Sunteți pe pagina 1din 21

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/318044248

Identitati si comunitati politice

Chapter · January 2013

CITATIONS READS

0 1,360

1 author:

Radu Sebastian Ungureanu


National University of Political Studies and Public Administration
18 PUBLICATIONS   72 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Empires and Post-Imperial Orders in Internatonal Security View project

Security, sovereignty and international insttutions View project

All content following this page was uploaded by Radu Sebastian Ungureanu on 27 February 2019.

The user has requested enhancement of the downloaded file.


Daniel Biró
(coordonator)

Rela]iile interna]ionale
contemporane
Teme centrale `n politica mondial\

Prefa]\ de Andrei Miroiu

POLIROM
2013
Cuprins

Prezentarea autorilor.................................................................................5
Prefaţă (Andrei Miroiu)...............................................................................9

Introducere. De la teoria relaţiilor internaţionale la teme centrale


ale politicii mondiale (Daniel Biró).................................................... 13
Capitolul I. Tranziţia de putere (Simona R. Soare)........................................... 19
Capitolul II. Identităţi şi comunităţi politice (Radu‑Sebastian Ungureanu)............... 41
Capitolul III. Diplomaţia (Olivia Toderean).................................................... 59
Capitolul IV. Sistemul economic internaţional (Bogdan Ştefanachi)....................... 85
Capitolul V. Transferul de armament (Simona R. Soare)................................... 103
Capitolul VI. Proliferarea armelor de distrugere în masă (Mihai Zodian)............... 117
Capitolul VII. Terorismul, un fenomen străvechi, dar totodată nou şi surprinzător
(Şerban Filip Cioculescu)............................................................... 135
Capitolul VIII. „Conflicte îngheţate” în spaţiul postsovietic
(Octavian Milevschi, Stanislav Secrieru)............................................. 161
Capitolul IX. Energia în relaţiile internaţionale: mize şi soluţii
(Şerban Filip Cioculescu)............................................................... 185
Capitolul X. State eşuate şi construcţia statală. Radiografia unor concepte
şi practici contestate (Daniel Biró)....................................................205
Capitolul XI. Guvernanţa globală (Paula Gângă)............................................ 231
Capitolul XII. Lumea a Treia (Valentin Quintus Nicolescu)................................247
Capitolul XIII. Dezvoltarea internaţională: între politici de dezvoltare
şi relaţii publice internaţionale (Victor Negrescu)...................................265
Capitolul XIV. Religia în relaţiile internaţionale (Diana Andersson Biró)............... 281
Capitolul XV. Despre etica schimbării climatice (Mihaela Răileanu)....................297
Capitolul XVI. Problematica genului în relaţiile internaţionale
(Diana Elena Neaga, Valentin Quintus Nicolescu)................................. 317
Capitolul II
Identităţi şi comunităţi politice
Radu‑Sebastian Ungureanu*

O perspectivă clasică asupra Relaţiilor Internaţionale ar defini specificul domeniului


drept studierea modului în care interacţionează entităţile politice suverane. După cum se
poate observa însă din simpla urmărire a temelor tratate în acest volum, concepţia de mai
sus este insuficientă pentru a descrie complexitatea politicii modiale contemporane.
Considerarea punctului de vedere de mai sus drept inadecvat la cercetarea unor probleme
extrem de actuale devine mai clară prin urmărirea setului de asumpţii care stau la baza
teoriei neorealiste dominante. Conceperea lumii, aşa cum propune Kenneth Waltz (2006),
cel mai cunoscut reprezentant al celui mai influent curent din domeniu – neorealismul,
ca un sistem structurat pe baza distribuţiei capabilităţilor între unităţi similare, unitare şi
raţionale, cu un set de interese ierarhizate, clar definit şi stabil, dintre care cel mai
important este cel al supravieţuirii1, nu pare a fi cea mai productivă cale pentru a înţelege
numeroase procese şi fenomene contemporane, pe care chiar refuză să le cerceteze.
Neorealismul nu poate oferi răspunsuri la multe întrebări de mare interes politic şi
conceptual. Nu ne poate spune, de exemplu, de ce a ales România să caute integrarea în
NATO. Interesul fundamental al asigurării securităţii naţionale ar fi putut găsi şi alte
răspunsuri, mult mai simple... Dar are România aceleaşi interese înainte şi după ce a
devenit membru al Alianţei nord‑atlantice, în condiţiile în care distribuţia de capabilităţi
a rămas, practic, aceeaşi? În mod evident, comportamentele sale externe s‑au schimbat,
ceea ce demonstrează faptul că a avut loc şi o schimbare a intereselor sale.
În logica neorealistă, se poate afirma că soarta unei puteri minore este neimportantă
(întrucât nu deţine o cotă semnificativă din capabilităţile totale). Dar neorealismul eşuează
în a oferi răspunsuri la întrebări care stau în centrul preocupărilor sale. Dacă sistemul
bipolar este atât de stabil pe cât afirmă neorealismul, iar Războiul Rece este consecinţa
logică a distribuţiei capabilităţilor, cum se face că Uniunea Sovietică a renunţat la a susţine
regimurile comuniste clientelare şi la a concura Statele Unite oriunde în lume fără a
cunoaşte o scădere dramatică a capabilităţilor (mai ales a celor considerate de neorealişti
de o importanţă covârşitoare, cele militare)? Asemenea constatări fac necesară o privire
mai atentă asupra modului în care actorii sociali îşi definesc interesele.

* Doresc să mulţumesc pe această cale lui Felix Ciută, Andrei Miroiu, Valentin-Quintus Nicolescu
şi Horia Bărbulescu pentru ajutorul, comentariile şi sugestiile oferite la redactarea acestui capitol.
1. Cercetarea critică asupra neorealismului şi influenţei sale este de‑a dreptul enormă. Pentru o
privire de ansamblu asupra acestui curent intelectual din relaţiile internaţionale disponibilă în
limba română, vezi, de exemplu, Dîrdală (2006) sau Donnelly (2008), mai ales pp. 49‑55.
42 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Identităţile actorilor
Din exemplele de mai sus se poate constata că simpla postulare, pentru un actor, a unui
set clar şi solid de interese, stabilite raţional pe baza capabilităţilor, nu este o premisă
suficientă pentru a explica evoluţia politică. În concepţia constructivistă, devenită influentă
în perioada post‑Război Rece, răspunsul la problema originii intereselor unui actor ar fi
„identitatea acestuia”, care constă în răspunsul la întrebarea „cine/ce sunt?”, adică
exprimarea unei conştiinţe de sine2.
Luând în considerare definirea intereselor pe baza identităţilor (şi invers3), se pot
oferi nişte răspunsuri întrebărilor cu privire la schimbarea politicilor României – România
şi‑a schimbat comportamentul în politica externă întrucât şi‑a schimbat identitatea şi vrea
să o afirme: se consideră un stat democratic, care vrea să fie privit ca un membru credibil
al unui club al democraţiilor stabile şi prospere din lumea occidentală, asumându‑şi astfel
scopurile, ideile şi practicile politice respective ş.a.m.d. Mai mult, această optică permite
reconsiderarea setului unic de interese: răspunsul la întrebarea „cine/ce sunt?” depinde
de cine întreabă, în viaţa oricărui individ ca şi în politica internaţională. Actorii folosesc
o pluralitate de identităţi şi, astfel, o pluralitate de interese. De exemplu, Franţa este, în
tandem cu Germania, unul din „motoarele” Uniunii Europene, în relaţie cu Statele Unite
reprezintă „Europa/Uniunea Europeană”, faţă de China este „Occidentul”, iar faţă de
Liban este fosta putere imperială care păstrează un sentiment al responsabilităţii faţă de
soarta fostei colonii (de unde şi intervenţia din 2006, în restabilirea ordinii) ş.a.m.d. În
funcţie de ce anume se consideră a fi în interacţiunea socială respectivă, statele folosesc
(sau le este alocată şi recunoscută) cel puţin una din multiplele lor identităţi (indiferent
care este aceasta – de democraţie/stat autoritar, stat occidental/membru al Lumii a Treia,
apărător al libertăţii individual/al proletariatului, creştin/musulman etc.), fără de care
este imposibilă înţelegerea modului în care îşi dezvoltă diversele interese.
Identităţile cunosc un permanent proces de redefinire în urma interacţiunilor sociale.
Revenind la exemplul cu abandonarea de către Uniunea Sovietică a atitudinii de confruntare
specifică Războiului Rece, este evident faptul că explicaţia pentru schimbarea compor­
tamentului (măsură pentru interese) acesteia nu se datorează unei dinamici dramatice a
distribuţiei capabilităţilor. Adoptând o perspectivă dinamică, se poate spune că evoluţia
relaţiilor cu alte state a făcut posibilă, dincolo de intenţiile decidenţilor, reformularea şi
afirmarea unei noi identităţi a URSS, prin abandonarea celei de putere hegemonică în
lumea comunistă, gata oricând să folosească forţa în apărarea intereselor sale şi a ceea ce
reprezintă, şi prezentarea sa ca stat paşnic şi bun partener internaţional4. Astfel, în abordarea

2. Berenstkoetter (2010, p. 3600). Pentru o prezentare disponibilă în limba română asupra abordării,
vezi, de exemplu, Toderean (2006) ori Reus‑Smit (2008).
3. O formulare constructivistă celebră afirmă că „identităţile sunt baza intereselor” (Wendt, 1992,
p. 398). În ceea ce mă priveşte, susţin ideea că „interesele şi identităţile se află într‑o relaţie
de definire şi determinare reciprocă, fiind co‑constitutive, în sensul că se definesc dinamic unele
pe celelalte” (Ungureanu, 2010, p. 36).
4. Această politică trebuie, fireşte, pusă în legătură cu intenţia elitei conducătoare de la Moscova
de a câştiga, prin cooperare cu lumea occidentală şi mai ales cu Statele Unite, răgazul şi resursele
necesare pentru a permite modernizarea statului. Observaţia nu face decât să întărească ideea unei
legături puternice de co‑constituire între interese şi identităţi, formulată într‑o notă precedentă.
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 43

constructivistă, datorită legăturii cu identităţile, interesele actorilor sunt considerate


endogene relaţiei sociale (construite prin interacţiunea însăşi), şi nu exogene acesteia
(neschimbate de‑a lungul relaţiei), după cum le postulează teoriile ce iau în considerare
doar raţionalitatea actorilor, cum ar fi neorealismul.
În afară de reconsiderarea premiselor privitoare la interesele actorilor (în termeni de
origine, stabilitate, ierarhizare şi unicitate), formularea problemei identităţilor actorilor
permite deschiderea şi spre o altă mare întrebare: care sunt actorii relevanţi pentru
Relaţiile Internaţionale? Neorealismul, insistând asupra ideii că doar statele contează
(întrucât doar ele sunt unităţi asemenea), trebuie, prin premisele sale fundamentale, să
excludă din aria preocupărilor teme extrem de importante şi actuale ale politicii mondiale
contemporane, precum terorismul, construcţia europeană sau secesiunile, pentru care nu
are instrumentele intelectuale necesare studierii acestora.
Dacă însă actorii politici sunt definiţi pe baza identităţilor folosite, se poate renunţa
la condiţia suveranităţii. Statul devine, în această optică, doar instrumentul raţional al
unei comunităţi politice purtătoare a identităţii, pe care, după cum se va discuta, o putem
numi „naţiune”. Comunitatea politică devine o temă majoră de interes, întrucât acolo se
generează, perpetuează şi se schimbă, prin interacţiuni cu alte grupuri asemănătoare,
identităţile sociale.
În cele ce urmează, discuţia se va concentra asupra definirii comunităţilor politice.
Din motive ce ţin de scopurile şi necesitatea coerenţei demersului din acest capitol,
accentul va cădea asupra comunităţilor definite în termeni etno‑naţionali, fără a detalia
alte tipuri de legături posibile. În ceea ce priveşte problematica aflată în discuţie, aceasta
va urmări în particular conflictele de ordin identitar, cele care generează de fapt cele mai
importante preocupări politice şi intelectuale. Nu trebuie înţeles însă că studiul comunită­
ţilor politice ar putea fi redus la cel al conflictului dintre ele, fiind numeroase abordările
ce postulează şi/sau urmăresc posibilitatea cooperării dintre grupuri, a formării altor
identităţi ş.a.m.d. (iar cosmopolitanismul ori identitatea europenă, sumar tratate în cadrul
capitolului, sunt exemple în acest sens).

Definirea comunităţilor politice


Comunităţile politice, mai precis modul în care acestea se formează şi în care relaţionează,
au devenit o temă de interes crescut din partea cercetătorilor şi decidenţilor în perioada
scursă de la sfârşitul Războiului Rece. Motivul fundamental pentru această atitudine ar
fi relevanţa din ce în ce mai mare pentru domeniu ca întreg a grupurilor sociale ce devin
actori internaţionali, iar desemnarea impactului lor nu este posibilă prin condiţiile postulate
de concepţiile tradiţionale.
În acest sens, în înţelesul cel mai larg al termenului, se poate vorbi despre o politică
a identităţilor în măsura în care un grup social se consideră a fi separat de altele şi încearcă
să‑şi afirme particularităţile, adică ceea ce membrii săi consideră a constitui legătura
dintre ei şi elementul de diferenţiere faţă de alte grupuri. Cercetarea acestui subiect
presupune luarea în considerare simultan a unor fenomene ce privesc atât coagularea
socială (modul în care membrii unui asemenea grup ajung să se considere uniţi), cât şi
separarea grupurilor între ele.
44 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Orice comunitate presupune, pentru a exista, o loialitate specială din partea membrilor
săi şi o preferinţă a acestora de a coopera între ei, şi nu cu cei aflaţi în afara grupului.
Faptul că indivizii aparţin simultan mai multor asemenea ansambluri sociale (de ordin
politic, religios, profesional ş.a.m.d.) implică şi o ierarhizare a loialităţilor individuale.
Poziţia cea mai înaltă pe această scală o pretind comunităţile politice, lucru justificat prin
modul în care acestea sunt definite – dorinţa de a se conduce singure (Linklater, 2011,
pp. 530‑531), tema tratată în capitolul de faţă. Identităţile de natură a defini comunităţile
politicile pot avea origini extrem de diverse – etnice, lingvistice, ideologice, religioase,
rasiale, de gen etc. După cum am afirmat deja, accentul în această discuţie va cădea
asupra celor definite în termeni etno‑naţionali, dat fiind locul pe care îl ocupă în
preocupările de profil, politice şi intelectuale.
Privită printr‑o prismă de factură tradiţională, politica mondială poate fi definită astfel
prin contactul, în mediu anarhic, dintre grupuri ce intenţionează să‑şi păstreze individuali­
tatea şi să se autoconducă. Secţiunile următoare ale capitolului îşi propun să urmărească
modalităţile prin care se definesc în epoca modernă şi contemporană aceste comunităţi
politice, mai ales cele etno‑naţionale, şi modul în care interacţionează.

Comunitatea politică naţională


Sistemul internaţional anarhic este definit de existenţa unor comunităţi politice ireductibile
una la cealaltă. Pacea westfalică – care a consacrat principiul suveranităţii – este punctul
final al unui conflict interconfesional, ce a opus o tabără protestantă uneia romano‑catolice.
Importanţa momentului 1648 este de a consacra faptul că principiul diferenţei l‑a înlocuit
pe cel al unităţii religioase şi politice, specific epocii medievale.
Epoca modernităţii este caracterizată de impunerea modelului statului‑naţiune, expresie
a unei concepţii potrivit căreia lumea se împarte în teritorii locuite de naţiuni care se
auto­guvernează suveran şi se diferenţiază de alte entităţi politice similare. Indiferent de
modul în care este definită – etnic, lingvistic, cultural, religios, ideologic ş.a.m.d. –
naţiunea presupune voinţa unui grup de oameni de a trăi împreună. Statul se fundamentează
pe legitimitatea oferită de popor, care, devenind o „naţiune”, are nevoie de un stat pentru
a se autoguverna. Cu alte cuvinte, statul este construcţia instituţională care permite naţiunii
să‑şi exercite suveranitatea.
Benedict Anderson (2000, p. 11) oferă una din cele mai cunoscute şi folosite definiţii
ale termenului: „comunitate politică imaginară – şi imaginată ca fiind atât intrinsec
limitată, cât şi suverană”. Naţiunea este o comunitate întrucât se bazează pe o recunoaştere
reciprocă „orizontală” a indivizilor (îşi recunosc mutual calitatea de membru al grupului,
indiferent de statutul social) şi este imaginată întrucât este prea mare pentru ca membrii
săi să se cunoască direct unul cu altul, legătura dintre ei fiind, de fapt, presupusa
împărtăşire a aceluiaşi ideal politic. Naţiunea este limitată întrucât este fundamentată pe
ideea diferenţierii de alte grupuri (alte naţiuni) şi suverană ca nesupusă unei autorităţi
străine (Anderson, 2000, pp. 11‑13).
Ar trebui însă notat şi faptul că nu toate naţiunile încearcă să construiască un stat. Pentru
asigurarea continuităţii lor, aceste comunităţi politice vor urmări un important grad de
autonomie în interiorul statului pe teritoriul căruia trăiesc (Cederman, 2002, p. 410). În
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 45

principiu, putem presupune ca aflându‑se în această situaţie grupuri care sunt minoritare
în totalul populaţiei.
Ceea ce este important în definirea unei naţiuni este sentimentul de unitate care leagă
între ei membrii unei comunităţi politice şi dorinţa de a se autoconduce. În funcţie de
corpusul ideatic de natură a ţine unit un asemenea grup, se poate deosebi între naţionalis­
mele etnice (în care factorii cei mai importanţi ai considerării legăturii ar fi descendenţa
comună, imaginară sau reală, limba, istoria, mitologia politică ş.a.m.d.) şi cele civice
(ataşamentul faţă de un stat/o societate şi valorile reprezentate). Un al doilea criteriu
important este cel dat de modul în care sunt construite şi vehiculate ideile unităţii,
putându‑se vorbi despre un naţionalism al elitelor sau de unul al maselor (Breuilly, 2011,
pp. 401‑402).
Dincolo de asemenea considerente, naţiunea este, în mod cert, principiul dominant de
organizare a lumii în perioada modernă. Statul reprezintă, în principiu, o comunitate
politică naţională care doreşte să se autoguverneze şi să se diferenţieze de alte grupuri
similare. Această alegere conştientă a naţiunilor ar fi fundamentul suveranităţii entităţilor
politice moderne, fapt justificat prin apariţia naţiunilor şi impunerea lor drept comunităţile
politice cele mai relevante în politica mondială modernă.

Afirmarea principiului naţional


Principiul naţional este unul relativ nou, apărând în Europa la sfârşitul Evului Mediu.
Apariţia şi dinamica ideii de „naţiune” nu pot fi detaşate de cele ale statului modern
suveran ce evoluează în mediul anarhic, înlocuind, într‑un proces care a durat câteva
secole, pe cea a unităţii creştine şi imperiale, dominantă din perioada Antichităţii.
În această lungă refundamentare a politicii pot fi identificate două modele – cel în
care statul construieşte naţiunea, ca sprijin al legitimării, pe de o parte, sau cel în care
un grup politic îşi cere dreptul la autodeterminare, având astfel nevoie de un stat care să‑l
reprezinte, pe de altă parte. Primul tip este, de fapt, şi cel dintâi apărut, în vestul Europei
(în Anglia şi Franţa – proces al cărui început poate fi găsit în Războiul de 100 de Ani ce
a opus cele două regate), naţiunea fiind în bună măsură un produs al relaţiilor dintre
entităţi politice din ce în ce mai conştiente de interesele lor diferite. Propagarea principiului
înspre alte zone ale continentului a fost, în bună măsură, un efect al Revoluţiei Franceze,
după cum arată exemplul constituirii statului german modern, ce a urmat formării
conştiinţei naţionale, impulsionată chiar de acest moment5.
Chiar dacă procesul formării a fost, după cum am arătat, mult mai îndelungat, înţelesul
actual al termenului „naţiune” a fost conceptualizat şi popularizat în jurul anului 1789.
La nivel social, prin abandonarea legitimităţii monarhice de drept divin şi înlocuirea ei
cu cea populară, fostul supus al regelui devenea cetăţean, a cărui datorie sacră era să
apere Patria. Măsuri ale statului, precum chemarea „naţiunii sub arme”, au făcut posibilă
răspândirea înţelesului termenului în rândul populaţiei. În timpul Revoluţiei şi al Războaielor
Napoleoniene, ce au durat mai mult de două decenii, armatele franceze au dus ideile
Revoluţiei – inclusiv cea a „naţiunii” – în toată Europa.

5. Asupra legăturii dintre constituirea statelor şi naţiunilor moderne în Europa, vezi, de exemplu,
Schulze (2004).
46 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

În urma victoriei puterilor conservatoare împotriva lui Napoleon, Franţa a fost restrânsă
în frontierele de dinainte de Revoluţie, iar Bourbonii s‑au întors pe tronul de la Paris. Ideea
naţională şi‑a continuat însă răspândirea, mai ales în Europa, în secolul ce a urmat. Alianţa
dintre naţionalism şi liberalism formată împotriva lumii „vechiului regim” a bene­ficiat
de sprijinul unor procese precum industrializarea, urbanizarea, alfabetizarea, dezvoltarea
mijloacelor de informare în masă etc.6. Momentul 1848, „primăvara popoarelor”, consti­
tuirea Germaniei şi Italiei, lenta disoluţie a Imperiului Otoman, frământările de ordin
naţional din Imperiul Habsburgic sau cel Ţarist ş.a.m.d. – toate acestea demonstrează
faptul că logica însăşi a organizării lumii s‑a schimbat în timpul „lungului secol al XIX‑lea”7.
Trebuie notat faptul că, în perioada respectivă, aderenţa la ideea naţională a fost recu­
noscută ca legitimă de puterile liberale ale momentului doar europenilor şi, într‑o oarecare
măsură, celorlalte părţi ale lumii „albe”. În rest, cursa pentru colonii a negat dreptul popoarelor
indigene la autoguvernare, justificarea oferită fiind lipsa abilităţilor politice ale acestora8.
Momentul în care incredibila forţă a naţionalismului a devenit evidentă pentru oricine
a fost Primul Război Mondial, când şi‑a arătat şi latura distructivă, legitimând folosirea
violenţei pe o scară fără precedent în numele dragostei de Patrie şi neam. Cu aproape un
secol înainte, Carl von Clausewitz observase legăturile din epoca modernă stabilite între
popor, guvern şi armată şi meditase asupra consecinţelor acestora pentru purtarea conflictelor
armate9. Modul în care s‑a desfăşurat prima conflagraţie mondială – un război total,
implicând integral societăţile beligeranţilor – nu este, din acest punct de vedere, decât
urmarea identificării, pentru fiecare cetăţean, cu scopurile politice ale guvernului naţional,
urmărite prin acţiunile militare în vreme de război.
Prin tratatele de pace ce au urmat conflagraţiei a venit şi confirmarea la nivel
internaţional a principiului naţiunii, la un secol după afirmarea sa. Principiul autodeter­
minării, cuprins în planul de pace în 14 puncte al preşedintelui american Woodrow Wilson,
era destinat să fondeze o lume mai justă şi mai paşnică. Prin suprapunerea frontierelor
politice cu cele etnice urmau să dispară motivele de conflict armat între state ce reprezentau
voinţa naţiunilor de pe teritoriul lor. Pe baza acestui principiu a fost posibilă legalizarea
destrămării imperiilor continentale europene – austro‑ungar, ţarist, otoman şi german.

6. Există o multitudine de explicaţii posibile asupra formării naţiunilor. Pentru o privire sintetică
asupra teoriilor celor mai influente asupra naţionalismului, vezi Smith (2002).
7. Expresia, lansată de influentul istoric Eric Hobsbawm, desemnează perioada dintre Revoluţia
Franceză şi Primul Război Mondial (1789‑1914). Epoca este urmată contrastiv de „scurtul
secol XX” – cuprins între această conflagraţie şi sfârşitul confruntării bipolare (1914‑1991).
8. Cele mai multe state din emisfera vestică şi‑au câştigat independenţa în urma unor războaie de
emancipare faţă de puterea imperială britanică (anii 1780 – Statele Unite), în America de Nord,
şi, respectiv, spaniolă şi portugheză (anii 1820 – America Latină). La sfârşitul secolului al XIX‑lea
şi începutul secolului XX, Marea Britanie a oferit statutul de „dominion” (entităţile rămâneau
teoretic parte a Imperiului Britanic, dar li se recunoştea o suveranitate de fapt) doar coloniilor
„albe” – din Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud –, considerate capabile de
autoguvernare, dovedind multă reticenţă în a‑l acorda Indiei.
9. Carl von Clausewitz, teoreticianul războiului modern interstatal, a observat cu atenţie schimbările
aduse de războaiele Revoluţiei Franceze şi ale lui Napoleon şi şi‑a fundamentat concepţia pe
legătura din „ciudata treime” formată de pasiune, hazard şi raţiune, căreia i‑ar corespunde
nou-descoperita unitate popor‑armată‑guvern (von Clausewitz, 2000, p. 19). Pentru consideraţii
asupra concepţiei lui von Clausewitz şi importanţa acestuia pentru războiul modern şi Relaţiile
Internaţionale, vezi Gray (2011), mai ales cap. 2, Kolodziej (2007, pp. 79‑83), Biró, Secrieru
(2006, pp. 275‑276).
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 47

Efectele planului wilsonian s‑au dovedit a fi mult mai complexe decât intenţia, criticii
considerând principiul autodeterminării responsabil pentru „balcanizarea” politicii inter­
naţionale. În numele drepturilor naţionale, Hitler a cerut creşterea teritorială a Germaniei
de după Versailles pe seama altor state constituite, proces ce avea să fie una din cauzele
declanşării celui de‑al Doilea Război Mondial. Deturnarea obiectivelor planului de pace
de la Versailles a fost astfel posibilă prin simpla aplicare a principiului amintit: comunităţile
etnice fiind, în realitate, mult mai amestecate decât ar presupune acesta, cele mai multe
state nu pot fi construite astfel încât să cuprindă o unică şi întreagă etnie.
Perioada interbelică a adus în prim-plan şi un alt tip de comunitate politică – cea definită
în termeni ideologici. Uniunea Sovietică s‑a declarat a fi „patria proletarilor”, în care
clivajele sociale şi culturale urmau a fi depăşite în numele idealului comunist. Pe plan
internaţional, URSS a devenit o putere revoluţionară, tratată drept o ameninţare la adresa
ordinii internaţionale, întrucât putea pretinde, ideologic, loialitatea tuturor muncitorilor
din lume. Existenţa statului comunist ar presupune dezlegarea proletarilor de legătura cu
guvernele statelor lor, reprezentante, din punct de vedere marxist, ale intereselor de clasă
ale burgheziilor naţionale10.

Extinderea principiului naţional


Sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial a adus cu sine o reafirmare a principiului
autodeterminării, de data aceasta pentru întreaga lume, prin procesul decolonizării.
Punerea sa în practică s‑a dovedit a fi foarte problematică, din cel puţin două motive.
Primul dintre acestea ar fi modul în care se identifică o comunitate politică. Identităţile
de tip naţional nu erau în Lumea a Treia de cele mai multe ori decât o ficţiune. În multe
locuri, cum ar fi în Asia, identităţile religioase s‑au dovedit a fi mult mai puternice,
vizibile simultan în formarea şi separarea comunităţilor politice. În India, un grup hindus
a fost definit în opoziţie cu unul musulman, în Palestina evreii faţă de musulmani ş.a.m.d.
În Africa, frontierele noilor state au fost definite, de regulă, pe baza vechilor graniţe
administrative ale fostelor puteri coloniale, efectul fiind că multe comunităţi bazate pe
loialităţi tribale au fost împărţite între noi entităţi suverane11.
Al doilea motiv pentru care aplicarea principiului autodeterminării s‑a dovedit a fi
foarte dificilă este incoerenţa în aplicarea sa. Odată stabilite noile state, acestea au fost
considerate unitare, a căror integritate teritorială este extrem de importantă. „Astfel
Nigeria a avut dreptul la autodeterminare când era parte a Imperiului Britanic, dar poporul
ibo din acest nou stat nu are dreptul la independenţă faţă de Nigeria” (Ryan, 1997, p. 171).

10. Proiectul construirii unei naţiuni definite în termeni ideologici nu este nou sau unic. Franţa
republicană sau Statele Unite ar fi alte exemple de entităţi politice care au încercat, de‑a lungul
timpului, să‑şi definească identitatea naţională în acest mod (la proiectul politic al statului fiind
chemat orice iubitor al libertăţii, indiferent de originea etnică sau de locul naşterii ş.a.m.d.);
în acest sens, vezi şi discuţia privitoare la naţionalismul civic. Iniţial, cel puţin, particularitatea
proiectului sovietic ar consta în faptul că identifică, în termeni marxişti, un substrat material
esenţial pentru a pretinde loialitatea tuturor proletarilor lumii şi ideea inevitabilităţii confruntării
de clasă, ce astfel trece, cu necesitate, la nivelul internaţional. Pentru relaţia dintre marxism şi
naţionalism, vezi de exemplu, Ungureanu (2006, pp. 124‑125).
11. Pentru o privire istorică de ansamblu, vezi, de exemplu, Calvocoressi (2000).
48 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Cele mai multe din noile state independente au fost astfel construite fără a reprezenta o
naţiune – un corp politic unit tocmai de dorinţa construirii unui viitor comun.
Declanşarea şi desfăşurarea Războiului Rece a avut mai multe consecinţe importante
pentru aceste noi state. Mai întâi, ambele superputeri au sprijinit procesul decolonizării, din
raţionamente ce ţin atât de nivelul identitar/ideologic, cât şi de competiţia pentru putere. Din
prima perspectivă, Statele Unite, ele însele cu un trecut colonial, nu priveau cu simpatie
încercările puterilor europene de a‑şi conserva imperiile – iar criza Canalului Suez din 1956
este elocventă din acest punct de vedere. Uniunea Sovietică, la rândul său, se proclama drept
campioana emancipării faţă de exploatarea imperialistă. Prin prisma celui de‑al doilea
motiv, Lumea a Treia – spaţiu în care sferele de influenţă nu erau delimitate şi, astfel,
recunoscute – constituia exact terenul de confruntare dintre cei doi poli de putere, care au
devenit participanţi, chiar dacă indirecţi de cele mai multe ori, la procesele politice locale.
Implicarea celor două superputeri în Lumea a Treia a mascat de multe ori componenta
identitară a confruntărilor dintre felurite grupuri. De exemplu, războiul civil din Angola,
o fostă colonie portugheză, e de regulă descris drept o confruntare între MPLA, sprijinită
de Uniunea Sovietică şi Cuba, şi UNITA, care beneficia de ajutorul american. Conflictul
a fost alimentat însă şi de o puternică dimensiune etnică, MPLA fiind populară în rândurile
comunităţii akwambunda, iar UNITA în ovimbunda12. Sfârşitul Războiului Rece a adus
însă cu sine o schimbare dramatică a abordării conflictelor identitare, generate tocmai de
contactul dintre comunităţi politice diferite.

Sfârşitul Războiului Rece: securitatea internaţională


şi problema identităţilor
Destrămarea statelor federale comuniste în momentul abandonării acestei ideologii –
Cehoslovacia, Uniunea Sovietică şi Iugoslavia – s‑a datorat reafirmării sentimentelor
identitare în momentul în care acest lucru a fost posibil (pe de altă parte însă, şi reunificarea
Germaniei a fost posibilă tot datorită acestui factor). Ţinute sub controlul aparatului
represiv al statului comunist, tensiunile de ordin naţional au izbucnit cu putere în momentul
redescoperirii libertăţii politice, iar în cazul lor procesul s‑a soldat cu apariţia de noi
entităţi politice suverane prin secesiune. Motivul cel mai invocat a fost acuzaţia de
dominaţie a unuia dintre membri asupra întregii federaţii (hegemonul fiind Cehia în cazul
Cehoslovaciei, Rusia în URSS şi Serbia în Iugoslavia). Din punct de vedere teoretic, găsim
aici şi o explicaţie pentru care aceste state au abandonat interesul fundamental al supra­
vieţuirii, atât de important pentru toate teoriile statocentrice, precum neorealismul:
comunitatea politică care ar fi trebuit să fie reprezentată de stat s‑a dovedit a fi o ficţiune,
identitatea respectivă fiind abandonată în favoarea altora.
Dincolo de asemănări, trebuie punctate şi diferenţele, din care cele mai importante
sunt cele ce ţin de mijloacele prin care secesiunea a fost tradusă în fapt. „Divorţul de
catifea” cehoslovac (negocieri politice) şi tragedia iugoslavă (caz discutat mai jos) sunt
situaţii dramatic de diferite. În cazul URSS, uriaşa dominaţie a Rusiei faţă de celelalte

12. Ryan, (1997, p. 167). MLPA şi UNITA sunt acronimele pentru Movimento Popular de Libertação
de Angola (Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei) şi, respectiv, União Nacional para a
Independência Total de Angola (Uniunea Naţională pentru Indepedenţa Totală a Angolei).
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 49

republici ale federaţiei sovietice sau recunoaşterea de către comunitatea interna­ţională a


statutului acesteia de moştenitoare a poziţiei URSS sunt factori care au permis limitarea,
în bună măsură, a conflictelor apărute13.
Sfârşitul Războiului Rece a avut mai multe implicaţii importante pentru manifestarea
şi gestionarea problemelor identitare. Îndepărtarea posibilităţii confruntării globale a făcut
posibilă, din punct de vedere politic, o atitudine de cooperare între marile puteri în
încercarea de a gestiona aceste conflicte (de exemplu, în Angola). Atenţia decidenţilor şi
a cercetătorilor Relaţiilor Internaţionale a fost din ce în ce mai mult îndreptată spre aceste
conflicte de „joasă intensitate”.
Războiul din Iugoslavia poate fi considerat punctul de cotitură, din punct de vedere
politic şi teoretic, al modului în care pot fi abordate asemenea conflicte, mai ales după
terminarea epocii bipolare. Acest cadru politic are o importanţă particulară pentru exemplul
oferit întrucât în perioada Războiului Rece acest stat s‑a sprijinit pe dubla legitimitate
conferită de iugoslavism (unitatea slavilor sudici) şi comunism, având un statut de neutru
şi lider al mişcării de nealiniere.
La începutul anilor 1980, era deja vizibil faptul că, pe fundalul deteriorării situaţiei
economice şi al schimbărilor internaţionale, mecanismele ideologice se delegitimau, în
republicile componente ale federaţiei iugoslave mişcările centrifuge fiind din ce în ce mai
puternice. În această situaţie, actorii politici au apelat din ce în ce mai mult, pentru
dobândirea sprijinului public, la discursuri şi practici ale naţionalismului exclusivist,
folosindu‑se de lipsa unei culturi politice de natură să permită negocierea tensiunilor şi
de angoasele unei societăţi în plină schimbare. Invocarea şi manipularea miturilor şi
simbolurilor istorice permiteau diferenţierea între „noi” şi „ei”, având ca intenţie construirea
unor comunităţi politice „pure”, fără elemente alogene.
Procesul de diferenţiere creează o spirală a reacţiilor şi contrareacţiilor, din ce în ce
mai violente, ai căror beneficiari sunt actorii politici în căutarea legitimităţii din partea
propriului public. Modul în care a fost declanşat conflictul din Bosnia‑Herţegovina, cea
mai eterogenă republică a federaţiei iugoslave, este elocvent pentru modul în care au fost
instrumentate tensiunile dintre comunităţi – sârbă, croată şi musulmană. „Partenerii în
crime ai lui Milošević ¼...½ au fost adversarii săi Franjo Tuđman, avatarul şovinismului
croat, şi Alija Izetbegović, elegantul susţinător al autoafirmării musulmanilor bosniaci”
(Kaufman, 2001, p. 6). Stuart Kaufman, autorul acestei afirmaţii, ajunge la concluzia că
„politica simbolismului naţionalist extrem este ceea ce creează frică şi ostilitate prin
manipularea miturilor şi provocarea violenţei” (2001, p. 212).
Din punct de vedere politic, războaiele iugoslave au pus comunitatea internaţională în
faţa unor situaţii pentru a căror gestionare nu dezvoltaseră mecanismele necesare. Conflictul
desfăşurându‑se în inima Europei, evoluţia sa sângeroasă nu putea fi însă ignorată. Implicarea
ezitantă de la început a devenit din ce în ce mai puternică, scopul său fundamental fiind
limitarea violenţei la adresa civililor şi impunerea unor reglementări de natură a permite
respectarea drepturilor omului. Dacă principala realizare a gestionarilor sistemului interna­
ţional pare a fi îngrădirea conflictului în interiorul frontierelor fostei federaţii, rezolvarea
durabilă este mai puţin evidentă. Fragilul acord de pace din Bosnia‑Herţegovina din 1995,
în urma căruia s‑a construit un stat în care puterea politică este rigid împărţită între cele
trei comunităţi şi lipsa unui acord cu privire la recunoaşterea statalităţii Kosovo par a fi
argumente în susţinerea ideii că reala soluţionare ar fi încă îndepărtată. Pe de altă parte,

13. Pentru mai multe detalii, vezi capitolul din volum dedicat conflictelor îngheţate.
50 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

la momentul scrierii acestor rânduri, Slovenia este parte a Uniunii Europene şi NATO,
Croaţia este membră NATO şi urmează a se alătura UE, alte foste state iugoslave, precum
Serbia sau Muntenegru, găsindu‑se pe o traiectorie de natură a le apropia de aceste
instituţii, semn al stabilităţii lor interne14.

Politica identităţilor în epoca contemporană


După cum s‑a arătat în discuţia de mai sus, afirmarea principiului naţional în politica
mondială este un proces relativ recent, a cărui aplicare, uneori incoerentă, s‑a dovedit a
fi puternic dependentă de cadrul politic şi intelectual general. Următoarea secţiune a
capitolului se referă la formularea şi gestionarea identităţilor sociale, mai ales a celor
etno‑naţionale, în perioada contemporană.
Problematica ridicată de identităţile sociale poate fi privită, în principiu, prin două
perspective. Prima ar fi cea care le pune în legătură cu definirea statului‑naţiune şi a
politicilor acestuia. Ca entitate politică dominantă azi, fundamentată pe ideea unei legături
indisolubile între corpul politic dintr‑o societate (care legitimează existenţa statului) şi
instituţia creată pentru a‑l reprezenta, modelul ascunde, de foarte multe ori, tensiunile
din interiorul societăţii, considerată omogenă. Cel de‑al doilea punct de vedere priveşte
această problemă prin optica proceselor globalizării, a multiplelor reformulări ale legăturii
dintre social şi politic în condiţiile chestionării actuale a poziţiei statului‑naţiune.

Politicile statului
Principiul naţiunii presupune, prin apelul său la unitate, impunerea viziunii unui grup în
dauna altora, a unei anumite limbi sau dialect (în Franţa, unde varianta lingvistică susţinută
de Academie s‑a impus în faţa langue d’Oc), a unei confesiuni asupra alteia (politica
anticatolică a lui Bismarck în Germania secolului al XIX‑lea) ş.a.m.d. Afirmarea naţiunii
şi a unităţii presupuse de aceasta se face astfel în dauna particularismelor.
Consecinţelor politicilor asimilaţioniste li se pot adăuga cele asupra Relaţiilor Inter­
naţionale şi teoriilor acestui domeniu. Politica de diferenţiere a naţiunilor a făcut ca „noi”
să fie definit în opoziţie cu „alţii”. „Părintele” realismului, Hans Morgenthau, observă
că afirmarea naţionalismului ar fi avut drept efect distrugerea unităţii morale a elitei
conducătoare transnaţionale (aristocraţia) (Morgenthau, 2007, mai ales pp. 269‑279). Din
punct de vedere conservator (iar realismul clasic este una din expresiile conservatorismului
în Relaţiile Internaţionale15), apelul la mase specific procesului de naţionalizare, adică
mobilizarea acestora prin teme profund emoţionale, ar avea drept consecinţă faptul că
războaiele interstatale au devenit mult mai violente – iar desfăşurarea Primului Război
Mondial, sumar comentată mai sus, a dovedit acest lucru. Din punct de vedere marxist,
apariţia naţiunilor ar fi doar expresia, la nivelul suprastructurii, a dorinţei burgheziei,
într‑un anumit moment al dezvoltării capitalismului, de a controla spaţiul economic şi

14. Am discutat problema gestionării crizelor iugoslave de către comunitatea internaţională în


Ungureanu (2010).
15. Vezi, de exemplu, Miroiu, Soare (2006), mai ales pp. 95‑96.
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 51

politic intern (şi astfel de a‑l unifica), pe de o parte, şi de a-l proteja şi diferenţia faţă de alte
entităţi similare spre a‑l controla, pe de altă parte. Logica naţională este astfel un produs
ideologic al intereselor burgheziei, din care doar ea are de câştigat, şi care maschează
adevăratul conflict social – cel al luptei de clasă (vezi, de exemplu, Ungureanu, 2006).
Pus în situaţia de a gestiona tensiunile sociale ivite datorită perspectivei combative presupuse
de naţiune (de impunere a unei identităţi majoritare în faţa celor minoritare) şi de a‑şi păstra
suveranitatea, statul are, în principiu, două căi principale la dispoziţie. În prima, unitatea
morală este socotită (de către elita la putere ce se consideră reprezentantă a intereselor
fundamentale ale majorităţii) indispensabilă pentru existenţa statului, toate resursele acestuia
fiind implicate pentru a asigura impunerea unei singure viziuni – prin educaţia făcută în şcoli,
prin cadrul administrativ centralizat, eventual chiar cu mijloace violente (exemple recente
ar fi războaiele Rusiei în Cecenia16). Legitimat prin concepţia dominantă, statul respectiv şi‑ar
apăra cu orice mijloace unitatea şi forma de organizare, în efortul de a îndepărta pericolul
secesiunii şi chiar al dispariţiei sale ca entitate politică suverană. Atitudinea este în concor­danţă
cu toate concepţiile statocentrice, precum cele realiste, ce privesc statele drept actori unitari.
În cea de‑a doua perspectivă, statul ar observa clivajele sociale importante şi faptul
că acestea sunt practic imposibil de depăşit. Pentru continuarea existenţei sale, statul ar
căuta mijloace constituţionale pentru a asigura fiecărei comunităţi semnificative accesul
la putere (cum e cazul în Liban, unde funcţia de preşedinte este rezervată unui creştin
maronit, prim‑ministrul trebuie să fie musulman sunnit, iar preşedintele parlamentului,
musulman şiit). Efectul unei împărţiri stricte a puterii este că grupurile respective îşi
supraveghează cu gelozie propriile avantaje şi pe cele ale celorlalte grupuri, dar intenţia
pe care se bazează proiectul este de a evita secesiunea şi/sau războiul civil (istoria
Libanului oferă mai multe exemple nefericite în acest sens).
Democraţiile stabile se definesc însă nu numai prin necesitatea absorbirii tensiunilor
sociale prin mijloace nonviolente, ci şi prin respingerea tiraniei majorităţii de (aproape) toate
grupurile politice importante, precum şi prin disponibilitatea căutării mijloacelor institu­
ţionale în acest sens. Indiferent de politica adoptată (descentralizare, federalizare etc.),
scopul fundamental al acestor regimuri politice este acelaşi: de a oferi grupurilor şi
comunităţilor accesul la putere şi, astfel, de a nu se mai considera victime ale statului.
Împărţirea puterii în Belgia între comunitatea valonă şi cea flamandă, înfiinţarea parlamen­
tului scoţian în Marea Britanie, poziţia specială a Cataloniei în Spania, recunoaşterea
limbilor regionale în Franţa ş.a.m.d. – toate sunt exemple în acest sens.
Discutarea politicilor unui stat nu este însă suficientă într‑o abordare a Relaţiilor
Internaţionale. Ea trebuie pusă în legătură cu procese mai largi, din care relevante pentru
tema în discuţie ar fi cele ridicate de contextul globalizării.

Globalizarea şi definirea comunităţilor politice


Procesul de interconectare a societăţilor – în termenii schimburilor economice, circulaţiei
ideilor, migraţiilor, unificării tehnologice ş.a.m.d. – nu este, în nici un caz, un proces nou.
În epoca modernităţii, al cărei început îl putem marca aici la sfârşitul secolului al XV‑lea,

16. Se poate observa aici o similitudine a situaţiei destrămării URSS cu cea a altor imperii, în care
statele direct succesoare nu au recunoscut dreptul la secesiune unor comunităţi politice înglobate.
Vezi, în acest sens, exemplul de mai sus cu privire la situaţia populaţiei ibo din Nigeria.
52 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

în epoca marilor descoperiri geografice, aceste schimburi au devenit din ce în ce mai


frecvente, mai puternice în termenii volumului şi mai intense în sensul influenţării reciproce.
Termenul de „globalizare” s‑a generalizat începând cu anii 1980 pentru a desemna amploarea
fără precedent a acestor interconectări ale statelor, pieţelor, societăţilor, indivizilor17.
În condiţiile globalizării, împărţirea politicului într‑un spaţiu „intern” şi unul „extern”
statului‑naţiune, ca singur deţinător al suveranităţii, este din ce în ce mai inadecvată:
datorită complexităţii proceselor politice, economice şi sociale asociate globalizării, a
amplitudinii acestora, statul contemplă, practic, faptul că este incapabil de a le mai gestiona
ca unic actor internaţional. În termeni politici, acesta nu mai poate fi unica sursă a
legitimităţii, singurul destinatar al loialităţii indivizilor. În această situaţie, statul‑naţiune
este supus unei duble presiuni – de „lărgire” şi, simultan, de „îngustare” a modului de
definire a comunităţii politice. Unui proces de integrare transnaţională i se opune unul al
afirmării particularismelor (Apahideanu, 2006, pp. 304‑305).
În ceea ce priveşte relaţia dintre globalizare şi naţionalism, se poate spune că aceasta
este una duală. Stabilirea unor legături între oameni provenind din culturi diferite presupune
în mod necesar găsirea unui mod comun de comunicare, dar creează şi reacţii de respingere
la adresa elementelor străine, văzute ca ameninţând specificul societăţilor. Naţionalismul
contemporan este astfel, în bună măsură, o reacţie antiglobalizare.
Pe de altă parte, naţionalismul contemporan poate fi privit drept un produs al globali­
zării. Destrămarea Uniunii Sovietice, a Cehoslovaciei, a Iugoslaviei sau a Etiopiei sunt
dovezi ale faptului că popoarele caută să trăiască în spaţii politice suverane. Logica
autoguvernării naţionale se aplică însă nu numai pentru a explica secesiunea, ca în
exemplele de mai sus, ci şi reunificarea – Germania sau Yemen. Trebuie remarcat însă
faptul că toate cazurile amintite aici au avut loc pe fundalul delegitimării comunismului
şi al sfârşitului Războiului Rece, ale căror consecinţe au fost deja amintite.
Ceea ce trezeşte cel mai puternic interes pentru legătura dintre manifestările identită­
ţilor politice, între care se numără şi cele de ordin naţionalist, şi procesele globalizării
nu este, fireşte, atitudinea cosmopolitană de unitate morală a umanităţii, mai jos abordată,
ci afirmarea violentă a particularismelor. În deceniile din urmă, lumea a asistat la o
incidenţă din ce în ce mai mică a conflictelor interstatale, dar şi la o proliferare a celor
care aşază în prim‑plan sentimentele de apartenenţă la un anumit grup. În cele ce urmează
discuţia se va concentra asupra legăturii dintre procesele interconectării mondiale şi
violenţa nonetatică.
În acest scop, prima observaţie se va referi la influenţa globalizării, a dimensiunii
culturale a acesteia, asupra afirmării exclusiviste a identităţii la nivel social. Nevoia de
afirmare a apartenenţei la un anumit grup şi cultură pare a fi augmentată de contactul
crescut între oameni şi societăţi. Migraţia – una dintre cele mai vizibile manifestări ale
globalizării, cu care indivizii intră în contact nemijlocit – este una dintre cauzele cele
mai puternice ale reafirmării acestor sentimente. Pentru Mary Kaldor, identitatea devine
o problemă de etichetare socială, indiferentă faţă de voinţa individului: „Eşti german
dacă bunica ta a fost germană, chiar dacă nu cunoşti limba şi nu ai fost niciodată în
Germania; dar nu eşti german dacă ai părinţi turci, chiar dacă trăieşti şi munceşti în
Germania” (Kaldor, 1999, p. 90). Acest înţeles restrâns al identităţii, vehiculat mai cu
seamă în societăţi ce cunosc schimbări rapide de componenţă datorate migraţiilor, poate fi

17. Pentru o perspectivă de ansamblu asupra problematicii globalizării, vezi, de exemplu, Held
et al., 2004.
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 53

preluat şi instrumentat simbolic în societăţi aflate în criză profundă, după cum am observat
mai sus în discuţia cu privire la liderii apăruţi în Iugoslavia la sfârşitul epocii comuniste.
Discursul politicii identitare, exclusivist, paseist şi fragmentator, contrastează puternic cu
cel folosit într‑o politică a ideilor, orientată spre construirea unui viitor comun (Kaldor,
1999, pp. 91‑101). Dacă „vechiul” naţionalism era unul integrator, vizând transformarea
particularismelor locale şi regionale într‑o identitate naţională, cel „nou” este, dimpotrivă,
disolutiv, urmărind excluderea elementelor considerate alogene. Politici precum cele de
purificare etnică, evidente în cazul războaielor iugoslave cercetate de Mary Kaldor, susţin
această idee.
Kaldor merge încă mai departe în cercetarea legăturii dintre afirmarea naţionalismului
exclusivist şi procesele globalizării. Rămânând la exemplul războaielor iugoslave, procese
precum incapacitatea crescută a puterii federale de la Belgrad de a gestiona problemele
economice în anii 1980 sau delegitimarea regimului au dus la căutarea unor căi alternative
de soluţionare a problemelor. Dezvoltarea economiei paralele a fost însoţită de discursuri
şi practici politice care au avut drept efect „spargerea” violentă a unităţii iugoslave.
Desfăşurarea războaielor a făcut încă mai vizibile aceste legături dintre felurite aspecte
ale globalizării şi naţionalismului exclusivist: grupurile armate apărute foloseau, pentru
finanţarea conflictelor, tactici de spoliere chiar a comunităţilor în numele cărora pretindeau
că luptă, resursele diasporei sau se foloseau de posibilităţile deschise de dispariţia statului
(cum ar fi traficul ilegal, crima organizată ş.a.m.d.) (Kaldor, 1999, mai ales capitolul 3,
„Bosnia‑Herţegovina: studiul unui caz de război nou”, şi capitolul 5, „Economia de
război globalizată”).
Latura violentă a legăturii dintre sentimentele identitare şi procesele globalizării poate
fi observată şi urmărind motivaţiile şi instrumentele specifice fenomenului terorist contem­
poran. Spre deosebire de manifestările sale „clasice”, în esenţă urmărind obiective politice
(schimbarea regimului politic, formarea unor noi state etc.), cea mai importantă trăsătură
a terorismului actual originat în spaţiul musulman este caracterul său religios. În mod
tradiţional, gândirea politică din această sferă culturală nu face distincţia, atât de importantă
pentru cea europeană modernă, dintre spaţiul laic şi cel religios. Perspectiva de ordin religios,
prin care ar fi legitimată lupta cu necredincioşii, se adaugă altor explicaţii, de tipul celor
culturale, economice ş.a.m.d., în abordarea acestui terorism sacru18. În ceea ce priveşte
mijloacele sale, acest fenomen violent de respingere a influenţei occidentale foloseşte
toate mijloacele globalizării pentru a‑şi atinge scopurile – în răspândirea mesajului şi
prozelitism, coordonare, securitatea mişcărilor implicate, comunicaţii, mobilitate sau
desfăşurarea atacurilor, folosind în acest sens comunicaţiile prin satelit, internetul,
transferul instantaneu al fondurilor etc. (Kiras, 2011, pp. 372‑376).
Exemplele de mai sus – privind conflictele interetnice şi terorismul contemporan – sunt
elocvente şi pentru o altă implicaţie a globalizării: reprivatizarea violenţei, aspect de
natură a ridica cele mai profunde şi totodată urgente preocupări politice şi intelectuale în
domeniu. Pe teritoriul statelor eşuate proliferează o multitudine de actori politici nonstatali
care folosesc violenţa, dar beneficiază, în conceperea şi conducerea acţiunilor lor, de
slăbirea generică a modului în care statele controlează afacerile publice, traficul de oameni,
bunuri şi servicii etc., care însă nu este înlocuită de alte formule suficient de convingătoare
capabile să asigure gestionarea legitimă a violenţei.

18. Pentru mai multe amănunte, vezi capitolul dedicat terorismului din acest volum.
54 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Abordarea politică şi intelectuală a problemelor


identitare în perioada contemporană
În Relaţiile Internaţionale, constructivismul este curentul intelectual care‑şi fundamentează
proiectul de cercetare prin postularea importanţei identităţilor sociale. Această perspectivă
este, probabil, cea mai adecvată pentru studierea modului în care actorii politici – grupuri,
comunităţi, state ş.a.m.d. – se definesc prin raportare reciprocă, îşi formează, prin
schimbul intersubiectiv de înţelesuri, identităţile şi interesele. Scopul acestei secţiuni a
capitolului este însă de a determina nu doar cadrul teoretic cel mai potrivit pentru studiere,
ci şi de a descoperi cele mai influente atitudini politice prin care pot fi abordate în Relaţiile
Internaţionale comunităţile politice şi relaţiile dintre ele. Din acest motiv, în cele ce
urmează vom face o prezentare sumară a acestor abordări.
În acest scop, punctul de referinţă este concepţia tradiţională asupra politicului, care
acordă un loc privilegiat statului‑naţiune în abordarea problemelor contemporane ridicate
de manifestările identitare. Perspectivele statocentrice, foarte cunoscute şi influente, afirmă
că statul‑naţiune continuă să fie cea mai stabilă şi de succes formulă de organizare umană,
destinatarul ultim al loialităţilor individuale.
Acest punct de vedere se bazează însă pe o dublă presupunere: că ar exista o unică
identitate socială, stabilă în timp, a comunităţii politice care este naţiunea şi că statul ar
reprezenta‑o. Aceste presupuneri se pot dovedi însă înşelătoare în momentul abordării
unor probleme a căror origine se află la nivel sub‑ şi transstatal.
În privinţa conflictelor interetnice, se constată o implicare din ce în ce mai mare a
comunităţii internaţionale în gestionarea acestora, scopul fundamental fiind protejarea
populaţiei civile. În ceea ce priveşte însă aşteptările create, Mary Kaldor discută riscurile
generate de considerarea drept echivalente a unor state, a unor grupări înarmate care
susţin că reprezintă interesele unei comunităţi. Atitudinea ar fi una falimentară, atât din
punct de vedere pragmatic, cât şi moral. Interesele combatanţilor (beneficiari reali ai
conflictelor interetnice, inclusiv financiar) fiind de fapt de continuare a ostilităţilor, simpla
desfăşurare a negocierilor presupune recunoaşterea reprezentativităţii acestora (aceste
grupări pretind doar că ar apăra interesele comunităţii în cauză, fapt dovedit însă de nimic;
le lipseşte, de asemenea, elementul instituţional definitoriu pentru stat) şi, mai ales, confe­
rirea unei aure de legitimitate atât unor politici criminale, cât şi celor care le‑au conceput
(Kaldor, 1999, pp. 69‑81). Comunităţile devin prizonierele unui discurs identitar în termeni
exclusivişti (de tipul „un bun membru al grupului «nostru» poate fi doar cel care urăşte
grupul «lor», şi reciproc”), rezolvarea reală şi durabilă a conflictului fiind mult îndepărtată.
În principiu, conflictele interetnice se desfăşoară într‑un spaţiu determinat, ceea ce
uşurează gestionarea acestora în condiţiile cooperării celor direct interesaţi (vecinii) şi a
marilor puteri (pentru sprijinul politic, militar, economic etc.). Combaterea unui adversar
mult mai eluziv şi care acţionează la nivel transnaţional precum grupările teroriste este
însă o problemă mult mai dificilă, statele văzându‑se constrânse de propria suveranitate.
Orice acţiune directă împotriva acestui fenomen (coaliţie militară de voinţă, conlucrarea
forţelor poliţieneşti, legislaţie internaţională ş.a.m.d.) se loveşte în permanenţă de problema
necesităţii unei cooperări cât mai strânse în mediul anarhic. La o primă vedere, se poate
spune că iniţiativa aparţine grupărilor teroriste, iar avantajul pe termen lung este de partea
statelor – în termenii resurselor de care dispun, a formulării cadrului legal etc. Esenţa
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 55

problemei stă în legitimitatea celor implicaţi – state vs. grupări teroriste, miza reală fiind
sprijinul populaţiei locale destinatare a mesajului politic în discuţie. Dacă lupta antiteroristă
împarte lumea în state, ca reprezentante ale ordinii, şi contestatarii acesteia, eficienţa
presupune ca ordinea să fie considerată benefică de populaţia civilă, care şi‑ar îndrepta
astfel simpatia şi sprijinul către autorităţi în dauna militanţilor. Rezolvarea durabilă
a problemelor ridicate de terorismul contemporan priveşte astfel, în mod fundamental,
(re)construirea încrederii populaţiei din ţările afectate în stat, în instituţiile şi politicile
acestuia (Kiras, 2011, pp. 371‑378; Keohane, 2002). Pentru ca discursul identitar transnaţional
al grupărilor teroriste să piardă din influenţă trebuie demonstrată capacitatea de guvernare
a forţelor ordinii, care pentru succesul construcţiei instituţionale au nevoie de sprijinul
unei comunităţi politice clar definite, a cărei existenţă şi coeziune rămân pentru moment
discutabile.
Cazurile discutate ale conflictelor interetnice şi terorismului contemporan fac evident
faptul că o concepţie statocentrică nu ar fi prea productivă în termenii înţelegerii manifes­
tării identităţilor sociale în politica internaţională. Mai mult încă, în forma sa realistă, o
asemenea abordare nu are cum să acorde prea multă atenţie încercărilor de a gestiona
crize precum cele comentate în acest capitol: statele sunt presupuse egoiste şi indiferente
faţă de probleme care nu vin din partea altui stat, suspicioase unele faţă de altele în
condiţiile anarhiei, astfel încât cooperarea în combaterea acestor ameninţări ar fi greu de
obţinut şi de menţinut.
Ca rezultat al încercării de a depăşi problemele legate de viziunea statocentrică în
abordarea acestor conflicte identitare a fost formulată o poziţie simultan politică şi
intelectuală specifică problemelor legate de viitorul comunităţilor politice, cunoscută sub
numele de „cosmopolitanism”, care valorizează unitatea morală a umanităţii19. Statele
fiind din ce în ce mai puţin capabile să gestioneze problemele mondiale, fiecare individ
ar deveni responsabil pentru afacerile lumii în calitatea sa de cetăţean al acesteia, scopul
final fiind construirea unei democraţii globale (Linklater, 2011, pp. 536‑537). Chiar dacă
ideea pare utopică, prin acest sentiment de responsabilitate, manifestat mai cu seamă în
democraţiile stabile şi prospere, poate fi interpretată politica intervenţionistă în gestionarea
conflictelor interetnice specifică epocii post‑Război Rece. Cosmopolitanismul merge însă
mai departe de implicarea statelor. Mary Kaldor, partizană a acestei perspective, vede
posibilă depăşirea unor asemenea conflicte nu doar prin acorduri semnate de liderii
feluritelor facţiuni înarmate (abordare pe care, după cum s‑a arătat, o critică foarte
puternic), ci şi prin implicarea comunităţilor locale, a celor care prezintă încredere în
ochii comunităţilor înseşi, adică a celor care au un interes real în atingerea păcii, iar
organizaţii nonguvernamentale din întreaga lume sunt chemate să asiste acest proces prin
implicare activă (Kaldor, 1999, capitolul 6).
Necesitatea reconsiderării locului şi rolului statului în politica mondială, a modului
de definire a comunităţilor politice, a multitudinii de identităţi folosite simultan de diverşi
actori sociali în interacţiunile dintre ei a făcut ca în ultimii ani să câştige în influenţă şi
o altă perspectivă, inspirată de modul de organizare a societăţilor în perioada premergătoare

19. Martin Wight consideră că istoria intelectuală a Relaţiilor Internaţionale ar fi un dialog fără
sfârşit între trei mari tradiţii intelectuale – realistă, raţionalistă (groţiană) şi revoluţionistă, ce ar
cuprinde toţi autorii care au un plan de schimbare a lumii. Toate curentele intelectuale ce se
revendică, fie şi parţial, din contribuţiile unor autori precum Kant sau Marx ar fi incluse în această
tradiţie revoluţionistă, iar cosmopolitanismul ar fi un exemplu în acest sens (Wight, 1991).
56 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

apariţiei statului modern – neomedievalismul. În Relaţiile Internaţionale, conceptul a fost


lansat de Hedley Bull pentru a surprinde un sistem de autorităţi suprapuse şi care se
intersectează. Intenţionând considerarea viitorului posibil, Bull definea neomedievalismul
prin integrarea regională a statelor, dezintegrarea acestora, restaurarea violenţei interna­
ţionale particulare, rolul organizaţiilor transnaţionale şi unificarea tehnologică a lumii20.
În optica neomedievalismului, statul îşi împarte responsabilităţile şi loialitatea indivizilor
cu entităţi substatale sau transnaţionale. Modelul cel mai elocvent este, fireşte, Uniunea
Europeană (Linklater, 2011, p. 537).
Exemplul reprezentat de UE este în mod evident limitat. Chiar eludând complexul
proces de definire a acestei construcţii politice unice, trebuie amintite măcar două elemente
foarte importante. Din punct de vedere politic, membrii acestui „club” sunt state care
trebuie să probeze calitatea de democraţii stabile, care se recunosc reciproc ca atare –
drepturile indivizilor şi grupurilor minoritare fiind astfel protejate. Din punct de vedere
identitar, se pot găsi elemente ale unei conştiinţe europene, ale unor legături ale unităţii
ce‑şi are rădăcinile, fie şi imaginare, în cele culturale comune, în mitologia politică a
Imperiului Roman ş.a.m.d. Acestei perspective culturaliste, similare celei utilizate în
explicarea formării naţiunilor, i se adaugă un punct de vedere care privilegiază rolul
instituţiilor politice comune în construirea unei identităţi europene postnaţionale21. Dincolo
de desfăşurarea dezbaterii cu privire la originea identităţii europene şi a consecinţelor
acesteia, importanţa ambelor seturi de argumente câştigă în claritate comparând modelul
european cu unul african sau asiatic, pentru care punctele de legătură identitară par mult
mai puţine şi mai fragile.

Concluzii
Propunându‑şi să urmărească fundamentul social al politicii mondiale, capitolul de faţă
este dedicat discutării identităţilor vehiculate de comunităţile politice. Critica teoriilor
statocentrice şi raţionaliste a fost destinată introducerii problematicii ridicate de identităţile
sociale, pe baza căreia au fost definite comunităţile politice cele mai cunoscute – cele
considerate în termeni etno‑naţionali. Secţiunea următoare a fost astfel dedicată celui mai
important asemenea grup din epoca modernă – naţiunea, considerată componenta identitară
a statului modern.
Urmărind extinderea continuă a principiului naţional în ultimele două secole, devenind
în final însăşi logica organizării entităţilor politice suverane, se pot descoperi şi limitele
acestuia, precum şi faptul că simpla sa proclamare nu este suficientă. Pe de o parte, statul
se confruntă cu permanenta provocare a afirmării şi reformulării sale. Pe de altă parte,
nu este posibilă detaşarea precisă a unor înţelesuri anume, fiind necesară permanenta
racordare la alte procese politice.
Se poate considera, în acest sens, că globalizarea ar fi factorul cu cea mai puternică
influenţă asupra definirii comunităţilor şi mijloacelor de acţiune politice în perioada
contemporană. Ea a dus nu doar la reafirmarea unor sentimente identitare la nivel social,

20. Bull (1998, pp. 248‑260). Concepţia lui Bull asupra acestei probleme este descrisă sumar în
Toderean, Apahideanu (2006, p. 111).
21. Pentru o discuţie asupra acestor perspective, vezi, de exemplu, Castiglione (2009).
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 57

ci şi la forme noi ale acestora, ca reacţie, de multe ori chiar violentă, la provocările cu
care se confruntă grupurile ce intenţionează să‑şi păstreze particularităţile într‑o perioadă
a schimbărilor rapide şi intense.
Provocările ridicate de aceste interacţiuni au dus nu doar la reconsiderarea teoriilor
consacrate, şi la necesitatea formulării unor noi răspunsuri politice şi intelectuale. În
principiu, nici una dintre ele nu afirmă dispariţia (imediată) a statului‑naţiune, dar sunt
obligate, pe de altă parte, să ia în considerare noile condiţii create de globalizare în care
evoluează indivizii şi societăţile, a dinamismului acestui context. Indiferent de viitorul
lor, scopul fundamental al instituţiilor politice este de a reprezenta, inclusiv la nivel
identitar, comunităţile care le‑au creat.

Bibliografie
Anderson, Benedict (2000), Comunităţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţiona­
lismului, Integral, Bucureşti.
Apahideanu, Ionuţ (2006), „Globalizarea între concept şi realitatea desemnată”, în Andrei Miroiu,
Radu‑Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Berenskoetter, Felix (2010), „Identity in International Relations”, în Robert A. Denemark, The
International Studies Encyclopedia, vol. VI, Wiley‑Blackwell.
Biró, Daniel, Secrieru, Stanislav (2006), „Perspective asupra cauzelor şi transformării războaielor”,
în Andrei Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale,
Polirom, Iaşi.
Breuilly, John (2011), „Nationalism”, în John Baylis, Steve Smith (eds.), The Globalization of World
Politics. An Introduction to International Relations, ediţia a V‑a, Oxford University Press,
Oxford.
Bull, Hedley (1998), Societatea anarhică, Ştiinţa, Chişinău.
Calvocoressi, Peter (2000), Politica mondială după 1945, ediţia a VII‑a, ALLFA, Bucureşti.
Castiglione, Dario (2009), „Political Identity in a Community of Strangers”, în Jeffrey T. Checkel,
Peter J. Katzenstein, European Identity, Cambridge University Press, Cambridge, New York.
Cederman, Lars‑Erik (2002), „Nationalism and Ethnicity”, în Walter E. Carlsnaes, Thomas Risse,
Beth A. Simmons (eds.), Handbook of International Relations, Sage, Londra.
Dîrdală, Lucian‑Dumitru (2006), „Neorealismul”, în Andrei Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu
(coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Donnelly, Jack (2008), „Realismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack
Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus‑Smit, Jacqui True, Teorii ale relaţiilor internaţionale,
Institutul European, Iaşi.
Gray, Colin S. (2010), Războiul, pacea şi relaţiile internaţionale. O introducere în istoria strategică,
Polirom, Iaşi.
Held, David, McGrew, Anthony, Goldblatt, David, Perraton, Jonathan (2004), Transformări globale.
Politică, economie şi cultură, Polirom, Iaşi.
Kaldor, Mary (1999), Războaie noi şi vechi: violenţa organizată în epoca globală, Antet, Bucureşti.
Kaufman, Stuart J. (2001), Modern Hatreds: The Symbolic Politics of Ethnic War, Cornell University
Press, Ithaca, New York, Londra.
Keohane, Robert O. (2002), „The Public Delegitimation of Terrorism and Coalition Politics”, în
Ken Booth, Tim Dunne (eds.), Worlds in Collision: Terror and the Future of Global Order,
Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, New York.
Kiras, James D. (2011), „Terrorism and Globalization”, în John Baylis, Steve Smith (eds.), The
Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations, ediţia a V‑a, Oxford
University Press, Oxford.
Kolodziej, Edward A. (2007), Securitatea şi relaţiile internaţionale, Polirom, Iaşi.
58 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE

Linklater, Andrew (2011), „Globalization and the Transformation of Political Community”, în John
Baylis, Steve Smith (eds.), The Globalization of World Politics: An Introduction to International
Relations, ediţia a V‑a, Oxford University Press, Oxford.
Miroiu, Andrei, Soare, Simona (2006), „Realismul”, în Andrei Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu
(coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Morgenthau, Hans J. (2007), Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace,
Polirom, Iaşi.
Reus‑Smit, Christian (2008), „Constructivismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard
Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus‑Smit, Jacqui True, Teorii ale
relaţiilor internaţionale, Institutul European, Iaşi.
Ryan, Stephen (1997), „Nationalism and Ethnic Conflict”, în Brian White, Richard Little, Michael
Smith (eds), Issues in World Politics, Macmillan Press, Houndmills, Londra.
Schulze, Hagen (2004), Stat şi naţiune în istoria europeană, Polirom, Iaşi.
Smith, Anthony D. (2002), Naţionalism şi modernism. Un studiu critic al teoriilor recente cu privire
la naţiune şi naţionalism, Epigraf, Chişinău.
Toderean, Olivia (2006), „Constructivismul”, în Andrei Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu (coord.),
Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Toderean, Olivia, Apahideanu, Ionuţ (2006), „Şcoala engleză a Relaţiilor Internaţionale”, în Andrei
Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Ungureanu, Radu‑Sebastian (2006), „Teorii marxiste ale Relaţiilor Internaţionale”, în Andrei
Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Ungureanu, Radu‑Sebastian (2010), Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale: crizele din
Europa de Sud‑Est în anii ’90, Polirom, Iaşi.
von Clausewitz, Carl (2000), Despre război, Antet XX, Filipeştii de Târg.
Waltz, Kenneth N. (2006), Teoria politicii internaţionale, Polirom, Iaşi.
Wendt, Alexander (1992), „Anarchy is what States Make of It: The Social Construction of Power
Politics”, International Organization, nr. 46(2).
Wight, Martin (1991), International Theory: The Three Traditions (editată de Gabriele Wight şi
Brian Porter), Leicester University Press, Leicester.

View publication stats

S-ar putea să vă placă și