See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/335868323

DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT -LIANTUL ROMÂNIEI MARI Cosmin

DARIESCU ♣

Article · September 2018

CITATIONS READS

0 467

1 author:

Cosmin Dariescu
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
36 PUBLICATIONS   6 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

History of Private International Law in Romania View project

Religion and Law View project

All content following this page was uploaded by Cosmin Dariescu on 17 September 2019.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT - LIANTUL ROMÂNIEI MARI

Cosmin DARIESCU ♣

Rezumat

După Primul Război Mondial, în România Mare se aplicau șase sisteme diferite de Drept

civil. Soluționarea conflictelor dintre aceste sisteme s-a realizat prin intermediul Dreptului

interprovincial, croit de doctrină și de jurisprudență conform Dreptului internațional privat.

Lucrarea de față prezintă normele conflictuale și temeiurile de competență jurisdicțională ale

Dreptului interprovincial românesc. Normelor conflictuale erau organizate potrivit

următoarelor principii: legea domiciliului de origine guverna starea și capacitatea persoanelor

, legea situării cârmuia bunurile, iar legea locului întocmirii actului juridic, validitatea formală

a lui. Efectele drepturilor dobândite erau supuse legii locale, iar exercitarea lor, legii locului

de executare. Doar normele exclusive de competență ale legii locale trebuiau aplicate de

judecător. Pentru restul litigiilor, judecătorul era îndemnat de doctrină și jurisprudență să

urmeze temeiurile de competență alternativă prevăzute de Codul de procedură civilă al

Vechiului Regat. Hotărârile judecătorești emise într-o provincie se executau în celelalte

provincii românești fără exequatur.

Cuvinte-cheie: Drept internațional privat, Drept interprovincial, România Mare, norme

conflictuale interprovinciale, competență jurisdicțională interprovincială.

♣
Conferențiar universitar dr., Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași (Facultatea de

Drept).
I. Diversitatea legislației civile a României Mari

În contextul centenarului celebrat în acest an, se cuvinte să punem în lumină un erou

juridic mai puțin cunoscut care a menținut în funcțiune România Mare. Spre deosebire de

parcul Carol din București, nu va trebui să apelăm la un orfan de război pentru identificarea

acestui erou, ci este suficient să lătruăm colbul de pe lucrări uitate pe rafturile bibliotecii. Este

vorba despre lucrări și studii de Drept internațional privat care se centrează pe o componentă

însemnată a acestei discipline, Dreptul interprovincial. Astăzi această ramură de drept a căzut

în uitare, întrucât anexiunea teritorială a fost eradicată prin mai multe tratate internaționale.

Cu toate acestea, soarta Crimeei readuce în actualitate acest tip de conflicte.

Făurirea României Mari, în decembrie 1918 și recunoașterea existenței ei prin

tratatele de pace încheiate între statele Antantei și cele ale Puterilor Centrale, au marcat

începutul unei alte epopei a poporului român, mai puțin spectaculoase decât luptele eroice ale

Primului Război Mondial, dar nu mai puțin însemnate. Ne gândim la epopeea administrării și

guvernării unui stat național întregit cu un teritoriu de două ori mai mare decât cel dinainte de

război 1. Această sarcină a fost considerabil complicată de diversitatea legislativă a României

Mari.

Alipirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei s-a făcut prin păstrarea legilor locale

de Drept privat și de procedură judecătorească, până la edictarea legilor de unificare

legislativă (realitate juridică consacrată atât în decretele-legi de unire din 1918, ratificate de

Parlament, cât și în Constituțiile din 1923 și 1938). La acea vreme, pe teritoriul României

1
Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, Istoria dreptului

românesc, Vol. II, Partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste România,

București, 1987, p. 269.

Mari se aplicau mai multe sisteme de Drept privat și de procedură civilă. În Basarabia,

legislația fostului Imperiu Rus și vechi legiuiri românești precum și Codul Civil Cuza (acesta

menținut de Imperiul Rus numai pentru județele Cahul și Ismail); în Bucovina, legislația

austriacă; în Transilvania, legislația Consiliului Dirigent 2, dreptul consuetudinar maghiar, în

unele regiuni și Codul civil austriac (în forma introdusă de Regatul Maghiar în 1853, fără

modificările ulterioare din Austria); în Vechiul Regat, legislația română 3 cu precizarea că în

Dobrogea, dreptul civil român permitea aplicarea, conform unei proceduri speciale, a Șariei

(dreptul islamic) de către tribunalele mahomedane, reglementate prin Regulamentul din 14

martie 1916 4. Vorbim de șase sisteme de drept privat cu procedurile civile specifice.

Menționăm faptul că cinci dintre aceste sisteme de drept privat și procedură civilă, deși de

sorginte străină, au fost naționalizate, devenind românești și egale cu legile Vechiului Regat 5.

Dintre țările europene existente în perioada interbelică, doar Polonia mai avea o diversitate

legislativă asemănătoare 6.

Opera de unificare a dreptului aplicabil în România Mare a progresat continuu, într-

un ritm lent. Legiuitorul a preferat o ”mișcare de învăluire a dreptului local 7” caracterizată pe

de o parte prin abrogarea totală sau parțială a unor legi provinciale, extinderea în teritoriile

2
A funcționat între 13 decembrie 1918 - 4 aprilie 1920.
3
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 25

4
Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, op.cit., p.193 și P.

Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Partea a III-a, Volumul al IV-lea,

Institutul de Arte Grafice Eminescu S.A., București, 1943, p. 372.

5
P. Vasilescu, op.cit., pp. 372-373 și G.P. [Popescu] Docan, op. cit., pp. 6-7.
6
G. P. [Popescu] Docan, op.cit., p. 21.
7
G. P. [Popescu] Docan, op.cit., p. 26
alipite a numeroase reglementări din Vechiul Regat și, pe de altă parte, adoptarea unor legi

speciale pentru o provincie sau a unor legi de unificare. Aceste schimbări nu au fost corelate

cu legislația locală rămasă în vigoare. Dreptul provinciilor alipite a fost tulburat, așadar, în

cazul tuturor ramurilor de drept.

În perioada 1918-1943, diversitatea legislativă s-a atenuat fără a dispărea total.

Astfel, organizarea avocaturii a fost unificată prin Legea din 21 februarie 1923, iar cea

judecătorească prin trei legi adoptate între 1924 și 1925. La 1 aprilie 1935, la cererea expresă

a populației musulmane 8, au fost desființate cadiatele din Dobrogea. Dacă în Basarabia

dreptul local a fost abrogat cvasicomplet la 1 iunie 1928 prin extinderea legilor de Drept

privat ale Vechiului Regat, peste un deceniu (15 octombrie 1938), Bucovina se confrunta cu

același fenomen. În 1943, Dreptul privat al României cunoștea trei sisteme legislative diferite.

Sistemul Vechiului Regat și cele două sisteme civile diferite din Ardeal. Aceasta din pricina

amânării sine die a codurilor de unificare civil, de procedură civilă și comercial din 1938-

1939 9.

II. Soluționarea conflictelor de anexiune cu ajutorul Dreptul interprovincial

Pluralitatea sistemelor legislative de Drept privat, aparținând aceleiași suveranități, a

generat pe teritoriul României Mari conflicte de legi interprovinciale, cunoscute și sub

denumirea de conflicte de anexiune. Acestea sunt conflicte fie în spațiu, fie în spațiu și timp,

lipsite de conflict de suveranități ce apar între legile de Drept privat ale provinciilor anexate și

8
Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, op. cit., p. 193.
9
Pentru detalii asupra operei de unificare legislativă, a se consulta G. P. [Popescu] Docan, op.

cit., pp. 26-28 și Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, op.

cit., pp. 269-273.

cele ale statului anexant. Vorbim, de fapt, de diversele legi de Drept privat coexistente între

frontierele unui stat neunitar legislativ. Din această categorie sunt excluse conflictele

normelor de Drept penal (acestea se vor aplica după criteriul locului săvârșirii infracțiunii,

fiind exclusiv teritoriale) și conflictele în timp dintre legile statului dezmembrat și cele ale

statului anexant 10. Conflictele interprovinciale, la rândul lor, se împart în funcție de poziția

legilor în coliziune, în conflicte fie cu temei de legislație egală, fie cu temei de legislație

inegală 11. Doctrina considera că doar conflictul dintre legislația Vechiului Regat și Șaria era

colonial, restul conflictelor interprovinciale românești fiind cu temei de legislație egală 12. În

1943, sub influența ideologiei politice a epocii dar și a experienței juridice, doctrina considera

că poziția de egalitatea legilor locale cu cea a statului anexant nu era absolută. Ori de câte ori

prin aplicarea legilor locale se ajungea la o soluție de diferențiere potrivnică unificării statului

întregit, de atâtea ori dreptul local trebuia să cedeze în favoarea legilor acestuia 13.

Din punct de vedere structural, conflictele interprovinciale se aseamănă cu cele de

Drept internațional privat. Singura diferență constă în faptul că în primele, legile în coliziune

țin de aceeași suveranitate, legile provinciale de sorginte străine fiind naționalizate. Acesta

este motivul pentru care știința Dreptului internațional privat este singura aptă să ofere o

soluție satisfăcătoare acestor conflicte, respectând autonomia legislativă a diverselor

comunități ce populează ținuturile unui anumit stat și egalitatea reglementărilor locale de

Drept privat.

10
G. Plastara, Principii de Drept interprovincial, Editura Cartea Românească, București,

[1928], p. 11 și G. P. [Popescu] Docan, op. cit., p. 11-12

11
Conflictele interprovinciale cu temei de legislație indegală se numeau și conflicte de

civilizație inegală sau coloniale pentru că apăreau între legea metropolei și legea coloniei.
12
P.Vasilescu, op. cit., p. 372
13
G. P. [Popescu] Docan, op. cit., p. 10.
 Iată de ce, conflictele interprovinciale ale României Mari, asemenea celor din

Polonia sau Franța interbelică, au fost soluționate prin aplicarea principiilor de Drept

internațional privat. Singurul Drept internațional privat care a fost aplicat pe teritoriul

ținuturilor eliberate de sub stăpânire străină după 1918 a fost cel al Vechiului Regat și nu cel

al statelor dezmembrate 14. Aplicarea științei Dreptului internațional privat la rezolvarea

conflictelor interprovinciale a dat naștere unei noi ramuri de drept românesc, Dreptul

interprovincial. Acesta poate fi definit ca acea ramură a dreptului care soluționează conflictele

interprovinciale.

În perioada interbelică, unele state (Franța și Polonia) și-au codificat dreptul

interprovincial prin legi speciale: Legea din 24 iulie 1921 pentru prevenirea și reglarea

conflictelor dintre legea franceză și cea din Alsacia și Lorena în materie de Drept privat,

respectiv Legea poloneză din 2 august 1926 asupra legii aplicabile în raporturile private

interprovinciale (drept interprovincial privat). Alte state, printre care și România, nu au

codificat această ramură de drept, lăsând dificila sarcină în seama doctrinei și a

jurisprudenței 15. Astfel, Dreptul interprovincial românesc s-a constituit prin intermediul

instanțelor și a savanților care au aplicat prin analogie regulile deduse din interpretarea celor

14
G. P. [Popescu] Docan, op.cit., pp.5și 13, M. Eliesco, Essai sur les conflits de lois, dans

l’espace, sans conflit de souveranité (Les conflits D’Annexion). Avant-propos par M. Antoine

Pillet (Professeur á la Faculté de Droit de Paris). Thèse retenue par le Jury pour le concours

du prix annuel, Picart, Editeur, Paris, 1925, pp. 394-395, G. Plastara, op. cit., pp. 11-12 și p.

14 și P. Vasilescu, op. cit., p. 372 .

15
G. P. [Popescu] Docan, op. cit., pp. 21-24,
trei norme de drept internațional privat prevăzute de art. 2 al Codului civil “Alexandru Ioan

Cuza” și din teoria statutelor revizuită 16.

Cele relatate până acum vor fi detaliate în secțiunile următoare, prin descrierea

normelor românești conflictuale și de procedură civilă interprovincială care au fost conturate

doctrinar și jurisprudențial între 1918 și 1943.

III. Norme conflictuale interprovinciale

În materia persoanelor fizice, starea și capacitatea acestora erau guvernate de legea

personală. Art. 2 alin. 2 al Codului civil din Vechiul Regat stabilea faptul că, în dreptul

internațional privat românesc, legea personală era legea națională. Aceasta nu se aplica în

conflictele interprovinciale, deoarece toți locuitorii României aveau aceeași cetățenie 17. În

această situație, doctrina și jurisprudența în acord cu tendințele internaționale în materie au

folosit domiciliul permanent al persoanei fizice pentru stabilirea legii personale 18. În 1937 și

1940, Înalta Curte de Casație și Justiție a abandonat domiciliul persoanei fizice în favoarea

domiciliului de origine (al comunității de origine) al acesteia, punct de legătură susținut și de

o parte a doctrinei din 1943 19. Instanța supremă a considerat că numai domiciliul de origine

16
G. P. [Popescu] Docan, op. cit., p. 5, p. 13 și p. 32, G. Plastara, op. cit., p. 14 și P.Vasilescu,

op. cit., p. 372.

17
Petre Vasilescu explică această situație prin faptul că alipirea ținuturilor eliberate la Vechiul

Regat s-a făcut înaintea tratatelor de pace întemeiate pe autodeterminare. De aceea, locuitorii

acestor provincii au devenit cetățeni români, fapt recunoscut prin tratatele de pace. Pentru

detalii, P. Vasilescu, op. cit., p. 375.

18
P. Vasilescu, op. cit., p. 377 și G. Plastara, op. cit., pp. 30-31.
19
G. P. [Popescu] Docan, op.cit., pp. 33-36.
poate asigura acea stabilitate a statutului personal al cetățeanului român, dispusă de legiuitor

în art. 2 alin. 2 Cod civil român. Statutul personal nu trebuia să varieze în funcție de provincia

în care se muta cetățeanul român sau de instanța chemată să se pronunțe asupra litigiului în

care era implicat. Incapacitatea civilă era guvernată de legea personală a persoanei fizice.

Absența persoanei fizice (reglementată de Codul civil român) și declararea morții

prezumate (reglementată în Transilvania) erau supuse, din punctul de vedere al cauzelor și

efectelor, legii personale a absentului. Procedura declarării absenței sau a morții era supusă lui

lex fori 20.

O altă dimensiune importantă a vieții persoanei fizice este conturată de căsătorie și

viața de familie. Condițiile de fond ale căsătoriei erau guvernate de legea personală a fiecărui

soț din momentul celebrării ei. Dacă existau diferențe între legile personale ale celor doi soți,

condițiile legilor personale trebuiau cumulate. Căsătoria putativă era guvernată de legea

personală a fiecărui soț. Formalitățile celebrării mariajului erau guvernate de legea locului

unde se încheia (o aplicare a principiului locus regit actum prevăzută de art. 2 alin. 3 Cod

civil român. Efectele personale ale căsătoriei erau supuse legii domiciliului de origine a

bărbatului. Capacitatea soției comerciante era guvernată de legea personală a soțului, în vreme

ce calificarea unui act îndeplinit de ea drept comercial se făcea după legea locală. Mandatul

tacit pe care-l avea soția de a-l obliga pe soț prin acte juridice era guvernat de legea locală (în

interesul protecției terților) 21. Regimul matrimonial legal era supus legii personale a soțului.

În privința regimului matrimonial convențional exista o distincție între căsătoriile dintre soți

din aceeași provincie și căsătoriile soților din provincii diferite. Pentru prima situație,

jurisprudența decisese că soții mutați într-o altă provincie decât cea originară nu-și puteau

modifica regimul matrimonial prin alegerea noii legi locale. În al doilea caz, soții puteau

20
G. Plastara, op. cit., p. 41.
21
G. Plastara, op. cit., pp. 30-34 și G. P. [ Popescu] Docan, op. cit., p. 36.
alege, prin convenție, fie o lege locală aplicabilă regimului matrimonial, fie un regim

matrimonial prevăzut de legile locale din România Mare. În situația în care soții nu

menționau legea aplicabilă regimului matrimonial, se considera că acesta e guvernat de legea

personală a soțului la momentul încheierii căsătoriei. Capacitatea părților de a încheia

convenția matrimonială era guvernată de legea personală a fiecărui soț, forma convenției fiind

autentică, iar imutabilitatea ei fiind dictată de legea personală a soțului. Modificarea

convenției avea efecte doar pentru viitor 22.

Un alt aspect legat de regimul matrimonial îl reprezintă înstrăinarea bunurilor soților.

Aceasta era guvernată de legea locului. Inalienabilitatea bunurilor dotale, prevăzută de Codul

civil român, nu era admisă în Transilvania.

În materia publicității regimului matrimonial, se aplica legea locală. Soțul comerciant

trebuia să îndeplinească și măsurile de publicitate de la locul unde își desfășura comerțul 23.

Desfacerea căsătoriei era guvernată de legea personală a soțului. Motivele de divorț

prevăzute de aceasta nu trebuiau să fie recunoscute ca atare și de legea instanței sesizate.

Cererea de pensie de întreținere era guvernată tot de legea ce a cârmuit divorțul, chiar dacă,

după desfacerea căsătoriei, una dintre părți a părăsit provincia unde era în vigoare acea lege

(instanțele ardelene au fost obligate să recunoască dreptul fostei soții din Vechiul Regat la

22
Jurisprudența transpunea la nivelul conflictelor interprovinciale, normele conflictuale ale

Convenției de la Haga din 17 iulie 1905 privind conflictele de legi în materia efectelor

căsătoriei asupra drepturilor și obligațiilor soților în raporturile lor personale și asupra

bunurilor soților.
23
G. Plastara, op. cit., pp. 36-39 și G. P. [Popescu] Docan, op. cit., pp. 37. Pentru căsătoria

mixtă, G. P. [Popescu] Docan, Studii de Drept civil comparat. Legislația ungară și austriacă

din Transilvania în comparație cu legislația română, Editura ”Curierul Judiciar”, București,

pp. 48, pp. 19-122.

pensia de întreținere, chiar dacă aceasta nu îndeplinise, în timpul divorțului, toate formalitățile

necesare potrivit legii ardelene). Procedura de desfacere a căsătorie era supusă legii forului.

Cerința transcrierii hotărârii de divorț (necunoscută de legea ardeleană sau bucovineană) era

considerată de majoritatea doctrinei drept o regulă de procedură, supusă legii locale,

teritoriale. Efectele hotărârii de divorț și validitatea ei erau guvernate de legea instanței care a

pronunțat divorțul 24.

Cu privire la copiii rezultați din căsătorie, filiația acestora era guvernată și probată de

legea personală a soțului. În schimb, procedura de stabilire a ei era supusă legii locului unde

se solicita constatarea acesteia.

În cazul filiației naturale, stabilirea și proba ei se făceau conform legii personale a

copilului. Dacă părinții copilului erau necunoscuți, filiația lui se stabilea potrivit legii

teritoriului unde a fost găsit. Procedura stabilirii filiației era reglementată de legea forului.

Puterea părintească era supusă legii personale a copilului 25.

Adopția era guvernată de legea personală comună a adoptatorului și adoptatului.

Dacă aceștia nu aveau o lege personală unică, doctrina recomanda aplicarea cumulativă a

ambelor legi personale.

Legitimarea se făcea după legea personală comună a părintelui și copilului. Soluția

era disputată în cazul diferenței de legi personale. Unii susțineau legitimarea după legea

copilului, alții, după legea părintelui. Formalitățile de legitimare erau supuse legii locului

24
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, pp.38-40, G. Plastara, op.cit., p. 40 și

p. 72 și P. Vasilescu, op. cit., pp. 377-379.

25
G. Plastara, op. cit., pp. 42-43 și p. 48.
unde se desfășura procedura, lege ce se combina cu formele cerute de legea persoanelor

interesate 26.

În materia ocrotirii minorului lipsit de protecția parentală, amintim că tutela era

supusă legii personale a pupilului.

Cu privire la statutul juridic real, regăsim soluția din Dreptul internațional privat,

dedusă din prevederile de art. 2 alin.1 Cod civil român. Bunurile și modurile lor de dobândire

erau supuse legii locului situării lor. În cazul bunurilor mobile corporale, această lege era cea

a situației lor la momentul dobândirii. Achiziția mobilelor incorporale reprezenta o excepție

de la această regulă, fiind guvernată de legea domiciliului debitorului. Achiziția fondului de

comerț era supusă de legea locului unde se afla. Drepturile reale asupra unui mobil corporal

trebuiau recunoscute chiar dacă mobilul era deplasat în altă provincie 27.

În materia legii aplicabile succesiunii nu a existat o unitate de păreri nici în doctrină,

nici în jurisprudență. O parte susținea extinderea soluției din Dreptul internațional privat

românesc care practica o sciziune în interiorul masei succesorale, imobilele fiind guvernate de

legea situării lor, mobilele de legea personală a defunctului. O altă parte, pornind de la

prevederile legislației transilvănene, de la jurisprudența Completului pentru Ardeal al Înaltei

Curți de Casație și Justiție (desființat la 1 ianuarie 1926), critica soluția tradițională din

Dreptul internațional privat al Vechiului Regat și propunea eliminarea sciziunii din masa

succesorală, prin supunerea întregii moșteniri legii personale a defunctului. Argumentul

principal al acestei facțiuni era acela că în conflictele interprovinciale, elementul de

extraneitate este aparent, așadar imobilele românești nu mai trebuie protejate de legile străine.

26
G. Plastara, op. cit., p. 46.
27
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, pp. 13, 40-41 și G. Plastara, op. cit.,

pp.2 8-29.
Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o decizie din 15 aprilie 1940, extindea în Transilvania,

soluția din Dreptul internațional privat românesc, răsturnând jurisprudența aceleiași instanțe

din 1922 și 1923. Lichidarea, partajul și publicitatea erau supuse legii situării bunurilor din

masa succesorală 28.

În domeniul actului juridic, condițiile de formă ale acestuia erau supuse legii locului

de încheiere. Regula înscrisă în art. 2 alin. 3 al Codului civil român, edictată pentru raporturile

de drept internațional privat, a fost extinsă la raporturile juridice de Drept interprovincial 29.

Doctrina considera că această regula era obligatorie pentru actele autentice și facultativă

pentru actele sub semnătură privată. Mijloacele de probă ale actului juridic erau reglementate

de legea ce guverna forma actului 30. Condițiile de fond și efectele contractului erau supuse

legii alese de părți. Dacă părțile nu aleseseră o anumită lege, determinarea obiectivă a legii

care guverna fondul contractului și efectele lui era disputată: o parte din doctrină, după

modelul Legii franceze din 24 iulie 1921, susținea legea locului executării contractului 31, în

vreme ce Înalta Curte de Casație aplica legi diferite în funcție de legea personală a părților.

Astfel, dacă părțile aveau aceeași lege personală, aceasta guverna condițiile de fond și efectele

contractului. Dacă părțile aveau legi personale deosebite, legea aplicabilă fondului

contractului și efectelor lui era legea locului încheierii acestuia (aceeași reglementare care

28
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, pp. 42-45 și George Plastara, op. cit.,

pp. 62-65.
29
P. Vasilescu, op. cit., pp. 377-378 și pp. 381-382
30
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 45 și G. Plastara, op.cit., p. 50, p. 54

și p. 57.
31
G. Plastara, op. cit., p.59.
guverna și forma lui) 32. Executarea actului era guvernată de legea locului de executare33.

Prescripția dreptului la acțiune, izvorâtă din încălcarea contractului era guvernată de legea

locului încheierii contractului. Mandatul pentru executarea unui contract era supus legii

locului de încheiere a mandatului și nu a contractului de executat.

Obligațiile rezultate din delicte și cvasidelicte erau supuse legii locului producerii

delictului (cvasidelictului) după modelul Dreptului internațional privat românesc al epocii 34.

Persoanele juridice erau guvernate de legea sediului social. Această lege locală era

opozabilă tuturor persoanelor care intrau în relații comerciale cu societatea respectivă.

Persoanele juridice legal constituite în ținuturile anexate și-au păstrat personalitatea juridică

cu excepția situațiilor când au contravenit ordinii publice și bunelor moravuri. Societățile din

teritoriile eliberate puteau opta pentru legea din Vechiul Regat, indiferent de momentul

constituirii. Falimentul persoanelor juridice era supus legii domiciliului debitorului, tot după

modelul Dreptului internațional privat. Dacă debitorul avea mai multe sedii sociale,

falimentul era guvernat de legea tribunalului principal. Bunurile falitului (inclusiv dreptul de

gaj sau de retenție asupra lor) erau guvernate de lex rei sitae. Publicitatea falimentului era

supusă legii situării bunurilor 35.

32
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, pp. 47-49.

33
P. Vasilescu, op. cit., pp. 377-378.
34
G. Plastara, op. cit., p. 60.
35
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, pp. 49-50 și G. Plastara, op. cit., p.67.
 Calificarea primară a raporturilor juridice interprovinciale se făcea după sistemul

juridic al Vechiului Regat, în orice provincie s-ar fi ivit conflictul. Această alegere era

motivată de extinderea Dreptului internațional privat românesc în teritoriile alipite 36.

Legile locale, devenite românești prin naționalizare, se aplicau cu titlul de element de

drept, spre deosebire de legile străine, care potrivit Dreptului internațional privat românesc al

epocii, se aplicau cu titlul de element de fapt. Concret, normele locale se presupuneau

cunoscute de către instanțele românești chiar dacă nu fuseseră traduse în limba română.

Părțile erau scutite de sarcina de a le dovedi conținutul, iar interpretarea și aplicarea lor erau

controlate de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului introdus de partea

nemulțumită 37.

O îndelungată controversă a fost generată de utilizarea excepției de ordine publică în

conflictele interprovinciale. În legătură cu posibilitatea înlăturării aplicării legii personale a

unui cetățean român din altă provincie, atunci când aceasta contravenea flagrant ordinii

publice locale, s-au conturat mai multe opinii. Una dintre acestea era centrată pe conservarea

ordinii publice locale prin înlăturarea legii personale după modelul dreptului internațional

privat. Această opinie, susținută atât de majoritatea doctrinei cât și de jurisprudență, se

sprijinea pe considerentul că legea locală trebuie aplicată în întregime în provincia pe care o

guvernează. Aplicarea ei în Vechiul Regat era permisă doar în măsura în care nu ar fi încălcat

ordinea publică. Astfel, clauza de neresponsabilitate în transporturi, deși nu era admisă în

Vechiul Regat, era aplicată de instanțele din provinciile anexate. O altă opinie viza protejarea

excepțională și cu efecte atenuate a ordinii publice a Vechiului Regat (deoarece suveranitatea

36
G. Plastara, op. cit., pp.17-18 și Petre Vasilescu, op. cit., p. 377.
37
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 8 și p. 30, G. Plastara, op. cit., p. 16

și P. Vasilescu, op. cit., p. 376.

acestuia se extinsese în teritoriile anexate). Deloc neglijabilă, o altă opinie considera

imposibilă invocarea excepției de ordine publică în conflictele de legi interprovinciale întrucât

toate legile provinciale sunt egale cu legea Vechiului Regat. Ca urmare, prin aplicarea

integrală a unei legi provinciale nu se producea nicio întrerupere de comunitate juridică

precum în situația aplicării unei legi aparținând unui stat străin. Judecătorul român trebuia să

respecte drepturile câștigate prin efectul unei legi provinciale, coordonând legile de Drept

privat ale diverselor provincii românești și nediscriminându-le 38. În conflictele

interprovinciale, rolul de corectiv al aplicării legii dintr-un alt ținut revenea imposibilității

legale de aplicare (situație abrogativă ori contradicție cu Dreptul public sau cu voința

suveranului). Opinia ultimă amintită a câștigat proba timpului fiind susținută de doctrina

contemporană de Drept internațional privat 39.

Retrimiterea nu era posibilă în conflictele de Drept interprovincial, deoarece exista

doar un singur set de norme conflictuale ce aparțin statului suveran care a anexat teritoriile 40.

În conflictele interprovinciale, drepturile câștigate prin efectul legilor locale erau

respectate, la fel ca în Dreptul internațional privat. Condițiile necesare vizau respectarea

Constituției, o instituție juridică asemănătoare în dreptul provinciei unde erau invocate și

38
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 14, M. Eliesco, op. cit., p. 320, G.

Plastara, op.cit., pp. 19-20 și P. Vasilescu, op. cit., pp. 372-373. George Plastara susținea

prima opinie, George Popescu Docan avea o opinie nuanțată ce combina prima opinie cu a

treia, iar Petre Vasilescu și Mihail Eliescu erau partizanii celei de-a treia.
39
E. Ungureanu și A. C. Tătar, Drept internațional privat. Partea generală actualizată,

Editura Lumen, Iași, 2014, p. 135.

40
M. Eliesco, op. cit., pp. 392-395 și E. Ungureanu și A. C. Tătar, op. cit., p. 135.
posibilitatea practică a realizării dreptului 41. Doctrina sublinia faptul că respectarea drepturilor

câștigate nu reprezenta o obligație perpetuă a statului anexant. Acesta putea reformula prin

noi reglementări condițiile de dobândire și de păstrare ale unui drept câștigat, în numele unor

rațiuni superioare și de interes general 42.

IV. Normele de competență interprovincială și executarea silită a hotărârilor

judecătorești

În materia conflictelor de competență jurisdicțională interprovincială, o parte a

doctrinei considera că judecătorul trebuia să aplice legea de procedură locală (care guverna și

procedura de judecată și căile de atac) 43. O altă parte a doctrinei, susținută de jurisprudența

Curții de Casație, considera că stricta aplicare a legilor locale în materia competenței provoca

dificultăți insurmontabile. Se recomanda aplicarea normelor de competență uniforme (din

dreptul local și cel al Vechiului Regat). Acestea confereau competența în materie reală,

tribunalului locului situării bunurilor, în materie personală, tribunalului de la domiciliul

pârâtului, în materie succesorală, tribunalului de la domiciliul defunctului, iar în materie de

faliment, tribunalului de la domiciliul debitorului. Din legea provincială, judecătorul local

trebuia să aplice doar regulile de competență absolută 44.

41
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 13, G. Plastara, op. cit., pp. 26-27,

29 și P. Vasilescu, op. cit., p. 376

42
P. Vasilescu, op. cit., p. 379.
43
P. Vasilescu, op. cit., p. 378.
44
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, pp. 51-53 și G. Plastara, op. cit., p. 72
 În materia executării hotărârilor judecătorești emise de instanțele din ținuturile unite,

doctrina și jurisprudența considerau că acestea trebuie executate pe întreg teritoriul României

Mari, fără exequatur. Temeiul juridic al acestei soluții era diferit după cum hotărârile fuseseră

pronunțate înainte sau după unire. Hotărârile definitive date de instanțele statului dezmembrat

(chiar și de acelea din afara teritoriului unit) erau scutite de exequatur pe considerentele că

România îi succedase statului dezmembrat și al respectării drepturilor câștigate. Hotărârile

definitive locale emise după unire erau scutite de procedura exequaturului pe motiv că erau

hotărâri naționale 45. Procedura de executare silită a unei hotărâri judecătorești definitive era

supusă legii locului de executare. Ca urmare, formele de executare din Vechiul Regat au fost

diferite de cele din Ardeal. Astfel, în Vechiul Regat, hotărârea definitivă trebuia investită cu

formula executorie a regelui, pe când în Transilvania, executarea se făcea pe baza unei

încheieri numită decis, emisă de instanța locală ce încuviința executarea 46.

V. Desuetudinea Dreptului interprovincial românesc

Normele conflictuale și materiale de mai sus, dezvoltate pe cale jurisprudențială și

doctrinară, după modelul normelor de drept internațional privat s-au aplicat până la 15

septembrie 1943 (dată la care România Mare încetase a exista de aproape trei ani). Atunci a

45
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, pp.55-56 și G. Plastara, op. cit., pp. 74-

76.
46
G. P. [Popescu] Docan, Interdependența legilor provinciale și de unificare. Studiu de

jurisprudență, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 56.

intrat în vigoare Decretul-lege nr. 1730/1943 47, prin care legislația civilă și comercială a

Vechiului Regat (enumerată în art. 1) se extindea în teritoriile de peste Carpați, rămase

României după Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Se mențineau în vigoare, în mod

excepțional, doar câteva legi și norme juridice locale prevăzute de art. 3 (în materia tutelei și

curatelei, a dreptului de moștenire al soțului supraviețuitor, a procedurii succesorale, în

domeniul notarilor publici și al cărților funciare). Art. 19 conținea norme conflictuale de drept

interprovincial. Dispozițiile din legile locale menținute în vigoare se aplicau persoanelor cu

domiciliul real pe teritoriul de aplicare al acestor legi. Succesiunea era guvernată de legea

ultimului domiciliu al defunctului, oriunde s-ar fi aflat bunurile din masa succesorală. Partajul

imobilelor aflate pe teritoriul unde procedura de moștenire locală era menținută se făcea

potrivit dispozițiilor art. 10. Forma actelor juridice era guvernată de legea locului unde erau

întocmite.

Prin art. 1 al Legii nr. 260/1945 48, legislația României de orice natură, cu excepțiile

rămase în vigoare în Transilvania, a fost extinsă pe tot teritoriul Transilvaniei eliberate de sub

ocupația ungară.

Din cele relatate, România Mare, clădită prin jertfa a aproximativ 663.000 de români

(militari și civili) în vâltoarea Primului Război Mondial 49, s-a menținut, din punct de vedere

juridic, vreme de 22 de ani prin mecanismele Dreptului internațional privat adaptate

realităților circuitului civil interprovincial românesc.

47
Textul integral al decretului-lege poate fi consultat la următoarea adresă web:

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=33576 (accesată pe 11 mai 2018)

48
Textul integral al legii poate fi consultat la următoarea adresă web:

http://www.legex.ro/Legea-260-1945-86.aspx (accesată pe 11 mai 2018).

49
https://en.wikipedia.org/wiki/World_War_I_casualties
 Poate că nu unificarea legislativă ar fi fost imperativul epocii, ci edictarea unui cod

de drept interprovincial care ar fi conferit mai multă certitudine cetățenilor români din

provinciile istorice românești. Împotmolirea științei juridice naționale, în dificila operă de

unificare nu a făcut altceva decât să prelungească statutul de provizorat al legilor locale,

accentuând astfel neliniștea politică și socială care a măcinat în cele din urmă visul secular al

românilor.

UNDERPINNING GREATER ROMANIA ON PRIVATE INTERNATIONAL

LAW

Abstract

After the First World War, six different systems of Civil Law were enforced in Greater

Romania. The conflicts among these systems were settled through Interprovincial Law,

carved by scholars and jurisprudence according to the Private International Law template.

This paper aims to present the choice-of-law rules and the jurisdiction grounds of the

Romanian Interprovincial Law. The choice-of-law rules were organized according to the

following principles: the status and capacity of persons were subjected to the law of the

domicile of origin, movables and real estates were governed by lex rei sitae and the formal

validity of legal act was subjected to the place where the act was concluded. The effects of

acquired rights were subjected to the local law. Their enforcement was governed by lex loci

executiones. Only the exclusive jurisdiction rules of the local law ought to be observed by the

judge. For the rest of the jurisdiction rules, the local judge had to follow the jurisdictional
 grounds provided in the Civil Procedure Code of the Old Kingdom of Romania. The judicial

decisions delivered in one province were enforced without exequatur in the others provinces.

Keywords: Private International Law, Interprovincial Law, Greater Romania, interprovincial

choice-of-law rules, interprovincial civil jurisdiction.

View publication stats