed. Adevărul, Bucureşti, 1922.
15. Sion, G., Versuri. Suvenire contimpurane, Minerva, Bucureşti, 1973.
16. Angelescu, N. I., Negustorii de odinioară. C. A. Rosetti, Camera de Comerţ şi Industrie din Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice Luceafărul, Bucureşti, 1932.
17. Trompetta Carpaţilor, nr. 1212, august 1875).
18. Golescu, D., Însemnare a călătoriei mele Constantin Radovici din Goleşti făcută în anul 1824,
1825,1826, Minerva, Bucureşti, 1971, p.61.
19. Bacalbaşa, C., „Ziaristica română în zilele noastre”, în N. Iorga, op.cit., 1922, p. 171-192.
20.Vătămanu, N., 1981, Icoane şi fotografii de bucureşteni. Aventuri literare, Litera, Bucureşti, 1981.
21. Universul, anul 1, nr. 1, 20 august 1884, p. 4.
22. Bacalbaşa, C., loc. cit.
23. Trompetta Carpaţilor, anul IV, nr. 412, 1 aprilie 1866, p. 4.
24. Trompetta Carpaţilor, anul IV, nr. 422, 24 mai 1866, p. 11.
25. Trompetta Carpaţilor, anul VIII, nr. 839, 16/28 iuliu 1870, p. 3.
26. În revista Lumea nouă, anul V, seria III, nr. 3, 25 iulie 1899, p. 4 apărea, de asemenea, o casetă
publicitară a Agenţiei Adania, care indica drept an al fondării 1878.
27. Samoilă, E., Ziaristica. Noţiuni elementare de gazetărie, Atelierele Adevărul, Bucureşti, 1932.
28. ibid.
29. Alex. F. Mihai, ”Bucureşti cari se duc”, în Realitatea ilustrată, anul IX, nr. 447, 14 august 1935, pp. 11-
15.
30. Papazoglu, D., Istoria fondărei oraşului Bucureşti, ediţie de M. D. Ciucă, Minerva, Bucureşti, 2000.
31. Trompetta Carpaţilor, anul VIII, nr. 863, 22/3 octombrie 1870, p. 3.
32. Hary Kuller, Presa evreiască din România, Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 164.
33. Florica Vrânceanu, Un secol de agenţii de presă româneşti, 1884-1989, Paralela 45, Piteşti, 2000, p. 22.

33 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității/ Marian Petcu

34. Zamani, Lelioara, „Furnizori ai curţii regale din Bucureşti”, în Bucureşti. Materiale de istorie şi
muzeografie, vol. XII, 1982, p. 139-143.
34 a. România liberă, anul XII, nr. 3275, 10 august 1888, p. 3.
35. Lucian Predescu, Enciclopedia României, Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, s.a., p. 810.
36. Progresele ştiinţei. Publicaţiune ştiinţifică, educativă, instructivă şi de reclamă, nr. 2, februarie 1904, p.
26.
37. Victor Anestin, M. Faust Mohr, Anuarul general al presei române pe anul 1907, Bucureşti, 1906, p. 61.
38. Adevărul, anul XVIII, nr. 6198, 21 noiembrie 1906, p. 2.
39. Const. Mille, „Letopisiţi”, în Adevărul, anul XVIII, nr. 6205, 28 noiembrie 1906, p. 1.
40. Florica Vrânceanu, op. cit., p. 45.
41. Adevărul, anul 44, nr. 14443, 29 ianuarie 1931, p. 5.
42. Hary Kuller, op. cit., p. 9.
43. Timpul, 28 august 1938, p. 7.
44. Gr. Matei, „Jos Reclama! A propos de reclama la radio”, în Radio şi radiofonia, anul III, nr. 71, 26
ianuarie 1930, p. 2.
45. Roland Pava, „Bucureştiul publicitar”, în Publicitatea, anul III, nr. 9-14, 1933, pp. 2-9.
46. Roland Pava, loc. cit.
47. Arhiva S.R.R., dosar nr. 38/1937, p.v. 165/14 aprilie 1937, f. 21-24, apud Filaret Acatrinei,
Radiodifuziunea Română de la înfiinţare la „etatizare” (1925-1948), Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 75.
48. Filaret Acatrinei, op. cit., p. 301.
49. Atanasie Toma, « Filmul de reclamă », în Reclama şi tehnica comercială, anul I, nr. 4, 1963, p. 23.
50. Victor Boiko, « Filmul publicitar de televiziune », în Reclama şi tehnica comercială, anul I, nr. 4, 1963,
p. 23.
51. Reclama şi tehnica comercială. Supliment al revistei Comerţul modern, nr. 3, 1973, p. neprecizată.
52. „Sistemul reclamei socialiste”, în Reclamă şi tehnică comercială, supliment al revistei Comerţul modern,
nr. 1, 1973, pp. 1-2.
53. ibid.
54. Reclamă şi tehnică comercială, supliment al revistei Comerţul modern, nr. 1, 1973, pp. 1-2.
55. Stan Popa, „Publicitatea – mijloc de educare a cumpărătorului”, în Reclama şi tehnica comercială,
supliment al revistei Comerţul modern, nr. 4, 1971 (pagini nenumerotate).
56. ibid.

Bibliografie selectivă
Acatrinei, Filaret, Radiodifuziunea Română de la înfiinţare la „etatizare” (1925-1948), Tritonic, Bucureşti,
2005.
Angelescu, I. Nicolae, Negustorii de odinioară - C. A. Rosetti, Camera de Comerţ şi Industrie din Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice Luceafărul, Bucureşti, 1932.
Angelescu, I. Nicolae, Negustorii de odinioară - Rudof Orghidan, C. C. I. B., Institutul de Arte Grafice
Luceafărul, Bucureşti, 1930.
Angelescu I. N., Cunoaşterea şi conducerea pieţei economice, s. e., Bucureşti, 1914
Arghezi, Tudor, Bilete de papagal, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1946.
Bacalbaşa, C., Bucureştii de altădată, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1935.
Bacalbaşa, C., „Ziaristica română în zilele noastre”, în Nicolae Iorga, op. cit., 1922, p. 171-204.
Berca, A., Reclamă şi publicitate comercială, IECIT, Bucureşti, 1979.
Bilciulescu, Victor, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, s. e., s.l.,1945
Bogdan, N. A., Oraşul Iaşi, monografie istorică şi socială, ilustrată, ediţia a doua, s. e., MCMXIII
Bucuţă, Emanoil, „Monitorul Oficial”, în Boabe de grâu, Bucureşti, 1932
Cantacuzino, Ion.I., Întâlniri cu cinematograful, Editura Alo, Bucureşti, 1997.
Cosma, Gheorghe, Afişul românesc, Meridiane, Bucureşti, 1980.
Creangă, G. D., Societatea Temperanţa din România, Bucureşti, 1929.
Crutzescu, Gheorghe, Podul Mogoşoaei. Povestea unei străzi, Meridiane, Bucureşti,1987.
Crăciun, Costel, Cultură şi reclamă în Transilvania interbelică, Presa Universitară Clujeană, Biblioteca
Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj Napoca, vol. I, 1998.

Istoria publicității/ Marian Petcu 34


Istoria publicității/ Marian Petcu

Damé, Frederic, Bucarest en 1906, Socec & Co., Bucureşti, 1907


Denize, Eugen, Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune, Casa Radio, Bucureşti, 1998.
Dragomir, N. Silviu, Bucureşti. Oraşul de odinioară, Album-catalog, vol.I-litografii, s. e., Bucureşti, 1997.
Drăghicescu, N. Virgiliu, 707 zile subt cultura pumnului german, Cartea Românească, Bucureşti, 1920.
Filip, G., Almanch tipografic, anul I, Bucureşti, s. e., 1897.
George Bariţiu şi contemporanii săi. Studii şi documente, coord. Ştefan Pascu, Iosif Pervain, Minerva,
Bucureşti, 1973.
Georgescu, Florian, Istoria Oraşului Bucureşti, Muzeul de Istorie al Oraşului Bucureşti, 1965.
Georgescu, Ioan, Din presa periodică în România, Editura Revistei Vestitorul, Oradea, 1936.
Ghica, Ion, Scrisori către Vasile Alecsandri, IV, Editura Librăriei Universala, Alcaly&Co., Bucureşti, s.a.
Giurescu, C. C., Istoria Bucureştilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1966.
Göbl, Carol, Anuarul Bucurescilor pe anul 1900, ediţia XV, Bucureşti, 1900.
Golescu, D., Însemnare a călătoriei mele Constantin Radovici din Goleşti făcută în anul 1824, 1825,1826,
Minerva, Bucureşti, 1971.
Hangiu, I., Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-1990, ediţia a II-a, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1996.
Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916, Sindicatul Ziariştilor din
Bucureşti, Adevărul, Bucureşti, 1922.
Leonte, Mihai, Anuarul Bucureştilor, vol.II, Tipografia Aurora, Bucureşti, 1909.
Marsillac, U., Bucureştiul în veacul al XIX-lea, ediţie de Adrian Silvan Ionescu, Meridiane, Bucureşti, 1999.
Mosco, Hagi-Emanoil, Bucureşti. Amintirile unui oraş, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1925
Papazoglu, Dimitrie, Istoria fondărei oraşului Bucureşti, Minerva, Bucureşti, 2000.
Pavel, T., Publicitate şi reclamă în comerţul socialist, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
Petcu, Marian, Istoria presei române – antologie, Tritonic, Bucureşti, 2002.
Petcu, Marian, O istorie ilustrată a publicităţii româneşti, Tritonic, Bucureşti, 2002.
Petcu, Marian, « De la anunţuri la Internet. Contribuţii la istoria publicităţii româneşti », în Constantin
Marin, coordonator, Comunicarea publică. Concepte şi interpretări, vol. I, Universitatea de Stat din Moldova,
Chişinău, 2002, pp. 87-117.
Predescu, Lucian, Enciclopedia României, Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, s.a.
Răduică, G., Răduică, N., Dicţionarul Presei Româneşti. 1731-1918, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
Rostas, Zoltan, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX, Polirom, Iaşi, 2002.
Roth, Jacques, Anuarul Bucureştilor, 1918, editura autorului, Bucureşti.
Samoilă, Emil, Ziaristica. Noţiuni de gazetărie, Atelierele Adevărul, Bucureşti, c.1932.
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, Paideia, Bucureşti, 1999
Sion, G., Versuri. Suvenire contimpurane, Minerva, Bucureşti, 1973.
Stahl, Henri, Bucureştii ce se duc, Imprimeriile E. Marvan, Bucureşti, 1935.
Săvulescu, C., Cronologia ilustrată a fotografiei din România. 1834-1916, Biblioteca Asociaţiei Artiştilor
Fotografi, Bucureşti, 1985.
Şăineanu, Lazăr, Dicţionarul Universal al Limbei Române, ediţia a şasea, Scrisul Românesc, s.a.
Tacid, George Albert, Almanahul comercial, Oficiul de Publicitate Romînia, 1886.
Toneghin, M., Varvara, B., Anuarul general al editurii şi librăriei româneşti, s.e., Bucureşti, 1937.
Vătămanu, Nicolae, Icoane şi fotografii de bucureşteni. Aventuri literare, Litera, Bucureşti, 1981.
Vrânceanu, Florica, Un secol de agenţii de presă româneşti, 1884-1989, Paralela 45, Piteşti, 2000.
Zoldy, Zoltan, Almanachul Industriei şi Comerciului pe anul 1909, s.e., Bucureşti
Kuller, Hary, Presa evreiască din România, Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 164.
***
Abonaţii S.A.R. de Telefoane (din) Bucureşti şi judeţul Ilfov, august 1937, s.e., Bucureşti, 1938
Almanachul Statului din Prinţipatul a toată Ţara Românească, 1837.
Almanahul Atheneului Român pe 1931, Institutul de Arte Grafice Bucovina, Bucureşti.
Almanach du High Life, 1897 – 1924.
Almanahul Graficei Române, 1929, Bucureşti
Almanahul industriei şi comerţului pe anul 1909, Oficiul de Publicitate „România”, Bucureşti.
Almanahul Românului, Bucureşti, 1892.

35 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității/ Marian Petcu

Almanahul ilustrat al ziarului Adeverul, Editura Salei de Depeşi, Adeverul, Bucuresci, 1898.
Almanahul ziarului Universul, Bucureşti, ediţiile 1906, 1913, 1915.
Anuarul Socec România şi Capitala Bucureşti, anul al 4-lea, Bucureşti, 1913.
Anuarul statistic al oraşului Bucureşti, D.O.S.B., 1959.
Anuarul General al Presei Române, Bucureşti, 1907.
Anuarul Presei Române şi al Lumei politice, Bucureşti, ediţile 1907-1908.
Anuarul Asociaţiei Publiciştilor Români, 1938, Tipografia Atheneu, Bucureşti.
Bucureşti. Ghid, Editura Meridiane, Bucureşti, 1962.
Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie, Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, ediţiile 1964-
2001.
Catalogul presei din România „Rudolf Mosse”, ediţia a III-a, Bucureşti, 1927.
Critica. Ilustraţiunea română de actualitate, anul XVI, Bucureşti, 1921.
Enciclopedia României, Bucureşti, 1940.
Dicţionarul Enciclopedic Romîn, vol. III, Academia Republicii Populare Romîne, Editura Politică, Bucureşti,
1965
Ilustraţiunea română, Bucureşti, 1912-1916
Ilustraţiunea Naţională, Bucureşti, 1912.
Indicatorul reprezentanţilor de comerţ din Bucureşti, Camera de Comerţ şi Industrie din Bucureşti, Tiparniţa,
Bucureşti, 1935.
La Roumanie. 1866-1906, Ministere de l’Agriculture, de l’Industrie, du Commerce et des Douaines,
Bucharest, Socec, 1907.
Realitatea Ilustrată, Bucureşti, 1927 - 1935.
Reclamă şi Tehnică comercială, supliment al revistei Comerţul modern.

ANEXĂ
Periodice specializate în publicitate
(1837 – 1914)

1837 - Cantor de avis şi comers, editat de Zaharia Carcalechi la Bucureşti;


1839 - Mercur, „jurnal comercial al portului Brăila”, editat în limbile română şi italiană;
1839 - Foaie comercială, industrială şi economică (supliment al Cantorului...), Bucureşti;
1843 - Vestitorul Românesc, gazetă semioficială, Bucureşti;
1845 - Mercuriul de Iaşi sau Avizuri comerciale şi interesante, editat de G. Asachi ca supliment al Albinei
Româneşti (a apărut doar un număr de probă);
1854 - Anunţătorul român, gazetă semioficială, Bucureşti (va fi înlocuită de Anunţătorul);
1856 - Anunţătorul, foaie politică, comercială, editată de Ferdinand Ohm la Bucureşti;
1864 - Anunţătorul general român, coditian, Bucureşti, sub redacţia lui Eugen Carada;
1865 - Anunţătorul comercial, „foaie mercantilă şi industrială”, Brăila, săptămânal;
1868 - Anunţătorul de Galaţi, săptămânal;
1878 - Anunţătorul danubian, „organ pentru utilitate publică reciprocă”, Galaţi;
1878 - Anunţătorul. Feuilles d’annonces. Annoncen Blatt, Bucureşti, bisăptămânal;
1880 - Anunţătorul biroului pentru anunţuri, informaţii, comisii şi expediţii, Galaţi;
1884 - Publicitatea română – La publicité roumaine, ziar de anunţuri - journal d’annonces, editat de C. I.
Brăiloiu şi G. A. Tacid, în limbile româna şi franceza;
Istoria publicității/ Marian Petcu 36
Istoria publicității/ Marian Petcu

1886 - Anunţătorul Prahovei, Ploieşti;


1886 - Monitorul universal de anunţuri. Allgemeiner Annoncen Anzeiger, editat de Biroul de informaţii
Mercur, în limbile română şi germană, Bucureşti;
1886 - Anunţătorul comercial, bisăptămânal ce publica reclame industriale, agricole şi de arta. Unele numere
s-au numit Anunţătorul român. Editat în limbile română şi franceză.
1886 – Buletinul Romanaţului, săptamânal de „publicaţii, anunţuri şi reclame”, Caracal;
1887 – Anunţătorul, „foaie pentru publicaţii”, săptamânal, Turnu Severin;
1887 – Anunţătorul de Iaşi;
1891 – Anunţătorul comercial, publicat la Bucureşti de A. Luca;
1892 – Agence franco-roumaine de publicité, revistă comercială editată de agenţia de publicitate cu acelaşi
nume, la Bucureşti;
1893 – Ziarul comercial, industrial şi literar, săptămânal, Ploieşti;
1895 – Anunţătorul, gazetă de publicitate editată la Giurgiu; uneori s-a numit Anunţătorul Giurgiului;
1897 – Anunţătorul mărcilor, revistă de filatelie, Iaşi; editată în limbile română, franceză şi germană;
1899 – Anunţătorul, „foaie de publicaţii”, Craiova;
1899 – Anunţătorul comercial, lunar, Piteşti;
1899 – Anunţătorul central. Central-Anzeiger, editor Philip Dawidowicz;
1900 – Anunţătorul, revista bisăptămânală, Iaşi;
1901 – Foaie de publicitate, revista săptămânală, Focşani;
1905 – Poşta căsătoriei. La poste du mariage, ziar pentru anunţuri matrimoniale, Bucureşti;
1906 – Reclama este sufletul comerţului, Bucureşti, director şi proprietar F. M. Lazar;
1906 – Reclama, revistă de publicitate gratuită, Brăila;
1906 – Târg de imobile, gazetă de anunţuri şi reclame, editata de Grosz Karoly la Orăştie;
1907 – Reclama, editată la Giurgiu de N. Pandelescu;
1907– Curierul reclamelor, revista săptămânală destinată „exclusiv reclamelor comerciale”, sub direcţia lui
Oscar Max;
1908 – Marea publicitate, „organ apărător şi susţinator al artelor, meseriilor, agriculturii, industriei şi
comerţului”, Bucureşti (continua Gazeta meseriaşilor, fondată în anul 1906);
1908 – Reclama, „organ de publicitate”, editată la Bucureşti sub directia lui D. Brănişteanu;
1909 – Reclama, revistă editată la Piteşti de I. M. Lazăr;
1909 – L’Annonce Internationale, „journal mensuel de publicite pour collectionneurs et marchands de timbre
poste et cartes-vue”, Bucureşti (publicaţii similare au apărut la Bucureşti în anul 1907 şi Brăila, 1910);
1910 – Reclama, „ziar pur comercial”, lunar, editat de M. Fărcăşanu la Piteşti;
1912 – Revista publicaţiunilor, gazetă pentru reclame, editată la Craiova de St. Boboc;
1914 – Reclama, revistă gratuită, Brăila;
1914 - Publicitatea, revista „pentru reclama şi vânzarea marfurilor prin corespondenţă”, editata la Bucureşti
sub direcţia lui Iulian Cucu.

37 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității/ Marian Petcu

Casetă publicitară din ziarul Epoca, 1907.

TEME Tutoratul II

1. Evocați evoluția publicității din perioada comunistă.


2. Analizați publicitatea dintr-un ziar editat în perioada comunistă (www.digibuc.ro )
3. Enumerați agențiile de publicitate care au funcționat în perioada comunistă.

Istoria publicității/ Marian Petcu 38


Istoria publicității/ Marian Petcu

TUTORAT III

Unitatea de învăţare III

Tradiţii ale învăţământului publicitar

Există o greşită şi larg răspândită opinie, potrivit căreia publicitatea a devenit disciplină academică, la
noi, în cu anii ce au urmat schimbării de regim politic din decembrie 1989. Lucrurile stau, ca şi în alte
domenii, altfel decât par la prima vedere. Cu alte cuvinte putem vorbi de o istorie, chiar dacă nu la fel de
spectaculoasă ca cea din alte ţări, a învăţământului de specialitate la noi.
Bunăoară, în 15 ianuarie 1930, la sediul Asociaţiei „Casa Femeii” din Bucureşti au fost inaugurate
cursurile „şcolii de auxiliare sociale”, formă de pregătire ce dura trei ani. Şcoala a funcţionat cu aprobarea (şi
cu concursul) Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale, iar în anul doi de studiu oferea cursuri ca
„Propagandă şi publicitate”, „Exerciţii de redacţie şi dicţiune”1 ş.a.m.d. Prezenţa unei discipline consacrate
publicităţii şi propagandei într-o astfel de structură educaţională a fost un gest de curaj, pentru acea dată,
când nu existau formatori, iar cele mai solide afaceri în domeniul publicităţii erau realizate de câteva mari
agenţii de profil.
În planul de învăţământ al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti,
publicitatea a apărut ca disciplină încă din anul 1932. „Dl. Prof. Grigore L. Trancu - Iaşi a introdus în materia
Domniei Sale un studiu nou, o materie de actualitate indiscutabilă şi anume: PUBLICITATEA. Începe,
astfel, lupta de a inspira tineretului nostru comercial dragostea şi curajul pentru profesiunea comercială,
întărind credinţa în roadele acestei minunate profesiuni libere” se arăta într-un volum consacrat activităţii
prof. Trancu - Iaşi.2 De fapt, în anul 1931 a fost iniţiat Seminarul de „Corespondenţă Comercială Română”,
în cadrul acestuia fiind predată, îndeosebi „arta scrisului comercial”3. Apoi, în ciclul II teoretic „o atenţie
deosebită s-a acordat problemei contactului cu publicul, s-a vorbit despre follow-up-system, mail order,
corespondenţa cu privire la vânzare (…) s-a acordat o deosebită atenţie reclamei, publicităţii, afişajului,
agenţiilor de afişaj, tehnicei în publicitate, broşura, catalogul, prospectul, scopul reclamei, procedeele
moderne de a face reclamă, probleme de drept în legătură cu reclama, sugestia psihologică”.4

39 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității/ Marian Petcu

Mai concret, „studenţii care vor să se specializeze în publicitate, afişe, propagandă, reclamă, urmează
seminarul cu D-l. V. A. Marinescu dela oficiul naţional de turism. Fiecare student are o mapă de lucrări în
care se trec toate aplicaţiunile făcute la seminariile de specialităţi”.5 Cât priveşte bibliografia de specialitate,
studenţii aveau acces la numeroase lucrări în limbile franceză, engleză şi germană, inclusiv la volumul
„Reclama şi Propaganda”, de Ioan Roceric.
Amintim, în acest context, că profesorul Grigore L. Trancu – Iaşi (1873-1940) s-a născut într-o familie
de negustori din Tîrgu Frumos. A studiat comerţul şi dreptul, profesând ca avocat, funcţionar al Băncii
Naţionale (Iaşi), profesor la Academia Comercială din Bucureşti; deputat, ministru al muncii, autor al mai
multor lucrări de specialitate, între care „Relaţiunile administraţiilor publice cu publicul” (1934).
Pentru învăţământul publicitar pleda, într-o revistă de specialitate, şi Virgil Molin, la 1933:
„… în alte ţări presa de specialitate este extrem de desvoltată. Se ţin cursuri în toată regula, iar
centrele de învăţământ comercial, ba chiar şi unele universităţi au consacrat publicitatea la onoarea
unei catedre, cu profesori universitari titulari, cu seminarii şi cu examene de doctorat. Cu un cuvânt,
existând o carieră a publicităţii (…) există în consecinţă şi învăţământul profesional cuvenit şi fireşte
posibilitatea de plasament în această profesiune (…) În schimb care este situaţia la noi? Pretutindeni se
resimte nevoia publicităţii. Şi în special în Capitală. Dar reclama dela noi se face în mod empiric, aşa
cum copiem pe alţii, sau cum instinctul ne dictează (…) Nimeni nu practică o reclamă ştiinţifică,
concepută şi executată după anumite norme. Oameni de specialitate propriu zişi nu avem. Camerile de
Comerţ nu cultivă publicitatea sub nici-un raport (…) În învăţământul comercial superior, publicitatea
e un exoticum chiar pentru corpul profesoral. O singură excepţie! Şi aceasta datorită numai omului: d-l
Tancu - Iaşi, profesor la Academia de Comerţ, a forţat lucrurile din dragoste şi iniţiativă proprie şi în
cadrul cursurilor sale Corespondenţă economică a făcut o încetăţenire vrednică a publicităţii în
învăţământul universitar. Publicitatea românească de mâine îi va fi recunoscătoare. O singură Cameră
de Muncă, aceea dela Craiova, a iniţiat de asemenea cursuri de publicitate pentru funcţionarul
comercial de toate categoriile. Este un început bun. Dar noi aşteptăm un învăţământ profesional
sistematic, pornit din iniţiativa oficialităţilor. Vremurile cer imperativ realizarea acestui deziderat”.6
Desigur, ca şi în alte domenii ale comunicării, pionierii învăţământului de specialitate au fost uitaţi. Nici
profesorului Trancu-Iaşi „publicitatea românească de mai târziu” nu i-a fost recunoscătoare, aşa cum spera
V. Molin, dar nici Molin, cel mai entuziast promotor al ideii de profesionalizare a publicităţii, nu este
cunoscut generaţiilor ce au urmat. El s-a născut în anul 1898, la Cârnecea (Caraş Severin), a debutat ca
ziarist în anul 1918 (la Opinca din Vârşeţ- Iugoslavia); reporter la Nădejdea (1920, Timişoara), redactor la
Tribuna Banatului (1921), editor al revistei Grafica Română (începând cu anul 1923, Craiova), al
Almanahului Graficei Române (timp de opt ani), colaborator al mai multor ziare şi reviste.7 În anul 1930 a
fondat, la Craiova, Sindicatul Presei din Oltenia, al cărui secretar general a fost; a murit în anul 1968.
Peste numai doi ani, apărea lucrarea „Psihologia reclamei. Studii de psihologie economică”, realizată
de Dimitrie Todoran (1908-1996), pe baza unor cercetări încurajate de profesorul F. Ştefănescu-Goangă, la
Editura Institutului de Psihologie al Universităţii din Cluj (1935).8 Publicitatea devenise nu numai o
disciplină universitară, ci şi un important obiect de investigaţie ştiinţifică, după cum s-a dovedit: „…reclama
reprezintă una din cele mai întinse manifestări ale vieţii economice moderne. Interesul ce i se acordă merge
mână în mână cu progresul industriei şi comerţului (…) Există deci o tehnică a reclamei care trebuie
cunoscută pentru ca reclama ce se face să-şi atingă scopul. Această tehnică nu se poate dobândi decât pe baza
cercetării ştiinţifice a întregului proces psihic şi social ce stă la baza determinării acţiunii umane într-un sens
sau altul”.9
Se cunoaşte faptul că în perioada interbelică, majoritatea agenţiilor de publicitate din România erau
deţinute de evrei.10 Or începând cu anul 1938, pe fondul adoptării legislaţiei antievreieşti, o bună parte
dintre aceştia au fost înlăturaţi din profesie. În condiţiile date se impunea iniţierea de şcoli de publicitate care
să pregătească noi profesionişti, motiv pentru care, în anul 1938, Camera de Comerţ decide să organizeze „pe
lângă şcolile practice de comerţ din str. Argeş (Bucureşti) cursuri de secretariat, birou comercial,
corespondenţă şi conversaţie comercială română, franceză şi germană, curs de reclamă şi publicitate, cursuri
de vitrină, etalaj, luminometrie ….”.11 Studiile durau între două şi opt semestre, fiind plătite de cursanţi.

Istoria publicității/ Marian Petcu 40


Istoria publicității/ Marian Petcu

Cât priveşte oportunitatea lor, „Cursul de Reclamă şi Publicitate este un curs existent în mai toate
şcoalele comerciale din Apus, reclama fiind un puternic mijloc de desvoltarea afacerilor comerciale şi jucând
un important rol în tehnica şi organizarea comerţului modern. Cursul se va bucura de o bogată documentare
şi va fi însoţit de proecţiuni şi demonstraţiuni”.12
Ulterior, „prin grija Subsecretariatului de stat al Propagandei s-au eliminat toţi evreii deţinători de mijloace
de propagandă naţional-românească. În aceeaşi ordine de idei Ministerul economiei naţionale, cu concursul
Camerei de comerţ şi industrie Bucureşti, a înfiinţat o şcoală tehnică de publicitate, pentru formarea
elementelor româneşti, chemate a lua locul evreilor eliminaţi din această categorie profesională…”.13
Este posibil ca în condiţiile războiului, aceste şcoli să nu fi ajuns la „performanţele” dorite de oficialităţi.

Prof. univ.dr. Grigore Trancu-Iași,


titularul primului curs universitar de publicitate (București, 1932)

Problema învăţământului publicitar revine după război, fireşte în alţi termeni decât cei evocaţi. În anul 1953,
spre exemplu, George Tudorică afirma că „necesitatea înfiinţării unei şcoli practice de reclamă este mai mult
decât evidentă. Cunoştinţele teoretice căpătate în şcolile comerciale de toate gradele, în cazul când în aceste
şcoli s-ar introduce şi studiul reclamei, s-ar completa perfect cu cele practice obţinute la această şcoală”. 14

41 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității/ Marian Petcu

Mai mult decât atât, el susţinea fondarea unei astfel de structuri de pregătire pe lângă Camera de Comerţ din
Bucureşti, dar şi realizarea unui tratat de reclamă, subvenţionarea revistelor de specialitate ş.a.m.d. Fondurile
arhivistice ar putea conţine informaţii preţioase despre tema de faţă, în special despre evoluţia dezbaterilor
privind formarea specialiştilor, în perioada comunistă.
O tentativă de iniţiere a unor cursuri de publicitate avea să se înregistreze în anul 1980. Decanul Facultăţii de
Ziaristică (Academia de Studii Social Politice), Nestor Ignat, după un stagiu de pregătire la universităţi din
S.U.A., a propus rectorului instituţiei ca din anul universitar următor să se introducă în planul de învăţământ
cursul de publicitate. „Mai sus nu se va înţelege necesitatea unui asemenea curs” a fost răspunsul
rectorului.15
Abia în anul 1993 avea să se deschidă, la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (Universitatea din
Bucureşti), un astfel de curs („Semiotică şi publicitate”, predat de Daniela Rovenţa Frumuşani), pentru ca
ulterior, publicitatea să devină disciplină de studiu în numeroase facultăţi de stat şi particulare.

NOTE
1. Şcoala de auxiliare sociale, Casa femeii, Imprimeria „Curierul judiciar” S.A., Bucureşti, 1930, apud
Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Studiu şi antologie de texte, vol. II, Editura Ecumenica,
Bucureşti, 2004, p. 278. Notă: Casa Femeii a fost fondată la 15 noiembrie 1928. Avea sediul pe Splaiul
Independenţei nr. 47, Bucureşti, lângă căminul studenţilor medicinişti, clădirea integrând sală de conferinţe,
bibliotecă, cantină, restaurant, cabinete medical şi juridic etc.
2. Un deceniu de activitate a D-lui Profesor Dr. Gr. L. Trancu-Iaşi la Catedra de Contabilitate şi
Corespondenţă Comercială Română, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti,
Bucureşti, 1938, p. 8.
3. ibid.
4. op. cit., p. 13.
5. op. cit., p. 15.
6. Virgil Molin, „Învăţământul profesional. Cursuri de publicitate”, în Publicitatea. Revistă de reclamă
modernă, anul III, nr. 9-14, 1933, p. 1.
7. Lucian Predescu, Enciclopedia României, Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940, p. 564.
8. Lucrarea a fost republicată în ediţie anastatică de Editura Tritonic, în anul 2005.
9. Dimitrie Todoran, Psihologia reclamei. Studii de psihologie economică, Editura Institutului de Psihologie
al Universităţii din Cluj, Cluj, 1935, p. 125.
10. Marian Petcu, O istorie ilustrată a publicităţii româneşti, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002.
11. M. Matei, „Organizarea cursurilor libere comerciale”, în România, anul I, nr. 131, 10 octombrie 1938, p.
15.
12. ibid.
13. „Aplicarea interdicţiilor din decretul-lege la starea juridică a evreilor”, în Timpul, anul V, nr. 1357, 17
februarie 1941, p. 3.
14. George Tudorică, Reclama. Importanţă, evoluţie, rezultate, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1953,
p. 6.
15. Marian Petcu, Jurnalist în România - istoria unei profesii, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p.
180.

Bibliografie selectivă
Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Studiu şi antologie de texte, vol. II, Editura Ecumenica,
Bucureşti, 2004.
Marian Petcu, O istorie ilustrată a publicităţii româneşti, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002.
Marian Petcu, Jurnalist în România - istoria unei profesii, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.
Lucian Predescu, Enciclopedia României, Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940.
Dimitrie Todoran, Psihologia reclamei. Studii de psihologie economică, Editura Institutului de Psihologie al
Universităţii din Cluj, Cluj, 1935.
George Tudorică, Reclama. Importanţă, evoluţie, rezultate, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1953.
Istoria publicității/ Marian Petcu 42
Istoria publicității/ Marian Petcu

*** Un deceniu de activitate a D-lui Profesor Dr. Gr. L. Trancu-Iaşi la Catedra de Contabilitate şi
Corespondenţă Comercială Română, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti,
Bucureşti, 1938.

Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din București (dreapta), instituția în care au fost predate
primele lecții de publicitate de nivel universitar.

TEME Tutorat III


1. Evocația începuturile învățământului publicitar în România.
2. Analizați mesajele publicitare ale unui periodic din anii 30 (www.digibuc.ro)

43 Istoria publicității/ Marian Petcu


Istoria publicității/ Marian Petcu

Imagine din Bucureștiul interbelic (Str. Lipscani)

Istoria publicității/ Marian Petcu 44