Sunteți pe pagina 1din 8

GOICOVICI Juanita, Dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.

Condiţii de admitere a
acţiunii în constatarea dreptului de proprietate. Calitate procesuală pasivă

Publicaţie: Pandectele Romane 6 din 2007

Autor:
GOICOVICI Juanita
Tip:
Jurisprudenta comentata

Dobândirea proprietăţii prin uzucapiune. Condiţii de admitere a acţiunii în constatarea


dreptului de proprietate. Calitate procesuală pasivă
Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii asupra unui imobil, prin simpla posesie
exercitată asupra imobilului în tot timpul şi în condiţiile prevăzute de lege, reprezintă în
acelaşi timp o sancţiune ce se aplică proprietarului imobilului nediligent cu bunul său, în tot
timpul prevăzut de lege.
De aceea, una din condiţiile de fond ale acţiunii în constatarea dreptului de proprietate asupra
unui imobil ca efect al uzucapiunii este ca aceasta să fie îndreptată împotriva adevăratului
proprietar al bunului, numai astfel acesta putând propune şi administra probe în combaterea
susţinerilor reclamantului.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr.
1159 din 22 mai 2006, cu notă de Juanita GOICOVICI)*
*
N.R.: Decizia a fost publicată în P.R. 5/2006.III.107-110.
Prin cererea înregistrată la 10 iulie 2001, sub nr. 8497/2001, pe rolul Judecătoriei sectorului 2
Bucureşti, reclamanta I.L. a chemat în judecata pe pârâtul F.R., solicitând instanţei
pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate că reclamantul a dobândit dreptul de
proprietate asupra terenului în suprafaţă de 262,73 mp, situat în Bucureşti, Intrarea E.R., ca
efect al uzucapiunii de 30 de ani.
Motivându-şi cererea, reclamanta a susţinut că, în anul 1969 a cumpărat de la numitul T.S. şi
alţii un apartament situat în Bucureşti, Intrarea E.R. După ce şi-a stabilit domiciliul la această
adresă, în ideea de a-şi face propria grădină, a cumpărat terenul alăturat, de la pârâtul R.F.,
prin înscris sub semnătură privată.
Din 1969 şi până în prezent, reclamantul a posedat continuu, neîntrerupt şi sub nume de
proprietar terenul dobândit astfel, fiind cunoscut de vecini ca unic proprietar şi fără să fie
deranjat vreodată de vreo altă persoană care să pretindă un drept asupra terenului.
Prin sentinţa civilă nr. 3148 din 20 martie 2002, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis
acţiunea, a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în
suprafaţă de 263 mp situat în Bucureşti, Intrarea E.R., prin uzucapiune. Pentru a hotărî astfel,
instanţa de fond a reţinut că reclamanta a dobândit prin actul autentic de vânzare cumpărare
nr. 5902 din 18 iunie 1971 dreptul de proprietate asupra mobilului situat în Bucureşti, Intrarea
E.R.
Conform depoziţiilor martorilor, s-a reţinut ca din anul 1970, reclamanta a posedat şi terenul
alăturat acestui imobil, în suprafaţă de 263 mp, posesia exercitată de aceasta fiind continuă,
publică şi sub nume de proprietar.
Din adresa nr. 2618 din 21 septembrie 2001, emisă de Consiliului Local al sectorului 2 -
Direcţia Venituri Buget Local, s-a reţinut că în evidenţele fiscale figurează ca titular de rol
pentru terenul în litigiu pârâtul F.R.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, a formulat apel pârâtul R.A.I.F., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de apel, s-a susţinut că pârâtul nu a locuit niciodată la adresa la care a fost citat de
instanţa de fond, ci a locuit în Bucureşti, până în anul 1973, când a părăsit România şi s-a
stabilit în S.U.A.
Nu a cunoscut-o niciodată pe reclamantă şi nu este adevărat că i-ar fi înstrăinat acesteia
terenul în litigiu. În realitate, terenul a fost proprietatea autorului său F.R.G.I. şi a fost în mod
abuziv trecut în proprietatea statului, motiv pentru care, la întoarcerea în ţară, a solicitat
restituirea imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001.
A aflat atunci, de la funcţionarii primăriei, că reclamanta emite pretenţii cu privire la teren,
iar apoi despre hotărârea instanţei de fond.
În opinia apelantului, hotărârea primei instanţe este nelegală, deoarece reţine dreptul de
proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu în condiţiile în care posesia exercitată de
aceasta nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate
asupra terenului ca efect al prescripţiei achizitive, fiind afectată de viciul discontinuităţii şi al
echivocului.
Prin decizia civilă nr. 536 din 4 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis
apelul, a anulat sentinţa instanţei de fond şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului conform
297 C. pr. civ., reglementarea în vigoare la acea dată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că judecarea cauzei în primă instanţă s-a făcut fără
citarea legală a apelantului pârât, mai exact cu citarea pârâtului prin mica publicitate, fără ca
reclamanta să dovedească diligenţele făcute conform art. 95 alin. (1) C. pr. civ. pentru aflarea
domiciliului corect al acestuia.
După anularea sentinţei instanţei de fond, în cauză a fost administrată proba cu înscrisuri,
interogatoriul pârâtului R.A.F. şi proba testimonială.
La data de 17 iulie 2004, reclamanta I.L. a decedat, locul acesteia în proces fiind luat de
moştenitorii I.B.A. şi I.D.P.G.
La termenul de judecată din 14 ianuarie 2005, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 139 din 18 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă,
evocând fondul în condiţiile art. 297 C. pr. civ., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a pârâtului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca fiind nefondate, a admis acţiunea şi
a constatat că autoarea reclamanţilor, I.L., a dobândit ca efect al uzucapiunii de 30 de ani
dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, Intrarea E.R., în suprafaţă de 263
mp.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că există identitate între persoana chemată în
judecată în calitate de pârât şi cea împotriva căreia poate fi valorificat dreptul pretins de
reclamant, autorul pârâtului fiind conform probelor depuse la dosar proprietarul terenului în
litigiu.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fundamentată pe ideea formulării
acţiunii doar în contradictoriu cu unul dintre moştenitorii fostului proprietar al terenului, a
fost apreciată ca fiind nefondată, în condiţiile în care regula unanimităţii se aplică doar în
cazul acţiunilor în revendicare.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că autoarea reclamanţilor I.L. a dobândit prin actul autentic de
vânzare-cumpărare nr. 5902 din 18 iunie 1971, dreptul de proprietate asupra apartamentului
situat la etajul 2 al imobilului din Bucureşti, Intrarea E.R.
Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză s-a reţinut că, din acelaşi an, autoarea
reclamanţilor a posedat continuu, neîntrerupt şi sub nume de proprietar, terenul învecinat
situat la nr. 10, fiind cunoscută de vecini ca proprietară a terenului şi fără ca altcineva să-i fi
tulburat posesia prin invocarea vreunui drept asupra terenului.
Apărările pârâtului privind discontinuitatea şi echivocul posesiei exercitată de autoarea
reclamanţilor asupra terenului au fost respinse de instanţa de apel ca nefondate.
S-a reţinut în acest sens că ritmicitatea actelor de exercitare a posesiei se apreciază în raport
de natura şi destinaţia imobilului, în cauză neexistând elemente care să justifice concluzia că
terenul în litigiu ar fi fost folosit cu intermitenţe anormale.
În ceea ce priveşte echivocul invocat, argumentat prin faptul că reclamanta locuia în imobilul
învecinat, situaţie în care folosirea terenului de către aceasta nu duce neapărat la concluzia că
a urmărit să exercite o posesie, s-a reţinut că art. 1854 C. civ. instituie în favoarea posesorului
prezumţia că posedă sub nume de proprietar, prezumţie care în cauza de faţă nu a fost
răsturnată de pârât.
Legile nr. 58 şi 59 din 1974, invocate tot de pârât, au fost interpretate de instanţa de apel ca
interzicând doar înstrăinarea terenurilor prin acte între vii, fără a întrerupe însă cursul
prescripţiei achizitive exercitată de autoarea reclamanţilor.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivele de recurs s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinându-se că în
condiţiile în care autoarea reclamanţilor a invocat o promisiune bilaterală de vânzare -
cumpărare asupra terenului în litigiu, singura cale legală pentru recunoaşterea dreptului de
proprietate al acesteia asupra terenului era o acţiune în justiţie prin care să solicite
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare - cumpărare şi nu
acţiunea în constatarea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii.
Hotărârea instanţei de apel a fost criticată şi pentru faptul de a se fi respins excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâtului, argumentată de acesta prin lipsa calităţii sale de
adevărat proprietar al imobilului, în condiţiile în care, din probele existente la dosar, rezulta
clar că terenul a fost trecut în proprietatea statului în anul 1986, iar în prezent, pârâtul a
înregistrat doar o notificare pentru restituirea terenului, în condiţiile Legii nr. 10/2001,
nesoluţionată până în prezent.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a admis acţiunea reclamantei,
în condiţiile în care, din probele administrate, nu a rezultat posesia acesteia, continuă,
neîntreruptă şi sub nume de proprietar asupra terenului în tot timpul cerut de lege, iar pârâtul
s-a dezinteresat de imobil nu de bunăvoie, ci fiind silit de regimul comunist la putere care nu-
i permitea să revină în ţară.
Analizând decizia instanţei de apel în raport de probatoriile existente la dosar şi de criticile
formulate, curtea va reţine că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanţă, autoarea reclamanţilor a solicitat constatarea dreptului
său de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, Intrarea E.R., ca efect al uzucapiunii de
30 de ani, susţinând că a posedat continuu, neîntrerupt şi sub nume de proprietar acest teren
din anul 1971 şi până la data introducerii acţiunii şi invocând în drept dispoziţiile art. 1846 -
1862 C. civ.
Faptul că în motivele de fapt ale acţiunii, reclamanta a susţinut că a intrat în posesia acestui
teren prin încheierea unui înscris sub semnătură privată cu pârâtul, nu poate duce la concluzia
inadmisibilităţii acţiunii formulată de aceasta, astfel cum se susţine de recurent prin primul
motiv de recurs.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii care, în sens material, înseamnă
dreptul reclamantului de a dispune de obiectul procesului, iar în sens procedural, dreptul
acestuia de a dispune de mijloacele procesuale acordate de lege.
În conformitate cu acest principiu, autoarea reclamanţilor, decedată pe parcursul soluţionării
cauzei, era liberă să-şi aleagă calea procesuală în valorificarea dreptului său asupra terenului,
una din aceste căi fiind şi cea aleasă prin acţiunea de faţă, respectiv constatarea dreptului său
de proprietate asupra terenului ca efect al uzucapiunii, cerere admisibilă în raport de art. 1837
şi următoarele C. civ.
Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii asupra unui imobil, prin simpla posesie
exercitată asupra imobilului în tot timpul şi în condiţiile prevăzute de lege, reprezintă în
acelaşi timp o sancţiune ce se aplică proprietarului imobilului nediligent cu bunul său, în tot
timpul prevăzut de lege.
De aceea, una din condiţiile de fond ale acţiunii în constatarea dreptului de proprietate asupra
unui imobil ca efect al uzucapiunii este ca aceasta să fie îndreptată împotriva adevăratului
proprietar al bunului, numai astfel acesta putând propune şi administra probe în combaterea
susţinerilor reclamantului.
Acţiunea de faţă a fost formulată de autoarea reclamanţilor în contradictoriu cu recurentul -
pârât R.A.I.F., susţinându-se că acesta este adevăratul proprietar al terenului în litigiu, care
timp de peste 30 de ani s-a dezinteresat de acesta.
Conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 28892 din 11 septembrie 1934,
depus la fila 11 din apel, autorul pârâtului F.R.G.I. a fost proprietarul terenului situat în str.
E.R., în suprafaţă de 278 mp.
Faptul că ulterior, în certificatul de moştenitor eliberat de pe urma acestuia nr. 354/1962 (fila
14 apel) a fost menţionat ca făcând parte din masa succesorală terenul situat în str. E.R.
(acelaşi cu terenul solicitat prin acţiune de autoarea reclamanţilor), nu este suficient pentru a
face dovada identităţii între terenul dobândit de autorul pârâtului prin actul autentic de
vânzare - cumpărare menţionat anterior şi terenul în litigiu.
Aceasta deoarece certificatul de moştenitor nu are valoarea unui titlu de proprietate, face
dovada calităţii de succesori a persoanelor menţionate în cuprinsul său la rubrica
«moştenitori», dar nu şi dovada dreptului de proprietate al defunctului asupra bunurilor
menţionate ca făcând parte din masa succesorală.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că există identitate între cele două terenuri, la dosar
s-au depus relaţii privind situaţia juridică a terenului în litigiu (fila 16 apel) din care rezultă că
potrivit evidenţelor cadastrale, imobilul situat în str. E.R. figurează ca proprietate de stat,
categoria de folosinţă «alte terenuri».
Faptul că la dosar nu s-a depus titlul în baza căruia imobilul a fost trecut în patrimoniul
statului, nu înseamnă că aceste relaţii puteau fi ignorate de instanţa de judecată, cu atât mai
mult cu cât, la fila 17 din dosarul instanţei de apel s-a depus notificarea prin care pârâtul -
recurent solicita Prefecturii Municipiului Bucureşti, încă din data de 7 noiembrie 2001,
restituirea terenului în litigiu în condiţiile Legii nr. 10/2001.
La dosar nu s-a depus dispoziţia de soluţionare a acestei notificări, situaţie în care, date fiind
şi inadvertenţele arătate anterior, instanţa apreciază că prin probele administrate în cauză nu
s-a dovedit calitatea pârâtului de adevărat proprietar al terenului în litigiu la acest moment.
Existenţa în patrimoniul pârâtului a dreptului de proprietate asupra bunului cu privire la care
se invocă uzucapiunea, reprezintă însă o condiţie de fond a acţiunii, motiv pentru care
sancţiunea aplicabilă în acest caz constă în respingerea acţiunii de uzucapiune ca fiind
neîntemeiată şi nu pentru lipsa calităţii procesuale a pârâtului, cum se susţine de acesta.
Din punct de vedere al posesiei, curtea reţine că recunoaşterea dreptului de proprietate al
reclamanţilor asupra terenului în litigiu ca efect al uzucapiunii este condiţionată de
exercitarea de către autoarea acestora şi după decesul acesteia, de către ei, a unei posesii
continue, neîntrerupte şi sub nume de proprietar, timp de cel puţin 30 de ani.
Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză la propunerea reclamanţilor, atât de către instanţa
de fond cât şi de către instanţa de apel, nu a rezultat cu certitudine perioada în care autoarea
acestora a posedat terenul.
Prin cererea introductivă de instanţă, s-a sus-ţinut de autoarea reclamanţilor că posesia sa
asupra terenului a început în anul 1971, imediat după dobândirea dreptului de proprietate
asupra imobilului învecinat terenului în litigiu.
Martora P.S., audiată la propunerea reclamantei, a învederat instanţei că s-a mutat pe strada
pe care este situat terenul în litigiu în anul 1978 şi de la această dată a văzut-o pe autoarea
reclamanţilor posedând terenul în litigiu.
Martorul M.V., audiat tot la propunerea reclamantei, a declarat că s-a mutat pe această stradă
în anul 1976 şi că de atunci a văzut-o pe autoarea reclamanţilor posedând terenul în litigiu ca
un adevărat proprietar. Anterior anului 1976, a susţinut că a vizitat-o pe autoarea
reclamanţilor doar de 4-5 ori.
Apreciind că aceste probatorii sunt insuficiente pentru a demonstra posesia autoarei
reclamanţilor asupra terenului în perioada 1971 - 1976, cu atât mai mult cu cât la dosar există
şi acte care atestă plata impozitului asupra terenului în această perioadă de către pârât, curtea
va reţine că în mod greşit instanţa de apel a admis acţiunea reclamanţilor, în cauză nefiind
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ. pentru constatarea dreptului de proprietate
al acestora asupra terenului ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.
În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 312 C. pr. civ., coroborat cu art. 304 pct. 9 C. pr. civ.,
curtea va admite recursul şi modifica în parte decizia recurată, în sensul respingerii acţiunii ca
fiind întemeiată.
Celelalte dispoziţii ale deciziei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive
a pârâtului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii vor fi menţinute ca fiind legale şi temeinice.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. pr. civ., curtea va obliga intimaţii - reclamanţi la plata sumei
de 11.832,7 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către recurent.
NOTĂ
1. Ce faci atunci când, fiind reclamant într-o acţiune în constatarea dobândirii proprietăţii
imobiliare prin uzucapiune, pârâtul refuză (i) ori, pur şi simplu, eşuează (ii) în a-şi dovedi
calitatea de veritabil proprietar al imobilului, încât să-i opui dobândirea unui drept concurent
(uzucapat)? Instanţa recursului răspunde: dacă eşti un asemenea reclamant, nu poţi face
nimic. Cum „una din condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în cauză este ca aceasta să fie
îndreptată împotriva adevăratului proprietar al bunului, numai astfel acesta putând propune şi
administra probe în combaterea susţinerilor reclamantului”, a te judeca împotriva unui pârât
incapabil să-şi dovedească dreptul de proprietate echivalează pentru reclamantul uzucapant –
în opinia instanţei – cu pierderea din start a acţiunii! Prima reverberaţie a acestei mai mult
decât bizare soluţii judecătoreşti: într-o acţiune în constatarea dobândirii proprietăţii
imobiliare prin uzucapiune, este suficient ca pârâtul să nu facă efortul de a-şi dovedi calitatea
de proprietar, pentru ca acesta să câştige, cu brio, în faţa reclamantului...
Aşa să fie, oare? În speţa comentată, reclamanta1 posedase în mod continuu terenul în discuţie
(aflat în proximitatea unui apartament cumpărat în 1969), fiind cunoscută de vecini ca unic
proprietar şi fără a fi fost tulburată în posesie de vreo persoană, în tot acest interval. Pârâtul
(al cărui autor nu mai este în viaţă) este o persoană stabilită în S.U.A. din 1973. Ultimul
invocă lipsa calităţii procesuale pasive, pe motiv că nu se poate dovedi că el este
continuatorul personalităţii juridice a adevăratului proprietar al terenului. Aşadar, joc de tipul:
„nu încerc să dovedesc faptul că terenul îmi aparţine; deci, acţiunea în constatarea uzucapării
proprietăţii terenului nu-mi poate fi opusă”, joc în care judecătorii recursului – spre deosebire
de instanţa fondului şi de cea a apelului – intră fără a ezita prea mult. Dând dovadă de o
„precauţie” ieşită din comun – şi temătoare că, la rigoare, terenul în litigiu nu este chiar
terenul moştenit de pârât, ci un altul – instanţa respinge cererea recurentei, invocând motive
precum acela că, deşi terenul a fost menţionat în compunerea masei succesorale rămase în
urma autorului pârâtului, „certificatul de moştenitor nu are dovada unui titlu de proprietate”,
ceea ce ar putea însemna că existenţa – în patrimoniul pârâtului – a dreptului de proprietate
asupra terenului este îndoielnică.
1
Decedată în cursul judecării litigiului, locul său procesual fiind luat de către cei doi
moştenitori. Din datele speţei rezultă că aceasta încheiase, la un moment dat, un
antecontract de vânzare-cumpărare (în calitate de potenţială cumpărătoare) cu
proprietarul terenului, în contextul în care Legile nr. 58 şi 59 din 1974 interziceau
înstrăinarea terenurilor între vii, aspect care justifică şi posedarea continuă a terenului,
începând de atunci, de către reclamantă.
2. Verdictul este uluitor: dacă pârâtul eşuează – din diferite motive (inclusiv din cel al
neglijenţei ori relei sale credinţe) să probeze calitatea sa de proprietar, reclamantul pierde
acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. De ce? Instanţa
recursului ne lămureşte: reclamantului nu-i este permis să câştige – în pofida posedării
neîntrerupte şi neechivoce a terenului, vreme de 30 ani – cât timp există riscul ca, ulterior, să
apară „adevăratul proprietar” (evident, altul decât pârâtul cu care s-a judecat uzucapantul). Să
nu ne lăsăm, totuşi, înduioşaţi de raţionamentul prudent al instanţei, care, de altfel, numai
unul corect nu poate fi. Dacă, posterior admiterii acţiunii în ipoteza dată, reclamantul
uzucapant câştigător este chemat în judecată, printr-o acţiune în revendicare –
imprescriptibilă, după cum bine se ştie – de către adevăratul proprietar (rezultând că, în
primul litigiu, s-a judecat cu un fals sau aparent proprietar), rezolvarea este mult mai simplă
decât lasă instanţa recursului să se înţeleagă. Fiind pârât în această a doua acţiune (în
revendicare), uzucapantul va invoca excepţia dobândirii proprietăţii prin uzucapiune, context
în care, în chip evident, soluţia instanţei din primul litigiu nu-i este de vreun folos. Adevăratul
proprietar (reclamant al acţiunii în revendicare) are, la rândul său, şansa de a răsturna, prin
probe, susţinerile pârâtului uzucapant legate de continuitatea şi neechivocul posesiei2.
2
Cf. L. Pop, L.-M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 285 şi urm.
3. Nimic complicat, aşadar. Uzucapiunea are ca efect major acela de a permite noului
proprietar să opună dreptul său celui care invocă un drept real imobiliar concurent3. Apelul
noului proprietar la efectele uzucapiunii produse în favoarea sa este posibil la nesfârşit,
contra oricărui alt concurent, de fiecare dată ultimul putând proba (sau nu) breşe în
continuitatea ori neechivocul posesiei, ceea ce echivalează – în acel caz – cu
nerecunoaşterea, de către instanţă, a uzucapării imobilului. Evident că ar fi de preferat ca
litigiul să se poarte, din start, între cel care invocă uzucapiunea şi fostul (veritabil)
proprietar, care este astfel sancţionat pentru neglijenţa sa. Numai că – dacă din diferite
pricini4 – cel care tinde să uzucapeze se judecă împotriva unui fals proprietar (care, prin
ipoteză, îi contestă uzucaparea proprietăţii), soluţia – în acea speţă – ar trebui să depindă de
maniera în care aşa-zisul proprietar se apără, răsturnând condiţiile uzucapiunii invocate de
adversar, şi nu de modul – poate, imperfect – în care reuşeşte să-şi probeze propriul drept de
proprietate.
3 Cf. Ch. Larroumet, Droit civil, tome 2, Les Biens. Droits réels principaux, 3e édition,
Ed. Economica, Paris, 1997, p. 230.
4
Pârâtul este un fals proprietar (a); pârâtul refuză în mod deliberat să probeze calitatea
sa de proprietar (b); pârâtul nu poate dovedi, cu mijloacele probatorii de care dispune,
calitatea sa de proprietar (c) etc.
În caz contrar, rezolvarea ar stârni zâmbete până şi unui începător: (1) reclamantul uzucapant
sfârşeşte prin a pierde procesul nu pentru că el însuşi nu a probat o posesie utilă, continuă şi
neechivocă (dovadă nerăsturnată de adversarul său), ci pentru că pârâtul nu a fost capabil să-
şi dovedească proprietatea; (2) concursul între cei doi posibili proprietari (uzucapantul şi
fostul proprietar) ar fi câştigat de către „fostul proprietar”, pentru motivul că ultimul nu a
reuşit să-şi dovedească proprietatea; (3) în chipul cel mai bizar cu putinţă, cel care nu
reuşeşte să-şi probeze dreptul (ori să demonteze pretenţiile celuilalt) este declarat câştigătorul
procesului; (4) orice acţiune în constatarea dobândirii proprietăţii imobiliare prin uzucapiune
ar putea fi uşor câştigată de către pârât printr-o tehnică simplă: neaducerea de probe în sensul
calităţii sale de „fost proprietar sancţionat”5.
5
Evident că acest succes facil nu-i va fi pârâtului de mare folos, în viitor: pentru
evacuarea uzucapantului, va fi nevoit să-l acţioneze ulterior în judecată, printr-o
acţiune în revendicare, prilej cu care problema uzucapiunii va reapărea în discuţie, sub
forma unei excepţii.
4. Instanţa de recurs se lasă intimidată de gândul că, dacă admite acţiunea reclamantului în
constatarea uzucapiunii contra unui aparent proprietar, hotărârea sa ar putea bloca – în vreun
fel – o viitoare acţiune a adevăratului proprietar. În mod evident, temerea instanţei de recurs
este lipsită de suport. În niciun chip, admiterea prezentei acţiuni a reclamantului nu ar fi putut
priva, de dreptul de proprietate, patrimoniul adevăratului proprietar – presupunând că acesta
ar fi, în speţă, altul decât pârâtul. Asupra acestui din urmă patrimoniu, decizia instanţei nu ar
fi reverberat deloc. Acţiunea în revendicare a veritabilului proprietar este imprescriptibilă şi
ar fi presupus eventuala invocare, din nou, de către pârât a condiţiilor uzucapiunii (pe cale de
excepţie, de această dată), în contradictoriu cu acest reclamant (prilej cu care posesia sa s-ar
putea dovedi, la rigoare, a nu fi fost continuă, dacă noul reclamant probează acţiuni
întreruptive de posesie întreprinse contra celui care tinde să uzucapeze).
Dacă, de fiecare dată când este confruntată cu rezolvarea unei acţiuni în constatarea
uzucapiunii, instanţa refuză soluţionarea, pe motiv că există riscul – abstract – ca undeva să
se afle „adevăratul” proprietar al bunului, iar pârâtul să fie un „aparent” proprietar, unde vom
sfârşi? Decizia comentată aminteşte, din nefericire, de povestea drobului de sare a cărui
prăbuşire – mai mult sau mai puţin posibilă – asupra copilului este prematur deplânsă de
doicile acestuia. Un calcul simplu al probabilităţilor pare să dea dreptate judecătorilor
recursului. O aplicare logică a regulilor tehnice (guvernând materia uzucapiunii şi a acţiunii
în revendicare) va dovedi că ceea ce pare a fi prudenţă, este doar o nefericită eroare.
asistent univ. Juanita GOICOVICI
Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai
Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 6 din data de 31 august 2007

S-ar putea să vă placă și