Intre datorie si pasiune. Volumul I - 1904-1939: Insemnari zilnice

CAROL AL II-LEA AL ROMÂNIEI – PORTRETUL UNUI REGE CONTROVERSAT

Dr. Narcis Dorin Ion

Dintre toți suveranii României, regele Carol al II-lea a fost, fără îndoială, cel care a provocat în rândul contemporanilor cea mai variată gamă de sentimente, de la adulație la contestarea violentă, fiind văzut când ca un salvator, când ca un demon. Aceasta datorită caracterului său complex, pe care am reușit să-l deslușim în ampla monografie pe care i-am închinat-o recent: Carol al II-lea al României. Un rege controversat, vol. I-V, Onești, Editura Magic Print, 2020-2021 (2.138 p.). Regele Carol al II-lea rămâne și azi, la 70 de ani de la moarte, un personaj controversat, grație vieții tumultuoase, plină de contradicții, pe care destinul i-a hărăzit-o. Vom încerca, în această succintă portretizare*, să descifrăm caracterul acestui suveran, analizând cele două aspecte ale vieții sale: viața particulară și viața politică, sau, altfel spus, regele Carol al II-lea ca personaj aventurier al epocii sale și ca om politic.

Cel de-al treilea rege al României s-a născut la Castelul Peleș, în ziua de 3/15 octombrie 1893, la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria părinților săi, principele moștenitor Ferdinand și principesa Maria. A fost primul dintre cei cinci copii pe care i-a avut cuplul princiar, fiind urmat de Elisabeta (1894), Marioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) și Mircea (1913). Cât a fost copil, nu a creat dificultăți familiei, problemele începând să apară odată depășită vârsta adolescenței. De tânăr a avut o fire pasională, fiind preocupat de vânătoare, mașini, filatelie și, nu în ultimul rând, de grațiile feminine. De altfel, aceasta a fost pasiunea care l-a făcut celebru, dar care i-a creat și cele mai multe probleme, ducându-l până la renunțarea la succesiunea la tron.

A fost o fire complexă, măcinată de contradicții. Contemporanii au încercat să-i contureze portretul, folosind cele mai diverse epitete pentru a-l caracteriza. Remarcabilul portretist Constantin Argetoianu ni-l prezintă astfel în memoriile sale: „Înalt și bine prins, fața lui rotundă și bălașă, scăldată în lumina ochilor albaștri și buni, nu trădează nici anomalii morale, nici perversități cerebrale. Prin afabilitatea cu care întâmpină pe oricine, cucerește din primul moment pe interlocutorii săi. Și cu cât vorbește cineva cu dânsul, cu atât impresia unui robust bun-simț, unui excepțional dar de judecată și unei neașteptate întinderi de cunoștințe crește".

„Cine e Carol? - se întreba Grigore Gafencu în jurnalul său, creionându-i portretul psihologic: „O înfățișare excelentă - prestanță, ținută, grație, o inteligență vie - bine pregătită, bine documentată, o atitudine energică și hotărâtă. Pe lângă acestea, o indiscutabilă abilitate: primește bine pe cine nu iubește. E rege. La vorbă, adesea la gânduri, seamănă cu regina Maria. O picătură de sânge Romanov mai mult ². Nuanțări precise aduce Mihail Manoilescu, care l-a cunoscut destul de bine: „A fost și demon, și erou; și întruchipare a puterilor întunericului, și arătare luminoasă, deschizătoare de zări mai bune. Carol nu poate fi prins și exprimat în formule simpliste, ca un personaj de melodramă care întruchipează sau tot răul, sau tot binele. Și nu poate fi înțeles dacă nu este judecat în același timp cu toată societatea românească, care l-a hulit sau l-a adulat, exagerându-i de atâtea ori scăderile sau trecându-i în sarcină propriile ei păcate"³.

Interesant este și portretul făcut lui Carol al II-lea de către fiul său, regele Mihai I: „El avea o personalitate marcată de contraste violente. Pe de o parte, era o persoană extrem de cultivată, care vorbea mai multe limbi și a cărei conversație era întotdeauna deosebit de strălucitoare. Atunci când vorbea, aveai impresia că asculți un profesor universitar. În schimb, din punct de vedere uman, el avea, nu știu de ce, unele înclinații bizare, în totală opoziție cu marea sa cultură și mai ales cu responsabilitățile sale. Ducea, de fapt, o viață dublă, fără să accepte să-și sacrifice existența privată celei publice"⁴.

Din cele patru portrete de mai sus se pot extrage câteva calități ale regelui Carol al II-lea, pe care nici cei mai încrâncenați dușmani nu i le-au putut contesta. Anume: inteligența superioară, abilitatea politică (a fost, poate, cel mai abil dintre suveranii României), cultura bogată și variată, atitudinea energică (ce va explica unele dintre măsurile luate după 10 februarie 1938). Defectele (câte vor fi fost) au fost prea mult arătate în istoriografia de dinainte de 1989 (o anumită parte a ei, interesată în a demonstra că domnia lui a fost pacoste pentru România) pentru a mai prezenta vreun interes în acest eseu biografic.

Trecând acum la viața-i tumultuoasă, plină de patimi omenești, trebuie spus că prima pasiune... feminină a tânărului principe a fost Ella Fillitti, alintată de el cu diminutivul „Păsărica. Aceasta este eroina centrală a însemnărilor lui zilnice din anul 1914 și pentru ea, tânărul Carol se gândește chiar să rupă relațiile cu familia. „Dacă aș rupe-o cu familia, pentru că aș avea puterea să-i părăsesc, ne-am putea căsători și tu ai putea deveni cu adevărat regina mea, iar visul acesta scump îmi pare realizabil – scria el în 27 aprilie 1915⁵.

Totuși, nu va face gestul de a părăsi Familia regală acum, rezervându-și-l pentru anul 1918, după ce a cunoscut-o pe Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino, prima femeie care a avut o influență decisivă asupra viitorului rege. Considerând, în contextul greutăților anului 1918, că șansele monarhiei în România sunt reduse (declarase că în 20 de ani România va fi republică), principele Carol a decis să-și trăiască viața așa cum credea de cuviință. Ca urmare, într-un gest iresponsabil, și-a părăsit, la 27 august 1918, unitatea militară pe care o comanda onorific (Regimentul 8 Vânători) și, la 31 august, s-a căsătorit la Odessa cu Zizi Lambrino, căsătorie morganatică din care va rezulta și un copil, Mircea Grigore Lambrino (născut la 8 ianuarie 1920). Cum acțiunea principelui Carol se încadra limpede, conform Codului militar, în categoria „dezertare, regele Ferdinand I, șeful suprem al armatei, a convocat un „consiliu al generalilor (la care au participat generalii Hârjeu, Coandă, Văitoianu, Grigorescu), pentru a decide soarta „dezertorului. „Verdictul dat de suveran a fost 75 de zile de „arest la Mănăstirea Horația (județul Neamț), începând cu 9 septembrie 1918, „prizonierul princiar neputând părăsi „închisoarea", dar putând primi vizite.

Deși închis la mănăstire, principele Carol nu-și pierde speranța că vor veni și zile mai bune. „În ciuda și în pofida tuturor răilor, tu ești și vei rămâne soția mea, numai a mea, dragostea și tovarășa vieții mele. Vor vedea într-adevăr că a ne separa cu forța nu servește la nimic – nota el, optimist, chiar în prima zi de arest.⁶ Despărțirea de Zizi trebuie să fi fost dureroasă, devreme ce întâlnim notații dramatice ca aceasta: „Biata mea inimă se sfărâmă, viața mea nu mai există (...) nu sunt decât un biet copil abandonat cruntei mele soarte. Nu am forța să mă revolt, sunt sfărâmat și mă prăbușesc⁷. Familia regală a făcut tot posibilul să-i zdruncine aceste păreri ferme, uzitând de dreptul de a-l vizita. Astfel, pe 14 septembrie, a primit o scrisoare de la tatăl său, care îi cere să renunțe la căsătorie, în interesul Familiei regale și al său. Reacția dură a tânărului îndrăgostit nu s-a lăsat mult așteptată: „Am răspuns Tatei că eu când mi-am dat cuvântul este lucru sfânt și că, de altfel, el m-a învățat mereu aceasta"⁸.

Peste numai două săptămâni, temperamentul principelui se va modera suficient, încât să declare în scris - la 29 octombrie - că nu se opune la anularea actului de căsătorie de la Odessa. Urmarea directă a acestui gest a fost eliberarea moștenitorului tronului. Peste ani, analizând relația ei cu principele Carol, Zizi Lambrino va scrie: „Fericirea noastră n-a ținut decât zece zile, zece zilișoare amărâte, rezumat al întregii mele vieți, după care nu am mai avut parte decât de amărăciuni și de dezamăgiri⁹. Nu numai că a renunțat la Zizi Lambrino, dar tot acum înregistrăm și prima renunțare la tron a lui Carol, la 1 august 1919, printr-o scrisoare adresată liderilor politici (Ferdinand I, Brătianu, Marghiloman, Take Ionescu, Iorga și Averescu) în care declara: „Renunț la calitatea mea de principe moștenitor al Coroanei României, atât pentru mine personal, cât și pentru descendenții mei¹⁰. În aceeași zi, i-a adresat soției lui, Zizi, o scrisoare prin care recunoștea copilul pe care aceasta îl va naște. Schimbător din fire, principele va reveni asupra acestor scrisori, considerându-le nule și neavenite (20 februarie 1920).

A doua zi, a plecat într-o „excursie de studii" în jurul Pământului, ce a durat 7 luni și a avut un itinerar extrem de interesant (Alexandria, Cairo, Assuan, Luxor, Colombo, Bombay, Delphi, Munții Himalaya, Singapore, Hong Kong, Canton, Shanghai, Osaka, Tokio, Yokohama, San Francisco, Chicago, Cleveland, New York, Londra, Paris). Excursia l-a vindecat pe principele Carol de pasiunea pentru Zizi Lambrino, al cărei loc în viața acestuia va fi luat, pentru câțiva ani, de principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit la 10 martie 1921. În urma unui aranjament regal, Zizi Lambrino a trebuit să părăsească țara, stabilindu-se în Franța, cu o frumoasă rentă viageră anuală de 110.000 de franci.

Nici căsnicia cu principesa Elena – perfect legală, de data aceasta – care părea a fi consolidată și prin nașterea principelui Mihai (la 25 octombrie 1921), nu a putut dura, din cauza nestatorniciei lui Carol, care în 1925, după spusele sale, sau mai devreme, după alte surse, a întâlnit-o pe Elena Lupescu, femeia ce-i va domina viața până la sfârșit și de care numai moartea îl va separa. Duduia - cum i se va spune - a fost, fără îndoială, persoana cea mai hulită, cea mai blamată, din timpul domniei lui, pentru influența ei - în general nefastă - pe care a știut să și-o exercite, dozat, asupra regelui. Ea a fost femeia pentru care Carol a renunțat în mod irevocabil la tron, devenind – după cum vom vedea – simplul cetățean Carol Caraiman.

Contemporanii au încercat diverse caracterizări ale Elenei Lupescu, dintre care desprindem câteva. După părerea marelui ziarist Pamfil Șeicaru, „Carol nu putea fi acaparat decât de o femeie care, admițând că n-ar fi avut un temperament excepțional, aducea o vastă experiență în legăturile cu bărbații, de pe urma cărora a căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleșugurile de alcov, știind să reîmprospăteze, până la epuizare, dorința partenerului, știind să-și domine oboseala, și care, în loc de un leșinat sentimentalism, să-l servească cu o pitorească trivialitate¹¹. Mihail Manoilescu, care a fost însărcinat să o aducă în țară pe Duduia, credea că „nenorocirea lui Carol a venit din faptul că Elena Lupescu a fost totdeauna prea puternică pentru a-l subjuga, dar prea puțin înzestrată cu perspicacitate, cultură și instinct, pentru a-l feri – cu obișnuita sensibilitate feminină - de primejdii și de oameni primejdioși. Căci, dacă influența ei era fatală și neînlăturabilă, ar fi fost bine cel puțin ca ea să se exercite cu acea comprehensiune și cu acel dar instinctiv de ghicire și de prevedere a evenimentelor, care este privilegiul cel mare al femeilor¹².

Pe același ton se situează și Constantin Argetoianu, când spune că „prezența Duduiei a fost un dezastru pentru rege, nu numai prin influența ei directă, dar și prin faptul că această prezență l-a izolat de elementele cinstite pe care le-ar fi putut atrage și l-a dat pe mâna lichelelor și escrocilor. (...) În câteva săptămâni [de la Restaurație - n.n.] banda neagră a pus stăpânire pe rege grație madamei și a izbutit să-l izoleze complet, săpând un șanț din ce în ce mai adânc în jurul lui"¹³. Nu aceeași imagine o are regele Carol al II-lea despre cea care-i va deveni, finalmente, soție. În 14 februarie 1940, la 15 ani de la prima lor întâlnire, suveranul va nota momentul aniversar în Însemnările zilnice: „A fost scris de mâna lui Dumnezeu ca așa să fie, 15 ani de când Duduia și cu mine nu ne-am despărțit și am înfruntat toate vicisitudinile, toate urgiile și unele adevărate bucurii cot la cot. Dragostea noastră a stat ca o stâncă neclintită împotriva tuturor valurilor vieții și a timpurilor. Legătura aceasta s-a cimentat atât de puternic, încât a rezistat la toate zilele de restriște, la toate durerile ce au fost provocate de alții. Ea este pentru mine chiar esența vieții mele, ea este talismanul cel mai divin și, în clipele de greutăți, este refugiul meu suprem. Această dragoste e așa încât nici nu pot concepe viața fără ea"¹⁴. Putem oare să nu credem în sinceritatea sentimentelor sale?

Pentru această femeie fatală, în numele acestei pasiuni puternice, principele Carol a renunțat pentru a treia oară la tron, la 12 decembrie 1925, de data aceasta în mod definitiv. Deși s-au făcut presiuni asupra lui și asupra Duduiei (căreia i s-a oferit o sumă de bani ca să plece în Franța), principele a fost de neînduplecat în atitudinea lui. Ar fi avut și alte motivații, între care și ura împotriva atotputernicului Ion I.C. (Ionel) Brătianu, a lui Barbu Știrbei, chiar a propriei mame, regina Maria. Nemaisuportând atmosfera de la Palatul Regal, principele Carol l-a pălmuit pe Știrbei, a apostrofat-o pe regină și i-a declarat regelui Ferdinand I - care îl trimisese ca reprezentant al său la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii: „De la Londra o să mă duc să mă plimb. Nu voi reveni atât de curând în țară. Am nevoie să respir, căci simt că mă înăbuș¹⁵. „Prințul a plecat din țară – scria Manoilescu – din cauza lui Ionel Brătianu și a Reginei Maria și, într-un moment de slăbiciune omenească, când s-a văzut în străinătate singur și părăsit, a comis imensa imprudență politică să se atașeze – de data aceasta adânc și exclusiv – de femeia a cărei tovărășie a putut fi, după aceea, cu atât succes speculată¹⁶.

Prin urmare, în fața hotărârii lui irevocabile de a renunța la tron (în scrisoarea către tatăl său, Carol cerea să fie „șters dintre membrii Familiei domnitoare a României, angajându-se să nu se întoarcă în țară „timp de zece ani, fără a fi chemat de cei în drept și fără autorizația Suveranului¹⁷), regele Ferdinand I și premierul Ion I.C. Brătianu au răspuns cu aceeași monedă, îndeplinindu-i dorința. La 31 decembrie 1925 a avut loc Consiliul de Coroană, care l-a decăzut pe principele Carol din drepturile sale și l-a proclamat ca moștenitor al tronului pe principele Mihai, fiul său. Decizia a fost confirmată de Corpurile legiuitoare – convocate la 4 ianuarie 1926 – care au modificat Statutul Casei Regale, l-au proclamat pe Mihai principe moștenitor, au acceptat renunțarea principelui Carol și au ales Regența (în situația în care principele moștenitor Mihai ar deveni rege înainte de majorat).

După toate aceste măsuri, Carol a putut trăi liniștit cu Duduia (la Paris sau în castelul Coesme) timp de doi ani, nemaipărând a fi măcinat de nicio ambiție politică. Va reveni totuși puternic în actualitatea politică românească odată cu moartea regelui Ferdinand I (20 iulie 1927), eveniment ce a trezit în el pe moștenitorul tronului dornic să se întoarcă la cârma țării, deși nu trecuseră decât doi din cei zece ani, în care se angajase să nu vină în țară. În țară, singurii adversari ai revenirii lui Carol pe tron erau liberalii, care doreau să-și mențină autoritatea pe care le-o conferea șefia Guvernului în fața unei Regențe neputincioase. De cealaltă parte a baricadei s-au situat numeroșii susținători ai fostului principe Carol, proveniți din cele mai variate categorii politice și sociale. Între carliști s-au remarcat Barbu Ionescu, Puiu Dumitrescu, Nicolae Gatoski, Mircea Mihail, Hugo Backer, reuniți în jurul exilatului de la Paris, într-o „curte regală" sui-generis, la care s-au adăugat și persoane din corpul diplomatic, ca Petre Ciolan, Alexandru Cretzeanu sau Nicolae Tătăranu. Și în țară, principele avea destui adepți, unii chiar de marcă, cum ar fi generalii Nicolae Condeescu, Paul Teodorescu, Gabriel Marinescu, Ernest Baliff, bancherul Aristide Blank, Nae Ionescu sau Mihail Manoilescu.

Pentru a menține ordinea stabilită prin Actul de la 4 ianuarie 1926, Ion I.C. Brătianu a ordonat o supraveghere atentă a tuturor mișcărilor pe care le făcea fostul principe în Franța, astfel încât Carol considera că „cei mai mari dușmani au fost Duca și Voinescu [șeful Siguranței – n.n.] care a fost scârbos; el a venit la Paris să organizeze rețeaua de minciuni. Duca este cel mai mare dușman al Dinastiei"¹⁸. Guvernul a introdus cenzura, pentru a putea controla întreaga presă care, în mare parte, se manifesta pentru revenirea prințului. Cu toată cenzura, după cum scria C. Argetoianu, „numai Viitorul liberal și Adevărul sub influența lui Stere erau anticarliste; toate celelalte gazete simpatizau cu prințul, mai mult sau mai puțin pe față, de teama cenzurii. Curentul carlist a mers astfel tot umflându-se și, cum era clandestin, putea deveni periculos. Guvernul s-a văzut silit să ia măsuri de reacție și, între altele, să extindă cenzura la toate gazetele și publicațiile"¹⁹.

Pentru a da o lovitură decisivă carliștilor, Brătianu nu a ezitat să ordone, la 23 octombrie 1927, arestarea lui Mihail Manoilescu, pe motiv că acesta urmărea schimbarea ordinii constituționale existente. Brătianu i-a mărturisit clar lui Argetoianu scopul acțiunii sale: „Eu vreau judecarea și condamnarea lui Manoilescu, fiindcă vreau să se știe că cu chestia asta nu se poate juca nimeni²⁰. Manoilescu a fost deferit justiției, dar procesul s-a încheiat cu achitarea lui, la 14 noiembrie 1927, ducând, într-un fel, la compromiterea guvernului. Peste numai zece zile, Ionel Brătianu va înceta subit din viață, lăsând Partidul Național Liberal singur în fața chestiunii deschise a revenirii pe tron a lui Carol. La Paris, supravegherea acțiunilor carliștilor a mai slăbit din intensitate după moartea liderului liberal, noul guvern – condus de Vintilă Brătianu – fiind preocupat mai mult să se mențină la putere și să facă față atacurilor concentrate ale opoziției național-țărăniste. În dorința de a ajunge la putere, Partidul Național Țărănesc nu a ezitat să se folosească și de „chestiunea Carol pentru a lovi în guvernul liberal. Astfel, în vara anului 1927, fostul principe moștenitor a fost vizitat la Paris de Virgil Madgearu, Mihai Popovici și Viorel Virgil Tilea, care i-au făcut cunoscută dorința lui Iuliu Maniu de a-l readuce pe tron, cu condiția despărțirii de Elena Lupescu.

După aceste discuții și alte negocieri care au urmat, s-a convenit ca principele Carol să vină la Alba Iulia, pe 6 mai 1928, când era programată marea manifestație a țărăniștilor, urmând ca la 10 mai să fie proclamat rege al României. De altfel, chiar Carol va declara la 29 aprilie, în Anglia: „Vreau să mă înapoiez prin voința voastră, spre a conduce România la locul ce i se cuvine în lume și spre a continua opera celor doi mari regi ai noștri. Doresc să mă înapoiez la copilul meu și să fac din el un demn urmaș al Dinastiei"²¹. Cu toată dorința lui și a țărăniștilor de a veni în țară, guvernul liberal, vigilent, a cerut Ministerului de Interne britanic să interzică decolarea avionului principelui Carol. Pentru discreditarea pretendentului la tron, guvernul va cere principesei Elena să divorțeze de Carol. Acesta a fost ultimul act al guvernului liberal împotriva fostului principe moștenitor, deoarece la 3 noiembrie 1928, Vintilă Brătianu a demisionat, fotoliul de premier fiind ocupat, peste numai o săptămână, de Iuliu Maniu.

Nemaiavând răbdare și apreciind că momentul e favorabil, Carol a decis să revină în țară, luând prin surprindere toate partidele politice.²² „Complotul – scria C. Argetoianu –, căci a fost un adevărat complot, a fost condus și realizat cu atâta discreție, încât nimeni n-a știut ceva până în ultimul minut. La București, guvernul și autoritățile s-au găsit brusc în fața faptului împlinit (...) Actul Restaurației, așa cum a fost săvârșit, a fost săvârșit cu mult curaj, dar și cu mult noroc²³. Carol a sosit în țară - după peripeții asupra cărora nu mai insistăm – pe 7 iunie 1930, aterizând la Vadul Crișului, de unde a doua zi a mers la București. Aici a avut convorbiri cu prințul Nicolae, cu Iuliu Maniu, cu Gh. Brătianu și alți oameni politici. Toți s-au pronunțat pentru proclamarea lui ca rege. Doar Partidul Național Liberal, prin glasul lui I.Gh. Duca, s-a pronunțat împotriva Restaurației. „Fapta de astă-noapte – aprecia Duca –, este cea mai primejdioasă consolidării noastre naționale și situațiunii țării în toate privințele²⁴.

La 8 iunie 1930, cele două Camere ale Parlamentului au decis anularea Actului de la 4 ianuarie 1926 și proclamarea lui Carol ca rege al României, principele Mihai primind titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În discursul pronunțat cu acest prilej, noul rege s-a declarat hotărât să strângă „într-un mănunchi pe toți cei care au voința și puterea de a colabora pentru propășirea patriei"²⁵. Începea, astfel, o domnie plină de controverse, supusă la numeroase atacuri și critici (multe dintre ele îndreptățite), cu realizări importante în cele mai diverse domenii, dar al cărei bilanț a fost totuși negativ: instaurarea regimului autoritar (chiar totalitar în ultima fază), distrugerea sistemului parlamentar pluripartidist și – fapt ce a dus la căderea regimului – prăbușirea granițelor naționale, prin voința dictatorilor Hitler și Stalin.

Printre primele măsuri pe care noul rege le-a luat a fost îndepărtarea tuturor funcționarilor de la Palat considerați nesiguri. Chiar Reginei Maria i-a fost interzis accesul la Palat sau desfășurarea vreunei activități politice, fiind nevoită să se mute la Balcic. „Faptul de a fi fost înlăturată de la putere – scria Grigore Gafencu – de la ce reprezenta pentru ea puterea, și anume influența ei continuă și directă, mai închipuită de altfel decât reală, asupra oamenilor și a lucrurilor și, mai ales, ofensa ce i s-a adus prin înlăturarea desăvârșită din viața publică și socială a lui Barbu Știrbei – legătură pe care regina o afișase cu o trufie regală, cu un splendid curaj... moral – au rănit-o adânc. E o furtună ce se stăpânește cu greu. O furtună în care clocotesc patimi trufașe, ambiții zădărnicite, porniri generoase, tot sufletul chinuit al unei femei de o uimitoare vitalitate"²⁶.

După ce s-a înconjurat de oameni fideli, regele Carol al II-lea nu a ezitat să o aducă în țară pe Elena Lupescu, deși îi promisese lui Iuliu Maniu că se va despărți de aceasta și își va reface căsătoria cu principesa Elena. La două luni de la Restaurație, Duduia sosea în țară însoțită de vechiul carlist Mihail Manoilescu. În același timp s-a constituit și mult hulita camarilă regală, alcătuită din mari industriași ca Aristide Blank („omul care a avut cea mai covârșitoare influență asupra regelui Carol al II-lea în primul an al domniei lui, după cum îl caracteriza Argetoianu²⁷), Max Auschnitt, Nicolae Malaxa, Nicolae Tabacovici, oameni politici ca Mihail Manoilescu sau Nae Ionescu, la care se adaugă oamenii de casă ai regelui: Puiu Dumitrescu, Gabriel Marinescu sau Felix Wieder, „cel mai inteligent printre aceste haimanale²⁸.

Prin toate aceste măsuri, noul regim a dovedit că este hotărât să o rupă cu trecutul și să arate că în istoria țării începea o „eră nouă. De altfel, cum bine preciza Petre Ghiață, „trăsătura dominantă care apare în toate manifestările noului regim o constituie negarea trecutului. Nimic din ceea ce creaseră, prin mintea și fapta lor, oamenii generației trecute – ai războiului glorios și unității românești – nu era demn de reținut, prețuit și continuat de reprezentantul noului regim și neofiții care se înregimentaseră între timp concepției apostatice, înălțată la rangul de dogmă în guvernarea țării²⁹. Această nouă atitudine s-a concretizat în campania dusă împotriva partidelor politice în vederea formării unui guvern de „uniune națională. De altfel, regele i-a spus lui Nicolae Iorga încă de la 8 iunie 1930: „Vreau un ministeriu de concentrare supt o conducere care să nu fie a unui șef de partid (...). Vreau ca ministeriul să nu fie dat în arendă unui șef de guvern; miniștrii care mă reprezintă pe mine eu să-i numesc³⁰.

Așa s-a și întâmplat, regele prezentându-i lui Iorga – căci acesta va fi șeful noului guvern – lista miniștrilor, pe care marele istoric a acceptat-o cu convingerea că va susține „ideea monarhică și persoana regelui, căruia îi aparține din toată inima ³¹. Guvernul de „uniune națională instaurat la 18 aprilie 1931 – confruntat cu marile probleme ale crizei economice, pe care nu le-a putut soluționa, și minat de permanentele contradicții dintre Iorga și Argetoianu – nu a putut rezista decât până la 31 mai 1932, regele fiind nevoit să revină la sistemul de conducere a țării prin partide politice, încredințând puterea țărăniștilor conduși de Alexandru Vaida Voievod. Nici acest guvern, pus față în față cu situația critică a țării, nu a durat prea mult, la 20 octombrie Iuliu Maniu preluând șefia cabinetului, pentru aproape trei luni. Desigur, perioadele scurte de guvernare, dar mai ales gravele probleme economice cu care s-au confruntat guvernele țărăniste au determinat eșecul lor și translația puterii către Partidul Național Liberal, care o va păstra timp de peste patru ani, până la alegerile din 1937.

Marea guvernare liberală – sub președinția lui I.Gh. Duca (asasinat de legionari în 29 decembrie 1933) și Gheorghe Tătărescu – a adus țării redresarea economică mult-dorită, conducând prin decrete-legi, fapt ce a dus la compromiterea Parlamentului. Aceasta a fost perioada în care regele, deliberat, a făcut tot posibilul pentru a submina regimul democratic, prin diverse metode: măcinarea partidelor democratice, prin crearea de breșe în sânul lor, sprijinirea unor organizații de dreapta (Frontul Românesc sau Partidul Național Creștin). Prilejul decisiv pentru instaurarea regimului autoritar – pe care Carol îl dorea încă din 1929, când declarase că „nu voi fi mirat dacă dictatura va trebui instaurată peste un an, poate chiar mai devreme"³¹bis – a fost reprezentat de alegerile din 20 decembrie 1937, care nu au dat câștig de cauză nici unui partid politic. În aceste condiții, regele Carol al II-lea l-a chemat la guvernare pe Octavian Goga, președintele Partidului Național Creștin, soluție provizorie ce a durat până la 10 februarie 1938, când guvernul a fost demis și s-a format cabinetul condus de patriarhul Miron Cristea, până la moartea sa (6 martie 1939).

Ce a reprezentat 10 februarie 1938 în istoria României? Răspunsul ni-l dă Armand Călinescu, omul forte al noului regim: „lovitură de stat, precizând că „Suveranul nu trebuie să asume o răspundere în cadrul noii rânduieli, dar trebuie ca altcineva decât Regele să răspundă personal³². Cu totul altă explicație va avea regele Carol al II-lea, imediat după sfârșitul războiului mondial: „Lumea democratică n-a auzit decât versiuni ale unor nemulțumiți și a adoptat formula lor, dictatura regelui Carol, fără a vedea adevăratul rost al acestei schimbări. Instaurarea noului regim în România a fost semnalul unei lupte înverșunate pentru salvarea țării și pentru curmarea unui rău care lua, din ce în ce, proporții mai îngrijorătoare"³³. Aluzia la lupta partidelor politice pentru putere era evidentă. Pe aceeași linie se situa și Mihail Manoilescu, care preciza în Memoriile sale: „Sunt și astăzi convins, după tot ce s-a petrecut de atunci încoace în România, că dacă cel de-al doilea Carol nu se întorcea la vreme, noi nu am fi putut rezista până la cel de al doilea război mondial, fără să nu fi sucombat sub o anarhie partidistă, care să deschidă mari porțile cetății pentru năvala anarhiei"³⁴.

Noul regim a fost instituționalizat prin Constituția redactată de Istrate Micescu și adoptată la 27 februarie 1938, conform căreia regele era declarat „capul statului, incumbându-i mult mai multe răspunderi directe, comparativ cu cele prevăzute în Constituția din 1923. Monarhia își asigura, astfel, o poziție dominantă în stat, Parlamentul, Guvernul și chiar puterea judecătorească fiind subordonate regelui. La 30 martie 1938 s-a instituit un nou organ permanent consultativ, Consiliul de Coroană, în aceeași zi fiind dizolvate și partidele politice, în locul cărora a apărut primul partid unic din istoria noastră, Frontul Renașterii Naționale (16 decembrie 1938), care chiar în prima lună a existenței lui a reușit să „adune peste 3,5 milioane de membri. Neputând căpăta consistența dorită de rege, Frontul se va transforma la 22 iunie 1940 în Partidul Națiunii, „partid unic și totalitar".

Regimul autoritar instaurat la 10 februarie 1938 – căci de un adevărat regim de dictatură nu poate fi vorba – s-a dovedit destul de instabil, de vreme ce până la 6 septembrie 1940 s-au succedat la cârma țării nouă guverne. Caracterul ambiguu al regimului a fost foarte bine conturat de Valer Pop: „La aparență, România era organizată ca un stat totalitar, cu toată lumea îmbrăcată la uniformă, cu salutul roman. Toate acestea erau însă o simplă spoială, care nu putea ascunde realitatea pentru observatorul perspicace. România făcea antisemitism de circumstanță, regim totalitar cu masoni și democrați cunoscuți și încerca să încropească o apropiere de Germania cu anglo și francofilii"³⁵.

În toată această perioadă, cu o obstinație demnă de o cauză mai bună, România a menținut tradiționala politică externă alături de Franța și Anglia, deși s-a văzut clar că sprijinul acestor două mari puteri – în cazul unei agresiuni – era inoperant și că Germania devenise factorul decisiv în politica europeană. În 1945, regele Carol al II-lea scria în lucrarea sa de analiză a politicii interbelice, În zodia Satanei: „Eram convinși că interesele României erau alăturea de marile democrații occidentale, că oricare ar fi fost greșelile din trecut, tot ele vor fi cele învingătoare, căci cine stăpânește mările stăpânește lumea, și acest stăpân era Imperiul britanic. Nu aveam decât un gând: să învingem toate rezistențele și, mai devreme sau mai târziu, să călăuzim destinele țării în lupta alături de apărătorii libertății³⁶. Totuși, în fața războiului, România a decis să adopte o poziție de neutralitate, la 6 septembrie 1939, atitudine căreia Armand Călinescu îi găsea următoarea justificare: „Nu puteam fi nici cu rușii, nici cu germanii. Dacă suntem cu rușii victorioși ne amenință bolșevismul. Dacă suntem cu germanii, victoria [lor înseamnă] subjugarea economică și apoi politică³⁷.

Cum pericolul unei agresiuni sovietice era mult mai iminent decât al uneia germane – agresiune pe care suveranul o și prevedea atunci când nota, la 1 ianuarie 1940, că „mi-e foarte teamă de o agresiune rusească și sunt convins că la ea se va adăuga și una bulgară³⁸ –, regimul a încercat, tardiv e adevărat, reorientarea politicii externe către Germania și Italia. La 24 noiembrie 1938, regele a avut o întrevedere cu Hitler la Berchtesgaden, dar rezultatele ei au fost anihilate de către decizia de a fi suprimați șefii Mișcării Legionare, care a produs o impresie nu prea plăcută la Berlin. Terorismului aplicat de stat legionarii i-au răspuns cu aceeași monedă, la 21 septembrie 1939 fiind asasinat premierul Armand Călinescu, care pentru Carol a fost „de neînlocuit. Puteam să fiu liniștit cu el, era energic, capabil, spirit politic clar care vedea departe și lua măsuri potrivite situației³⁹. Replica guvernului Argeșanu va fi dură, dar executarea fruntașilor legionari din țară nu a dus la niciun rezultat. Reconcilierea între Coroană și Mișcarea Legionară se va face abia în 1940, pentru a atrage simpatiile Germaniei, atât de necesare acum, când agresiunea bolșevică era iminentă. Trei lideri ai Mișcării (Horia Sima, Vasile Noveanu și Augustin Bideanu) vor ocupa posturi în guvernul Ion Gigurtu, instaurat la 4 iulie 1940, după ultimatumul sovietic.

Toate aceste măsuri s-au dovedit a fi tardive, deoarece în vara anului 1940, regimul carlist va primi lovitura decisivă, prin cedarea Basarabiei și apoi pierderea Ardealului. Cedarea fără luptă a Basarabiei – pe care întreaga țară a primit-o „cu o bărbăție demnă de cele mai mari tradiții ale neamului nostru, după aprecierea premierului Gheorghe Tătărescu⁴⁰ – i-a provocat regelui Carol al II-lea reacții dramatice, notate în jurnal: „Starea de suflet în care mă găsesc azi de dimineață este de nedescris, nu mă simt om, parcă s-a rupt ceva din mine. Sunt un oarecare care trebuie să-și facă datoria, atâta tot; parcă din mine a dispărut Eul. Tocmai la 20 de zile după ce ajunsesem la apogeul a 10 ani de muncă, cu rezultatele ce au fost, și acum prăbușirea, este parcă ceva ce nu pot suporta. Mi-e rușine de mine însumi, nu îndrăznesc să privesc pe cineva în față, totul mi se pare așa un coșmar, un lucru [pe] care niciun cuvânt omenesc nu îl poate descrie⁴¹. Motivația acceptării ultimatumului sovietic o prezintă foarte clar premierul acelor vremuri tragice, Gheorghe Tătărescu: „Am hotărât acceptarea sub presiunea forței și a violenței, împotriva dreptului și a dreptății. Am hotărât acceptarea care lasă deschise toate căile viitorului, preferând-o existenței care, deschizând drumul și altor agresiuni împotriva României, putea pune în primejdie ființa însăși a statului român. Am hotărât acceptarea pentru a menține intacte forțele armatei noastre, necesare apărării altor drepturi contestate ale neamului nostru"⁴².

Ca și cum o lovitură nu ar fi ajuns, la 30 august 1940 a urmat a doua, prin Dictatul de la Viena, prin care Ribbentrop și Ciano rupeau din harta României partea de nord-vest a Ardealului pentru a o oferi Ungariei horthyste. În fața acestei supreme încercări, regelui Carol al II-lea i-a trecut prin minte chiar ideea de a abdica: „Mă chinuie de ieri gândul dacă n-aș face mai bine să renunț la toate și să fac gestul suprem de a abdica. Simt că în zilele ce vor veni se va acumula așa o cantitate de ură împotriva mea, încât cu greu voi putea ține capul sus⁴³. Premoniția ultimului suveran al României Mari avea să se îndeplinească peste numai câteva zile, la 6 septembrie 1940, când s-a jucat actul final al dramei: translarea puterii către regele Mihai I. „Întreaga abdicare – nota Mihail Manoilescu – a fost extrem de ușoară, pentru că toate condițiile prealabile erau date. Este o piesă care nu s-a jucat nici în stradă, nici în cazărmi și n-a avut aspecte materiale concrete impresionante. Este o piesă care s-a jucat exclusiv în sufletele oamenilor. Regele era acolo demult dărâmat, distrus, detestat. Regele nu se mai putea sprijini nici pe iubire, nici pe respect, nici măcar pe vreo convingere în vreo necesitate de stat care ar pleda pentru susținerea lui⁴⁴.

Astfel își încheia domnia cel mai controversat rege al României, care „după zece ani de străduință, zece ani de luptă și de muncă, prin focurile concentrate ale dușmanilor de afară și dinăuntru" se vedea „din nou pus pe drumuri, din nou un pribeag pe drumuri străine", după cum nota, plin de amărăciune, în jurnal⁴⁵.

După abdicare, viața lui Carol își continuă cursul aventuros alături de Elena Lupescu și Ernest Urdăreanu. Cei trei părăsesc România în condiții nu tocmai plăcute, trenul regal fiind urmărit de legionari până la ieșirea din țară. „Intrând în gara Timișoara – scrie Carol în jurnalul său – simt cu disperare că trenul încetinează. Deodată aud focuri, sunt pocniturile caracteristice care mi-au rămas în urechi din zilele trecute din București, plesnitura seacă și ascuțită a armelor gardiștilor. (...) Ce a fost în sufletul meu, numai Dumnezeu știe: o jale de nedescris și o scârbă cum nu se mai poate. M-a apucat o tristețe sufletească nesfârșită, gândindu-mă la tot ce m-am sforțat să fac în acești 10 ani și la ce recunoștință culeg: gloanțele unor tineri rătăciți și descreierați"⁴⁶. Cu toate acestea, au ajuns cu bine în Italia (în 8 septembrie), trecând apoi – prin sudul Franței – în Spania, unde s-au cazat la Hotelul Sitges din Barcelona (în 12 septembrie 1940).

După cum reiese din însemnările sale, pentru regele Carol al II-lea, Spania a fost ca o închisoare, din care va încerca – și în cele din urmă va reuși – să fugă. Viața în Spania nu i-a oferit prea multe bucurii, în afară de întâlnirile cu mătușa sa Beatrice de Saxa-Coburg și cu Alfonso de Orléans y Borbon, care l-au făcut să se simtă mai puțin izolat în lumea iberică. În rest, după cum nota la 7 octombrie 1940, „tot aceeași viață monotonă și tâmpită: somn, mâncare și pichet"⁴⁷. Cei trei nu au rezistat prea mult în Barcelona și, pe 12 octombrie, ajung la Sevilla, unde rămân până în martie 1941. Din Sevilla, fostul suveran a făcut numeroase intervenții pe lângă ministrul de externe spaniol, Ramon Serrano-Suñer, și chiar pe lângă Francisco Franco personal, pentru a obține aprobarea de a părăsi Spania și a trece în Portugalia. Cum răspunsul era mereu amânat, Carol a trebuit să se mulțumească cu viața monotonă alături de Duduia, Urdăreanu fiind plecat în Portugalia pentru a pregăti terenul în vederea sosirii regelui.

Fostul suveran s-a arătat extrem de interesat de evoluția politică din România, nescăpând nicio ocazie de a critica violent regimul instaurat la 6 septembrie 1940. Prilejul i-a fost oferit de asasinatele comise de legionari la Jilava, Snagov și Strejnicul. „Biata țară – intră într-un ciclu oribil de sânge – scria regele în 27 noiembrie, adăugând: „Mi-e inima și sufletul îndoliat de aceste morți. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru odihna sufletelor lor⁴⁸. Peste numai o zi, Carol află de asasinarea lui Nicolae Iorga, fostul său profesor și colaborator apropiat: „Această știre m-a trăznit și, când am auzit-o la Radio, am amuțit; depășește orice imaginație ca scârboșenie. Este o infamie fără margini"⁴⁹.

Până când va pleca în Portugalia, în martie 1941, „viața se petrece tot în așteptare – după cum scrie la 7 decembrie. Azi a fost din nou una din acele zile îngrozitoare în care nervii se macină întruna. Așteptare, amânare, iată tot ce soarta ne-a rezervat⁵⁰. Totuși, destinul le va oferi și unele bucurii, cum e cea din ziua plecării în Portugalia, 3 martie 1941: „Este ziua cea mare, ziua în care, în sfârșit, am scăpat de acel nemaipomenit surghiun și mizerie, ziua în care, după 6 luni, în sfârșit, am văzut din nou zorile libertății⁵¹. Fuga a fost cu adevărat rocambolescă: luând cu ei bijuteriile și banii, Carol și Duduia au trecut granița spaniolo-portugheză pe la Badajoz, înghesuiți în fundul unei mașini, „o hărdăbanță veche, de fabricație americană"⁵², condusă de un specialist în asemenea acțiuni, contrabandistul Rente. Acțiunea nu ar fi reușit fără sprijinul unor personaje pitorești – colonelul Jurawski, dl. și dna. Joly –, care au trecut în Portugalia o parte a bagajelor suitei regale.

Portugalia a fost doar o țară de tranzit pentru că, abia sosit, Carol a și solicitat acordarea vizei pentru a se stabili în Canada, dar a fost refuzat de englezi și de americani, optând în final pentru Cuba, după ce și alte state (Chile, Argentina, Brazilia și Mexic) refuzaseră să-l primească. După exact două luni de stat în Portugalia, Carol, Duduia și Urdăreanu s-au îmbarcat – în ziua de 3 mai 1941 – la bordul vasului „SS Excambion, cu destinația Cuba. Astfel, regele părăsește, pentru mai bine de 6 ani, Bătrânul Continent. „Părăsim Europa – notează el. Cu adevărat începe pentru noi pribegia: experiențe noi, nu numai țări cari ne sunt necunoscute, dar și oameni, obiceiuri, cari sunt altele decât acelea la care am fost obijnuiți. Oare vom fi noi mai liniștiți, mai fericiți pe acele meleaguri, despre care cărțile de povești spun atâtea minunății?⁵³.

Timp de o lună, până la 3 iunie, când ajung la Havana, Carol și însoțitorii săi au ocazia să admire peisaje mirifice, necunoscute până atunci: Insulele Bermude, Virgine, Antigua, Santa Lucia și Trinidad. La Havana au stat aproape două luni, până la 26 iulie, când au pornit spre portul Vera Cruz din Mexic. În scurtul timp cât a stat la Havana, Carol a fost primit de mai multe ori de președintele cubanez, Fulgencio Batista. Periplul a continuat până în Mexic, unde au ajuns pe 28 iulie, stabilindu-se mai întâi la Puebla și apoi în Mexico. În cele din urmă și-au fixat reședința la Coyoacan, prima capitală din vremea lui Cortez.

În Mexic – unde va rămâne până în 1944 –, Carol și-a diversificat activitatea, scăpând de plictiseala ce-l copleșea în Spania. Are mai multe întâlniri cu președintele statului, Manuel Avila-Camacho, care-i face impresia unui „om deștept și cu un spirit vioi⁵⁴. Meloman pasionat, fostul rege participă la concertele unor interpreți de renume, cum ar fi Yehudi Menuhin (pe care l-a și primit la o serată, rămânând „adânc impresionat de splendoarea acelei muzici și de amintirile acelor vremuri⁵⁵), Claudio Arrau, Bronislaw Hubermann sau Alexander Brailowsky, pentru a nu cita decât câteva exemple notabile.

Domeniul în care Carol s-a manifestat cel mai pregnant, cât a stat în Mexic, a fost cel politic. Intenția regelui a fost de a se pune în fruntea unei mișcări a românilor din diaspora, care să lupte – la fel ca „Franța Liberă a generalului Charles de Gaulle – alături de Aliați. În acest sens, nota în jurnal la 21 octombrie 1941: „Intenția mea [este] de a crea un Consiliu Național al «României Libere», care să aibe drept scop eliberarea Țării și a lui Mihăiță de sub jugul nazist, reașezarea lui Mihăiță în toate drepturile lui suverane și pregătirea viitorului României alăturea de Aliați⁵⁶. Într-o declarație de la sfârșitul lui 1941, Carol vorbea de un „guvern român în exil care va lupta pentru dezrobirea României"⁶⁷.

Cum nu avea dreptul să desfășoare activități politice, regele a acționat pentru crearea acestui comitet prin intermediul a doi preoți români din S.U.A.: Glicherie Moraru și Ștefan Opreanu, care – cu fondurile primite de la fostul suveran – au reușit să înființeze la Detroit Comitetul „României Libere, care scotea și un ziar propriu, „Glasul românesc. Intermediari între comitet și rege erau Ernest Urdăreanu, Ion Pangal, Radu Irimescu și Victor Cădere. Pentru a cunoaște poziția Londrei și a Washingtonului față de acțiunea lui, Carol a trimis scrisori celor două ministere de externe, precum și regelui George al VI-lea al Marii Britanii și președintelui american Franklin Delano Roosevelt. Cercurile autorizate engleze au anunțat că „mișcarea lui nu este agreată de guvern și nu se va bucura de sprijinul suveranului britanic. Nici americanii nu au fost prea încântați de intențiile lui Carol, Sumner Welles, subsecretar de stat, anunțând la 13 februarie 1942 că regele este o persoană indezirabilă în S.U.A., al căror guvern „nu agreează ideea ca el să conducă organizația românilor liberi, după cum nu agreează nici ideea organizației ca atare⁵⁸. De altfel, în S.U.A. mai exista o a doua organizație a românilor liberi – la concurență cu cea a lui Carol – Comitetul Național Român, creat la Cleveland, la 26 octombrie 1941, de către Citta Davila. La numai un an de la creare, mișcarea lui Carol a primit o puternică lovitură prin arestarea, la 17 noiembrie 1942, a celor doi preoți, Moraru și Opreanu, precum și a lui George Zamfir, editorul ziarului „Glasul românesc, care au fost acuzați de către guvernul american că au acționat „ca agenți ai unei puteri străine⁵⁹, fiind condamnați – în 8 ianuarie 1945 – la câte cinci ani de închisoare și amendă.

Dezamăgit de toate aceste acțiuni ostile, dar și din cauza stării sănătății Duduiei (agravată de clima mexicană), în 1944, regele Carol al II-lea părăsește Mexicul și se stabilește în Brazilia, unde va rămâne timp de trei ani. Aici îl prinde sfârșitul războiului, de aici expediază numeroase telegrame de felicitare către Churchill, George al VI-lea, Charles de Gaulle sau Mihai I, fiul său, și tot aici începe să redacteze lucrarea În Zodia Satanei, o analiză a politicii internaționale în perioada interbelică. Rio de Janeiro este și orașul în care Carol s-a căsătorit cu Elena Lupescu, la 7 iulie 1947. Peste doi ani, în august 1949, în Portugalia de data aceasta, cei doi se vor cununa și religios, slujba fiind oficiată de preotul Martinian Ivanovici.

Ultimii ani ai vieții, Carol și i-a petrecut în Portugalia, patria bunicii sale paterne, unde obținuse autorizația de rezidență și își cumpărase o vilă la Estoril. Aici a murit, în urma unui atac de cord, la 4 aprilie 1953, fiind înhumat la Mănăstirea Sao Vicente din Lisabona, lângă regii Portugaliei. Duduia i-a supraviețuit până la 7 iulie 1977. Abia în 2013, cei doi iubiți își vor găsi odihna veșnică în pământul României, la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Ca încheiere a acestui scurt portret al lui Carol al II-lea, ni se par extrem de potrivite cuvintele lui Mihail Manoilescu: „Carol era un om care iubea această Românie, cum n-au iubit-o mulți dintre cei mai buni români; suferea pentru orice atingere de prestigiu a ei; avea ambiții mari și visa la o promovare europeană a poporului nostru, cum nu mai avusese parte în istoria lui"⁶⁰.

NOTE

* Acest articol – revizuit și ușor adăugit, în vederea prefațării Însemnărilor zilnice ale regelui Carol al II-lea – a fost publicat inițial, cu titlul Un profil istoric – regele Carol al II-lea, în revista „Studii și Articole de Istorie", LXIII, 1997, p. 65-80.

1. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, volumul al IX-lea, partea a VIII-a (1930-1931), ediție și indice de Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 1997, p. 65-66

2. Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929-1939, ediție de Stelian Neagoe, București, Humanitas, 1991, p. 18.

3. Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, ediție de Valeriu Dinu, București, Editura Enciclopedică, 1993, p. 95-96.

4. Mihai al României, O domnie întreruptă, Convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces, București, Editura Libra, 1995, p. 30-31.

5. Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. I (1904-1939), ediție de Marcel-Dumitru Ciucă și Narcis Dorin Ion, București, Editura Silex, 1995, p. 4.

6. Ibidem, p. 49.

7. Ibidem, p. 52.

8. Ibidem, p. 58.

9. Paul al României, Carol al II-lea, rege al României, traducere de Ileana Vulpescu, București, Editura Holding Reporter, 1991, p. 35.

10. Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 172.

11. Pamfil Șeicaru, Istoria Partidelor Național, Țărănist și Național Țărănist, Madrid, Editura „Carpații" - Traian Popescu, 1963, vol. II, p. 111

12. Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, p. 104

13. Constantin Argetoianu, Memorii, vol. IX, p. 67.

14. Carol al II-lea, Însemnări..., vol. II (1939-1940), București, Editura „Șansa SRL", 1996, p. 106.

15. Ioan Scurtu, op cit., p. 109.

16. Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, p. 99.

17. Apud Ioan Scurtu, op cit., p. 191

18. Carol al II-lea, Însemnări..., vol. I, p. 114.

19. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VII, partea a VI-a (1923-1926), ediție de Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 1996, p. 254.

20. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VIII, partea a VII-a (1926-1930), București, Editura Machiavelli, 1997, p. 161.

21. Ioan Scurtu, op cit., p. 261.

22. Carol al II-lea, Însemnări..., vol. I, p. 134.

23. Constantin Argetoianu, Memorii, vol. IX, p. 29.

24. Ioan Scurtu, op cit., p. 307.

25. Ibidem, p. 314.

26. Grigore Gafencu, op cit., p. 85.

27. Constantin Argetoianu, Memorii, vol. IX, p. 71.

28. Ibidem, p. 67.

29. Petre Ghiață, Istoria unui deceniu (1930-1940), în Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a, noiembrie 1933 - septembrie 1940, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 97.

30. Ioan Scurtu, op cit., p. 324.

31. Ibidem, p. 341.

31 bis. I. Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, București, Editura Danubius, 1991, p. 89.

32. Armand Călinescu, Însemnări politice 1916-1939, ediție de Al. Gh. Savu, București, Humanitas, 1990, p. 387.

33. Carol al II-lea, În Zodia Satanei. Reflexiuni asupra politicii internaționale, ediție de J. Rotaru, T. Velter, H. Șerbănescu, Editura Universitaria, 1994, p. 95.

34. Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, p. 106.

35. Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, ediție de N. Mareș, Editura Colosseum, f.a; f.l. p. 30.

36. Carol al II-lea, În Zodia Satanei... , p. 133.

37. Armand Călinescu, Însemnări..., p. 391.

38. Carol al II-lea, Însemnări..., vol. II, p. 83.

39. Ibidem, p. 5.

40. Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, ediție de Sanda Tătărescu-Negropontes, studiu introductiv de Nicolae-Șerban Tanașoca, București, Editura Enciclopedică, 1996, p. 237.

41. Carol al II-lea, Însemnări..., vol. II, p. 205.

42. Gheorghe Tătărescu, op cit., p. 240.

43. Carol al II-lea, Însemnări..., vol. II, p. 251.

44. Mihail Manoilescu, Memorii, vol. II, p. 391.

45. Carol al II-lea, Însemnări..., vol. II, p. 257.

46. Ibidem, p. 262-263.

47. Ibidem, p. 283.

48. Ibidem, p. 323.

49. Ibidem, p. 324.

50. Ibidem, p. 329.

51. Carol al II-lea, Însemnări..., vol. III, (1941-1942), București, Editura Satya Sai, 1996, p. 55.

52. Ibidem, p. 59.

53. Ibidem, p. 102.

54. Ibidem, p. 170.

55. Ibidem, p. 250.

56. Ibidem, p. 206.

57. Valeriu Florin Dobrinescu, Emigrația română din lumea anglo-saxonă, Iași, Institutul European, 1993, p. 107.

58. Ibidem, p. 108.

59. Carol al II-lea, Însemnări..., vol. III, p. 434.

60. Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, p. 106.

Cuvânt introductiv

În ultimii ani a luat o mare amploare publicarea memoriilor, amintirilor, însemnărilor unor personalități care au ilustrat diverse domenii de activitate. Un interes aparte l-au prezentat consemnările oamenilor politici, îndeosebi ale acelora care au trăit în secolul al XX-lea, având în vedere complexitatea și, de ce nu, importanța evenimentelor la care au luat parte. Cu tot subiectivismul lor, mai ales atunci când se preconiza publicarea chiar de către autori, acest gen de documente nu poate lipsi dintre sursele documentare ale istoricului; el prezintă interes și pentru cititorul de istorie, care dorește să afle cum gândeau unii dintre cei mai de seamă înaintași ai noștri. Este explicabilă deci curiozitatea cu care au fost primite și însemnările de acest fel aparținând capetelor încoronate.

Dar, dacă memoriile regelui Carol I și ale reginei Maria au fost publicate încă în timpul vieții lor și ulterior au fost reeditate, acelea ale regelui Carol al II-lea au fost folosite numai parțial, în unele lucrări de istorie, o ediție completă neexistând încă.

Ne-am propus deci să realizăm ediția integrală a însemnărilor regelui Carol al II-lea. Urmărind concretizarea acestui proiect, am constatat că regele Carol al II-lea, influențat de bunicul și de mama sa, a început încă din tinerețe să țină un jurnal al evenimentelor la care lua parte. Am găsit asemenea însemnări începând din anul 1904 și, cu mai mici sau mai mari lipsuri, până aproape de moartea sa. Însemnările regelui Carol al II-lea cuprind, firesc, trei perioade: prima, de la 1904 și până la 8 iunie 1930, a doua, de la instalarea sa pe tronul României până la abdicare (1940), și a treia, după abdicare până în 1951. Însemnările sunt inegale ca valoare, acelea anterioare Restaurației de la 8 iunie 1930 fiind ale principelui moștenitor al tronului, neimplicat prea mult în problemele de conducere a statului, pe când cele de după ocuparea tronului sunt produsul omului aflat la cârma țării, iar acelea de după abdicarea sa, din 6 septembrie 1940, reprezintă trăirile și gândurile sale în legătură cu ceea ce se petrecea în patrie, dar și pe plan internațional.

Însemnările primei perioade nu le-am depistat în totalitate; am aflat numai fragmente din anii 1904, 1914, 1916, 1918, 1929, 1930 (anterioare lui 8 iunie), făcute pe caiete sau (ultimele) pe agende. Au existat însă și altele, despre care aflăm din însemnările publicate acum. Astfel, în însemnările din anul 1916, Carol vorbește despre „jurnalul meu, care avea peste 140 de pagini. Din însemnările primei perioade reținem informații despre: călătoria sa la Iași (în 1904); vizita în sudul Dunării (în 1914); momente din Primul Război Mondial (1916); starea sa sufletească din timpul „detenției de 75 de zile, în 1918, de la Mănăstirea Horaița, din Moldova, ca urmare a părăsirii, în timp de război, a unității militare în fruntea căreia se afla și a căsătoriei, în secret, la Odessa, cu Ioana Lambrino. În sfârșit, în două agende, pe anii 1929 și 1930, Carol redă viața sa departe de țară, în Franța, cu privirea permanent ațintită asupra evenimentelor din patrie, în speranța găsirii unei soluții pentru revenirea la cârma ei. O asemenea situație se ivise prin decesul regentului Gh. Buzdugan.

Dintre textele amintite mai sus, două sunt nedatate. Pe primul l-am datat 1916, ținând cont că începe cu „vineri, 1 ianuarie" și deoarece 1 ianuarie a căzut într-o zi de vineri în anul 1916. Și pe al doilea text, ce nu menționează anul la care se referă, l-am datat tot 1916, deoarece în el se vorbește de moartea generalului Ion Dragalina, care a avut loc la 25 oct./ 6 nov. 1916.

Aceste două texte se referă la dragostea principelui pentru Ella Filitti.

Însemnările regelui Carol al II-lea din cea de-a doua perioadă nu încep imediat după luarea tronului, ci abia după aproape șapte ani, cu ziua de joi, 11 martie 1937: „Mărturisesc că am greșit că de șase ani n-am scris un rând, cum trebuia, deși atâtea au trecut peste capul meu și al țării". Și el mai precizează: „Încă o dată, aceste caiete sunt notițe zilnice, nu sunt memorii. Oricine le va avea după dispariția mea dintre cei vii să nu le întrebuințeze pentru nici un scop înainte de 25 ani de la trecerea mea în lumea celor ce nu simt".

Însemnările din cea de-a doua perioadă, până la părăsirea țării de către regele Carol, la 6 septembrie 1940, sunt de o certă valoare pentru lămurirea anumitor evenimente care au avut loc. Este vorba, în principal, despre situația țării noastre în preajma izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. Carol al II-lea își dădea seama de pericolul prin care trecea România și făcea eforturi pentru a-i asigura granițele, dar constata, totodată, că țările în care își pusese speranțe sunt neputincioase în fața expansiunii germane. Din păcate, probabil din prudență, el, sau altcineva, a rupt din caiete acele file care conțineau, desigur, informații prețioase privind motivarea unor măsuri luate de rege. Lipsesc, spre exemplu, însemnările lui de la începutul anului 1938, care ar fi explicat resorturile ce l-au determinat să instaureze dictatura personală. De altfel, după cum se va vedea, încă în vremea când era exilat, în 1930, el gândea că în România ar fi fost bună o dictatură.

Sunt interesante și însemnările de după 6 septembrie 1940 și până aproape de moartea sa, prezentând cititorului viața de exil, relațiile cu diferite personalități, reacția pe care i-a provocat-o vestea abdicării fiului său, regele Mihai I, la 30 decembrie 1947, și altele.

Au trecut deja aproape 50 de ani(1) de la decesul regelui și apreciem că a venit vremea ca românii să afle gândurile și trăirile lui, încredințate de el însuși hârtiei, pentru a putea aprecia mai bine omul și epoca în care a trăit.

În anul 2003, în zilele de 13 și 14 februarie, osemintele lui Carol al II-lea și ale ultimei sale soții, Elena, au fost aduse în țară.

Lucrării i-am dat titlul: Carol al II-lea. Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice. El însuși își intitulează creația, când „Jurnal, când „Însemnări zilnice. Am socotit că acest om, fie ca principe moștenitor al tronului, fie ca rege, toată viața a pendulat între cele două extreme: datoria și pasiunea. S-ar putea zice: datoriile și pasiunile. Datoria față de familia sa, datoria față de țară. Și în acest caz, ca și în alte manifestări ale personalității sale, răzbat trăsături de caracter care par a-l domina: nestatornicia, ușurința, șovăiala. Cine îl putea cunoaște mai bine decât mama sa, regina Maria. Iată ce-i reproșa aceasta în 19 septembrie 1919, drept răspuns la scrisorile în care principele îi împărtășea ideile sale privind viitorul, așa cum le întâlnim expuse și în însemnările din timpul detenției lui de la Horaița. Suverana scria: „Mă uimește tonul lor de necrezut. Dai impresia că vrei să faci pe acuzatorul, uitând cu totul că tu te porți rău, nu eu. Ne dăduseși o declarație formală și semnată, asigurându-ne că aveai să-ți îndeplinești datoria cu demnitate, atât cât ar fi socotit taică-tău că țara avea nevoie de tine, adică până ar fi scăpat de greutăți, și, la sfârșitul acestei perioade, ai fi declarat cu sinceritate dacă ți-ai schimbat sau nu părerea și apoi, pentru buna purtare, ai fi căpătat dreptul la ceea ce tu numești fericirea ta și ceea ce noi considerăm nenorocirea ta. În loc de toate astea, te-ai purtat în toate împrejurările mai prejos de tine însuți, de rangul tău, de educația ta; ai coborât din ce în ce, până la a te da pe mâna unor oameni lipsiți de orice fel de cod al onoarei și care te-au făcut să decazi la nivelul lor. Într-o bună zi ai să înțelegi ceea ce, pentru moment, pare-se că-ți scapă. Ai rupt orice legătură cu tot ce-ți era scump și sacru. Ți-ai renegat țara, surorile și fratele, tradițiile și datoria, într-o vreme când, mai mult decât oricând în istorie, România avea nevoie de conducători. Ai vorbit de moralitate, de regenerare, de dorința de a conduce spre lumină un popor cufundat în întuneric, ți-ai judecat tatăl, i-ai criticat pe toți cei care, la urma urmei, încearcă să facă ceva (chiar dacă imperfect) pentru țara lor, și tocmai tu, care trebuia să le fii exemplu, să le întruchipezi speranțele, ți-ai părăsit postul, la ceasul când țara îndura cea mai grea umilință, când părinții tăi luptau, pas cu pas, împotriva unor greutăți zdrobitoare, ca să fugi cu o femeie! Și apoi, ca să minimalizezi o faptă de nejustificat, ai încercat s-o maschezi sub pretinsa hotărâre eroică de a încerca, de cealaltă parte a graniței, să-ți eliberezi țara! Dându-ți seama de harababura pe care ai iscat-o prin lipsa ta de caracter, ai consultat nu știu ce avocățel răuvoitor, pe care ți-l recomandase șleahta de tâlhari cu care te-ai înhăitat, și ai scos în văzul lumii un document prin care te descotorosești de toate obligațiile (sublinierile mele - M.D. Ciucă) față de țară și față de familie. Când ți-a venit mai bine, ai lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de răul pe care îl făceai și, sub înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiștii, în speranța că astfel îi slăbești tatălui tău poziția. Pe urmă, când te vezi încolțit, schimbi macazul și faci pe acuzatorul, luându-ți cu de la tine putere dreptul de a stârni oricât scandal ca să-ți atingi scopul. Te-au stricat până în măduva oaselor toți prietenii ăștia grozavi, de care ești așa de mândru – tu, pe care speram să te văd în fruntea țării, ca s-o scoți la lumină. O! Măcar de ai putea să te vezi cum te văd alții – un nătâng îndrăgostit, care a pierdut orice simț al onoarei și al datoriei. Acuma, după ce mi-ai ignorat toate rugămințile și îndemnurile, când ți-a ajuns funia la par, te întorci spre mine ca să implori un ajutor, pe care D-zeu știe cât vreau să ți-l acord și pe care sunt mereu gata să ți-l dau dacă-ți bagi mințile în cap, dar, în împrejurările actuale, nu văd cum ar putea taică-tău s-aducă cea mai mică schimbare situației tale militare. Te afli acum în mâinile Armatei, care a primit ordine clare, potrivit cărora, pentru orice act de dezertare sau pentru oricare altă nesăbuință, trebuiești sancționat ca orice ofițer, iar eu, regina, mama ta, nu pot face nimic. Sunt chemată în străinătate și, cu toate că atât situația politică internă, cât și poziția noastră față de aliați sunt spinoase, trebuie să-mi fac datoria, cum am sperat cândva că ți-o vei face și tu...". (Paul al României, Carol al II-lea. Rege al României, București, Editura Holding Reporter, 1991, p. 54-55).

Și pasiunile au fost numeroase: mașinile, vânătoarea, filatelia și, nu în ultimul rând, femeile. Mai ales această pasiune – femeile – i-a creat lui Carol o faimă deosebită în țară și peste hotare, făcând din el personajul principal al unor cărți care au apărut peste graniță și, recent, al unor filme documentare de televiziune. Femeile care au ocupat un loc mai important în viața lui, pentru care a făcut pasiune, așa cum reiese din ediția de față, au fost cinci. Prima lui dragoste a fost Ella Filitti, pe care o numea Păsărica, și ei i se adresează în însemnările din anii 1914-1916. Păsărica era sora bunului său prieten, Puiu Filitti. Ella a fost exilată din țară și, la plecare, l-a lăsat pe principe în „seama prietenei ei, Ioana Lambrino. Aceasta a fost cea de-a doua iubire a lui Carol, iubire destul de puternică și de „nebunească încât să-l determine să se căsătorească cu ea, în secret, la Odessa, la 31 august 1918. Consecința: 75 de zile de „arest" la Mănăstirea Horaița, din Moldova, anularea căsătoriei (Biserica însă nu a anulat-o) și, desigur, un mare scandal. Ioanei i se adresa cu Zizi, Zuky, Baby.

A treia a fost Maria Martini. Relația cu Maria Martini, devenită ulterior Leonescu, a durat peste trei ani și s-a încheiat în octombrie 1921, fiind deci concomitentă cu iubirea „nebună pentru Ioana. După unele informații, au rezultat și doi copii. Despre acest episod „picant din viața lui Carol vorbește și Alexandru Marghiloman în memoriile sale, amintind că s-ar fi iscat și un scandal. Pornind de la cele scrise de Marghiloman, Paul al României, în cartea sa despre regele Carol al II-lea, bunicul patern, apreciază că în această „povestire există contradicții care-o