Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
net/publication/318044248
CITATIONS READS
0 1,360
1 author:
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
All content following this page was uploaded by Radu Sebastian Ungureanu on 27 February 2019.
Rela]iile interna]ionale
contemporane
Teme centrale `n politica mondial\
POLIROM
2013
Cuprins
Prezentarea autorilor.................................................................................5
Prefaţă (Andrei Miroiu)...............................................................................9
* Doresc să mulţumesc pe această cale lui Felix Ciută, Andrei Miroiu, Valentin-Quintus Nicolescu
şi Horia Bărbulescu pentru ajutorul, comentariile şi sugestiile oferite la redactarea acestui capitol.
1. Cercetarea critică asupra neorealismului şi influenţei sale este de‑a dreptul enormă. Pentru o
privire de ansamblu asupra acestui curent intelectual din relaţiile internaţionale disponibilă în
limba română, vezi, de exemplu, Dîrdală (2006) sau Donnelly (2008), mai ales pp. 49‑55.
42 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
Identităţile actorilor
Din exemplele de mai sus se poate constata că simpla postulare, pentru un actor, a unui
set clar şi solid de interese, stabilite raţional pe baza capabilităţilor, nu este o premisă
suficientă pentru a explica evoluţia politică. În concepţia constructivistă, devenită influentă
în perioada post‑Război Rece, răspunsul la problema originii intereselor unui actor ar fi
„identitatea acestuia”, care constă în răspunsul la întrebarea „cine/ce sunt?”, adică
exprimarea unei conştiinţe de sine2.
Luând în considerare definirea intereselor pe baza identităţilor (şi invers3), se pot
oferi nişte răspunsuri întrebărilor cu privire la schimbarea politicilor României – România
şi‑a schimbat comportamentul în politica externă întrucât şi‑a schimbat identitatea şi vrea
să o afirme: se consideră un stat democratic, care vrea să fie privit ca un membru credibil
al unui club al democraţiilor stabile şi prospere din lumea occidentală, asumându‑şi astfel
scopurile, ideile şi practicile politice respective ş.a.m.d. Mai mult, această optică permite
reconsiderarea setului unic de interese: răspunsul la întrebarea „cine/ce sunt?” depinde
de cine întreabă, în viaţa oricărui individ ca şi în politica internaţională. Actorii folosesc
o pluralitate de identităţi şi, astfel, o pluralitate de interese. De exemplu, Franţa este, în
tandem cu Germania, unul din „motoarele” Uniunii Europene, în relaţie cu Statele Unite
reprezintă „Europa/Uniunea Europeană”, faţă de China este „Occidentul”, iar faţă de
Liban este fosta putere imperială care păstrează un sentiment al responsabilităţii faţă de
soarta fostei colonii (de unde şi intervenţia din 2006, în restabilirea ordinii) ş.a.m.d. În
funcţie de ce anume se consideră a fi în interacţiunea socială respectivă, statele folosesc
(sau le este alocată şi recunoscută) cel puţin una din multiplele lor identităţi (indiferent
care este aceasta – de democraţie/stat autoritar, stat occidental/membru al Lumii a Treia,
apărător al libertăţii individual/al proletariatului, creştin/musulman etc.), fără de care
este imposibilă înţelegerea modului în care îşi dezvoltă diversele interese.
Identităţile cunosc un permanent proces de redefinire în urma interacţiunilor sociale.
Revenind la exemplul cu abandonarea de către Uniunea Sovietică a atitudinii de confruntare
specifică Războiului Rece, este evident faptul că explicaţia pentru schimbarea compor
tamentului (măsură pentru interese) acesteia nu se datorează unei dinamici dramatice a
distribuţiei capabilităţilor. Adoptând o perspectivă dinamică, se poate spune că evoluţia
relaţiilor cu alte state a făcut posibilă, dincolo de intenţiile decidenţilor, reformularea şi
afirmarea unei noi identităţi a URSS, prin abandonarea celei de putere hegemonică în
lumea comunistă, gata oricând să folosească forţa în apărarea intereselor sale şi a ceea ce
reprezintă, şi prezentarea sa ca stat paşnic şi bun partener internaţional4. Astfel, în abordarea
2. Berenstkoetter (2010, p. 3600). Pentru o prezentare disponibilă în limba română asupra abordării,
vezi, de exemplu, Toderean (2006) ori Reus‑Smit (2008).
3. O formulare constructivistă celebră afirmă că „identităţile sunt baza intereselor” (Wendt, 1992,
p. 398). În ceea ce mă priveşte, susţin ideea că „interesele şi identităţile se află într‑o relaţie
de definire şi determinare reciprocă, fiind co‑constitutive, în sensul că se definesc dinamic unele
pe celelalte” (Ungureanu, 2010, p. 36).
4. Această politică trebuie, fireşte, pusă în legătură cu intenţia elitei conducătoare de la Moscova
de a câştiga, prin cooperare cu lumea occidentală şi mai ales cu Statele Unite, răgazul şi resursele
necesare pentru a permite modernizarea statului. Observaţia nu face decât să întărească ideea unei
legături puternice de co‑constituire între interese şi identităţi, formulată într‑o notă precedentă.
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 43
Orice comunitate presupune, pentru a exista, o loialitate specială din partea membrilor
săi şi o preferinţă a acestora de a coopera între ei, şi nu cu cei aflaţi în afara grupului.
Faptul că indivizii aparţin simultan mai multor asemenea ansambluri sociale (de ordin
politic, religios, profesional ş.a.m.d.) implică şi o ierarhizare a loialităţilor individuale.
Poziţia cea mai înaltă pe această scală o pretind comunităţile politice, lucru justificat prin
modul în care acestea sunt definite – dorinţa de a se conduce singure (Linklater, 2011,
pp. 530‑531), tema tratată în capitolul de faţă. Identităţile de natură a defini comunităţile
politicile pot avea origini extrem de diverse – etnice, lingvistice, ideologice, religioase,
rasiale, de gen etc. După cum am afirmat deja, accentul în această discuţie va cădea
asupra celor definite în termeni etno‑naţionali, dat fiind locul pe care îl ocupă în
preocupările de profil, politice şi intelectuale.
Privită printr‑o prismă de factură tradiţională, politica mondială poate fi definită astfel
prin contactul, în mediu anarhic, dintre grupuri ce intenţionează să‑şi păstreze individuali
tatea şi să se autoconducă. Secţiunile următoare ale capitolului îşi propun să urmărească
modalităţile prin care se definesc în epoca modernă şi contemporană aceste comunităţi
politice, mai ales cele etno‑naţionale, şi modul în care interacţionează.
principiu, putem presupune ca aflându‑se în această situaţie grupuri care sunt minoritare
în totalul populaţiei.
Ceea ce este important în definirea unei naţiuni este sentimentul de unitate care leagă
între ei membrii unei comunităţi politice şi dorinţa de a se autoconduce. În funcţie de
corpusul ideatic de natură a ţine unit un asemenea grup, se poate deosebi între naţionalis
mele etnice (în care factorii cei mai importanţi ai considerării legăturii ar fi descendenţa
comună, imaginară sau reală, limba, istoria, mitologia politică ş.a.m.d.) şi cele civice
(ataşamentul faţă de un stat/o societate şi valorile reprezentate). Un al doilea criteriu
important este cel dat de modul în care sunt construite şi vehiculate ideile unităţii,
putându‑se vorbi despre un naţionalism al elitelor sau de unul al maselor (Breuilly, 2011,
pp. 401‑402).
Dincolo de asemenea considerente, naţiunea este, în mod cert, principiul dominant de
organizare a lumii în perioada modernă. Statul reprezintă, în principiu, o comunitate
politică naţională care doreşte să se autoguverneze şi să se diferenţieze de alte grupuri
similare. Această alegere conştientă a naţiunilor ar fi fundamentul suveranităţii entităţilor
politice moderne, fapt justificat prin apariţia naţiunilor şi impunerea lor drept comunităţile
politice cele mai relevante în politica mondială modernă.
5. Asupra legăturii dintre constituirea statelor şi naţiunilor moderne în Europa, vezi, de exemplu,
Schulze (2004).
46 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
În urma victoriei puterilor conservatoare împotriva lui Napoleon, Franţa a fost restrânsă
în frontierele de dinainte de Revoluţie, iar Bourbonii s‑au întors pe tronul de la Paris. Ideea
naţională şi‑a continuat însă răspândirea, mai ales în Europa, în secolul ce a urmat. Alianţa
dintre naţionalism şi liberalism formată împotriva lumii „vechiului regim” a beneficiat
de sprijinul unor procese precum industrializarea, urbanizarea, alfabetizarea, dezvoltarea
mijloacelor de informare în masă etc.6. Momentul 1848, „primăvara popoarelor”, consti
tuirea Germaniei şi Italiei, lenta disoluţie a Imperiului Otoman, frământările de ordin
naţional din Imperiul Habsburgic sau cel Ţarist ş.a.m.d. – toate acestea demonstrează
faptul că logica însăşi a organizării lumii s‑a schimbat în timpul „lungului secol al XIX‑lea”7.
Trebuie notat faptul că, în perioada respectivă, aderenţa la ideea naţională a fost recu
noscută ca legitimă de puterile liberale ale momentului doar europenilor şi, într‑o oarecare
măsură, celorlalte părţi ale lumii „albe”. În rest, cursa pentru colonii a negat dreptul popoarelor
indigene la autoguvernare, justificarea oferită fiind lipsa abilităţilor politice ale acestora8.
Momentul în care incredibila forţă a naţionalismului a devenit evidentă pentru oricine
a fost Primul Război Mondial, când şi‑a arătat şi latura distructivă, legitimând folosirea
violenţei pe o scară fără precedent în numele dragostei de Patrie şi neam. Cu aproape un
secol înainte, Carl von Clausewitz observase legăturile din epoca modernă stabilite între
popor, guvern şi armată şi meditase asupra consecinţelor acestora pentru purtarea conflictelor
armate9. Modul în care s‑a desfăşurat prima conflagraţie mondială – un război total,
implicând integral societăţile beligeranţilor – nu este, din acest punct de vedere, decât
urmarea identificării, pentru fiecare cetăţean, cu scopurile politice ale guvernului naţional,
urmărite prin acţiunile militare în vreme de război.
Prin tratatele de pace ce au urmat conflagraţiei a venit şi confirmarea la nivel
internaţional a principiului naţiunii, la un secol după afirmarea sa. Principiul autodeter
minării, cuprins în planul de pace în 14 puncte al preşedintelui american Woodrow Wilson,
era destinat să fondeze o lume mai justă şi mai paşnică. Prin suprapunerea frontierelor
politice cu cele etnice urmau să dispară motivele de conflict armat între state ce reprezentau
voinţa naţiunilor de pe teritoriul lor. Pe baza acestui principiu a fost posibilă legalizarea
destrămării imperiilor continentale europene – austro‑ungar, ţarist, otoman şi german.
6. Există o multitudine de explicaţii posibile asupra formării naţiunilor. Pentru o privire sintetică
asupra teoriilor celor mai influente asupra naţionalismului, vezi Smith (2002).
7. Expresia, lansată de influentul istoric Eric Hobsbawm, desemnează perioada dintre Revoluţia
Franceză şi Primul Război Mondial (1789‑1914). Epoca este urmată contrastiv de „scurtul
secol XX” – cuprins între această conflagraţie şi sfârşitul confruntării bipolare (1914‑1991).
8. Cele mai multe state din emisfera vestică şi‑au câştigat independenţa în urma unor războaie de
emancipare faţă de puterea imperială britanică (anii 1780 – Statele Unite), în America de Nord,
şi, respectiv, spaniolă şi portugheză (anii 1820 – America Latină). La sfârşitul secolului al XIX‑lea
şi începutul secolului XX, Marea Britanie a oferit statutul de „dominion” (entităţile rămâneau
teoretic parte a Imperiului Britanic, dar li se recunoştea o suveranitate de fapt) doar coloniilor
„albe” – din Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud –, considerate capabile de
autoguvernare, dovedind multă reticenţă în a‑l acorda Indiei.
9. Carl von Clausewitz, teoreticianul războiului modern interstatal, a observat cu atenţie schimbările
aduse de războaiele Revoluţiei Franceze şi ale lui Napoleon şi şi‑a fundamentat concepţia pe
legătura din „ciudata treime” formată de pasiune, hazard şi raţiune, căreia i‑ar corespunde
nou-descoperita unitate popor‑armată‑guvern (von Clausewitz, 2000, p. 19). Pentru consideraţii
asupra concepţiei lui von Clausewitz şi importanţa acestuia pentru războiul modern şi Relaţiile
Internaţionale, vezi Gray (2011), mai ales cap. 2, Kolodziej (2007, pp. 79‑83), Biró, Secrieru
(2006, pp. 275‑276).
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 47
Efectele planului wilsonian s‑au dovedit a fi mult mai complexe decât intenţia, criticii
considerând principiul autodeterminării responsabil pentru „balcanizarea” politicii inter
naţionale. În numele drepturilor naţionale, Hitler a cerut creşterea teritorială a Germaniei
de după Versailles pe seama altor state constituite, proces ce avea să fie una din cauzele
declanşării celui de‑al Doilea Război Mondial. Deturnarea obiectivelor planului de pace
de la Versailles a fost astfel posibilă prin simpla aplicare a principiului amintit: comunităţile
etnice fiind, în realitate, mult mai amestecate decât ar presupune acesta, cele mai multe
state nu pot fi construite astfel încât să cuprindă o unică şi întreagă etnie.
Perioada interbelică a adus în prim-plan şi un alt tip de comunitate politică – cea definită
în termeni ideologici. Uniunea Sovietică s‑a declarat a fi „patria proletarilor”, în care
clivajele sociale şi culturale urmau a fi depăşite în numele idealului comunist. Pe plan
internaţional, URSS a devenit o putere revoluţionară, tratată drept o ameninţare la adresa
ordinii internaţionale, întrucât putea pretinde, ideologic, loialitatea tuturor muncitorilor
din lume. Existenţa statului comunist ar presupune dezlegarea proletarilor de legătura cu
guvernele statelor lor, reprezentante, din punct de vedere marxist, ale intereselor de clasă
ale burgheziilor naţionale10.
10. Proiectul construirii unei naţiuni definite în termeni ideologici nu este nou sau unic. Franţa
republicană sau Statele Unite ar fi alte exemple de entităţi politice care au încercat, de‑a lungul
timpului, să‑şi definească identitatea naţională în acest mod (la proiectul politic al statului fiind
chemat orice iubitor al libertăţii, indiferent de originea etnică sau de locul naşterii ş.a.m.d.);
în acest sens, vezi şi discuţia privitoare la naţionalismul civic. Iniţial, cel puţin, particularitatea
proiectului sovietic ar consta în faptul că identifică, în termeni marxişti, un substrat material
esenţial pentru a pretinde loialitatea tuturor proletarilor lumii şi ideea inevitabilităţii confruntării
de clasă, ce astfel trece, cu necesitate, la nivelul internaţional. Pentru relaţia dintre marxism şi
naţionalism, vezi de exemplu, Ungureanu (2006, pp. 124‑125).
11. Pentru o privire istorică de ansamblu, vezi, de exemplu, Calvocoressi (2000).
48 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
Cele mai multe din noile state independente au fost astfel construite fără a reprezenta o
naţiune – un corp politic unit tocmai de dorinţa construirii unui viitor comun.
Declanşarea şi desfăşurarea Războiului Rece a avut mai multe consecinţe importante
pentru aceste noi state. Mai întâi, ambele superputeri au sprijinit procesul decolonizării, din
raţionamente ce ţin atât de nivelul identitar/ideologic, cât şi de competiţia pentru putere. Din
prima perspectivă, Statele Unite, ele însele cu un trecut colonial, nu priveau cu simpatie
încercările puterilor europene de a‑şi conserva imperiile – iar criza Canalului Suez din 1956
este elocventă din acest punct de vedere. Uniunea Sovietică, la rândul său, se proclama drept
campioana emancipării faţă de exploatarea imperialistă. Prin prisma celui de‑al doilea
motiv, Lumea a Treia – spaţiu în care sferele de influenţă nu erau delimitate şi, astfel,
recunoscute – constituia exact terenul de confruntare dintre cei doi poli de putere, care au
devenit participanţi, chiar dacă indirecţi de cele mai multe ori, la procesele politice locale.
Implicarea celor două superputeri în Lumea a Treia a mascat de multe ori componenta
identitară a confruntărilor dintre felurite grupuri. De exemplu, războiul civil din Angola,
o fostă colonie portugheză, e de regulă descris drept o confruntare între MPLA, sprijinită
de Uniunea Sovietică şi Cuba, şi UNITA, care beneficia de ajutorul american. Conflictul
a fost alimentat însă şi de o puternică dimensiune etnică, MPLA fiind populară în rândurile
comunităţii akwambunda, iar UNITA în ovimbunda12. Sfârşitul Războiului Rece a adus
însă cu sine o schimbare dramatică a abordării conflictelor identitare, generate tocmai de
contactul dintre comunităţi politice diferite.
12. Ryan, (1997, p. 167). MLPA şi UNITA sunt acronimele pentru Movimento Popular de Libertação
de Angola (Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei) şi, respectiv, União Nacional para a
Independência Total de Angola (Uniunea Naţională pentru Indepedenţa Totală a Angolei).
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 49
13. Pentru mai multe detalii, vezi capitolul din volum dedicat conflictelor îngheţate.
50 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
la momentul scrierii acestor rânduri, Slovenia este parte a Uniunii Europene şi NATO,
Croaţia este membră NATO şi urmează a se alătura UE, alte foste state iugoslave, precum
Serbia sau Muntenegru, găsindu‑se pe o traiectorie de natură a le apropia de aceste
instituţii, semn al stabilităţii lor interne14.
Politicile statului
Principiul naţiunii presupune, prin apelul său la unitate, impunerea viziunii unui grup în
dauna altora, a unei anumite limbi sau dialect (în Franţa, unde varianta lingvistică susţinută
de Academie s‑a impus în faţa langue d’Oc), a unei confesiuni asupra alteia (politica
anticatolică a lui Bismarck în Germania secolului al XIX‑lea) ş.a.m.d. Afirmarea naţiunii
şi a unităţii presupuse de aceasta se face astfel în dauna particularismelor.
Consecinţelor politicilor asimilaţioniste li se pot adăuga cele asupra Relaţiilor Inter
naţionale şi teoriilor acestui domeniu. Politica de diferenţiere a naţiunilor a făcut ca „noi”
să fie definit în opoziţie cu „alţii”. „Părintele” realismului, Hans Morgenthau, observă
că afirmarea naţionalismului ar fi avut drept efect distrugerea unităţii morale a elitei
conducătoare transnaţionale (aristocraţia) (Morgenthau, 2007, mai ales pp. 269‑279). Din
punct de vedere conservator (iar realismul clasic este una din expresiile conservatorismului
în Relaţiile Internaţionale15), apelul la mase specific procesului de naţionalizare, adică
mobilizarea acestora prin teme profund emoţionale, ar avea drept consecinţă faptul că
războaiele interstatale au devenit mult mai violente – iar desfăşurarea Primului Război
Mondial, sumar comentată mai sus, a dovedit acest lucru. Din punct de vedere marxist,
apariţia naţiunilor ar fi doar expresia, la nivelul suprastructurii, a dorinţei burgheziei,
într‑un anumit moment al dezvoltării capitalismului, de a controla spaţiul economic şi
politic intern (şi astfel de a‑l unifica), pe de o parte, şi de a-l proteja şi diferenţia faţă de alte
entităţi similare spre a‑l controla, pe de altă parte. Logica naţională este astfel un produs
ideologic al intereselor burgheziei, din care doar ea are de câştigat, şi care maschează
adevăratul conflict social – cel al luptei de clasă (vezi, de exemplu, Ungureanu, 2006).
Pus în situaţia de a gestiona tensiunile sociale ivite datorită perspectivei combative presupuse
de naţiune (de impunere a unei identităţi majoritare în faţa celor minoritare) şi de a‑şi păstra
suveranitatea, statul are, în principiu, două căi principale la dispoziţie. În prima, unitatea
morală este socotită (de către elita la putere ce se consideră reprezentantă a intereselor
fundamentale ale majorităţii) indispensabilă pentru existenţa statului, toate resursele acestuia
fiind implicate pentru a asigura impunerea unei singure viziuni – prin educaţia făcută în şcoli,
prin cadrul administrativ centralizat, eventual chiar cu mijloace violente (exemple recente
ar fi războaiele Rusiei în Cecenia16). Legitimat prin concepţia dominantă, statul respectiv şi‑ar
apăra cu orice mijloace unitatea şi forma de organizare, în efortul de a îndepărta pericolul
secesiunii şi chiar al dispariţiei sale ca entitate politică suverană. Atitudinea este în concordanţă
cu toate concepţiile statocentrice, precum cele realiste, ce privesc statele drept actori unitari.
În cea de‑a doua perspectivă, statul ar observa clivajele sociale importante şi faptul
că acestea sunt practic imposibil de depăşit. Pentru continuarea existenţei sale, statul ar
căuta mijloace constituţionale pentru a asigura fiecărei comunităţi semnificative accesul
la putere (cum e cazul în Liban, unde funcţia de preşedinte este rezervată unui creştin
maronit, prim‑ministrul trebuie să fie musulman sunnit, iar preşedintele parlamentului,
musulman şiit). Efectul unei împărţiri stricte a puterii este că grupurile respective îşi
supraveghează cu gelozie propriile avantaje şi pe cele ale celorlalte grupuri, dar intenţia
pe care se bazează proiectul este de a evita secesiunea şi/sau războiul civil (istoria
Libanului oferă mai multe exemple nefericite în acest sens).
Democraţiile stabile se definesc însă nu numai prin necesitatea absorbirii tensiunilor
sociale prin mijloace nonviolente, ci şi prin respingerea tiraniei majorităţii de (aproape) toate
grupurile politice importante, precum şi prin disponibilitatea căutării mijloacelor institu
ţionale în acest sens. Indiferent de politica adoptată (descentralizare, federalizare etc.),
scopul fundamental al acestor regimuri politice este acelaşi: de a oferi grupurilor şi
comunităţilor accesul la putere şi, astfel, de a nu se mai considera victime ale statului.
Împărţirea puterii în Belgia între comunitatea valonă şi cea flamandă, înfiinţarea parlamen
tului scoţian în Marea Britanie, poziţia specială a Cataloniei în Spania, recunoaşterea
limbilor regionale în Franţa ş.a.m.d. – toate sunt exemple în acest sens.
Discutarea politicilor unui stat nu este însă suficientă într‑o abordare a Relaţiilor
Internaţionale. Ea trebuie pusă în legătură cu procese mai largi, din care relevante pentru
tema în discuţie ar fi cele ridicate de contextul globalizării.
16. Se poate observa aici o similitudine a situaţiei destrămării URSS cu cea a altor imperii, în care
statele direct succesoare nu au recunoscut dreptul la secesiune unor comunităţi politice înglobate.
Vezi, în acest sens, exemplul de mai sus cu privire la situaţia populaţiei ibo din Nigeria.
52 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
17. Pentru o perspectivă de ansamblu asupra problematicii globalizării, vezi, de exemplu, Held
et al., 2004.
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 53
preluat şi instrumentat simbolic în societăţi aflate în criză profundă, după cum am observat
mai sus în discuţia cu privire la liderii apăruţi în Iugoslavia la sfârşitul epocii comuniste.
Discursul politicii identitare, exclusivist, paseist şi fragmentator, contrastează puternic cu
cel folosit într‑o politică a ideilor, orientată spre construirea unui viitor comun (Kaldor,
1999, pp. 91‑101). Dacă „vechiul” naţionalism era unul integrator, vizând transformarea
particularismelor locale şi regionale într‑o identitate naţională, cel „nou” este, dimpotrivă,
disolutiv, urmărind excluderea elementelor considerate alogene. Politici precum cele de
purificare etnică, evidente în cazul războaielor iugoslave cercetate de Mary Kaldor, susţin
această idee.
Kaldor merge încă mai departe în cercetarea legăturii dintre afirmarea naţionalismului
exclusivist şi procesele globalizării. Rămânând la exemplul războaielor iugoslave, procese
precum incapacitatea crescută a puterii federale de la Belgrad de a gestiona problemele
economice în anii 1980 sau delegitimarea regimului au dus la căutarea unor căi alternative
de soluţionare a problemelor. Dezvoltarea economiei paralele a fost însoţită de discursuri
şi practici politice care au avut drept efect „spargerea” violentă a unităţii iugoslave.
Desfăşurarea războaielor a făcut încă mai vizibile aceste legături dintre felurite aspecte
ale globalizării şi naţionalismului exclusivist: grupurile armate apărute foloseau, pentru
finanţarea conflictelor, tactici de spoliere chiar a comunităţilor în numele cărora pretindeau
că luptă, resursele diasporei sau se foloseau de posibilităţile deschise de dispariţia statului
(cum ar fi traficul ilegal, crima organizată ş.a.m.d.) (Kaldor, 1999, mai ales capitolul 3,
„Bosnia‑Herţegovina: studiul unui caz de război nou”, şi capitolul 5, „Economia de
război globalizată”).
Latura violentă a legăturii dintre sentimentele identitare şi procesele globalizării poate
fi observată şi urmărind motivaţiile şi instrumentele specifice fenomenului terorist contem
poran. Spre deosebire de manifestările sale „clasice”, în esenţă urmărind obiective politice
(schimbarea regimului politic, formarea unor noi state etc.), cea mai importantă trăsătură
a terorismului actual originat în spaţiul musulman este caracterul său religios. În mod
tradiţional, gândirea politică din această sferă culturală nu face distincţia, atât de importantă
pentru cea europeană modernă, dintre spaţiul laic şi cel religios. Perspectiva de ordin religios,
prin care ar fi legitimată lupta cu necredincioşii, se adaugă altor explicaţii, de tipul celor
culturale, economice ş.a.m.d., în abordarea acestui terorism sacru18. În ceea ce priveşte
mijloacele sale, acest fenomen violent de respingere a influenţei occidentale foloseşte
toate mijloacele globalizării pentru a‑şi atinge scopurile – în răspândirea mesajului şi
prozelitism, coordonare, securitatea mişcărilor implicate, comunicaţii, mobilitate sau
desfăşurarea atacurilor, folosind în acest sens comunicaţiile prin satelit, internetul,
transferul instantaneu al fondurilor etc. (Kiras, 2011, pp. 372‑376).
Exemplele de mai sus – privind conflictele interetnice şi terorismul contemporan – sunt
elocvente şi pentru o altă implicaţie a globalizării: reprivatizarea violenţei, aspect de
natură a ridica cele mai profunde şi totodată urgente preocupări politice şi intelectuale în
domeniu. Pe teritoriul statelor eşuate proliferează o multitudine de actori politici nonstatali
care folosesc violenţa, dar beneficiază, în conceperea şi conducerea acţiunilor lor, de
slăbirea generică a modului în care statele controlează afacerile publice, traficul de oameni,
bunuri şi servicii etc., care însă nu este înlocuită de alte formule suficient de convingătoare
capabile să asigure gestionarea legitimă a violenţei.
18. Pentru mai multe amănunte, vezi capitolul dedicat terorismului din acest volum.
54 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
problemei stă în legitimitatea celor implicaţi – state vs. grupări teroriste, miza reală fiind
sprijinul populaţiei locale destinatare a mesajului politic în discuţie. Dacă lupta antiteroristă
împarte lumea în state, ca reprezentante ale ordinii, şi contestatarii acesteia, eficienţa
presupune ca ordinea să fie considerată benefică de populaţia civilă, care şi‑ar îndrepta
astfel simpatia şi sprijinul către autorităţi în dauna militanţilor. Rezolvarea durabilă
a problemelor ridicate de terorismul contemporan priveşte astfel, în mod fundamental,
(re)construirea încrederii populaţiei din ţările afectate în stat, în instituţiile şi politicile
acestuia (Kiras, 2011, pp. 371‑378; Keohane, 2002). Pentru ca discursul identitar transnaţional
al grupărilor teroriste să piardă din influenţă trebuie demonstrată capacitatea de guvernare
a forţelor ordinii, care pentru succesul construcţiei instituţionale au nevoie de sprijinul
unei comunităţi politice clar definite, a cărei existenţă şi coeziune rămân pentru moment
discutabile.
Cazurile discutate ale conflictelor interetnice şi terorismului contemporan fac evident
faptul că o concepţie statocentrică nu ar fi prea productivă în termenii înţelegerii manifes
tării identităţilor sociale în politica internaţională. Mai mult încă, în forma sa realistă, o
asemenea abordare nu are cum să acorde prea multă atenţie încercărilor de a gestiona
crize precum cele comentate în acest capitol: statele sunt presupuse egoiste şi indiferente
faţă de probleme care nu vin din partea altui stat, suspicioase unele faţă de altele în
condiţiile anarhiei, astfel încât cooperarea în combaterea acestor ameninţări ar fi greu de
obţinut şi de menţinut.
Ca rezultat al încercării de a depăşi problemele legate de viziunea statocentrică în
abordarea acestor conflicte identitare a fost formulată o poziţie simultan politică şi
intelectuală specifică problemelor legate de viitorul comunităţilor politice, cunoscută sub
numele de „cosmopolitanism”, care valorizează unitatea morală a umanităţii19. Statele
fiind din ce în ce mai puţin capabile să gestioneze problemele mondiale, fiecare individ
ar deveni responsabil pentru afacerile lumii în calitatea sa de cetăţean al acesteia, scopul
final fiind construirea unei democraţii globale (Linklater, 2011, pp. 536‑537). Chiar dacă
ideea pare utopică, prin acest sentiment de responsabilitate, manifestat mai cu seamă în
democraţiile stabile şi prospere, poate fi interpretată politica intervenţionistă în gestionarea
conflictelor interetnice specifică epocii post‑Război Rece. Cosmopolitanismul merge însă
mai departe de implicarea statelor. Mary Kaldor, partizană a acestei perspective, vede
posibilă depăşirea unor asemenea conflicte nu doar prin acorduri semnate de liderii
feluritelor facţiuni înarmate (abordare pe care, după cum s‑a arătat, o critică foarte
puternic), ci şi prin implicarea comunităţilor locale, a celor care prezintă încredere în
ochii comunităţilor înseşi, adică a celor care au un interes real în atingerea păcii, iar
organizaţii nonguvernamentale din întreaga lume sunt chemate să asiste acest proces prin
implicare activă (Kaldor, 1999, capitolul 6).
Necesitatea reconsiderării locului şi rolului statului în politica mondială, a modului
de definire a comunităţilor politice, a multitudinii de identităţi folosite simultan de diverşi
actori sociali în interacţiunile dintre ei a făcut ca în ultimii ani să câştige în influenţă şi
o altă perspectivă, inspirată de modul de organizare a societăţilor în perioada premergătoare
19. Martin Wight consideră că istoria intelectuală a Relaţiilor Internaţionale ar fi un dialog fără
sfârşit între trei mari tradiţii intelectuale – realistă, raţionalistă (groţiană) şi revoluţionistă, ce ar
cuprinde toţi autorii care au un plan de schimbare a lumii. Toate curentele intelectuale ce se
revendică, fie şi parţial, din contribuţiile unor autori precum Kant sau Marx ar fi incluse în această
tradiţie revoluţionistă, iar cosmopolitanismul ar fi un exemplu în acest sens (Wight, 1991).
56 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
Concluzii
Propunându‑şi să urmărească fundamentul social al politicii mondiale, capitolul de faţă
este dedicat discutării identităţilor vehiculate de comunităţile politice. Critica teoriilor
statocentrice şi raţionaliste a fost destinată introducerii problematicii ridicate de identităţile
sociale, pe baza căreia au fost definite comunităţile politice cele mai cunoscute – cele
considerate în termeni etno‑naţionali. Secţiunea următoare a fost astfel dedicată celui mai
important asemenea grup din epoca modernă – naţiunea, considerată componenta identitară
a statului modern.
Urmărind extinderea continuă a principiului naţional în ultimele două secole, devenind
în final însăşi logica organizării entităţilor politice suverane, se pot descoperi şi limitele
acestuia, precum şi faptul că simpla sa proclamare nu este suficientă. Pe de o parte, statul
se confruntă cu permanenta provocare a afirmării şi reformulării sale. Pe de altă parte,
nu este posibilă detaşarea precisă a unor înţelesuri anume, fiind necesară permanenta
racordare la alte procese politice.
Se poate considera, în acest sens, că globalizarea ar fi factorul cu cea mai puternică
influenţă asupra definirii comunităţilor şi mijloacelor de acţiune politice în perioada
contemporană. Ea a dus nu doar la reafirmarea unor sentimente identitare la nivel social,
20. Bull (1998, pp. 248‑260). Concepţia lui Bull asupra acestei probleme este descrisă sumar în
Toderean, Apahideanu (2006, p. 111).
21. Pentru o discuţie asupra acestor perspective, vezi, de exemplu, Castiglione (2009).
IDENTITĂŢI ŞI COMUNITĂŢI POLITICE 57
ci şi la forme noi ale acestora, ca reacţie, de multe ori chiar violentă, la provocările cu
care se confruntă grupurile ce intenţionează să‑şi păstreze particularităţile într‑o perioadă
a schimbărilor rapide şi intense.
Provocările ridicate de aceste interacţiuni au dus nu doar la reconsiderarea teoriilor
consacrate, şi la necesitatea formulării unor noi răspunsuri politice şi intelectuale. În
principiu, nici una dintre ele nu afirmă dispariţia (imediată) a statului‑naţiune, dar sunt
obligate, pe de altă parte, să ia în considerare noile condiţii create de globalizare în care
evoluează indivizii şi societăţile, a dinamismului acestui context. Indiferent de viitorul
lor, scopul fundamental al instituţiilor politice este de a reprezenta, inclusiv la nivel
identitar, comunităţile care le‑au creat.
Bibliografie
Anderson, Benedict (2000), Comunităţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţiona
lismului, Integral, Bucureşti.
Apahideanu, Ionuţ (2006), „Globalizarea între concept şi realitatea desemnată”, în Andrei Miroiu,
Radu‑Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Berenskoetter, Felix (2010), „Identity in International Relations”, în Robert A. Denemark, The
International Studies Encyclopedia, vol. VI, Wiley‑Blackwell.
Biró, Daniel, Secrieru, Stanislav (2006), „Perspective asupra cauzelor şi transformării războaielor”,
în Andrei Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale,
Polirom, Iaşi.
Breuilly, John (2011), „Nationalism”, în John Baylis, Steve Smith (eds.), The Globalization of World
Politics. An Introduction to International Relations, ediţia a V‑a, Oxford University Press,
Oxford.
Bull, Hedley (1998), Societatea anarhică, Ştiinţa, Chişinău.
Calvocoressi, Peter (2000), Politica mondială după 1945, ediţia a VII‑a, ALLFA, Bucureşti.
Castiglione, Dario (2009), „Political Identity in a Community of Strangers”, în Jeffrey T. Checkel,
Peter J. Katzenstein, European Identity, Cambridge University Press, Cambridge, New York.
Cederman, Lars‑Erik (2002), „Nationalism and Ethnicity”, în Walter E. Carlsnaes, Thomas Risse,
Beth A. Simmons (eds.), Handbook of International Relations, Sage, Londra.
Dîrdală, Lucian‑Dumitru (2006), „Neorealismul”, în Andrei Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu
(coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Donnelly, Jack (2008), „Realismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack
Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus‑Smit, Jacqui True, Teorii ale relaţiilor internaţionale,
Institutul European, Iaşi.
Gray, Colin S. (2010), Războiul, pacea şi relaţiile internaţionale. O introducere în istoria strategică,
Polirom, Iaşi.
Held, David, McGrew, Anthony, Goldblatt, David, Perraton, Jonathan (2004), Transformări globale.
Politică, economie şi cultură, Polirom, Iaşi.
Kaldor, Mary (1999), Războaie noi şi vechi: violenţa organizată în epoca globală, Antet, Bucureşti.
Kaufman, Stuart J. (2001), Modern Hatreds: The Symbolic Politics of Ethnic War, Cornell University
Press, Ithaca, New York, Londra.
Keohane, Robert O. (2002), „The Public Delegitimation of Terrorism and Coalition Politics”, în
Ken Booth, Tim Dunne (eds.), Worlds in Collision: Terror and the Future of Global Order,
Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, New York.
Kiras, James D. (2011), „Terrorism and Globalization”, în John Baylis, Steve Smith (eds.), The
Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations, ediţia a V‑a, Oxford
University Press, Oxford.
Kolodziej, Edward A. (2007), Securitatea şi relaţiile internaţionale, Polirom, Iaşi.
58 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
Linklater, Andrew (2011), „Globalization and the Transformation of Political Community”, în John
Baylis, Steve Smith (eds.), The Globalization of World Politics: An Introduction to International
Relations, ediţia a V‑a, Oxford University Press, Oxford.
Miroiu, Andrei, Soare, Simona (2006), „Realismul”, în Andrei Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu
(coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Morgenthau, Hans J. (2007), Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace,
Polirom, Iaşi.
Reus‑Smit, Christian (2008), „Constructivismul”, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard
Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus‑Smit, Jacqui True, Teorii ale
relaţiilor internaţionale, Institutul European, Iaşi.
Ryan, Stephen (1997), „Nationalism and Ethnic Conflict”, în Brian White, Richard Little, Michael
Smith (eds), Issues in World Politics, Macmillan Press, Houndmills, Londra.
Schulze, Hagen (2004), Stat şi naţiune în istoria europeană, Polirom, Iaşi.
Smith, Anthony D. (2002), Naţionalism şi modernism. Un studiu critic al teoriilor recente cu privire
la naţiune şi naţionalism, Epigraf, Chişinău.
Toderean, Olivia (2006), „Constructivismul”, în Andrei Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu (coord.),
Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Toderean, Olivia, Apahideanu, Ionuţ (2006), „Şcoala engleză a Relaţiilor Internaţionale”, în Andrei
Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Ungureanu, Radu‑Sebastian (2006), „Teorii marxiste ale Relaţiilor Internaţionale”, în Andrei
Miroiu, Radu‑Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi.
Ungureanu, Radu‑Sebastian (2010), Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale: crizele din
Europa de Sud‑Est în anii ’90, Polirom, Iaşi.
von Clausewitz, Carl (2000), Despre război, Antet XX, Filipeştii de Târg.
Waltz, Kenneth N. (2006), Teoria politicii internaţionale, Polirom, Iaşi.
Wendt, Alexander (1992), „Anarchy is what States Make of It: The Social Construction of Power
Politics”, International Organization, nr. 46(2).
Wight, Martin (1991), International Theory: The Three Traditions (editată de Gabriele Wight şi
Brian Porter), Leicester University Press, Leicester.